Convorbiri cu mine (4)

"Cea mai mare greșeală a mea, a fost să cred că oamenii țin la mine la fel cum am ținut eu la ei." - Tupac Shakur

Obișnuiam să cred că totul va fi mereu la fel, că nimic nu se va schimba. Copil fiind, credeam multe lucruri. La început credeam în poveștile auzite acasă, apoi în poveștile religioase, după aia în conspirații, apoi în știință, ș.a.m.d. Mereu credeam în ceva, dar niciodată nu știam concret în ce anume. Lipsea direcția propriu zisă. Asta era problema și din păcate o trebuit să treacă ani grei ca să realizez aceasta. Ca să te poți ridica trebuie să cazi întâi, și nu odată, nu de două ori, ci de sute de ori sau chiar de mii de ori. O zicală din artele marțiale tradiționale chinezești spune că diferența dintre un maestru și un discipol este acela că maestrul a ratat sau a gafat de mult mai multe ori decât discipolul. Mda...
Problema mea a fost mereu lipsa direcției. Dar o direcție nu poate exista dacă nu există un sens, un rost. Din perspectivă filozofică, eu fiind un mare nihilist, mereu am văzut non-sensul în lume în locul unui scop anume. Deci, după cum ziceam, dacă nu există un sens nu pote exista nici o direcție. Cineva mereu mă sfătuia pe vremuri să încerc să devin stoic, pe plan filozofic. Am uitat să specific ce e aia nihilist, sau stoic. Nihilismul este filozofia care nu vede un sens în existență. Consideră totul absurb, lipsit de rost. Stoicismul în schimb încearcă să vină cu puțin optimism și spune în felul următor: indiferent cum e viața, bună sau rea, ea trebuie trăită și savurată. Cam atât cu lecția de filozofie.
O persoană întunecată nu va putea străluci niciodată. Asta e clar. Dar o persoană care radiază de lumină oricând se poate întuneca. Mai pe limba tuturor, nu ști niciodată ce ți se poate întâmpla. Degeaba azi îți merge totul bine, dar poate mâine ajungi vai de capul tău.
Din cauza depresiei și a anxietății toată viața mi-am trăit într-un mod foarte simplificat și niciodată nu am putut ajunge la un fel de potențial maxim. În prima zi de grădiniță plângeam cu disperare că vreau acasă, în timp ce ceilalți copii și educatoarea habar n-aveau ce e în neregulă cu mine. În prima zi de școală, cu ochii plini de lacrimi și de durere, nu vroiam nimic altceva decât să fiu cu familia mea, acasă, departe de mizerabila școală. În prima zi de liceu nu am plâns, dar din tălpi și până în creștetul capului eram cuprins de o panică cum nu am mai întâlnit până atunci. În prima zi de facultate nu pot spune că am fost cuprins de stări de panică sau depresie, dar sincer să fiu nu înțelegeam ce caut eu acolo; oarecum știam că n-o să mă ajute cu absolut nimic toată treaba. În prima zi de muncă eram la fel de panicat și de neliniștit ca și la grădiniță pe vremuri. Nici noaptea nu am putut dormi, atât de neliniștit eram. Cum e acuma? Prefer să spun că sunt pe drumul cel bun, cu toate că nimic nu s-a schimbat.
Nihilist sau stoic, tot aia e. Ce mai contează? Toate articolele mele de pe acest blog sunt precum o autobiografie dintr-o oglindă spartă, ca și cum se cheamă cartea lui Octavian Paler. Niciodată nu am avut scopul sau ambiția de a ajunge nu știu cine sau nu știu unde în viață. Pur și simplu nu am văzut rostul. Sau poate că am fost limitat din cauza problemelor mentale. Sau poate că m-am lăsat limitat și influențat greșit. Sau poate că nimic nu e real ci e doar imaginația mea. Sau poate că eu nici măcar nu exist ci vi se pare doar.
Era o vreme când nimic nu-mi doream de la viață decât să am pe cineva alături, o persoană de sex opus bineînțeles, alături de care să mă simt fericit și împlinit. Și erau astfel de persoane feminine de care m-am simțit atras. Am încercat tot felul de chestii să mă apropiu, să intru cumva pe felie cum se zice. Când reușeam, când nu... După toate încercările ratate, căci cam toate au fost ratate, mi-am dat seama că de fapt eu nu-mi doresc așa ceva. Nu vreau compania nimănui. Nu sunt făcut genetic, biologic, pentru a fi un familist, sau un bărbat responsabil și plin de bărbăție. Eu sunt ca mine. Eu așa sunt. Prefer singurătatea mea în locul unei companii greșite.
Nu pot să spun că am o viață lungă de om în spate, dar cu puținul pe care-l am simt de parcă aș fi trăit cel puțin 100 de ani. Nu mă dau vreun mare înțelept sau un mare filozof. Mă consider un simplu liber cugetător. Pe plan religios sunt ateu. Resping orice doctrină. Le consider inutile, cu toate că unele au câteva idei bune. Dar nu toate. De exemplu compasiunea din budism, exercițiile energetice și meditative din daoism, curajul și înțelepciunea lui Isus din creștinism, ș.a.m.d. Într-un fel îi invidiez pe cei ce urmează o cale religioasă. Prin asta, ei văd scopul în viață, sensul cum s-ar zice. Cineva spunea că numai la fericire să nu te aștepți după ce ajungi să ai acces la cunoaștere. Toată înțelepciunea și toate cunoștințele atât științifice cât și mistice sau de orice natură ar fi ele, nu fac altceva decât să te facă total nefericit. Nu degeaba se spune că proștii sunt fericiți, sau că ceea ce nu ști nu te omoară. Mereu am fost însetat după cunoaștere, drept dovadă îmi descriu zilele negre pe un blog citit poate de 2-3 persoane, în loc să fiu pe nu știu unde cu nu știu cine simțindu-mă bine sau făcând una și alta. Mda. Asta-i viața...
Dreptate nu a fost pe această lume și nici nu va fi. Dreptate au putut să facă doar justițiarii sau anarhiștii. Legile sunt făcute pentru proștii de rând, în timp ce ăia care inventează legile și fac ordinea lumii nu au nici un stres. Mereu regii au trăit bine pe spatele țăranilor. La fel e și acuma. Toții bogătașii trăiesc ca peștii în apă în timp ce proștii de rând trăiesc ca peștii pe uscat. De ce avem noi nevoie de societate? După ce ne trebuie atâtea fabrici și mașini? Pentru ce? Nu era mai bine acuma 10.000 de ani când aerul era curat și anotimpurile își urmau cursul? Am vânat un mamut atunci și gata toți eram cu stomacul plin. Să cheme cineva un doctor să repare această lume stricată. Serios! Ne pierdem cei mai frumoși ani din viață făcând exact ceea ce nu ne place. Pentru ce? Să umplem conturile bogaților? De ce sistemul e făcut exact în așa fel ca să nu avem suficient timp liber pentru noi? Întreb și eu așa. Câte și câte vieți s-au irosit degeaba. O vai... Nenumărate...
Cu prilejul sărbătorilor de iarnă, mai ales de Crăciun reușesc să realizez cel mai bine cât de mult sunt înstrăinat de această lume cu tot cu existența ei. Nimic nu mă scoate mai mult din sărite decât să văd pe fețele oamenilor bucuria acestor sărbători. Nu am nimic cu ei, să nu mă înțelegeți greșit. E dreptul lor să sărbătorească. Dar atunci cei ca mine, oamenii din umbră, de ce nu reușim să ne simțim bine în astfel de momente? Măcar un pic așa, de formă cum ar veni zis. Răspunsul e simplu și realist: așa trebuie să fie și cu asta gata. În celebrul film cu Batman, The Dark Knight, Harvey Dent spunea următoarele: "Fie mori ca un erou, fie trăiești suficient de mult pentru a te vedea cum devii personajul negativ." Cam asta a fost una dintre conversațiile mele cu personajul din oglindă.

Convorbiri cu mine (3)

