Ziua în care timpul s-a oprit

Ziua în care timpul s-a oprit
(în memoria celor care nu mai sunt)

Viitorul mi-e total schimbat
Plecarea ta l-a schimbat,
Ziua în care inima ta s-a oprit
Ziua în care ai devenit un spirit.

În ziua în care inima ta s-a oprit
S-a oprit și inima mea,
De atunci a început suferința mea
Ziua în care și eu am murit.

Bucuria mi-a devenit suferință
Râsul mi s-a transformat în plâns,
Și nu pot să am decât o singură dorință:
Acela de a te revedea cât de curând.

Puternic

"Cea mai mare glorie nu o dobândești atunci când nu ești doborât, ci atunci când te ridici după ce ai căzut." – Confucius

Eu sunt puternic și nimic nu mă doboară. Nimeni nu mă oprește și nimic nu mă sperie. Nimic nu doare și nimic nu mă afectează. Sufletul mi tatuat cu vorbele altora, iar rafturile minții sunt pline cu amintirile plăcute și neplăcute din trecut. Pot urca munții indiferent de vreme. Pot duce oricât, indiferent cât îmi puneți. Pot îndura mult mai mult decât vă puteți voi imagina. Sunt puternic!
Nu-mi arăt slăbiciunile, oricât de mult mă apasă. Zâmbesc, indiferent cât de tare doare, și oricât de mult mă apasă. Nu sunt invidios pe nimeni, mă bucur pentru alții. Îmi car povara în spate, fără să protestez și fără să comentez. Din cuvintele altora pot zidi o închisoare, unde tot nu aș muri din cauza singurătății. Am învățat să-mi port singur de grijă, fără să aștept de la nimeni nimic. Dacă nu ai așteptări, nu ai nici dezamăgiri. Nimeni nu e făcut să facă nimănui pe plac. Numai mă afectează nici tristețea și nici singurătatea. Sunt puternic!
Oricât de multă ceață e în jur, privirea mi-e limpede și clară. Pot străbate cărări, păduri și munți, zi și noapte. Nu mă afectează oboseala și nici nu o simt. Nu sunt vorbe goale ceea ce spun, sunt doar ceea ce simt în momentul de față. Sunt o armată formată dintr-un singur om, care nu se teme de adversar, și luptă indiferent de vreme sau situație. Sunt puternic!
De mult nu mai pun la suflet ce zic alții. De mult nu mă mai afectează că trăiesc singur, că nu m-am căsătorit și că nu mi-am întemeiat o familie. Chiar dacă uneori îmi lipsește o îmbrățișare, o atingere, o încurajare, tot nu arăt că doare, și tot puternic rămân. De mult nu mă mai afectează faptul că nu am o carieră strălucită ca restul din generația mea, sau că nu am un loc de muncă bine plătit. Nu mă gândesc departe, nu-mi pasă ce o fi peste 10 ani, îmi pasă doar de ziua de mâine. Sunt un om liber și nu mai îmi poate face rău nimeni și nimic. Sunt puternic!
Trecutul nu a trecut fără să lase urme adânci. Când alții au râs, eu am plâns, iar când ei s-au distrat eu treceam prin cele mai urâte depresii. Dar am fost puternic și am supraviețuit. Sunt precum pasărea Phoenix, după ce am fost incinerat, m-am renăscut din propriul praf, din propria cenușă, din propriile mele suferințe. Vasele mele de sânge sunt împletituri ale chinului. Mintea mea e un univers, care e sursă de inspirație. Brațele mele sunt arme letale, dar și ustensile sensibile în același timp. Corpul mi-e o mașinărie puternică care poate îndura mult mai multe decât cred alții. Ochii și privirea sunt oglinda sufletului, iar sângele din vene mi-e cerneala cu care scriu. Sunt o pasăre rece, care supraviețuiește frigului, și care zboară fără direcție, spre un orizont infinit. Sunt puternic!
Nimeni nu m-a văzut vreodată plângând, și nici nu o să mă vadă. Au fost multe, mi s-au spus multe, am îndurat multe. Am supraviețuit, am trecut prin necazuri, zile grele cu puțin sprijin sau deloc. Sunt recunoscător celor puțini care îmi sunt loiali și îmi sunt aproape. Pentru ei fac totul, dau totul, chiar și propria mea viață, fără dar și poate. Am pierdut tot ce era mai bun și mai important, dar tot nu plâng. Și chiar dacă singurătatea îmi bate în piept, eu tot nu arăt că doare, și tot nu plâng. Sunt puternic!
Indiferent de câte ori o să cad, de atâtea ori o să mă și ridic, cu sau fără sprijin. Nu dau niciodată înapoi, doar înainte tot timpul. Cu privirea rece, sufletul ascuns departe, doar înainte mereu. Nimic nu mă mai afectează și nimic nu mă mai doare. Nu mai mă sperie nici ploaia și nici vântul. Nu mai am nimic de pierdut și nu mai îmi poate face nimeni și nimic niciun rău. Eu sunt puternic și nimic nu doare.

