Ruinele trecutului

"Trecutul nu a murit. Trecutul nu e trecut. El ne aşteaptă..." - Christa Wolf

Indiferent cine încearcă să-mi explice despre trecut faptul că deja s-a dus, eu tot acea persoană rămân care nu reușește să se rupă de trecut. Pentru mine trecutul e mult mai mult decât niște amintiri ale unor perioade care cândva au avut loc. În mine trecutul încă trăiește, iar amintirile sunt la fel de vii și de intense precum atunci când le-am trăit.
Toate locurile în care am umblat cândva, acum s-au schimbat. Până și strada pe care trăiesc arată total diferit decât pe vremea când eram copil. Singurele locuri care îmi amintesc cât mai clar de trecutul îndepărtat, sunt acele zone ale locuințelor de pe strada mea care au rămas neatinse de trecerea anilor. Astfel de locuri sunt de exemplu casele vechi la care nu s-au făcut modificări, porțile care n-au mai fost schimbate, geamurile care n-au fost înlocuite și care nici nu s-au spart, copaci care încă stau în picioare de pe vremea când eram copil, etc. Văzând exemplele enumerate, reușesc să trezesc în mine acel sentiment greu de descris prin cuvinte, care seamănă cu o aromă ce am simțit când eram copil. E un amestec de mai multe sentimente, caracteristica principală fiind nostalgia.
După cum spuneam, astăzi din păcate totul s-a schimbat. Dacă tot am dat ca exemplu strada mea, atunci mai trebuie să menționez și faptul că inclusiv aici au avut loc aceste schimbări majore, deoarece aici e epicentrul meu și zona de observație. S-au construit locuințe noi, s-au demolat case vechi, s-au tăiat o grămadă de copaci, și nu în ultimul rând, au murit o grămadă de oameni, vecini, cunoscuți, rude, și membrii de familie, oameni cu care am interacționat cândva în trecutul îndepărtat. Au apărut și câteva fețe noi în peisaj, dar numărul lor tot nu egalează numărul celor dispăruți în neant.
Trecutul pare să oscileze ca și o undă, căci uneori simt că pulsează atât de tare, și pare atât de viu încât am impresia că acuma are loc tot ceea ce cândva s-a întâmplat. Anii copilăriei mele m-au marcat foarte tare. Nu există zi în care să nu-mi amintesc de câte un eveniment de pe vremea când eram copil. M-am născut pe vremea comunismului, dar am copilărit în anii 90. Probabil că și din această cauză mă simt atât de marcat de acea perioadă. Dacă aș avea o mașină a timpului, aș prefera să mă întorc în anii 90 și să rămân acolo pentru totdeauna, alături de familia mea, care pe vremea respectivă era încă întreagă, și alături de toți vecinii și cunoscuții care trăiau în acea perioadă. Dar din păcate sunt conștient că așa ceva este imposibil, și nu rămâne altceva decât să mă las consumat de gândul acestui dor.
Sunt mulți care nu sunt deloc nostalgici, care nu plâng după trecut și care se uită doar înainte, spre viitor. Iată că eu nu sunt așa. Eu nu am ce să văd în fața mea, căci tot ceea ce m-a marcat e în spatele meu. Viitorul e o inexistență bizară pe care nu eu o construiesc, ci haosul acțiunilor din jurul meu. Deciziile mele prea puțină influență au asupra viitorului meu. Dar în schimb, trecutul e istorie, e ceva ce s-a întâmplat.
Mediul în care trăiesc e otrăvit, și probabil și din această cauză tânjesc atât de mult după anii copilăriei mele, căci în acele vremuri trăiam fără griji și fără gânduri. Nu trebuia să mă gândesc la ziua de mâine, sau mai bine spus, nu trebuia să mă gândesc la ce nenorocire îmi poate aduce ziua de mâine. Nu trebuia să mă gândesc la absolut nimic, căci totul în jurul meu era în perfectă armonie. Toată această perfecțiune a copilăriei mele s-a destrămat în timp, precum marile imperii, și nu a mai rămas nimic din ea decât cenușa unui foc care cândva ardea maiestuos. Încă nici acuma de multe ori nu îmi vine să cred că tot ceea ce a fost cândva frumos în viața mea, astăzi a ajuns să fie doar o amintire a vremurilor de odinioară, care niciodată nu se vor mai întoarce. E de necrezut ce de întorsături poate lua viața, și cum totul se poate schimba în jur.
Trecutul mă reprezintă, trecutul m-a modelat, trecutul m-a creat. Tot ceea ce sunt astăzi, cu bune și cu rele, se datorează trecutului pe care l-am avut. Trăiesc în trecut pentru că în trecut îmi era mai bine decât în prezent. Prezentul e o mizerie, de viitor mă tem, ceea ce înseamnă că nu rămâne altceva decât trecutul, căci acolo a avut loc tot ceea ce era frumos cândva. Adevărul e că fiecare om ar trebui să spună un "mulțumeasc" trecutului, căci datorită lui o ajuns azi fiecare acolo unde se situează.