"Eşti fericit când ai linişte în coliba ta." - Ioan Slavici

Acesta este cel de-al treilea articol din seria "Convorbiri cu mine". Convorbirile cu mine sunt o trilogie, un fel de destăinuire ca să spun așa. Primul articol puteți reciti de aici, iar cel de-al doilea de aici. Imaginea alăturată cu Joker privind în oglindă reprezintă foarte puternic subiectele dezbătute de mine în aceste articole. Nu sunt vreun fanatic psihopat și nici nu încerc să cerșesc atenția sau mila cuiva prin aceste scrieri, am mai precizat asta și voi preciza mereu, căci de multe ori mi se reproșează că asta aș face. Mă victimizez, că sunt ca o p###ă, că nu am c***e, sunt doar câteva dintre vorbele reproșate, și nu de oricine ci de persoane foarte dragi și din cercul apropiat.
După cum spuneam, oameni foarte apropiați îmi reproșează astfel de vorbe. Oameni care nu au trecut, nu trec și nici nu le doresc pentru nimic în lume să treacă prin ce trec eu. E ușor să dai tot felul de sfaturi aiurea și să critici atunci când ai pe umerii cui să-ți verși lacrimile la nevoie, nu-i așa? E ușor să vorbim de atașament atunci când dumitale nu ești atașat de nimeni, ci ai tot felul de vise megalomane de a te îmbogăți și de a ajunge nu știu cine. E ușor să privești pe alții de sus, uitând de faptul că tu de mic ai avut toate condițiile pentru o viață bună.
În ultimii ani am rupt foarte multe legături, din păcate. Oameni pe care mereu îi respectam au ajuns să-mi întoarcă spatele (unii chiar la greu), lăsându-mă baltă în toate nenorocirile mele. M-au m##t cu alte cuvinte, zis așa pe românește. Printre astfel de oameni se numără atât vecini cât și prieteni apropiați (cărora mă adresam mereu cu termenul de "frate"), și nu în ultimul rând neamuri și rude apropiate. Aceste neamuri, majoritatea dintre ei fiind oameni realizați (cu funcții, mașini, bani, firme, etc.) obișnuiau să colinde și să frecventeze casa mea pe vremea când eu eram mic. Veneau mai tot timpul cu mâinile în buzunare iar la plecare aveau câte două sau trei plăși cu fructe, legume, carne și tot ce mai aveam pe vremurile acelea, căci erau altfel de vremuri, ai mei își permiteau să țină animale, să lucreze grădina. Nu-mi pare rău pentru toate aceste bunuri date, nu reproșez nimic. Sunt conștient de faptul că toți avem probleme și cam nimeni nu o duce chiar așa de bine în zilele noastre, dar totuși oare chiar așa greu ar fi să mai sunăm odată și noi să vedem ce mai face nenorocitul acela cu tot cu nenorocirea lui? Chiar așa mult costă un apel? Eu un nimeni în drum îmi permit să vorbesc nelimitat, atunci ei dita mai oamenii realizați și bazați nu își permit? Misterioase sunt căile domnului.
Bunicul meu a murit când eu aveam 5 ani, lăsând în urma lui multă suferință în familia mea. A fost ca un cutremur psihologic, dezechilibrând familia mea, iar pe mine afectându-mă inconștient, fără ca eu să-mi dau seama, pecetluind viitorul meu destin pentru totdeauna. Un alt șoc puternic atât pentru mine cât și pentru persoanele feminine din familie a fost faptul că tatăl meu a devenit alcoolic, un bețivan notoriu și decăzut, care după vreo 15 ani de beții și scandaluri intense s-a stins, lăsând un gol imens în noi toți.
În toți acești ani am văzut mai multe lucruri rele decât bune în familia mea. Am văzut cum omul este cuprins de tristețe și suferință. Am văzut cum omul devine o fiară însetată după sânge. Am văzut cum masa de altă dată unde cândva se mânca în grup devine din ce în ce mai pustie, pierzându-și stăpânii și la propriu și la figurat. Am văzut râuri de lacrimi curgând în voia sorții, dar am văzut mult prea puține zâmbete. Și ce e mai dureros este faptul că am văzut cum omul, cu tot cu ambițiile și realizările lui, se ofilește ca o floare, devenind o plantă uscată, demnă de toată mila.
Dar cu toate acestea am avut parte totuși și de lucruri frumoase. Cea mai frumoasă perioadă a vieții mele a fost perioada anilor 90 și începutul anilor 2000. Era aceea perioadă în care puteam zâmbi încă, nefiind afectat de nimic din jurul meu. Jucam aproape zilnic fotbal pe stradă cu ceilalți copii din vecini. Eram vesel, vioi și plin de viață. Acasă nu era nici un stres. Nu era tehnologie ca și astăzi, telefoane smart și alte minuni, și totuși eram fericit, fără să am habar de asta. Tatăl meu m-a învățat arta pescuitului, mama mă ajuta cu temele, iar despre bunica aș putea să scriu o carte întreagă. Ea a fost și este singura persoană de care sunt mai mult decât atașat. Ea e totul pentru mine. Ea m-a învățat toate lucrurile bune și datorită ei sunt astăzi omul care sunt, cu bune și cu rele. Am făcut cu ai mei călătorii în Ungaria, am vizitat Budapesta, am fost la grădina zoologică, am văzut lucruri la care alți copii pe vremea respectivă numai visau. Și cu toate acestea totuși unde s-a ajuns... Dulce copilărie, prea repede te-ai dus și te-au înlocuit cu un thriller ciudat cu înclinații spre horror.
Tare mult mi-ar place să mai pot percepe lucrurile la fel cum o făceam atunci, în anii 90, anii copilăriei mele frumoase de mult apuse. A-și da orice numai să mai pot retrăi încă odată toate acele amintiri frumoase, să-i pot vedea pe toți vecinii, nașii și cunoscuții care astăzi nu mai sunt, să-mi pot vedea strada cu aceeași privire ca și atunci când eram copil. Nu pot uita de toate acele desene minunate ce vizualizam pe atunci pe Cartoon Network sau pe canalele nemțești RTL2 sau Pro7. Nu pot uita de Batman, de Son Goku, de Pokemon sau de Digimon. Nu pot uita de absolut nimic. În biblioteca mea de cărți un raft special este pentru toată colecția mea de reviste Marvel, albume cu abțibilduri, cartonașe și cam tot ce colecționam în copilărie. Am albume cu timbre, monede vechi, cartușe din al doilea război mondial, melc fosilizat în piatră și tot felul de minuni. Datorită acestor obiecte, și nu numai, toate senzațiile, aromele și trăirile din copilărie sunt încă vii în mine. Aceasta este una dintre puținele lucruri bune din viața mea.
Familia mea s-a destrămat sub privirile mele de copil. Totul s-a întâmplat în așa fel de parcă ar fi fost programată toată treabă. Fiecare ceartă parcă avea calculată deja consecința pentru viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Și nu numai certurile ci absolut totul, căci toate au contribuit la acest declin. La toate speciile, la fiecare trib, începând din vremuri imemorabile și până în prezent, familia a fost și este cel mai important element. Dezintegrarea sau pierderea familiei sunt cele mai mari pierderi. Fiecare membru contează.
Nu există durere mai mare pe această lume decât să-ți vezi persoana iubită cum suferă și cum se stinge câte puțin în fiecare zi, iar tu nefiind capabil să faci ceva, sau orice ai face finalul fiind tot nefericit. Persoana iubită poate să fie copilul tău, careva dintre părinți sau bunici, partenerul sau partenera de viață, cu alte cuvinte persoana la care ții cel mai mult și de care ești cel mai atașat. Nu știu, este o pedeapsă divină, un răspuns al universului, karma dintr-o altă viață? Habar n-am. Cert este că e cea mai pură și cumplită formă a suferinței. Te doare de-ți vine să mori. În acele clipe de agonie sufletească ești capabil să faci orice. Ți-ai da și viața doar ca să-ți poți salva persoana iubită. Și cu toate astea tot nu rezolvi nimic... Rămâne să te consumi până te îmbolnăvești. Eventual îți găsești refugiul în droguri, băutură, calmante sau altceva. Faci orice doar ca să evadezi din realitate. Oare cine a inventat suferința privește acum cu satisfacție deplină?
Mereu vroiam să scriu un articol despre depresie, dar nu cred că mai e nevoie căci aceste 3 articole reprezintă declarația concretă a depresiei. Această trilogie de convorbiri reprezintă cel mai puternic strigăt al unui om tăcut. E propriul meu război cu viața, un fel de "Mein Kampf", neavându-l pe Hitler ca protagonist ci pe Joker. E evadarea mea, scrisul, supraviețuirea mea în această mizerie. E trăirea într-o continuă iarnă, cu scopul de a aștepta cândva primăvara, doar că această așteptare se amână încontinuu. Și deja de ani buni așa trec zilele, săptămânile și anii. Pot afirma că mai mult de jumătate din viața mea mi-am trăit în acest fel, rătăcit într-un tunel întunecat și infinit, căutând lumina, ieșirea, dar fără succes. Poate o să scriu totuși un articol și despre depresie, cândva, în viitor, dar până atunci rămâne supraviețuirea într-o lume rece.

Convorbiri cu mine (2)

"Dintre toate cuvintele triste, pronunțate sau scrise, cele mai triste sunt acestea: "S-ar fi putut întâmpla"." - John Whittier

Ultima dată când am vorbit cu mine însumi am reușit să răscolesc tot felul de amintiri, gânduri și senzații, toate îngropate de mult. Am reușit să reaprind flăcări de mult stinse, dar ale căror fum încă nu ieșise din camera minții mele. Primul articol puteți reciti de aici. Poate în primul articol nu am menționat, pentru că am uitat, faptul că prin aceste scrieri nu încerc să trezesc mila nimănui și nici să cerșesc atenție sau altceva. Adesea sunt acuzat că mă victimizez, dar nu fac acest lucru, mai ales nu prin scrierile de pe blog. Pentru mine toate aceste lucruri sunt o oarecare formă de eliberare.
În primul articol "Convorbiri cu mine" am vorbit în general despre prima dramă a vieții mele, despre pierderea bunicului meu. A fost cu foarte mult timp în urmă, dar acele amintiri și senzații încă sunt la fel de vii în mine. Aveam 5 ani când bunicul a murit. S-a sinucis... Odată cu înaintarea în vârstă am început să observ o oarecare formă de suferință la tatăl meu, bineînțeles cauzată de pierderea tatălui său, a bunicului meu cu alte cuvinte. Mereu începea să lăcrimeze când venea cumva vorba de el, sau dacă trebuia să aibe loc ziua lui sau orice altceva ce ar fi avut vreo legătură cu el. După vreo 7-8 ani aproximativ de la moartea bunicului meu, au început să se întâmple lucruri stranii. Erau stranii pentru mine. Nu vă gândiți la fantome sau la paranormal că nu e vorba de așa ceva. Ce vreau să spun este faptul că tatăl meu, care înainte nu băuse mai deloc, dintr-o dată a căzut în patima alcoolului. La început nu ne-am dat seama, nici eu, nici mama și nici bunica. Venea de la lucru și imediat se și culca și lua somn, fără prea multe vorbe sau altceva. El care înainte făcea de toate pe acasă, se ocupa de animale, grădină, etc., dintr-o dată o început să i se rupă de tot și de toate.
Bineînțeles că a început să aibe probleme și la locul lui de muncă din cauza asta, dar despre toate acestea noi acasă nu știam nimic până într-o zi când un coleg de-al lui a vorbit cu mama și i-a spus totul despre ce face tatăl meu. Acest om, cândva bun prieten cu tatăl meu, consătean și coleg de lucru în același timp, fără să judece sau să reproșeze ceva, a spus doar să încercăm cumva să vorbim cu el sau să facem ceva că nu va fi bine deloc dacă continuă așa. Și normal că nu a fost să fie bine. Au început să apară scandalurile, din ce în ce mai des și cu intensitate tot mai mare. Bunica mea, care era mama tatălui meu, a plâns ani de zile din cauza durerii și a rușinii. Eu între timp am început liceul, sau cum îmi place mie să numesc aceea perioadă a vieții mele: cei 4 ani de groază. Da, erau 4 ani de groază cumplită. Nu mi-a plăcut școala niciodată, nu mi-a plăcut să fiu între mulți oameni, mai ales printre cei pe care nu îi cunoșteam sau cu care nu aveam puncte comune sau tangențe. În acești 4 ani de liceu, ani în care acasă veșnic "ardea casa", la școală eram mereu persecutat și batjocorit de șmecherii clasei. Pentru că eram singurul băiat maghiar din clasă eram pentru unii cea mai râioasă broască. Au fost 4 ani în care chiar dacă nu zilnic dar săptămânal am auzit celebrul "bozgor" sau "ungur împuțit". Abia am așteptat să treacă anii de liceu, erau niște ani de groază. Nu îmi puteam găsi locul niciunde. La școală îmi era teamă și scârbă să merg pentru că știam că voi fi umilit și batjocorit, iar acasă știam că iară o fi tură de ceartă când ajunge tata de la muncă rupt în gură de beat. Eram un mustăcios slab cu brațele precum coada de mătură, îmbrăcat prost și fără nici un fel de stil, fără nu știu ce freză wow și fără vreun aspect atrăgător. Practic eram un fel de copil bătut de soartă al cărui viață se scurgea de pe o zi pe alta. Eram supărat pe lumea asta, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate astea. Nu vroiam să accept faptul că tatăl meu, care cândva era muzicant și un om foarte apreciat și respectat în comună, terminase prin a ajunge un bețivan scandalagiu acasă, de râsul și de plânsul lumii. Nu puteam să accept așa ceva, și parcă nici acuma nu pot după atâția ani, cu toate că el nu mai este.
Ca să pot supraviețui în acest infern feroce aveam nevoie de un antidot puternic. Majoritatea la aceea vârstă erau preocupați cu distracții, cu fete, jocuri video și cu tot felul de astfel de activități. Fiecare făcea ce putea sau ce îi plăcea cu alte cuvinte. Eram și eu (și încă sunt) pasionat de jocuri, dar din păcate nu aveam nu știu ce calculator puternic care să-mi ruleze eficient jocurile noi apărute. Mă jucam și eu ce puteam. Dar asta nu era suficient. Aveam nevoie de altceva, ceva mult mai bun și cu un efect mai puternic. În acele zile eram foarte pasionat de celebrul serial de animație japoneză Dragon Ball Z, nu că acuma nu aș fi. Urmăream zilnic episoadele. Era ceva wow. Son Goku, Vegeta, Piccolo, și restul, toți atât de puternici. Eram uimit până la extaz de aceste desene, și încă mai sunt după atâția ani. Așa m-am hotărât să încep și eu să mă antrenez și să fac sport și să încerc să învăț arte marțiale. Am uitat să precizez că eram mereu pasionat de filmele cu Jackie Chan și Van Damme, de mic copil. Eram motivat la maxim. Am început să cumpăr tot felul de cărți despre arte marțiale de unde să mă pot inspira. Din cauza anxietății și a fricii mele am ezitat să merg undeva la cursuri, așa că am început să mă antrenez de unul singur. Am ajuns să studiez Kung-Fu până la urmă, stilurile Wing Chun și Shaolin. Și iacă tot asta fac și acuma, după 17-18 ani aproximativ, mă tot antrenez, acasă, singur, în propria mea mini-sală. Mulți mă admirau pentru asta, dar partea dureroasă e că niciodată nu am avut curajul să recunosc de ce am început să mă antrenez. Nu a fost niciodată vorba de vreo chemare spre asta. Era pasiune că eram tânăr și eram motivat și mult mai vioi decât acuma. Adevărul e că toate aceste antrenamente și sporturi pentru mine erau un fel de refugiu. Fugeam de tatăl meu, care mereu mă critica pentru asta, fugeam de alți oameni, fugeam de mine, fugeam de tot. Cu alte cuvinte toată această treabă cu artele marțiale era pentru mine un fel de activitate-drog care cumva reușea să mă țină sedat, ocupat și distras de la realitatea dureroasă. Din cauza asta nu am reușit niciodată să devin cineva în domeniu, cu toate că mulți îmi zicea să încerc să mă bag serios că am har și alte chestii din astea. Nu am făcut nimic pentru că niciodată nu a fost vorba de pasiune pură. Totul era doar o mascaradă, un refugiu.
Nu pot spune că nu am învățat lucruri bune din arte marțiale, dar toate își au prețul. Flexibilitatea, puterea fizică, abilitățile și tot ce am îmvățat pentru toate acestea am plătit un preț, pentru care unii încă arată cu degetul spre mine. Am ajuns să creez în mine un mare vid social, o foarte mare prăpastie între mine și lume. Toți au mers înainte, însă eu am rămas la fel, incapabil să fac ceva concret cu viața mea, incapabil să-mi găsesc o prietenă sau să-mi construiesc o relație sau o carieră. Odată cu înaintarea în vârstă, depresiile și stările de anxietate au apărut în număr tot mai mare, și continuă să apară. Am rămas exact același copil chinuit și traumatizat care eram la începutul liceului, doar că puțin mai călit sau mai distrus (nici nu știu cum să mă exprim serios).
După cum spuneam, anii de liceu despre care se spune că sunt cei mai frumoși ani, pentru mine au fost niște ani de teroare, atât din cauză că mereu eram batjocorit și umilit cât și din cauza faptului că acasă era mereu totul pe dos. Pe la început bețiile erau doar odată pe lună, cel mult de două ori, după care cam în fiecare weekend, după care zi de zi. Bineînțeles că și intensitatea lor a crescut în timp, și în același timp și gradul de stres. De multe ori simțeam că voi ceda, că o să sparg tot în jurul meu, inclusiv pe monstrul de taică-meu. În acele vremuri prin imaginea lui am văzut răul absolut, întruchiparea maleficului, cândcolo era și el un nefericit al sorții. Când ambulanța era prezentă la noi, când poliția, când nu știu care cunoscut să ne anunțe că iară îi mangă pe nu știu unde și îi picat pe jos. L-am văzut pe tatăl meu în ultimul hal, așa cum nimeni nu ar trebui să-și vadă un părinte. L-am văzut căcat și urinat pe el, vomitat, spart, julit, belit, chiar și bătut, cu haine murdare și rupte, cu un papuc lipsă, ș.a.m.d. De nenumărate ori o trebuit să merg după el să-l car acasă, fiind anunțat tot timpul de cineva. În toate aceste situații, bunica era acasă, plângând la culme, mama la lucru stresată și ea, iar eu cu nervii turați la maxim. Au fost momente când trebuia să o apăr pe mama sau pe bunica de apucăturile lui violente, iar în acele momente m-am bătut cu el, pardon, l-am bătut, pentru că el era deja praf și nu mai avea forța unui bărbat. Nu sunt mândru deloc de aceste fapte și nici nu recomand nimănui să recurgă la așa ceva, dar pur și simplu așa erau vremurile. Vremuri dure cer măsuri dure așa se spune. Eu eram stresat la maxim iar el pur și simplu și-o căuta cu lumânarea. Indiferent că vorbeam cu el urât, frumos, sau sub nici o formă (căci și din astea erau că treceam pe stradă unul lângă altul fără să ne salutăm, precum doi străini), nimic nu avea vreun efect. Pur și simplu continua să savureze alcoolul până când într-o zi de toamnă târzie i-a cedat organismul cu totul. Am fost ultimul care am vorbit cu el din familie și tot eu am fost ultimul care l-a și văzut în viață. L-am văzut în agonia morții, în ultimele lui clipe, cum se zbătea între viață și moarte câteva ore după care gata. S-a întâmplat în 2016. Memoriile sunt la fel de vii ca și cum ieri s-ar fi întâmplat totul.
Odată cu dispariția lui s-a terminat și violența și zbierăturile. În urma lui a rămas multă durere, multe amintiri triste și ruinele unei familii de altă dată. Totul s-a schimbat după moartea lui. Mama nu-și poate ierta faptul că nu era acasă când nenorocirea s-a întâmplat, iar bunică mea e într-o stare din ce în ce mai deplorabilă și cu sănătatea praf. Eu am rămas cu remușcări, îmi pare rău pentru faptul că l-am bătut, nu-mi pot ierta asta. După moartea lui stările mele de depresie și anxietate s-au accentuat foarte mult. De multe ori nu reușesc să le fac față și recurg la calmante. Despre ce s-a întâmplat mai departe voi descrie în următorul articol.