Calea luptătorului singuratic

"Puterea nu vine din câștig. Luptele pe care le duci îți dezvoltă puterea. Ești puternic atunci când treci prin momente grele și nu renunți." - Arnold Schwarzenegger

Calea luptătorului singuratic este calea mea. Am învățat să îmi duc luptele singur, fără să implic pe nimeni în ele. Mâna care scrie frumos, la nevoie poate să fie și pumnul care lovește. Mă trag dintr-un neam de luptători care nu au renunțat ușor. Curajul e o virtute.
Parcă am fost o haită de lupi fioroși, dar din care fiecare pe urmă a luat pe cale proprie. Așa sunt lupii cei mai puternici: singuratici. Un lup niciodată nu va fi un animal de casă sau de companie. Eu am fost făcut să fie luptător, să fiu calm și respectuos, dar la nevoie să scot sabia din teacă. Nu mă sperie focul, nici apa și nici vântul. Mi-am dus bătăliile singur, fără să am pe umerii cui să-mi vărs lacrimile. Mi-am lins rănile singur, fără să mă bandajeze cineva. Asta înseamnă să fii puternic. Puterea e o virtute.
Niciodată nu mi-a plăcut să-mi trădez aproapele, prietenii, familia. Numai lașii fac așa ceva și cei lipsiți de caracter și de personalitate. Onoarea întotdeauna trebuie să fie pe primul loc. Onoarea trebuie să meargă mână în mână cu loialitatea. Trebuie să fim loiali familiei. Familia este pe primul loc. Mi-aș da viața oricând, fără ezitare, pentru membrii familiei care mi-au mai rămas, sau pentru rudele apropiate la care țin și care țin la mine. Familia e totul. După aia urmează prietenii și cunoscuții. De multe ori o prietenie adevărată înseamnă mai mult decât o legătură de sânge. Fratele te poate trăda, dar prietenul e posibil să nu o facă. Onoarea față de aceste lucruri trebuie respectată. Onoarea e o virtute.
Am fost loial familiei mele de când mă știu. Mi-am respectat mereu strămoșii, fără prejudecăți. Le păstrez amintirile vii, le păstrez lucrurile ca pe niște comori valoroase, le îngrijesc mormintele și le duc moștenirea mai departe. Loialitatea e un principiu important, dar cea mai mare loialitate trebuie să o avem către familie. Loialitatea e o virtute.
În linii mari, codul de conduită al unui războinic, sau luptător singuratic, se poate rezuma la următoarele principii: decizia corectă, luată cu sânge rece atunci când situația o cere, atitudinea corectă, adevărul; curaj până la eroism; iubire universală, generozitate față de orice formă de viață (atât față de oameni cât și față de animale), compasiune; acțiune corectă – o calitate esențială, bunăvoința; sinceritatea totală, onestitatea; onoare și glorie; devoțiune și loialitate.
Curajul lupului e curajul meu. Puterea tigrului e puterea mea. Înțelepciunea dragonului e înțelepciunea mea. Flexibilitatea cocorului e flexibilitatea mea. Agilitatea vulturului e agilitatea mea. Precizia șarpelui e precizia mea. Un luptător singuratic nu se căsătorește și nu își întemeiează familie. Toate acestea sunt distrageri de la calea războinicului. Pentru un luptător singuratic, fericirea celor la care ține e mult mai importantă decât propria fericire. Să te sacrifici pentru o cauză nobilă este cea mai mare virtute. Să-ți dedici viața unei cauze, cum ar fi creșterea unui copil în condiții grele, îngrijirea unui membru bolnav al familiei, sunt cele mai mari sacrificii. Orice sacrificiu adus unei persoane aflate la nevoie este cea mai înaltă formă de virtute. E o spălare a păcatelor, căci oricâte răutăți ar fi făcut luptătorul la viața lui, toate parcă sunt răscumpărate și iertate. Nimic nu e mai puternic decât bunătatea, iar un luptător singuratic trebuie să aibe o inimă bună. Trebuie să fie bun, ca alții să nu aibe parte de răul pe care el îl îndură și să nu aibe nimeni de-a face cu demonii cu care el se luptă în cele mai lungi și triste nopți. Nimeni nu trebuie să facă parte din suferința lui, iar datoria lui e să-și ferească persoanele la care ține de toate nenorocirile. Calea luptătorului singuratic este o cale a virtuții.

