În urmă cu câteva zile am făcut o mică excursie. Acest lucru pentru mine a fost ceva ieșit din comun, deoarece un om ca mine rar face excursii. Din motive de confidențialitate nu voi divulga locațiile pe unde am umblat, și nici persoanele cu care am fost, sau cu care am interacționat. Un singur lucru spun doar: e vorba de județul Harghita. Punct.
Eu nu am mai fost prin lume de ani de zile. Adevărul e că nici nu sunt tipul de om căruia îi plac călătoriile, sau ieșirile. Dar de data aceasta nu am avut încotro și nu prea am avut de ales. Adică, puteam să aleg contrariul dacă vroiam, dar cu o astfel de decizie jigneam persoane cărora nu vreau să fac rău sub nici o formă. Și așa am decis să mă las purtat de val. Fie ce o fi!
Mai trebuie să menționez faptul că această călătorie a durat 3 zile, o călătorie scurtă așa cum sugerează și titlul articolului. Trebuie să recunosc că am început din plin cu stângul toată această călătorie. Plin de stres că plec din mediul meu, sugrumat de tot felul de sentimente, chinuit de doliu... Cu alte cuvinte, o formă de viață ca mine nu are ce căuta prin lume... Ce să fac în lume? Să călătoresc? Să-mi târăsc sufletul chinuit după mine prin lume? Și iată că totuși asta am făcut. Mi-am târât sufletul distrus după mine. Și așa a început călătoria mea.
După ore întregi de mers cu mașina am ajuns într-un final la destinație, unde m-a întâmpinat un peisaj frumos, dar cu un mediu cam pustiu și destul de rămas în urmă în timp. Condițiile din acel loc nu mi-au plăcut deloc. Parcă aș fi călătorit în timp și mă întorceam în secolul al XIX-lea, sau parcă aș fi vizitat o țară din lumea a 3-a. Recunosc că am fost cam răutăcios și batjocoritor când am comparat acea localitate cu Africa. În momentul respectiv era destul de amuzant (cel puțin pentru mine) să fac astfel de glume proaste. Dar acum regret din plin, deoarece sunt perfect conștient de faptul că prin această atitudine am jignit oameni total nevinovați. Nu am vrut să fac acest lucru. Chiar regret din toată ființa mea toate comentariile inutile pe care le-am făcut, indiferent că sunt crezut sau nu. Am judecat greșit acei oameni care locuiesc în acele locuri. I-am crezut înapoiați, inculți și fanatici. Dar nu e așa. Ei sunt fericiți în cultura lor, trăind în mediul lor de viață. Am fost primit cu ospitalitate și cu multă iubire. Și asta spune tot!
După ce am conștientizat că atitudinea mea nu este una potrivită, ziua următoare am reușit să mă adun și să îmi fac ordine în cap. O sursă de inspirație pentru mine în această situație a fost faptul că știam că în ziua ce vine urmează să mă revăd cu o ființă dragă mie. Cumva acest lucru m-a motivat să ies din starea depresivă în care eram, și să-mi iau avânt. Adevărul e că în spatele vorbelor mele care probabil au jignit pe unii, și atitudinea mea ostilă, stă foarte multe suferință. Doliul, acel chin care mă macină deja de aproape două luni de zile... De când mi-am pierdut bunica, care era totul pentru mine (și va continua să fie), sunt total schimbat, sunt cu totul alt om. De atunci timpul s-a oprit parcă. Încerc să nu îmi arăt suferința și să nu vorbesc despre aceste lucruri, dar uneori nu merge. Port de ani de zile o mască de protecție împotriva lumii, o mască care să-mi ascundă adevărata identitate, acela de om chinuit. Dar uneori masca pică și iasă adevărul la suprafață. Tristețea e precum un ocean imens, în care eu plutesc, fără să mă scufund și fără să pot ieși afară. Lucrurile care mă afectează nu trec doar așa, ci lasă urme adânci în mine. Sensibilitatea mea e direct proporțională cu suferințele acumulate în timp. Dorul mă apasă, sufletul îmi plânge, iar rănile interioare mă dor. Iată deci, cu o astfel de imagine interioară am ieșit eu în lume. Dar totuși, partea frumoasă e că am fost întâmpinat foarte bine și cu multă ospitalitate. Poate o fost cam mult și faptul că prea multe rude și neamuri s-au adunat dintr-o dată în jurul meu, dorind să mă cunoască. Am simțit la un moment dat că sunt sufocat de toate aceste persoane. La un moment dat era să fac atac de panică, dar am reușit să mă controlez, încă am avut atâta putere. Citisem cândva că într-o astfel de situație a fost și împărăteasa Sisi, când din motive lesne de înțeles trebuia obligatoriu să participe la tot felul de baluri și întruniri cu mari personalități politice ale acelor vremuri. A fost obositor, pe plan psihic mai mult.
Locurile pe care le-am vizitat au fost minunate. Oamenii cu care am interacționat au fost foarte de treabă. Am putut citi pe chipurile lor bucuria că m-au văzut și cât de fericiți erau să mă cunoască în sfârșit. După ce am plecat de pe acele meleaguri am luat cu mine amintiri frumoase, dar în același timp și un sentiment de vinovăție. După cum am spus mai sus, i-am judecat greșit. Nu sunt deloc ceea ce par. Ei sunt fericiți în fericirea lor, ceea ce eu aici, acasă, în mediul meu nu sunt. Dar oricât de mult mi-ar place acel loc, tot nu aș putea trăi acolo. Pentru mine, locul în care m-am născut și unde am crescut, e centrul universului.
După ce m-am întors acasă, euforia și dorul întoarcerii s-au disipat. Așa se întâmplă întotdeauna, când aștept ceva foarte mult timp, și ajunge să se întâmple, parcă atunci nici nu mai contează. Faza e că durerea era mare atunci când am intrat în casă și am constatat că nu mă așteaptă nimeni... Doliul a prins iarăși viață cu o intensitate foarte mare. Dintr-un colț de rai m-am întors iarăși în micul meu imperiu întunecat unde domnește suferința. Pustietatea era peste tot. Cum am lăsat-o în urma mea, așa am și găsit-o după ce m-am întors. Celebrul pictor Vincent Van Gogh spunea că "tristețea va dura pentru totdeauna". Ceva asemănător pot spune și eu despre pustietate: va dura pentru totdeauna... Doar că de data aceasta am reușit să văd și puțină lumină, sub formă de zâmbete dulci și empatie. Mai exact, această lumină am văzut în chipul unei ființe foarte tinere. Această lumină era atât de pură, atât de inocentă, încât ar fi o crimă curată să fie coruptă de această lume murdară. Pentru mine această călătorie a fost o formă de căutare de sine. Am plecat sărac, dar parcă m-am întors un pic mai bogat. Primul om care a pășit pe Lună, Neil Armstrong, a spus că ceea ce a făcut el a fost un pas mic, dar în același timp un pas mare pentru omenire. Cam așa ceva pot spune și eu. Ceea ce am făcut eu a fost un pas mic pentru restul omenirii, total nesemnificativ, dar în același timp a fost un pas mare pentru mine.
*Dedic acest articol unei ființe care mi-a arătat că lumea poate fi și un loc bun și frumos.*
No comments:
Post a Comment