***

Convorbiri cu mine (1)

"Infernul începe acolo unde nu mai e nici o speranță." - Octavian Paler

Am fost și încă sunt călătorul care merge pe drumul fără de sfârșit. Cred că așa aș putea să mă descriu cel mai realist, artistic vorbind. M-am născut într-o zi de primăvară, fără să fi cerut. Am primit botezul și numele ce-l port, și multe altele, fără să le fi cerut. O grămadă de etichete și ștampile cum s-ar zice. Cam asta este începutul meu, așa în linii mari. Între început și sfârșit e cale lungă, iar pe tot parcursul acestui drum se întâmplă multe și mărunte. Unele sunt bune, altele nu. Dar ce este cel mai important este faptul că toate lasă urme, atât lucrurile bune cât și cele rele. În tot acest proces numit viață, călătorie sau misiune, sau oricum s-ar mai numi, cel mai important este mediul.
Caracterul oricărui individ ajunge să fie definit în cea mai mare parte de mediul în care trăiește. Bineînțeles că și moștenirea genetică și după aceea educația primită joacă un rol cheie, dar definirea propriu zisă este dată de către mediu. Dacă mediul este unul prietenos, atunci individul are toate șansele din lume să ducă o viață echilibrată. Dar în schimb dacă mediul este haotic și dezechilibrat, individul pe viitor va trăi cu traume și mereu va fi o dificultate pentru el să supraviețuiască în societatea modernă.
Pe când aveam 5 anișori bunicul meu s-a sinucis, lăsând un gol și o durere imensă în familie. Era începutul anilor 90, imediat după revoluție. Cu mintea mea de copil încercam să înțeleg pe vremea aceea motivul pentru care a recurs la acest gest. A fost primul meu contact cu moartea, și a fost la o vârstă destul de fragedă. Am fost ultimul din familie care l-a văzut în viață, înainte să plece și să nu să mai întoarcă veci. Pe vremea aceea nu am înțeles ce se întâmplă, nu că acuma aș ști mai multe. Eram copil, eram mic, poate chiar prea mic pentru așa ceva. L-am iubit pe bunicul meu foarte tare. Îl iubesc și acum când îmi amintesc de el, îmi lipsește enorm de mult. Niciodată nu l-am condamnat pentru ceea ce a făcut, ci mereu vroiam să pot înțelege oare ce era în capul lui, ce probleme o fi avut de o recurs la sinucidere. Plecarea lui în eternitate a produs un dezechilibru psihologic imens în familia mea. Aceste lucruri le-am conștientizat în ultimii ani. Moartea lui a fost precum un tsunami, după care valurile negre au lovit familia mea, producând pagube sufletești imense atât pentru părinții mei cât și pentru bunica mea, și nu în ultimul rând și pentru mine. Viitorul meu avea să se schimbe radical.
Nu sunt, nu am fost și niciodată nu voi putea fi genul de bărbat integru, stăpân pe sine și calculat, plin de încredere și însetat după succes, imagine masculină promovată de noul trend al societății moderne. Până pe la vârsta de 5 ani probabil că aveam toate șansele din lume să devin astfel, dar pe urmă toate șansele s-au evaporat ca fumul. Privesc în jurul meu, pe stradă, în parc, sau oriunde aș fi, observ oamenii, cunoscuți sau nu, și nu pot să nu mă gândesc la faptul că toți dintre ei o să moară într-o bună zi, indiferent cât sunt de veseli sau de optimiști în prezent. Nu pot să trec cu vederea faptul că toți acești oameni sunt doar siluete goale care într-o zi se vor strica complet și vor deveni niște rămășite, ruine ale unei existențe de mult apuse. Cum am ajuns să privesc lucrurile astfel? În cei 27 de ani de la moartea bunicului meu s-au întâmplat multe. Anxietatea a fost prezentă permanent, și încă e aici cu mine. De asemenea, de vreo 10 ani buni un alt monstru stă la pândă în întuneric și așteaptă să mă prindă cu garda jos precum un demon șiret. Uneori îi fac față, alteori nu, așa e depresia. Am avut de a face cu dependențe, eșecuri, frustrări, scandaluri și multe altele. Familia mea s-a divizat după care s-a destrămat complet, iar supraviețuitorii au ajuns precum soldații întorși de pe front.
Nu am avut un model masculin în familie despre care pot spune că era demn de urmat. Singura persoană de la care am primit cele mai importante învățături este bunica mea. Ei îi datorez în proporție de aproximativ 90% totul, atât zilele bune cât și zilele negre, atât reușitele cât și eșecurile. Lăsând la o parte drama bunicului meu, pot spune că am avut o copilărie frumoasă. Până pe la vârsta de 12-13 ani nu am avut absolut niciun fel de problemă. Chiar dacă era armonie în copilăria mea, acuma dacă stau bine să mă gândesc și să retrăiesc totul în mintea mea, întorcându-mă în trecut pot conștientiza faptul că toată armonia era probabil un teatru doar de dragul meu, ca să am o copilărie normală, cândcolo de fapt nimic nu era normal, părinții mei fiind stresați, frustrați și nemulțumiți. Cu alte cuvinte ceea ce vreau să spun este faptul că dacă stau bine să mă gândesc oarecum puteam simți deja de pe atunci cum un fel de forță negativă invizibilă începe să pună stăpânire pe familia mea, precum un fel de mucegai invizibil care câștigase tot mai mult teren pe zi ce trecea. Nu vorbesc de demoni sau alte chestii asemănătoare, să nu se înțeleagă greșit. Mă refeream strict la faptul că ceva începea să se întâmple în familia mea pe când eram eu mic, după moartea bunicului meu, ceva ce în nici 10 ani de la cele întâmplate avea să-l transforme pe tatăl meu într-un monstru alcoolic, pe mama mea într-o victimă a abuzurilor, pe bunica mea într-o bătrână copleșită de tristețe, supărare și boli, iar pe mine într-un depresiv retras și ratat.
Despre ce s-a îmtâmplat mai departe voi vorbi într-un alt articol.

***

Pastila de cianură

Pastila de cianură


Am în mână pastila mea de cianură,
Dulce armă, împotriva lumii armură...
Remediu contra nopților grele,
Antidotul meu contra stărilor rele.

Am în mână o bucățică mică de viciu,
Amară-i viața fără ea...
Vreau doar pacea,
Totul e în zadar, fără nici un beneficiu.

Am în mână doza mea de chin,
Pastila ce mă împinge spre declin...
Porția zilnică de durere,
Ce-o accept de bunăvoie.