Când nu-ți găsești locul

"Nu există zi pe acest Pământ în care oamenii să nu realizeze fapte mărețe, să nu inspire prin cuvinte, dar și în care să nu sufere dureri imense." - Charles Reade

De multe ori, tot ceea ce îmi doresc e doar să dispar, așa pur și simplu. Să nu mai fiu. Să uit tot și să uite toți că am fost. Să fiu șters din istoria universului. Sunt zile în care realizez cât de greu e să trăiesc, cât de greu e să rezist, și cât de tare doare durerea. Dorul mă cuprinde. Nu-mi găsesc locul!
Bat la porți închise - porți care mi se trântesc în nas sau care nici nu mi se deschid. Pun întrebări la care nu îmi vin răspunsuri. Simt nevoia să fiu în permanență în mișcare, până mă epuizez. Dar și epuizarea întârzie. Aștept să sune telefonul, dar nu sună. Aștept ceva, dar nici eu nu știu ce anume. Bântui străzile, seară de seară, fără un scop anume, fără destinație; doar așa, de dragul de a fi în mișcare... Nu-mi găsesc locul!
Mă lupt prin păduri întunecate cu forțe malefice! Sunt bântuit de stafii! Chipuri prietenoase mă mint atât de blând, dar mă prefac că îi cred. Sunt atras de nopți obscure de vieți nesigure, dar singure. Mă simt prins în capcana timpului, bătând pasul pe loc, fără să avansez, înghețat în mijlocul pustietății. Încerc să adorm... Încerc... Urc aceleași scări iarăși, în timp ce păsări de pradă mă urmăresc, sperând să mă ucidă. În timp ce adorm mă gândesc la Eternitate, încerc să-mi imaginez cum e oare. E oare cum cred eu? Am mai fost oare acolo, doar că nu-mi amintesc? Apoi mă trezesc și aștept dimineața. Nu-mi găsesc locul!
Port o conversație care nu se mai termină, cu o mulțime de persoane prezente de o absență lucidă, închipuite probabil, cred că cu nimeni, sau doar cu mine. Visez la o meditație lungă cât să nu mai gândesc. Societatea mea e formată din aceiași pereți fără culoare ce par gri. Parcă de mii de ani bântui într-un tunel la capătul căruia nu se vede lumina, și din care nu mai am ieșiri din tristele mele decenii. Trăiesc în pustietate, mă înec în putrefacție, mănânc inspirație, cu dezgust. Nu-mi găsesc locul!
Mi dor de o persoană, de o față plăcută, de un zâmbet, de o atingere. Mi dor de cineva drag, dar inexistent. Locuiesc într-o casă bântuită în care eu sunt fantoma. Caracterul meu de metal deja e rugină pură. Plictisul și durerea în monotonie au devenit rutină, doar că masca necesității reușește să camufleze tortura aceasta. Purgatoriul e gol, pentru că eu sunt aici. Umblu ca dezmeticul, căutându-mi izbăvirea, căutând pacea prin război, focul prin apă, calea pe drumuri neumblate... Nu-mi găsesc locul!
Umplu spațiul gol cu timp pierdut degeaba. Rătăcesc în beznă, luptându-mă cu morile de vânt precum bătrânul cavaler Don Quijote de la Mancha. Aștept să treacă timpul, dar el parcă stă pe loc, înghețat într-o clepsidră blocată. Aș vrea să fac ceva, dar nu știu ce; până la urmă nici nu văd rostul. Până și cel mai mic efort uneori pare supraomenesc, în timp ce altă dată depun eforturi mari fără prea multă hrană în stomac și fără să obosesc. Efort, dor, monotonie, toate acestea sunt echivalente cu suferința în tăcere peste care s-a pictat un zâmbet. Nu-mi găsesc locul!
