De multe ori, tot ceea ce îmi doresc e doar să dispar, așa pur și simplu. Să nu mai fiu. Să uit tot și să uite toți că am fost. Să fiu șters din istoria universului. Sunt zile în care realizez cât de greu e să trăiesc, cât de greu e să rezist, și cât de tare doare durerea. Dorul mă cuprinde. Nu-mi găsesc locul!
Bat la porți închise - porți care mi se trântesc în nas sau care nici nu mi se deschid. Pun întrebări la care nu îmi vin răspunsuri. Simt nevoia să fiu în permanență în mișcare, până mă epuizez. Dar și epuizarea întârzie. Aștept să sune telefonul, dar nu sună. Aștept ceva, dar nici eu nu știu ce anume. Bântui străzile, seară de seară, fără un scop anume, fără destinație; doar așa, de dragul de a fi în mișcare... Nu-mi găsesc locul!
Mă lupt prin păduri întunecate cu forțe malefice! Sunt bântuit de stafii! Chipuri prietenoase mă mint atât de blând, dar mă prefac că îi cred. Sunt atras de nopți obscure de vieți nesigure, dar singure. Mă simt prins în capcana timpului, bătând pasul pe loc, fără să avansez, înghețat în mijlocul pustietății. Încerc să adorm... Încerc... Urc aceleași scări iarăși, în timp ce păsări de pradă mă urmăresc, sperând să mă ucidă. În timp ce adorm mă gândesc la Eternitate, încerc să-mi imaginez cum e oare. E oare cum cred eu? Am mai fost oare acolo, doar că nu-mi amintesc? Apoi mă trezesc și aștept dimineața. Nu-mi găsesc locul!
Port o conversație care nu se mai termină, cu o mulțime de persoane prezente de o absență lucidă, închipuite probabil, cred că cu nimeni, sau doar cu mine. Visez la o meditație lungă cât să nu mai gândesc. Societatea mea e formată din aceiași pereți fără culoare ce par gri. Parcă de mii de ani bântui într-un tunel la capătul căruia nu se vede lumina, și din care nu mai am ieșiri din tristele mele decenii. Trăiesc în pustietate, mă înec în putrefacție, mănânc inspirație, cu dezgust. Nu-mi găsesc locul!
Mi dor de o persoană, de o față plăcută, de un zâmbet, de o atingere. Mi dor de cineva drag, dar inexistent. Locuiesc într-o casă bântuită în care eu sunt fantoma. Caracterul meu de metal deja e rugină pură. Plictisul și durerea în monotonie au devenit rutină, doar că masca necesității reușește să camufleze tortura aceasta. Purgatoriul e gol, pentru că eu sunt aici. Umblu ca dezmeticul, căutându-mi izbăvirea, căutând pacea prin război, focul prin apă, calea pe drumuri neumblate... Nu-mi găsesc locul!
Umplu spațiul gol cu timp pierdut degeaba. Rătăcesc în beznă, luptându-mă cu morile de vânt precum bătrânul cavaler Don Quijote de la Mancha. Aștept să treacă timpul, dar el parcă stă pe loc, înghețat într-o clepsidră blocată. Aș vrea să fac ceva, dar nu știu ce; până la urmă nici nu văd rostul. Până și cel mai mic efort uneori pare supraomenesc, în timp ce altă dată depun eforturi mari fără prea multă hrană în stomac și fără să obosesc. Efort, dor, monotonie, toate acestea sunt echivalente cu suferința în tăcere peste care s-a pictat un zâmbet. Nu-mi găsesc locul!
Străbat aceleași străzi murdare în lung și în lad, seară de seară, cu scopul de a-mi stinge focul din suflet. Să vrei să te duci undeva, dar nu știi unde... Să vrei să faci ceva, dar nu știi ce... Trebuie să ajung undeva, dar de acolo iarăși trebuie să plec! Aștept pe cineva să ajungă, să mă contacteze, dar degeaba... Aștept pe cineva să revină, dar care nu mai vine... Simt nevoia să vorbesc, dar pe urmă tot în tăcere cad. Neliniștea și agitația sunt precum două entități de nesaparat, de parcă ar forma simbioza perfectă. Să spun cum e? E ușor, dar de priceput e greu. Sunt spiritul cu care am singura relație. Sunt sufletul meu explorat cel mai mult. Sunt doar materie vie într-un univers muribund. Caut ceva, dar nu știu ce. Aștept ceva, dar nu știu ce. Poate o schimbare... Poate o persoană... Poate un răspuns... Poate nimic, sau poate totul... Adevăr e că nu-mi găsesc locul...
No comments:
Post a Comment