Golul și negrul din om

"Cine a rătăcit şi a pătimit mult în lume, îşi găseşte bucurii chiar şi în durere." - Homer

De-a lungul vremurilor au existat diverse personalități care au vorbit despre trăiri spirituale profunde, experiențe ieșite din comun, toate acestea obținute prin rugăciune, post, ascetism, meditație, șamanism, etc. Aceste experiențe erau deseori numite mântuire, iluminare, trezire spirituală, nirvana, curățare, iar persoanele care au experimentat aceste trăiri sunt cunoscuți în tradiție ca fiind sfinți, iluminați, șamani, învățători sau maeștri spirituali, ș.a.m.d.
Scopul acestui articol nu este acela de a denigra aceste persoane, ci cu totul altceva. Toți acești maeștri spirituali au prezentat niște experiențe pozitive ca să zic așa. Ceea ce vreau eu să arăt în acest articol este acela că există astfel de experiențe sau trăiri spirituale dar care tind spre polul opus, adică spre negativ. E posibil ca trăirile spirituale, atât cele pozitive cât și cele negative, să nu fie altceva decât unul și același lucru. E posibil ca cele pozitive să fie alea reale, iar cele negative să nu fie altceva decât primii pași spre nebunie și disperare. Habar n-am.
Am experimentat niște chestii ciudate în ultimul timp. S-a întâmplat de vreo 3-4 ori cam așa. Erau ca niște revelații, doar că în loc de ceva pozitiv răspunsurile primite erau total la polul opus. Cele povestite aici sunt din experiențe personale. S-a manifestat în felul următor. M-am pus seara în pas și mă pregăteam să adorm. Totul era sub control. Nu aveam nici un fel de episod depresiv sau vreun atac anxios. Cu alte cuvinte totul era ok. Dintr-o dată totul a luat-o razna. M-a cuprins o stare de groază teribilă, ca și cum urma să mor în clipele ce urmează. Am simțit cum parcă patul mă înghite, cum totul se întoarce împotriva mea. Era precum un coșmar, doar că totul era real. În acele clipe de groază singurul lucru ce am putut simți era acela că nu sunt nimic, atât eu cât și restul omenirii. Indiferent ce facem sau cum facem, că suntem răi sau buni, negrii sau albi, toate sunt irelevante căci același sfârșit ne așteaptă pe toți, iar odată cu sfârșitul se încheie totul. Nu există viață de apoi și nici reîncarnare. Totul se întâmplă într-o clipă scurtă, iar viața oricât de lungă ar părea și plină de sens, în realitate însă nu valorează nici cât doi bani. Lipsa unui sens în filozofie se cheamă nihilism.
Toată aceea groază teribilă ce mă ataca în acele clipe, gândurile acelea bolnave de vinovăție, neîmpăcări cu trecutul, amintiri din copilărie (atât bune cât și rele), dezamăgirile prezentului, teama de viitor, toate acestea parcă veneau ca gloanțele dintr-o mitralieră în fața plutonului de execuție. Rând pe rând eram lovit de toate aceste senzații și trăiri negative, cu o intensitate de nedescris. Nu credeam că poate să existe așa ceva. O teamă de moarte de nedescris o avut toată această experiență.
Nu mai e o noutate că sunt un om mai întunecat. De mic copil am avut probleme de anxietate iar de ani buni și depresia a intrat în viața mea. Tulburările de somn nu mai sunt nici ele o noutate. Nu fac pe victima sau pe milogul, să nu se înțeleagă greșit. Emil Cioran, marele filozof pesimist, de tânăr avea probleme de insomnie, iar asta ulterior a condus la depresii puternice, și de aici s-a născut toată filozofia lui întunecată și pesimistă. E posibil ca aceste experiențe avute de mine să nu fie altceva decât rezultatul negativității din mine, frustrări acumulate în timp, lipsuri și neajunsuri, traume, disperări și tot felul de alte gânduri. Dar e posibil să nu fie așa. Eu cred că revelațiile sau oricum le-aș numi erau reale. Toate dovezile științifice indică spre inexistența sufletului. Toate trăirile noastre nu sunt altceva decât reacții chimice din creier. Mintea e doar un produs al creierului, și nu invers. Nu suntem altceva decât niște goliciuni care speră la bine, dar ceea ce urmează să vină asupra noastră e doar întunericul.
Sunt două modalități prin care se poate supraviețui în acest haos, căci da, toată această mizerie numită existență nu e altceva decât un haos, o furtună, o anomalie. Noi suntem o anomalie, un accident. Poți să fi un om de rând care are un serviciu, familie, prețuiește banii și lucrurile materiale, sau poți să devi un altfel de supraviețuitor, liber cugetător sau artist. Arta este singura salvare din groaza existenței, singura modalitate prin care se poate suporta acest chin, această tortură numită viață. Ca artist ești nemuritor prin creație. Scrisul, pictura, muzica, toate acestea sunt cea mai eficientă modalitate de eliberare a suferinței. Cele mai mari opere de artă să nu credeți că s-au născut din fericire. Nici vorbă! Toate marile opere, picturi celebre, muzică clasică de altă dată (nu mizeriile de astăzi), toate s-au născut din suferința artistului. Toată literatura universală prezintă cumva drama existenței umane, transpusă prin diverse personaje, ceea ce exprimă cumva pe ocolite viața personală al scriitorului.
Am văzut și am simțit golul și negrul din om. Am fost acolo și știu despre ce vorbesc. Mulți o să mă creadă nebun sau pur și simplu nu o să creadă nimic din ce scriu aici. Acest blog avea cândva ca scop să devină cartea virtuală al unui shaolin, dar din păcate cu timpul a devenit jurnalul unui depresiv melancolic. Oricine vă vorbește despre speranță și alte minuni de după moarte ori e șarlatan, ori e ignorant, ori prost, ori vă minte, conștient sau nu. Nu există nimic înafara momentului prezent. Trecutul s-a dus, definitiv. Viitorul încă nu e aici. E doar prezentul, iar finalul e același pentru toți. Furnici și oameni, suferința cu toții o percepem la fel, iar după ce ne-am închis ochii nu ne va aștepta nimic. În mormânt e doar moarte și atât. Asta-i omul, o goliciune, un nimic. Trăim cu speranța, sau mai bine zis sperăm la bine și ne așteptăm la rău.

În căutarea fericirii (1)

"Suma totală a nenorocirilor care încă nu ni s-au întâmplat se numește fericire." - Romulus Dianu

Nu cred că există om pe această lume care să nu-și dorească fericirea. E pur și simplu de neconceput. Fiecare om își dorește să fie fericit. Unii găsesc fericirea în diverse experiențe, cum ar fi călătorii sau alte activități; alții o găsesc în diverse obiecte, mașini, calculatoare, obiecte de colecție, etc. Marea majoritate o găsesc prin întemeierea unei familii, crescând copii, ș.a.m.d. Mai există și o categorie de persoane pentru care fericirea e doar un simplu concept, ca orice altceva. Din păcate sau din fericire, nu știu cum să spun, și eu fac parte din categoria acestor persoane. Mă consider un filozof, sau liber cugetător cum se mai zice. Asta înseamnă că mereu îmi bat capul și îmi pun diverse întrebări. Începând de la curiozități legate de existență și până la noțiuni abstracte cum ar fi sensul vieții, îmi pun tot felul de întrebări, bineînțeles lipsite de sens pentru omul obișnuit și mediocru.
Cei mai mulți oameni, adică cei obișnuiți, nu își pun prea multe întrebări legate de existență. Ei nu cugetă, nu au nelămuriri și gânduri. Pentru aceste persoane cea mai mare fericire în viață înseamnă cariera, banii, căsnicia, copiii, reușita în viață, succesul, ș.a.m.d. Putem să și observăm de aici ca și o concluzie, că majoritatea marilor gânditori au trăit în singurătate sau în mizerie. Un om care cugetă intens este considerat un fel de ciudat; el nu se integrează ușor în societate, sau aproape deloc. Ideile lui sunt mult prea "antilumești", iar din această cauză integrarea devine o adevărată provocare sau o imposibilitate. Revenind la fericire, după cum spuneam cei mai mulți oameni care se consideră fericiți sunt aceia care nu cugetă deloc, adică acei oameni obișnuiți pentru care totul are sens pentru că așa spune religia sau doctrina politică, familia înseamnă totul iar banii sunt sursa vieții. Când nu te regăsești printre astfel de oameni te mai poți considera oare fericit?
Cred că s-a înțeles cam unde vreau să bat. Concluzia în linii mari e că fericirea e doar o iluzie, ca orice altceva. E o stare trecătoare ca oricare alta. Probabil v-ați prins, sunt nihilist, filozofic vorbind. Sunt un fel de Nietzsche trăind în secolul 21, o perioadă care nu mi-e deloc potrivită, nici ca timp și nici ca și locație. Vorbind în numele meu, consider că toți acei oameni care se declară fericiți au cumva un fel de "Low IQ", adică din punct de vedere cultural sau intelectual sunt mediocrii. Să nu se înțeleagă greșit, nu vreau să jignesc pe nimeni. Toți avem dreptul să fim fericiți, doar că nu toți reușim asta. Un om care intelectual, mental și spiritual este mult peste majoritatea mediocră va conștientiza faptul că fericirea nu există. E doar o iluzie a minții, un fel de produs mental, ca și un sistem de autoapărare la nivel mental împotriva factorilor externi care ne-ar putea bruia tot echilibrul psihic. După cum spuneam, oamenii simpli nu-și pun prea multe întrebări. Atâta timp cât ei au bani, succes, mașini, femei frumoase, etc., totul e perfect, atunci se declară fericiți. Dar să nu uităm un lucru: succesul meu peste 100 de ani va fi nesimnificativ, femeia mea frumoasă va fi o bătrână plină cu riduri peste ceva timp și după aceea doar un schelet la fel ca mine, mașina va fi fier vechi, banii sunt doar hârtii care cum vin așa se duc. Altfel spus, totul e trecător, mai ales fericirea. Ce e real atunci? Răspunsul o să fie deranjant. Singurul lucru real este suferința. Oamenii obișnuiți după cum spuneam găsesc mai ușor fericirea decât un gânditor. Dar gânditorul conștientizează faptul că fericirea e trecătoare și iluzorie, pe când oamenii obișnuiți percep suferința profundă foarte rar. Un gânditor suferă aproape 24 din 24. Foarte mulți dintre cei cu dependențe de droguri sau de alcool din cauza asta se refugiază în așa ceva, ca să fie cumva anesteziați și să nu simtă golul din viața lor. Mulți gânditori și artiști erau pe vremuri niște alcoolici decăzuți, sau curvari, afemeiați, trăind o viață în desfrâu și excese. Toate astea ca să nu simtă aceea lipsă din viețile lor, completând astfel acel gol dureros, și simulând cumva fericirea oamenilor obișnuiți. Cu toate acestea puțini au găsit adevărata pace interioară, evitând și fericirea și suferința.
Fericirea este trecătoare, ca orice altceva. Cum vine așa se și duce. Are o durată, o viață cum s-ar zice. Pentru un mediocru durează o veșnicie, iar pentru un artist e probabil ceva invizibil și inexistent. Viața nu e dreaptă, și nici măcar nu a fost concepută să fie dreaptă. Totul depinde de noi, cum căutăm fericirea și unde o găsim.

Anxietate - lupta cu dușmanul invizibil (3)

"Frica ascute simțurile. Anxietatea le paralizează." - Kurt Goldstein

Așa cum am promis în cel de-al doilea articol despre anxietate, am revenit și cu partea a treia. Primul articol despre anxietate puteți să recitiți accesând acest link, iar al doilea articol accesând acest link. Nu cred că mai este un secret faptul că viața mea e pătată cu probleme legate de depresie și anxietate. Am încercat ani de zile la rând să ascund aceste lucruri de oameni și de lume, dar felul meu de a fi, limbajul trupului, comportamentul și alte elemente probabil că m-au dat de gol fără ca eu să fiu conștient de asta. Mereu credeam că dacă se va afla că am probleme de depresie și de anxietate lumea mă va privi inferior, slab, sau voi fi etichetat într-o perspectivă negativă. În toți acești ani mă confruntam cu rușinea că se va afla despre mine faptul că sunt atât de slab încât nu-mi pot controla viața și că nu-mi pot ține emoțiile sub control. Am ajuns să cred că cei care îmi erau apropiați și înainte, în trecut, cumva conștientizau calvarul prin care treceam, datorită atât problemelor de familie cât și a felului meu de a fi. Țin minte și acum, că în urmă cu vreo 10 ani sau poate mai bine, o mătușă cu care azi nu mai țin legătura mi-a spus ceva de genul: "cea ce ai trăit tu și trăiești încă nu vei putea uita niciodată și te va marca pentru tot restul vieții". Cumva am reușit să absorb toate aceste sfaturi și vorbe pesimiste, astfel încât au devenit ca niște tatuaje invizibile pentru mine. 