Străbat aceleași străzi murdare în lung și în lad, seară de seară, cu scopul de a-mi stinge focul din suflet. Să vrei să te duci undeva, dar nu știi unde... Să vrei să faci ceva, dar nu știi ce... Trebuie să ajung undeva, dar de acolo iarăși trebuie să plec! Aștept pe cineva să ajungă, să mă contacteze, dar degeaba... Aștept pe cineva să revină, dar care nu mai vine... Simt nevoia să vorbesc, dar pe urmă tot în tăcere cad. Neliniștea și agitația sunt precum două entități de nesaparat, de parcă ar forma simbioza perfectă. Să spun cum e? E ușor, dar de priceput e greu. Sunt spiritul cu care am singura relație. Sunt sufletul meu explorat cel mai mult. Sunt doar materie vie într-un univers muribund. Caut ceva, dar nu știu ce. Aștept ceva, dar nu știu ce. Poate o schimbare... Poate o persoană... Poate un răspuns... Poate nimic, sau poate totul... Adevăr e că nu-mi găsesc locul...

Mesaj nelivrat

Spune-mi cum e acolo sus! Ești singură sau mai e cineva acolo? Privești Calea Lactee cum privesc eu de aici cerul? Ai plătit prețul cel mai mare al vieții, prin faptul că te-ai dus, lăsând în urmă o față întristată, un gol în inimă și o lacrimă zilnică.
Zilnic mă întreb ce faci oare... Amintirile renasc în fiecare zi, în fiecare clipă. Zilele sunt negre, iar nopțile albe. Trebuie să depun eforturi supraomenești ca să mimez un zâmbet, să le arăt celorlalți că sunt prezent, să mă prefac că sunt bine și că nu am nimic... Trebuie să mă prefac că m-am împăcat cu ideea că te-ai dus, că nu mai ești aici... Mă prefac, tac și nu spun nimic...
Spune-mi cum e acolo sus! Străzile pe care circuli sunt formate din nori? E în permanență zi, lumină? Niciodată întuneric? Fără războaie și fără foamete? Fără teama zilei de mâine? Fără planuri de rezervă? Fără gânduri și griji? E mai bine decât aici? Repară moartea totul? Ieri erai încă aici, iar azi...
Spune-mi cum e acolo sus! Cum e să te plimbi pe nori? Ți-ai revăzut toți cunoscuții? Arătau la fel ca și pe vremea când erau aici? E o altă planetă acolo? O altă lume? Vă mai faceți acolo planuri pentru vremuri grele, sau e totul frumos și strălucitor? Te simți bine acolo? Te mai doare ceva? Ai mâncat ceva? Sper că nu mai ai dureri... Sper că nu ai mai plâns... Sper că îți amintești numele meu... Sper că nu m-ai uitat... Sper că îți aduci aminte cât de mult te iubesc, cât de mult mă iubeai, cât de fericiți eram... Sper că nu ai uitat cât de important eram pentru tine, la fel cum erai tu pentru mine... Sper și sper...
Spune-mi cum e acolo sus! Există anotimpuri? Este cald, sau este frig? Bate vântul? Plouă? Îți mai afectează vremea stările? Mă vezi de acolo de sus? Vezi cum te vizitez zilnic? Mă auzi când comunic cu tine în gând? Rugăciunile mele au vreun efect asupra ta? Dacă ți-aș putea transmite ceva, atunci asta ar fi: îmi lipsești! Îmi lipsești enorm de mult! Îmi lipsești în fiecare secundă a vieții mele. Îți simt lipsa indiferent ce fac, indiferent unde sunt și indiferent cu cine stau de vorbă. Îmi lipsește îmbrățișarea ta, atingerea ta, vocea ta, prezența ta... Singurul lucru la care mă pot gândi, e speranța că ești într-un loc mai bun. Un loc în care nu te mai doare nimic. Un loc unde nu există suferință. Sper că ești bine acolo unde ești. O să vin și eu cândva... Te iubesc, așa cum te-am iubit și ieri, și cum te voi iubi și mâine! Te iubesc!

