Am fost și încă sunt călătorul care merge pe drumul fără de sfârșit. Cred că așa aș putea să mă descriu cel mai realist, artistic vorbind. M-am născut într-o zi de primăvară, fără să fi cerut. Am primit botezul și numele ce-l port, și multe altele, fără să le fi cerut. O grămadă de etichete și ștampile cum s-ar zice. Cam asta este începutul meu, așa în linii mari. Între început și sfârșit e cale lungă, iar pe tot parcursul acestui drum se întâmplă multe și mărunte. Unele sunt bune, altele nu. Dar ce este cel mai important este faptul că toate lasă urme, atât lucrurile bune cât și cele rele. În tot acest proces numit viață, călătorie sau misiune, sau oricum s-ar mai numi, cel mai important este mediul.
Caracterul oricărui individ ajunge să fie definit în cea mai mare parte de mediul în care trăiește. Bineînțeles că și moștenirea genetică și după aceea educația primită joacă un rol cheie, dar definirea propriu zisă este dată de către mediu. Dacă mediul este unul prietenos, atunci individul are toate șansele din lume să ducă o viață echilibrată. Dar în schimb dacă mediul este haotic și dezechilibrat, individul pe viitor va trăi cu traume și mereu va fi o dificultate pentru el să supraviețuiască în societatea modernă.
Pe când aveam 5 anișori bunicul meu s-a sinucis, lăsând un gol și o durere imensă în familie. Era începutul anilor 90, imediat după revoluție. Cu mintea mea de copil încercam să înțeleg pe vremea aceea motivul pentru care a recurs la acest gest. A fost primul meu contact cu moartea, și a fost la o vârstă destul de fragedă. Am fost ultimul din familie care l-a văzut în viață, înainte să plece și să nu să mai întoarcă veci. Pe vremea aceea nu am înțeles ce se întâmplă, nu că acuma aș ști mai multe. Eram copil, eram mic, poate chiar prea mic pentru așa ceva. L-am iubit pe bunicul meu foarte tare. Îl iubesc și acum când îmi amintesc de el, îmi lipsește enorm de mult. Niciodată nu l-am condamnat pentru ceea ce a făcut, ci mereu vroiam să pot înțelege oare ce era în capul lui, ce probleme o fi avut de o recurs la sinucidere. Plecarea lui în eternitate a produs un dezechilibru psihologic imens în familia mea. Aceste lucruri le-am conștientizat în ultimii ani. Moartea lui a fost precum un tsunami, după care valurile negre au lovit familia mea, producând pagube sufletești imense atât pentru părinții mei cât și pentru bunica mea, și nu în ultimul rând și pentru mine. Viitorul meu avea să se schimbe radical.
Nu sunt, nu am fost și niciodată nu voi putea fi genul de bărbat integru, stăpân pe sine și calculat, plin de încredere și însetat după succes, imagine masculină promovată de noul trend al societății moderne. Până pe la vârsta de 5 ani probabil că aveam toate șansele din lume să devin astfel, dar pe urmă toate șansele s-au evaporat ca fumul. Privesc în jurul meu, pe stradă, în parc, sau oriunde aș fi, observ oamenii, cunoscuți sau nu, și nu pot să nu mă gândesc la faptul că toți dintre ei o să moară într-o bună zi, indiferent cât sunt de veseli sau de optimiști în prezent. Nu pot să trec cu vederea faptul că toți acești oameni sunt doar siluete goale care într-o zi se vor strica complet și vor deveni niște rămășite, ruine ale unei existențe de mult apuse. Cum am ajuns să privesc lucrurile astfel? În cei 27 de ani de la moartea bunicului meu s-au întâmplat multe. Anxietatea a fost prezentă permanent, și încă e aici cu mine. De asemenea, de vreo 10 ani buni un alt monstru stă la pândă în întuneric și așteaptă să mă prindă cu garda jos precum un demon șiret. Uneori îi fac față, alteori nu, așa e depresia. Am avut de a face cu dependențe, eșecuri, frustrări, scandaluri și multe altele. Familia mea s-a divizat după care s-a destrămat complet, iar supraviețuitorii au ajuns precum soldații întorși de pe front.
Nu am avut un model masculin în familie despre care pot spune că era demn de urmat. Singura persoană de la care am primit cele mai importante învățături este bunica mea. Ei îi datorez în proporție de aproximativ 90% totul, atât zilele bune cât și zilele negre, atât reușitele cât și eșecurile. Lăsând la o parte drama bunicului meu, pot spune că am avut o copilărie frumoasă. Până pe la vârsta de 12-13 ani nu am avut absolut niciun fel de problemă. Chiar dacă era armonie în copilăria mea, acuma dacă stau bine să mă gândesc și să retrăiesc totul în mintea mea, întorcându-mă în trecut pot conștientiza faptul că toată armonia era probabil un teatru doar de dragul meu, ca să am o copilărie normală, cândcolo de fapt nimic nu era normal, părinții mei fiind stresați, frustrați și nemulțumiți. Cu alte cuvinte ceea ce vreau să spun este faptul că dacă stau bine să mă gândesc oarecum puteam simți deja de pe atunci cum un fel de forță negativă invizibilă începe să pună stăpânire pe familia mea, precum un fel de mucegai invizibil care câștigase tot mai mult teren pe zi ce trecea. Nu vorbesc de demoni sau alte chestii asemănătoare, să nu se înțeleagă greșit. Mă refeream strict la faptul că ceva începea să se întâmple în familia mea pe când eram eu mic, după moartea bunicului meu, ceva ce în nici 10 ani de la cele întâmplate avea să-l transforme pe tatăl meu într-un monstru alcoolic, pe mama mea într-o victimă a abuzurilor, pe bunica mea într-o bătrână copleșită de tristețe, supărare și boli, iar pe mine într-un depresiv retras și ratat.
Despre ce s-a îmtâmplat mai departe voi vorbi într-un alt articol.
***