Ani de zile am încercat să deslușesc că oare ce se petrece cu mine. De ce sunt așa cum sunt? De ce nu sunt ca alții? De ce nu puteam să fiu și eu ca și restul copiilor din vechea mea copilărie? De ce nu puteam să fiu și eu la fel de fericit și de senin ca ei? De ce eram mereu speriat? De ce simțeam tot timpul aceea senzație înspăimântătoare de frică? Astfel de întrebări aș putea să-mi pun și la momentul prezent. De ce nu reușesc să fiu ca alții? De ce mi frică tot timpul de tot ceea ce urmează să se întâmple, chiar și de la cel mai nesemnificativ eveniment? De ce m[ stresez tot timpul pentru orice? De ce nu reușesc să construiesc și eu o relație cu cineva, la fel ca toți cei de vârsta mea cu care eram cândva coleg, prieten, vecin, etc.? Și întrebările pot continua până mâine... 

Dacă ani de zile am încercat să ascund aceste defecte de ochii lumii, dar iată că mi-a venit ideea să le arăt. De aia am scris aceste articole despre anxietate. Și tot din cauza asta scriu și celelalte articole de pe acest blog, legate de stările mele sufletești și de filozofia mea pesimistă asemănătoare cu ideile lui Cioran. Am ales de bună voie să arăt lumii fragilitatea mea fizică și emoțională, slaba mea fibră morală. Mi-am expus nevrednicia existenței mele. 

Anxietatea schimbă totul. Încerci să-ți găsești liniștea și fericirea în tot felul de căcaturi sintetice, începând de la diverse obiecte materiale și până la droguri, și totul pentru a amortiza starea de suferință sufletească. Cu timpul devi dependent de tot felul de chestii. Îți dezvolți tot felul de vicii și adicții. Tiparul comportamental ți se schimbă. Devi dependent de alcool, droguri, tutun, pornografie, masturbare, în esență cam de orice chestie vicioasă, atâta timp cât îți poate ține mintea ocupată și sedată de ghearele suferinței. Aaa da, am uitat să menționez de calmante. Poate acestea sunt singurele care chiar ajuta, cel puțin pentru moment. Începând de la medicamente homeopate, pastile pe bază de ierburi medicinale și până la pastile pe bază de chimicale, gen Extraveral sau Xanax... ideea e că ajungi să le cunoști pe toate, poate mai bine decât produsele de la alimentară. 

 Așa cum am promis în cel de-al doilea articol, voi dezvălui principalele metode folosite de mine împotriva stărilor de anxietate. Aceste stări anxioase sunt mereu prezente, poate 80-90% din parcursul unei zile, dar intensitatea cu care mă lovesc cel mai puternic este de regulă seara de fiecare dată. Serile sunt de multe ori un adevărat calvar, o provocare serioasă, mai ales dacă în ziua următoare am de făcut ceva sau de mers undeva. De cele mai multe ori metodele pe care le voi prezenta mai jos nu funcționează și atunci sunt nevoit să recurg la calmante pentru a putea adormi. Bineînțeles că dimieața mă trezesc ca și cum aș fi fost aruncat din avion, brusc, uneori agitat, iar alteori obosit. Am încercat calmante homeopate cum ar fi Sedatif pc, calmante pe baze de plante cum ar fi Nervocalmin, Linistres, Stresclin, și medicamente pe bază de valeriană și chimicale cum ar fi Extraveralul, somnifere pe bază de melatonină, ceaiuri medicinale (sunătoare, mentă, ceaiuri antistres, etc.). De asemenea am dezvoltat anumite tipare de comportamente destul de iraționale cum ar fi să verific anumite chestii de mai multe ori, să nu fac ceva din nu știu care motiv fără să fie vreun motiv bine întemeiat la baza deciziei; dependențe față de anumite calmante, dependență de pornografie și masturbare, lipsa de plăcere, lipsa unei direcții în viață, lipsa unui scop, s.a.m.d. Iată care sunt deci propriile mele metode cu care încerc să combat anxietatea:

 - Când sunt lovit de stări puternice de anxietate și sunt foarte neliniștit, singura poziție din care reușesc să adorm este să stau întins pe o parte, pe partea stângă de obicei. Doar așa reușesc să adorm; 

 - Dacă tot neliniștit sunt atunci încerc să mă gândesc la ceva ce mă pasionează. De exemplu încerc să-mi imaginez un atom în minte, și pe urmă încep să-l despart în particule subatomice, pas cu pas, vizualizând totul până la cel mai mic detaliu. Dacă nu asta fac atunci încerc să-mi vizualizez planetele sistemului solar, sau alte obiecte cosmice. Ideea e să-ți imaginezi ceva ce-ți place;

 - Încerc să fiu atent la respirație. Adică vreau să spun că încerc să fiu atent la fiecare inspirație și expirație. Uneori chiar le și număr în gând, astfel nu-mi pierd concentrarea;

 - Încerc să meditez, cumva încerc să conștientizez momentul prezent, astfel reușesc (pentru moment) să nu mă tem de viitor și să nu fiu afectat de trecut.

 Toate aceste metode descrise mai sus funcționează cel mai bine dacă am și ceva calmant la bord. Ideea e că aceste metode au efect de moment. Nu-ți imagina că dacă îți vei închipui atomi și planete în minte te vei liniști pentru totdeauna și veac nu o să mai ai probleme de anxietate. Nu! De anxietate și de depresie nu te poți vindeca complet, poate chiar deloc. E ca un virus. Odată ce-ți infectează mintea, pa, salut, nu mai este cale de întoarcere. Tot ceea ce am descris mai sus e o formă de combatere de moment. Tot ce poți face e să supraviețuiești bătălia. Și faza e că exact atunci când te crezi mai stăpân pe situație (adică atunci când ai impresia că nu o să mai ai episoade de anxietate și depresie), exact atunci te lovește un nou val, ca și de nicăieri, precum un trăznet din cerul senin. Așa funcționează treburile. Anxietatea și depresia sunt ca niște demoni care te atacă exact când nu te aștepți. Sunt prădătorii perfecți care știu să distrugă și să devoreze mintea precum un tigru feroce.

Anxietate - lupta cu dușmanul invizibil (2)

"Anxietatea este un pârâu îngust de frică care se scurge prin minte. Dacă este încurajată, ea taie un canal în care sunt colectate toate celelalte gânduri." - Arthur Somers Roche

A trecut ceva timp de când am scris primul articol despre anxietate. Pentru cine a citit articolul respectiv nu mai e o noutate că anxietatea e una dintre marile probleme cu care mă confrunt. Dacă nu ați citit primul articol puteți intra pe acest link. Anxietatea e una dintre marile probleme cu care mă lupt încă din copilărie. M-am exprimat greșit, de fapt e cea mai mare problemă cu care m-am confruntat mereu. E aceea forță invizibilă și întunecată care a reușit să-mi facă zile negre din abundență.
După cum am spus și în primul articol, de mic copil eram diferit. Eram foarte timid și fricos. Ceea ce nu știam până acum nu de mult este faptul că toate acele stări de frică din copilărie nu erau altceva decât începuturile unei vieți anxioase. Toate acele stări de frică, panică, timiditate excesivă, nu erau altceva decât începuturile anxietății.
Repet, dar am spus și în primul articol, ceea ce fac aici (prin faptul că scriu despre stările mele de anxietate) nu vrea să fie o formă de a cerși milă sau înțelegere. Nu vreau nimic. Pentru mine toată treaba asta e o oarecare formă de terapie. Adică mă deschid în fața lumii și îmi arăt adevărata identitate, chiar dacă online fac asta dar tot mai ok e decât să nu fac nicicum. Mulți care mă cunosc probabil nici prin vise nu s-ar gândi că am astfel de probleme; asta mi-a spus exact și fosta mea șefă, că nu s-ar fi gândit niciodată că eu mă confrunt cu așa ceva.
Cei care mă știu de pe facebook sau din vedere au impresia că eu sunt ceva sportiv de nota 10, maestru shaolin, inițiat, spiritual, etc. Total greșit. Sunt doar un om de rând ca și restul, un nimeni oarecare din mulțime. Că sunt pasionat de arte marțiale asta e cu totul altă poveste.
Cei mai mulți oameni nu înțeleg ce este anxietatea și cum se manifestă ea. Majoritatea când aud de anxietate sau depresie, imediat le asociază cu probleme de nebuni. E adevărat că sunt tulburări mentale, doar că nu se manifestă cu acele intensități ca și schizofrenia sau alte probleme mentale mai serioase.
În cazu meu ce aș mai putea spune oare ce am omis în primul articol? Hmmm... Toate zilele sunt la fel, asta e clar. Nu este o zi în care să nu simt anxietate. Chiar și cele mai bune zile, cu toate că sunt rare, se pot sparge într-o clipă precum porțelanul din cauza anxietății. E ciudat, așa-i? Anxietatea e precum un musafir neinvitat. E mereu prezent, indiferent de circumstanțe. Probabil mulți nu înțeleg cum se manifestă această anxietate. Iată un scurt rezumant: ești într-o continuă stare de neliniște (de multe ori chiar de teamă), te stresezi și-ți faci griji pentru orice, ai mereu o stare de oboseală, de cele mai multe ori nu ai chef de nimic. Partea proastă e că de cele mai multe ori, odată cu instalarea anxietății, apare și depresia. E ca și cum toată intensitatea problemelor s-ar dubla.
Te stresezi pentru absolut orice. Mă pot consuma la maxim când îi văd pe alții cum își trăiesc viețile, își cumpără mașină sau alte chestii scumpe, au iubite, căsnicii, etc., iar eu mă stresez și pentru simplul fapt că trebuie să merg să-mi cumpăr o pâine. E nedreaptă viața asta. De ce pentru mulți totul decurge atât de ușor iar pentru alții totul e atât de complicat? Poate că nici lor nu le e totul ușor, dar totuși gestionează problemele sau provocările cu totul altfel decât cineva cu probleme de anxietate.
De anxietate și de depresie nu te poți vindeca. Niciodată. E precum un cancer pentru minte. Odată ce s-a instaurat, acest virus mental infectează și controlează aproape totul. Tot ce se poate face e cumva ținerea lui sub control, cât de cât. Acest lucru se realizează prin tot felul de tehnici mentale. De exemplu să începi să numeri până la 10 când simți că ești panicat, sau să începi să te focusezi pe respirație. Cred că v-ați prins, ideea e ca mintea să fie mereu ocupată cu ceva, ca să nu aibe timp pentru gânduri depresive sau anxioase. Urmează să scriu și un al treilea articol despre anxietate în care o să descriu amănunțit propriile mele tehnici contra anxietății.

Așa rămân

Așa rămân


Așa rămân, cum am fost și cum sunt
Trist, bucuros, al nimănui și al tuturor;
Tânăr sau bătrân, timpul meu a trecut de mult
Pe drumul vieții, cu gândul la dor.

Trecător care simte existența
Dulce sau amară, gustul e viața;
Muritor de rând, dornic de imortalitate
Un nimeni, adept al ideii de simplitate.

Gândurile, îmi apasă umerii
Bun sau rău, sunt doar pentru societate;
Rândurile, îmi liniștesc creierii
Pe veșnicie, sunt condamnat la singurătate.

Neclintit, precum un munte
Să mă duc, nu am unde...
Savurez viața din umbră
Perfect adaptat pentru această existență sumbră.