Visător

"Nu pe ape moarte vreau să visez pământul, ci pe stânci zdrobite de îmbrăţişări de spume." - Emil Cioran

De când mă știu eram un mare visător, un copil care se manifesta în propriul lui univers. Mintea mea era, și încă mai este, colorată și sofisticată. Se spune că primul pas spre moarte e să lași copilul din tine să moară. Nu am încetat să visez, și nici nu voi înceta vreodată. Visele mele s-au diversificat de-a lungul timpului. De la mașinuțe și jucării, la stilou și creion. Ca să supraviețuiești lumii reale, trebuie cumva să îți creezi propria lume. Lumea mea este o lume de fantezii, o lume colorată, plină cu arome, plină cu tot ceea ce în exterior nu găsesc. Lumea mea este o lume a viselor.
Eu îmi visez scrierile, iar apoi îmi scriu visele. Astfel fac să apară raze de soare care mângâie obraji necăjiți. Eu prin faptul că îmi permit să visez, ofer totul. Nu sunt nici măcar umbră, ci sunt umbra unui vis. De mic sunt pierdut într-o lume mare, unde inocența s-a devalorizat iar prostia prinde contur. Eu nu sunt un om care se conformează. Nu îmi aplec capul, și nu mă supun. Nu renunț la ideea de a visa, de dragul unei vieți artificiale. În loc de sentimente sintetice prefer visele mele colorate. Lumea e intoxicată, otrăvită cu răutate și invidie. Ca să supraviețuiești într-un astfel de mediu ostil e nevoie de precauții. Nu pot să fiu ca restul, și tocmai de asta sunt ca mine.
Tot ceea ce am învățat de la societatea aceasta e să fac cumva în așa fel încât să nu ajung ca ea. Ce nu atragi, respingi. Ce nu iubești, detești. Și astfel se formează sofisticații inutile, întortocheate precum căile Domnului. Uneori prea multă vorbărie strică totul, precum liniștea prea tăcută. Eu nu am cerut niciodată nimănui nimic, nici măcar să fiu ascultat. Am spus ce am avut de spus și atât. Vis contra realitate - o balanță grea, cu un echilibru instabil.
Am visat cândva că voi schimba lumea, dar pe urmă tot lumea m-a schimbat pe mine. Am visat că voi fi mare, dar acum sunt mic. Am visat că mă voi schimba - și, da, m-am schimbat. Am visat că voi lăsa totul în urmă, și am lăsat doar ziua de ieri... Ce să ceri de la cineva care nu are nimic de oferit? Luați-mi sufletul și păstrați-l. Numai nu-mi luați cuvântul, căci e tot ce am. Prin cuvânt dau formă viselor. Iar visele sunt farmecul a tot ce există.
Eu sunt doar un vis, un vis al unui filozof idiot, singuratic și trist, care doarme într-un univers paralel. Totul e relativ! Atunci de ce atâtea griji? Visați și lăsați visele să fie realitate!

O călătorie scurtă

"Cine se caută pe sine, găseşte lumea, cine caută lumea, se găseşte pe sine." - Octavian Paler

În urmă cu câteva zile am făcut o mică excursie. Acest lucru pentru mine a fost ceva ieșit din comun, deoarece un om ca mine rar face excursii. Din motive de confidențialitate nu voi divulga locațiile pe unde am umblat, și nici persoanele cu care am fost, sau cu care am interacționat. Un singur lucru spun doar: e vorba de județul Harghita. Punct.
Eu nu am mai fost prin lume de ani de zile. Adevărul e că nici nu sunt tipul de om căruia îi plac călătoriile, sau ieșirile. Dar de data aceasta nu am avut încotro și nu prea am avut de ales. Adică, puteam să aleg contrariul dacă vroiam, dar cu o astfel de decizie jigneam persoane cărora nu vreau să fac rău sub nici o formă. Și așa am decis să mă las purtat de val. Fie ce o fi!
Mai trebuie să menționez faptul că această călătorie a durat 3 zile, o călătorie scurtă așa cum sugerează și titlul articolului. Trebuie să recunosc că am început din plin cu stângul toată această călătorie. Plin de stres că plec din mediul meu, sugrumat de tot felul de sentimente, chinuit de doliu... Cu alte cuvinte, o formă de viață ca mine nu are ce căuta prin lume... Ce să fac în lume? Să călătoresc? Să-mi târăsc sufletul chinuit după mine prin lume? Și iată că totuși asta am făcut. Mi-am târât sufletul distrus după mine. Și așa a început călătoria mea.
După ore întregi de mers cu mașina am ajuns într-un final la destinație, unde m-a întâmpinat un peisaj frumos, dar cu un mediu cam pustiu și destul de rămas în urmă în timp. Condițiile din acel loc nu mi-au plăcut deloc. Parcă aș fi călătorit în timp și mă întorceam în secolul al XIX-lea, sau parcă aș fi vizitat o țară din lumea a 3-a. Recunosc că am fost cam răutăcios și batjocoritor când am comparat acea localitate cu Africa. În momentul respectiv era destul de amuzant (cel puțin pentru mine) să fac astfel de glume proaste. Dar acum regret din plin, deoarece sunt perfect conștient de faptul că prin această atitudine am jignit oameni total nevinovați. Nu am vrut să fac acest lucru. Chiar regret din toată ființa mea toate comentariile inutile pe care le-am făcut, indiferent că sunt crezut sau nu. Am judecat greșit acei oameni care locuiesc în acele locuri. I-am crezut înapoiați, inculți și fanatici. Dar nu e așa. Ei sunt fericiți în cultura lor, trăind în mediul lor de viață. Am fost primit cu ospitalitate și cu multă iubire. Și asta spune tot!
După ce am conștientizat că atitudinea mea nu este una potrivită, ziua următoare am reușit să mă adun și să îmi fac ordine în cap. O sursă de inspirație pentru mine în această situație a fost faptul că știam că în ziua ce vine urmează să mă revăd cu o ființă dragă mie. Cumva acest lucru m-a motivat să ies din starea depresivă în care eram, și să-mi iau avânt. Adevărul e că în spatele vorbelor mele care probabil au jignit pe unii, și atitudinea mea ostilă, stă foarte multe suferință. Doliul, acel chin care mă macină deja de aproape două luni de zile... De când mi-am pierdut bunica, care era totul pentru mine (și va continua să fie), sunt total schimbat, sunt cu totul alt om. De atunci timpul s-a oprit parcă. Încerc să nu îmi arăt suferința și să nu vorbesc despre aceste lucruri, dar uneori nu merge. Port de ani de zile o mască de protecție împotriva