Aici și acum, doar asta contează
Ce valoare mai are dacă sunt creștin sau păgân?
Ce a fost și va veni, nimic nu mai înseamnă
Cum am fost și cum sunt, așa rămân.

Despre libertate

"Libertatea este sănătatea sufletului." - Voltaire

Despre libertate s-a vorbit foarte mult de-a lungul timpului. Filozofii și poeții și-au dedicat întreaga lor viață ca să încerce să definească oarecum libertatea. Libertatea e de mai multe forme. Ea poate să fie de domeniul politicii, prin dreptul la exprimare liberă, sau individuală, culturală, sau de ce nu, universală. În acest articol nu o să dau cu citate de la nu știu ce scriitori sau filozofi, ci o să prezint propria mea convingere despre libertate.
Ar trebui să încep cu o formă de definiție dar din păcate nimeni nu a reușit până în prezent să creeze o definiție concretă pentru libertate. În viziunea mea, libertatea este cel mai important element din viața unui individ. Putem observa că societățile, locurile de muncă și toate instituțiile sunt pline de tot felul de reguli. Deci, atâta timp cât există reguli nu putem vorbi despre o libertate deplină, ci despre o formă de libertate limitată, dată cu porția oarecum. Ca un sistem să poată funcționa eficient e nevoie de reguli, sau cum prefer eu să spun, restricții. Ca oile să rămână la stână și să nu evadeze e nevoie de un cioban cu câini, nu-i așa? La fel e și în cazul nostru. Ca "oile" să rămână conectate la stâna numită sistem, și nu cumva să încerce să rupă tiparul și să evadeze cumva, e nevoie de mai mulți ciobani, adică de reguli și restricții. De exemplu n-ai voie să faci X că se va întâmpla Y, ș.a.m.d. Cum spunea și William Shakespeare, până și raiul devine o pușcărie când realizezi că are granițe.
Un individ are puterea să aleagă dintre bine și rău. Această alegere se numește liberul arbitru. Creștinii spun că Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru și din cauza asta se întâmplă atâtea nenorociri, pentru că nu știm să controlăm liberul arbitru. Dar dacă liberul arbitru e doar o iluzie? Dacă în realitate tot ceea ce facem e doar rezultatul unor reacții chimice din creier, plus legile fizicii? Asta este ceea ce afirmă oamenii de știință în general. Asta ar însemna oarecum că suntem predestinați să facem ceea ce facem. Dacă există o predestinare înseamnă că există un fel de destin inevitabil, soartă cum se zice. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al fizicii, asta ar însemna că timpul practic nu există ci e doar o iluzie a minții sau o modalitate prin care mintea percepe realitatea. Asta ar însemna că întregul univers e ca un fel de buclă temporară în care totul s-a întâmplat deja, se întâmplă mereu și așa va și fi până la nesfârșite. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, timpul, universul, nu sunt altceva decât unul și același lucru. Concluzia ar fi că libertatea nu ar fi altceva decât un vis frumos la care tot aspirăm, deci ceva inexistent. Poate că treaba stă așa, sau poate că nu.
Ce știm până acuma, datorită înțelepților precum Buddha sau Osho, libertatea vine odată cu renunțarea la dorințe și la ideologii. E ca și cum am renunța la haine în fața oglinzii ca să putem vedea cum arătăm de fapt în realitate. Această renunțare e precum o purificare pentru spirit, ca o dezinfecție. E ca și cum am lăsa tot ce e toxic și nociv acolo unde le e locul, la gunoi.
Putem observa că suntem singura specie de pe această planetă care a practicat și încă mai practică din plin sclavia. Suntem singura specie care își exploatează semenii. Cam trei sfert din populația globului suferă ca o minoritate redusă să o ducă bine. Sclavia a existat de când lumea și să nu credeți că a dispărut pe vremea președintelui american Abraham Lincoln. Ea doar și-a schimbat forma. În ziua de azi, oamenii nu sunt legați cu forța în lanțuri, ci sunt dresați să se lege singuri. Stilul de viață modern, mult prea accelerat, creator al stressului, ne face să fim din ce în ce mai deconectați de la sursă, și în schimb să trăim tot mai mult în minciună, falsitate și iluzii, precum în filmul Matrix.
Cu toții simțim și conștientizăm că nu e bine dar tot nu facem nimic. Toată lumea se plânge, cei mai mulți sunt nefericiți, mulți nu au de lucru în timp ce alții sunt mult prea stresați din cauza lucrului, și exemplele negative pot continua. Nu există om pe lumea asta care măcar odată în viață să nu fi dorit cu adevărat o formă de evadare din cotidian. Dar cu toate acestea degeaba continuăm să blamăm sistemul, pentru că până una alta, noi suntem sistemul.
Unde e libertatea mult dorită în tot acest peisaj? Cum te poți simți liber când o viață întreagă trebuie să faci ceva ce nu-ți place? Cum poți fi liber cu adevărat? Emil Cioran spunea că moartea e salvarea celor care vor fi avut gustul și darul eșecului, e răsplata tuturor celar care n-au reușit, n-au ținut să reușească. Ea le dă dreptate, e triumful lor. În schimb, pentru ceilalți, pentru cei care au tras din greu ca să reușească și care au reușit, ce rușine, ce palmă!
Concluzia mea e următoarea: libertatea e de natură spirituală. E ceva la care cu toții avem dreptul, dar la care totuși puțini au acces. Adevărații căutători de comori sunt aceia care găsesc libertatea, căci ei sunt doar la un pas de iluminare. Pur și simplu nu poți să pleci departe de civilizație, în munți sau știu eu unde ca să scapi de otrava cotidianului. Trăim altfel de vremuri acum, nu e ca și pe vremuri sau ca în filmul Into the wild. Suntem dependeți de tehnologia secolului 21 cu toate că aceasta nu ne aduce multă fericire. Libertatea o putem accesa doar prin renunțarea la dorințele egoiste. Libertatea o putem accesa doar prin renunțarea la toată toxicitatea vândută de politică și religie. Nicio formă de politică sau de religie nu ne-au vrut vreodată binele. Toate sistemele ne-au vrut cu capul plecat și asta vor și în prezent. Conștientizând faptul că toate sunt efemere, inutile și lipsite de importanță și de sens, accesăm adevărata libertate. Când vom realiza că suntem nimic, atunci vom deveni totul.

Părerile mele personale despre nebunia Covid-19

"În vremea pandemiei, întreaga omenire alternează zilele de la anxietate la panică." - Camelia Oprița

Deja cred că toată lumea este foarte obișnuită că de o vreme încoace nu mai auzim nimic altceva decât Coronavirus, Covid-19, pandemie și epidemie mondială. Ce este de fapt acest coronavirus? Conform wikipedia.org rândurile de mai jos reprezintă o scurtă prezentare:
"Coronavirus 2019-nCoV (SARS-CoV-2), virus care provoacă o infecție numită COVID-19, care poate fi asimptomatică, ușoară, moderată sau severă. Infecția severă include o pneumonie atipică severă manifestată clinic prin sindromul de detresă respiratorie acută."
Infecția cu virusul 2019-nCoV a apărut în decembrie 2019 în orașul Wuhan, China, de unde s-a propagat în majoritatea provinciilor chineze și majoritatea țărilor din lume, provocând o pandemie. În Europa cele mai multe cazuri sunt înregistrate în Spania și Italia. În principiu cam astea sunt lucrurile pe care le știe toată lumea.
De asemenea odată cu apariția virusului au apărut tot felul de zvonuri, teorii ale conspirației și fel de fel de speculații. S-a sugerat că virusul a fost creat în laborator, că a fost eliberat accidental sau în mod intenționat. S-a mai spus și faptul că e una dintre consecințele negative ale radiației 5G. A fost adusă în discuție oculta mondială, noua ordine mondială, și tot felul de alte aberații. Ce nu am auzit încă este o teorie conspiraționistă care să implice extratereștrii, dar încă nu e târziu nici pentru asta. În imaginea de mai jos vă prezint principalele astfel de speculații conspiraționiste.

Să ne întoarcem la realitate și să lăsăm toate prostiile acestea despre conspirații acolo unde le este locul, și anume: în coșul de gunoi. Un lucru e sigur, și anume faptul că virusul a apărut pe cale naturală, și nu în laboratoare sau pe cale artificială. Toate dovezile arată că a apărut la animale întâi, cel mai probabil la lilieci. Să nu uităm că așa au apărut toate marile pandemii globale și în trecut. Ciuma neagră din evul mediu, holera, lepra și multe altele, au apărut la animale, după care din cauza lipsei de igienă s-au transmis și la oameni. În prezent dacă anumite animale s-au infectat, iar după aceea au fost consumate de chinezi, nu e de mirare că s-a ajuns ca oamenii să se infecteze. Să nu mai vorbim despre lipsa igienei și a măsurilor de precauție din piețele mari ale orașelor chinezești. Tot felul de animale, atât de casă sau de companie cât și exotice, sunt măcelărite cu sutele, zilnic, curgând sânge peste tot, iar printre acestea se plimbă oameni de toate națiile și vârstele, cu igienă și măsuri de dezinfecție zero după cum spuneam. Câini, șobolani, tot felul de șerpi, maimuțe, tigrii, pești, insecte, lilieci, sunt doar o parte din meniul piețelor chinezești. Sincer să fiu, să nu ne mirăm că s-a ajuns la toată nebunia aceasta. Natura ne dă înapoi doar ceea ce merităm.

După cum spuneam mai sus, toate conspirațiile sunt egale cu zero. Ce e mai trist e faptul că tot mai multă lume pune botul la ele. Nu pot înțelege nicicum, serios, cum poate cineva fără cunoștințe în domeniul fizicii să creadă faptul că radiația 5G e periculoasă, el neștiind nici măcar ce e aia radiație. Vă reamintesc că la fel s-a speculat și în trecut când a apărut rețelele 3G și 4G. Acum câțiva ani buni în urmă când a fost pornit marele accelerator de la CERN s-a protestat din greu, că o să distrugă planeta, că vor face o mare gaură neagră, ș.a.m.d. Repet, întotdeauna au protestat oameni care habar n-aveau de domeniul respectiv. Dacă vreți să vă convingeți singuri urmăriți acest videoclip, în limba română, unde fizicianul român Cristian Presură prezintă în detaliu totul despre 5G, ca să vă convingeți singuri despre ce este vorba.
O altă speculație ciudată și comică în același timp e cea legată de fondatorul Microsoft din America, și anume de Bill Gates. Ideea e că circulă tot felul de zvonuri pe internet cum că el ar avea ca scop reducerea populației de pe glob, sau că ar fi mână în mână cu oculta mondială sau cu francmasoni. Deci pe bune acum, omul acela la cât îi de deștept și de bogat ce rost ar avea pentru el să încerce să creeze un genocid cât planeta de mare? De ce ar vrea el să ne implanteze cipuri și alte minuni? Cred că cei care inventează astfel de idei ori sunt beți/drogați ori sunt proști. Și mai proști sunt cei care cred, marea mulțime, plebea. Frustrații care sunt împotriva tehnologiei ar trebui să renunțe în totalitate la toată tehnologia ce a fost creată până în prezent. Să nu mai urce la volan, să nu mai folosească telefonul și internetul, ș.a.m.d.
După cum spuneam virusul este real, nu am nicio îndoială pentru asta. Fără să fac speculații sau conspirații ceea ce vreau să spun este faptul că eventimentele ce se petrec în prezent sunt mai mult decât ciudate. Repet, nu vreau să o dau în conspirații. Toate dovezile și statisticile ne arată clar că mult mai mulți oameni se îmbolnăvesc și mor din cu totul alte cauza decât acest Coronavirus. Vă puteți convinge singuri, aruncând o privire pe internet pe site-ul Worldometer. Mi se pare mult prea exagerat ceea ce fac conducători sau liderii politici. Unde dracu e logica în faptul că locurile de muncă (marea lor majoritate) funcționează totuși în plină pandemie, cu toate că altceva nu auzim decât să stăm acasă, și cu toate acestea în natură nu putem ieși, la un grătar, pescuit, sau orice altă activitate. De ce ar trebui să mă simt eu mai în siguranță într-o fabrică care continuă să exploateze oamenii și în plină pandemie, iar în natură într-un mediu curat și liniștitor nu e voie? Întreb și eu așa de curiozitate. Dacă pericolul e atât de mare precum ni se prezintă atunci ar trebui ca totul să se oprească, toate activitățile. Ar trebui ca armata să rămână doar pe străzi și poliția, iar restul cu toții acasă. Înțeleg că trebuie hrană și alte cele, dar angajații din supermarketuri cum sunt în siguranță, sau mulțimea de oameni care intră și iasă? Pe ce logică se bazează toate acestea? Aaaa, am uitat. Măștile protejează. Să vă zic ceva? Cum spunea cineva pe Facebook, măstile acelea atât de mult protejează cât o pereche de tanga la cât de mult acoperă știți voi ce. Din contra, mai mult rău face. Unu la mână, îngreunează respirația, iar doi, mult mai multe bacterii se pot acumula în țesuturile măștii, care nu mai are rost să spun ce pot crea.
Evenimentele ce se petrec în prezent sunt mult prea exagerate. Guvernele și mass-media mult prea colorează toată această poveste despre pericolul pandemiei, cu alte cuvinte se exagerează la greu. Și toată această exagerare se face cu un scop bine prestabilit. Vor să ne țină mințile ocupate, să nu ne mai gândim la altceva decât la pericolul că ne infectăm și la alte minuni. Repet, nu fac conspirații și nici speculații. Ceea ce se petrece în prezent este un fel de "Al treilea război mondial", doar că fără armate, ci pe plan economic. De exemplu din România au plecat luna trecută 2000 de muncitori în Germania. Unde e siguranța lor? Putem vedea cum țările dezvoltate încearcă în continuare să rămână dezvoltate. Asta e și scopul. Țările dezvoltate profită la maxim de situație, și astfel vor deveni și mai dezvoltate, iar cele slab dezvoltate vor decădea și mai mult datorită crizei și a sărăciei. Hai să fim serioși, niciunui lider, niciunui politician sau președinte nu-i pasă de mediu sau de natură. Lasă-l dracului de poluare că nu-i stres! Toți își urmăresc doar interesele. Ce vreau să spun că după toată nebunia asta, ca și după oricare alt mare eveniment mondial, bogații vor ieși și mai bogați iar săracii și mai săraci. Să sperăm că după toate aceste nebunii și războaie economice să putem într-o bună zi respira aer proaspăt, așa cum obișnuiam să facem înainte, fără măști și alte căcaturi inutile.

Anxietate - lupta cu dușmanul invizibil (my story)

"Anxietatea este rugina vieţii, distrugându-i strălucirea şi slăbindu-i puterea." - Tryon Edwards

Acest articol reprezintă acea tăcere misterioasă ce am avut în toți anii care au trecut, acele cuvinte invizibile nerostite nimănui. Sunt lucruri despre care nu am vorbit cu nimeni din teama de a nu mă face de râs sau ca să nu pară că ar fi ceva în neregulă cu mine. Vreau ca cititorii să înțeleagă de la bun început că prin intermediul acestui articol nu încerc să trezesc mila nimănui și nici nu încerc să mă victimizez sau ceva de genul. Din contra, consider că ceea ce urmează să fac cu acest articol reprezintă un act de curaj, deoarece nu toată lumea are curajul să vorbească deschis în fața lumii despre probleme personale precum depresia sau anxietatea. În lumea reală, în viața de zi cu zi, nu am vorbit cu nimeni despre aceste probleme cu care mă confrunt, chiar și cu cei foarte apropiați doar în linii mari și pe ocolite.
Sunt zile în care totul pare să meargă bine, ca și cum totul ar fi ok. Dar după aceea se întâmplă ceva. Brusc, din senin, apare o senzație de neliniște, de teamă, ca și cum ceva groaznic ar urma să se întâmple. E un sentiment ciudat, e ca și cum o forță invizibilă se răsucește peste tot corpul, precum un șarpe, strângând totul până la extreme. Aceasta este anxietatea și felul prin care se manifestă.
De mic copil eram diferit. Diferit în sensul că mereu îmi era teamă de tot. Îmi era frică de animale, de bărbați cu barbă, de străini, și cam de tot ceea ce nu cunoșteam. Nu era doar o sperietură de moment, ci era o frică adâncă, profundă, care se manifesta foarte insistent. Pur și simplu tremuram, plângeam, iar ai mei nu știau cum să mă liniștească. Această senzație mereu era cu mine în orice împrejurare și din cauza asta îmi era întotdeauna foarte dificilă orice formă de integrare într-un grup, indiferent că vorbim de școală sau de loc de muncă. Odată cu înantarea în vârstă plânsetele au dispărut, dar nu și stările de frică și de neliniște. E ca și când o rană ți se vindecă, dar urma îi rămâne. Neliniștea e mereu prezentă, indiferent cât de liniște ar fi în jur.
Dimineața mă trezesc obosit mai tot timpul, sau dacă nu atunci cu o senzație de panică, precum o trezire bruscă și violentă. Începând de la primele clipe ale dimineții am o senzație ciudată de cele mai multe ori. Mă gândesc... Mă gândesc foarte mult. Discut foarte mult cu mine, ca și cum eu aș fi cel mai bun prieten de-al meu. Îmi aduc aminte de tot felul de faze din trecut, bune sau rele; dacă au fost bune mă apucă nostalgia, dacă au fost rele atunci disperarea și furia. Stau și mă gândesc mult la tot felul de situații și le reanalizez în continu, ce aș fi putut face sau ce nu, ce nu a mers bine și ce a fost ok. Revăd fiecare clipă a vieții mele și observ cât de ridicol și de penibil eram mai tot timpul. Mereu încercam cumva să ies în evidență, cu lucruri materiale sau de valoare, mai puțin cu mine ca persoană. Stau așa și mă gândesc mult, de multe ori până ajung la o stare de epuizare mentală după care simt că nu mai sunt bun de nimic.
Aproape orice eveniment îmi stârnește un val de emoții și stări de neliniște. Dacă trebuie să fac ceva sau să merg undeva, deja cu câteva zile înainte încep să fiu încordat și neliniștit, chiar dacă ceea ce urmează e total nesimnificativ. Mi ciudă că toate astea mi se întâmplă. Mi ciudă și mi scârbă în același timp. Tot încerc să înțeleg cum pot alții să fie așa de liniștiți și de relaxați în tot felul de împrejurimi care pentru mine par alarmante. Habar n-am... Până și o simplă ieșire în oraș mă neliniștește. Toate astea nu fac altceva decât să mă facă să colecționez din ce în ce mai multe frustrări și stări negative. Reușesc să pun totul la suflet, începând de la jigniri primite pe nedrept, priviri urâte și până la critici constructive.
Încerc să ascund de ochii lumii toate aceste defecte. Pierd mult timp pe aplicații precum Facebook sau Instagram, navigând aiurea. De fiecare dată când postez o poză nouă cu mine încerc să mă prefac că sunt fericit și că totul merge bine, ascunzând întunericul, ca lumea să nu observe că ceva e în neregulă. Aceste aplicații precum Facebook nu fac altceva decât să-mi alimenteze și mai mult frustrările. Mi ciudă de simt că-mi explodează capul când îmi văd cunoscuții (tovarăși din copilărie, prieteni, rude, etc.,) că sunt fericiți, radiază de bucurie, au pe cineva alături, o femeie frumoasă, familie, mașini, joburi de vis... în clipele acelea îmi vine să sparg telefonul sau pc-ul. Să nu se înțeleagă greșit, nu mi ciudă pe ei, ci pe mine. Nu am nimic cu ei, bravo lor, doamne dă-le sănătate. Mi ciudă pe mine că mă lupt cu astfel de probleme care mă țin paralizat și ratez cam tot ce ar fi important din această viață.
Când vine vorba de anumite evenimente, întâlniri sau invitații, pur și simplu le anulez, uneori chiar în ultimul moment. În acele momente cei care mă invitau nu pot înțelege ce se întâmplă cu mine de mă comport astfel, crezând că sunt ceva ciudat. Ei nu pot înțelege că cel mai bun lucru pentru mine e să stau acasă, singur, departe de oameni și de lume. Locul unui introvertit nu e printre petrecăreți.
Dar cea mai grea provocare dintre toate abia după asta vine: seara. Atunci devine totul complicat și mindfuck. Seara e cel mai greu întotdeauna. Ziua mai trece cum trece, cu bune cu rele, dar seara toată agitație se intensifică. Rar este să am o seară liniștită în care să mă pot culca liniștit și împăcat, fără nicio grijă și fără vreun gând. Acest fenomen rar se întâmplă poate odată din an în paște, vorba aia. În rest parcă în fiecare seară am coșmaruri încă de dinainte să adorm. Am învățat în anii ce-au trecut să-mi fentez cumva mintea, și anume să o țin cumva ocupată, seara mă refer. Când mă pun în pat încerc să mă gândesc la anumite lucruri de care sunt pasionat, chestii care țin de știință de exemplu. Încerc în mintea mea să-mi imaginez atomul și pe urmă să-l despart în particule subatomice, pas cu pas, îmaginând totul până la cel mai mic detaliu. Făcând chestia asta reușesc uneori să mă liniștesc astfel încât să reușesc să adorm. Dimineața mă trezesc obosit, brusc sau panicat, sau dacă nu trebuie să merg la muncă și sunt liber atunci parcă fără nici un chef de nimic și parcă lipsit de energie. Mai departe restul e istorie...
Un rol esențial pentru dezvoltarea unor astfel de tulburări mentale precum depresia și anxietatea o au sistemul actual și stilul modern de viață. Adică mă refer la sistemul capitalist de exploatare a populației în masă, noua formă de sclavie cum o numesc eu. Practic ești nevoit, fără să te forțeze cineva, să faci o viață întreagă ceva ce nu-ți place și acel ceva nu te face fericit deloc. Mă refer aici la locurile de muncă în corporații multinaționale cum ar fi fabrici și lanțuri de supermarketuri, bănci și munca de birou cu multe responsabilități. Toate acestea nu fac altceva decât să dezvolte stresul, adică acel ceva ce ne distruge încet dar sigur. Pe lângă toate acestea un alt factor este timpul puțin pentru odihnă, naveta, moștenirea genetică de la părinți (în cazul în care au mai fost astfel de cazuri în familie) și lipsa timpului pentru activități recreative pentru starea de bine proprie, gen hobby-uri, călătorii sau sport. Toate afectează într-un fel sau altul.
După tot ce am relatat aici tot ce mi-aș dori e ca într-o zi să mă trezesc și să-mi amintesc de toate acestea ca de un vis urât. Aș vrea să pot zâmbi, să fiu bucuros și plin de viață. Aș vrea ca prezența mea să emane stăpânire de sine și nu instabilitate și nehotărâre. Aș vrea ca noțiuni precum "depresia" și "anxietatea" să fie cândva niște noțiuni de mult depășite, niște forme de boli de mult dispărute care nu mai afectează pe nimeni. Dar până atunci...
La ora actuală cam 40% din populația globului suferă de depresie și de anxietate, iar dintre aceștia cel mult 35% se tratează, restul de milioane și milioane suferă singuri. Foarte multă lume trece prin așa ceva, și de cele mai multe ori chiar de cine nici nu am crede. E timpul să luăm atitudine și să vorbim deschiși, să spunem ce simțim. Chiar dacă în lumea reală nu aș putea face asta, față în față cu cineva, dar am făcut-o în scris. Sper să nu se interpreteze că sunt slab, neajutorat sau că fac pe victima. Nu cer nimic, nici ajutor și nici milă. Ceea ce am scris aici e doar o formă de eliberare, de deschidere ca să spun așa.