lumii, o mască care să-mi ascundă adevărata identitate, acela de om chinuit. Dar uneori masca pică și iasă adevărul la suprafață. Tristețea e precum un ocean imens, în care eu plutesc, fără să mă scufund și fără să pot ieși afară. Lucrurile care mă afectează nu trec doar așa, ci lasă urme adânci în mine. Sensibilitatea mea e direct proporțională cu suferințele acumulate în timp. Dorul mă apasă, sufletul îmi plânge, iar rănile interioare mă dor. Iată deci, cu o astfel de imagine interioară am ieșit eu în lume. Dar totuși, partea frumoasă e că am fost întâmpinat foarte bine și cu multă ospitalitate. Poate o fost cam mult și faptul că prea multe rude și neamuri s-au adunat dintr-o dată în jurul meu, dorind să mă cunoască. Am simțit la un moment dat că sunt sufocat de toate aceste persoane. La un moment dat era să fac atac de panică, dar am reușit să mă controlez, încă am avut atâta putere. Citisem cândva că într-o astfel de situație a fost și împărăteasa Sisi, când din motive lesne de înțeles trebuia obligatoriu să participe la tot felul de baluri și întruniri cu mari personalități politice ale acelor vremuri. A fost obositor, pe plan psihic mai mult.
Locurile pe care le-am vizitat au fost minunate. Oamenii cu care am interacționat au fost foarte de treabă. Am putut citi pe chipurile lor bucuria că m-au văzut și cât de fericiți erau să mă cunoască în sfârșit. După ce am plecat de pe acele meleaguri am luat cu mine amintiri frumoase, dar în același timp și un sentiment de vinovăție. După cum am spus mai sus, i-am judecat greșit. Nu sunt deloc ceea ce par. Ei sunt fericiți în fericirea lor, ceea ce eu aici, acasă, în mediul meu nu sunt. Dar oricât de mult mi-ar place acel loc, tot nu aș putea trăi acolo. Pentru mine, locul în care m-am născut și unde am crescut, e centrul universului.
După ce m-am întors acasă, euforia și dorul întoarcerii s-au disipat. Așa se întâmplă întotdeauna, când aștept ceva foarte mult timp, și ajunge să se întâmple, parcă atunci nici nu mai contează. Faza e că durerea era mare atunci când am intrat în casă și am constatat că nu mă așteaptă nimeni... Doliul a prins iarăși viață cu o intensitate foarte mare. Dintr-un colț de rai m-am întors iarăși în micul meu imperiu întunecat unde domnește suferința. Pustietatea era peste tot. Cum am lăsat-o în urma mea, așa am și găsit-o după ce m-am întors. Celebrul pictor Vincent Van Gogh spunea că "tristețea va dura pentru totdeauna". Ceva asemănător pot spune și eu despre pustietate: va dura pentru totdeauna... Doar că de data aceasta am reușit să văd și puțină lumină, sub formă de zâmbete dulci și empatie. Mai exact, această lumină am văzut în chipul unei ființe foarte tinere. Această lumină era atât de pură, atât de inocentă, încât ar fi o crimă curată să fie coruptă de această lume murdară. Pentru mine această călătorie a fost o formă de căutare de sine. Am plecat sărac, dar parcă m-am întors un pic mai bogat. Primul om care a pășit pe Lună, Neil Armstrong, a spus că ceea ce a făcut el a fost un pas mic, dar în același timp un pas mare pentru omenire. Cam așa ceva pot spune și eu. Ceea ce am făcut eu a fost un pas mic pentru restul omenirii, total nesemnificativ, dar în același timp a fost un pas mare pentru mine.


*Dedic acest articol unei ființe care mi-a arătat că lumea poate fi și un loc bun și frumos.*