"Anxietatea este preţul pe care îl plătim civilizaţiei." - Sigmund Freud

Străin

"Suntem cu toții în cătușe; până și sfântul e înlănțuit - de veșnicie." - Emil Cioran

Cândva, cu ceva timp în urmă, m-am născut fără să vreau. Am primit un corp fără să-l cer. Am primit un nume, educație, religie, buletin și multe altele fără ca toate acestea să conteze cu adevărat. De ce scriu toate aceste rânduri? Din ură și de frustrare poate. De ce vorbesc așa? Pentru că așa vreau. Lumea niciodată nu a fost terenul meu de joacă preferat, iar oamenii nici pe departe nu erau partenerii mei preferați de discuție sau de entertainment.
Nu am vrut să devin așa, și sincer să fiu nici nu-mi place, dar asta e. Joker spunea în film că "atunci când ai tulburări mentale, lumea se așteaptă să te comporți ca și cum nu le-ai avea". Nu vreau prin aceste cuvinte întunecate să demonstrez că sunt vreun monstru sumbru, psihopat criminal în serie. Tot ce vreau e să arăt lumii prin aceste rânduri cum arată o zi din viața unui om depresiv, anxios, retras în sine, și mult prea scârbit de întreaga societate și de lume. O zi din viața mea ar suna mult prea modest, mai de grabă un episod mental din fluctuațiile mele mentale obișnuite din ultimii ani.
Spus așa în linii mari, ideea e că mă simt străin. Da, străin! Mă simt străin în propriul meu trup, în propriul meu corp. Sunt străin pe propria mea stradă, în propria mea casă, printre oamenii pe care-i cunosc, și în cercul cărora mă simțeam cândva bine. Simt că universul mi-a întors cumva spatele, lăsându-mă în urmă pentru totdeauna. Nu mă plâng de milă, sau poate că o fac. Nu am nevoie de milă, nici de înțelegere... sau poate că mă înșel. Sincer, nici nu știu pentru ce scriu aceste rânduri. Serios acuma, care-i scopul? Habar n-am...
Scriu, scriu, scriu și iar scriu. Scriu ca să mă eliberez? Scriu ca să mă salvez? Scriu ca să-mi descarc ura? Scriu ca să mă plâng de milă? Scriu ca să cerșesc atenție? Dracu știe! Scriu pur și simplu pentru că în astfel de momente nu pot face altceva decât să scriu. Vreau să arăt echivalentul mental al durerii fizice. Ce simți când ți se taie o mână? Poftim: convertește durerea fizică în termeni mentali. Exact asta fac. Îmi descriu sufletul cum moare pe zi ce trece. Vorbesc despre pastila mea de cianură pe care de ani de zile o primesc cu porția, zi de zi, acceptând-o conștient sau inconștient.

Marea majoritate dintre cei cu care am crescut au devenit acum oameni cu familii, cu un scop în viață. Uneori mă deranjează că nu am luat și eu pe calea lor, alteori nici că-mi pasă. Copil fiind mereu credeam că adevărata viață o să înceapă cândva pe la 17-18 ani. Când am ajuns la vârsta respectivă am realizat că m-am înșelat. Am început să cred apoi că după 20 o fi viață bună, acolo pe la 24-25. Am ajuns și acolo și spre surprinderea mea am constatat că în tot acest timp m-am mințit singur. Nu mi-am mai făcut speranțe de atunci. Și iată că am trecut de ceva timp și de 30, la fel de singuratic, în jur fiind mult mai pustiu și cu o colecție de cicatrici, urme ale unor bătălii din trecut.
Nu pot spune că am făcut multe în comparație cu alții, dar am trăit destule oricum. Am dat și am luat pumni. Am vrut să iubesc dar am fost respins, nu odată... nu am avut scopuri mari, nu mi-am dorit succesul și nici faimă sau averi. Am învățat arte marțiale de unul singur, dar sincer să fiu nici nu știu dacă din pasiune sau pentru că la vremea respectivă era modalitatea perfectă de refugiere pentru un introvertit anxios ca mine. Am pronunțat și acel "te iubesc", dar nu știu dacă pe mine mă mințeam sau pe ea.
Mi-e groază să revăd prieteni din tinerețe. Mi-e groază să-i revăd pe toți aceia care au jucat un rol într-o perioadă anumită a vieții mele, indiferent despre cine e vorba și de când au avut loc diversele evenimente. Prin astfel de revederi observ fie căderea mea, fie pe-a lor, fie, cel mai adesea, pe-a amândurora. Îmbătrânirea înseamnă degradare, iar trecerea timpului înseamnă apropierea spre anihilare. De ce mă tem cel mai mult? De faptul că timpul trece, secundă cu secundă, minut cu minut, oră cu oră, zi de zi, an de an... și tot așa spre surprinderea noastră ne apropiem tot mai mult, pe zi ce trece, de o moarte iminentă și sigură.

Ceea ce am descris până acum e ceea ce simt. Joker spunea în film că "mereu am crezut că viața mea e o tragedie, cândcolo era o comedie". Cine poate înțelege asta? Cu siguranță nu oricine. Cuvintele unui nebun pot fi înțelese doar de către un alt nebun. Nebunii nu sunt nebuni, după cum spune vorba. Obișnuiam să cred și eu la rândul meu că viața mea e o pierdere de vreme. Dar pe urmă am constatat că nu e chiar așa. Oricât de nesemnificativă ar fi viața mea, până una alta e posibil să am și eu un rost. Atunci mi-a venit ideea să-mi scriu viziunile mele filozofice, mai mult sau mai puțin întunecate, și să-mi descriu sentimentele înfiorătoare și dezgustătoare pentru omul obișnuit, sclav al plăcerilor carnale și dependent de succes. Ce-mi doresc de la viață? Nimic! Îmi place liniștea, mai mult decât orice. Îmi place să fiu calm, sau cel puțin să mă prefac că sunt așa, căci în interiorul meu e o permanentă furtună, de ani de zile fiind astfel.
Obișnuiam să dau vina mereu pe cei din jurul meu, pe părinți, bunici, familie, vecini, etc. Obișnuiam să acuz pe toată lumea pentru stările mele. Într-un final am constatat că în toți acești ani totul se învârtea în jurul meu. Mereu a fost vorba de mine, de alegerile pe care le-am făcut, șansele care s-au ivit și apoi le-am ratat. Degradarea mea e opera mea. Dacă nu pierdeam atunci câștigam, cum o zis Hagi. Ironic și sarcastic. Puteam să fiu cineva dar am ales să nu fiu nimeni. Conștient sau inconștient, asta nu știu și nici nu prea contează. Sunt suma tuturor defectelor și al stărilor mele negative. Sunt un fel de Joker, într-o lume morbidă și mult prea nepăsătoare.
Când mă plimb într-un cimitir simt în jurul meu o linişte specială. Simt apusul şi declinul tuturor dorinţelor ce se încarnau odată şi aveau un scop. Iar acele scopuri au dispărut acum. Ştiu că sunt înconjurat de cruci, adică de cei care erau odată copii, erau iubiţi şi îmbrăţişaţi, aveau vise şi speranţe, iar acum... sunt doar pământ şi nimic mai mult. Conștientizarea suferinței înseamnă trăirea din plin a groazei și a spaimei față de viață și față de întreaga existență. Când spui ceva și nimeni nu te înțelege cu adevărat poate cea mai bună modalitate e să îți scrii ideile, poate în acest fel ele vor fi înțelese cumva. Până și pentru cel care a pierdut speranța e un lucru bun să mai spere la ceva, chiar dacă știe că se minte singur și în mod conștient.

Optimiști V.S. pesimiști

"Ce este un pesimist? Un optimist bine informat." - Grigore Moisil

Francois Truffaut spunea că pesimistul este un optimist cu experienţă. Oscar Wilde spunea că între un optimist şi un pesimist, diferenţa este hazlie; optimistul vede gogoaşa, iar pesimistul doar gaura acesteia. Optimistul este acela care mereu înaintează, neținând cont de obstacolele apărute. El are un scop și pentru aceasta se zbate indiferent de condiții. Pesimistul este contrariul. El vede latura întunecată a lucrurilor. Nu se aventurează să lupte pentru că îi conștient că îs mult prea multe riscuri. În opinia mea, ambele cazuri sunt niște extreme și o să-mi și argumentez afirmația în rândurile de mai jos.
Ca o paranteză mai comică, Ion Diviza spunea că aflând din presă faptul că optimiştii trăiesc mai mult, pesimiştii au devenit şi mai pesimişti. Lăsând glumele la o parte, după cum am spus și mai sus, în viziunea mea ambele cazuri sunt niște extreme. Optimismul și pesimismul sunt precum fericirea și suferința. Plus și minus. Optimistul este mult prea încrezut în forțele proprii. Crede că poate cuceri lumea dacă asta își propune. Nu crede în obstacole și este dispus să treacă peste mări și țări ca să ajungă unde își dorește. Nu îl interesează și dacă se epuizează complet în toată această călătorie, se merită tot efortul dacă victoria îi va aparține. Și după victorie bineînțeles că nu va fi mulțumit și va dori și mai mult, alte victorii și succese mai mari. Asta e în firea omului, să lupte mereu și să fie mereu nemulțumit de ceea ce are. În schimb pesimistul nu se aventurează în astfel de călătorii. El le consideră mult prea riscante și în același timp nici nu vede un rost în ele. Cu puținul ce are, el este oarecum mai satisfăcut decât optimistul nesătul, având câteodată și el episoade proprii de nemulțumire. Pesimistul este mult mai frustrat și mult mai predispus spre anxietate decât optimistul. Pesimistul cade mult mai ușor în depresie din cauza problemelor apărute. El pur și simplu nu are capacitatea să gestioneze problemele cu flexibilitatea cu care o face optimistul. La acest capitol, optimistul este ca un fel de mașinărie, nefiind afectat de traume sau alte probleme la nivel mental.
Nimeni nu devine un optimist sau un pesimist dintr-o simplă hotărâre. Totul ține de caracter, de mediul în care ne-am născut și am crescut și nu în ultimul rând de moștenirea genetică. După cum ați înțeles cam toată treaba aceasta este chimie. De cele mai multe ori și mie mi se reproșează că sunt un pesimist, negativist. Trebuie să recunosc că de cele mai multe ori văd latura întunecată a lucrurilor și eu, exact ca pesimiștii. Dar cu toate acestea nu mă consider un pesimist ci un realist. Realitatea trebuie să fie în acord cu adevărul, iar adevărul trebuie să fie adevărat, nu frumos, nu colorat. nu distorsionat. Mă consider un realist. Dacă realitatea tinde spre fericire atunci așa să fie; cine sunt eu să mă împotrivesc? Dacă realitatea tinde spre ceva întunecat? Idem, cine sunt eu ca să stau în calea realității? Asta înseamnă să fi realist, să poți accepta totul așa cum este.
Antonio Gramsci spunea că pesimismul se referă la inteligență, iar optimismul la voință. Foarte adevărat. Când ești un optimist de neoprit este ca și cum te-ai minții singur. Când ești un pesimist negativist e ca și cum pentru tine ar ploua și atunci când afară e soare. Dar când ești un realist nu ești afectat de ploaie și nici de soare, nu ai nici ambiții și nici nu ești însetat după succes. Pur și simplu nu le vezi rostul la marea majoritate dintre lucruri. Ești mulțumit doar cu atât cât simți că îți trebuie. Așa că nu există optimiști și pesimiști. Există doar extreme, iar soluția e calea de mijloc după cum spunea și Buddha, adică acela de a fi un realist. Realiștii mereu acceptă realitatea și nu o distorsionează.