Refugii și evadări

"Omul are nevoie de un vis ca să suporte mai ușor realitatea." - Sigmund Freud

A te refugia în ceva este cel mai bun antidot contra realității. Nimic nu e mai greu de suportat decât realitatea, iar timpul ne învață că totul e trecător și pe zi ce trece tot mai mult ne apropiem spre degradare, după care spre o moarte iminentă și sigură. Indiferent ce ne-au învățat prin școli sau în familie, realitatea e cu totul altceva. Degeaba ai bani, diplome, diverse lucruri materiale, dacă pe lângă toate acestea ești total nefericit.
În ultimii ani am avut parte de niște experiențe traumatizante care mi-au schimbat total cursul vieții și mi-au pecetluit soarta pentru totdeauna, dar care în același timp mi-au deschis și ochii. Ca să fac cumva față acestor presiuni și încercări grele am fost nevoit să mă refugiez în diverse chestii. Cu alte cuvinte, a trebuit să-mi găsesc evadarea. Și în fond nu e vorba doar despre mine, ci aproape fiecare om are nevoie de ceva ca să poată supraviețui și ca să poată suporta realitatea. În cazul în care acest antidot nu există treburile se complică.
Toată tinerețea mea a fost marcată de evenimentele create de tatăl meu alcoolic. Ca să fac față acestor lucruri, pe lângă faptul că m-am izolat mai mult decât trebuia, mi-am găsit refugiul în activități sportive. În acele vremuri, activitățile sportive pe care le practicam funcționau la culme. Din păcate acel refugiu din trecut astăzi nu mai funcționează și nu mai dă roade defel. Aici putem sublinia ca și o observație faptul că vechile refugii și evadări din trecut tind să se devalorizeze în timp, și după o vreme nu vor mai funcționa. Asta înseamnă că refugiile trebuie mereu actualizate. Cu alte cuvinte, cu trecerea timpului vechile modalități de refugiere nu mai dau randament și e nevoie de ceva nou.
Ideea generală din spatele refugiilor, este aceea că ele îți țin mintea ocupată. Indiferent în ce fel de activitate te-ai regufia, mintea ta este focusată pe acel ceva pentru o perioadă de timp. Aceasta înseamnă că pentru o vreme vei uita de acele lucruri care te chinuie și care nu te lasă în pace. Atunci putem spune, ca și o oarecare formă de definiție, că aceste refugii sunt niște modalități temporare de scăpare din ghearele suferinței.
Oarecum putem spune că și somnul este o formă de evadare. Atâta timp cât dormi uiți de tot ceea ce te macină, asta în cazul în care nu ai coșmaruri, unde gândurile se intensifică. Cea mai grea bătălie o duc cei care suferă de insomnie, căci atunci zi și noapte trebuie să suporte calvarul.
În momentul de față, un refugiu foarte bun pentru mine este cititul. Citesc despre istorie, despre vremurile de altădată, vremuri în care probabil aș fi putut să fiu mai fericit decât sunt acum. Am nevoie de acest refugiu ca să pot suporta mai ușor calvarul existenței. Și în fond, fiecare om are nevoie de un refugiu ca să suporte mai ușor greutățile vieții și să facă față presiunilor și încercărilor.

Nopți albe după zile negre

"Putem vorbi deschis despre suferinţa noastră doar după ce ea s-a sfârşit." - Arthur Golden

Tot ce am în mine, atât calități (sau lucruri) bune cât și rele, se datorează suferințelor pe care le-am trăit de-a lungul vieții. Două observații importante am făcut în tot acest timp. Prima: după zile grele, sau zile negre, mereu vor urma nopți albe. Iar cea de-a doua: după câteva zile mai bune, e obligatoriu să urmeze ori zile negre, ori nopți albe. Nu știu cum sunt alții, dar mie personal întotdeauna aceste lucruri mi s-au întâmplat.
Intensitatea acestor zile și nopți se amplifică atât de mult încât e aproape imposibilă descrierea lor prin cuvinte. E ca și când am vorbi despre adâncimea foarte mare a unei gropi. Știm că e imensă și atât, iar dacă încercăm să intrăm în amănunte și detalii numai încurcăm lucrurile și mai mult. Într-o anumită măsură, această comparație seamănă cu modul de încercare de a descrie nopțile albe și zilele negre.
Ce este o zi neagră? O zi care începe prost, și se și termină prost. E o zi în care totul o ia razna în jur, când nimic nu iese. În astfel de zile stresul crește la un nivel insuportabil. E o adevărată agonizare. Eu mai numesc zilele negre și zile cu foc, deoarece ai impresia că totul arde în jur, și că de la atâta suferință parcă străbați iadul desculț. Cine a trecut prin așa ceva va înțelege ce vreau să spun.
Ce este o noapte albă? E noaptea în care toate gândurile grele și sentimentele prind viață și ajung să te bântuie în ultimul hal. În timpul unei nopți albe, tot ceea ce experimentezi nu e altceva decât o adevărată tortură, un chin de nedescris. Am avut nenumărate astfel de nopți, și încă voi avea...
Rar se întâmplă ca după o zi neagră să ai parte de o noapte liniștită. Sau cel puțin mie foarte rar mi se întâmplă. De obicei după zile grele urmează nopți grele. Din păcate lumea nu așa funcționează cum am vrea noi, ci după niște reguli foarte barbare și lipsite de sentimente. Afirmația lui Nietzsche "ce nu te omoară, te face mai puternic" aș putea să o reformulez astfel: "ce nu te omoară, te distruge phihic". Căci până la urmă, toate aceste trăiri, atât din timpul zilelor negre cât și din perioada nopților albe, nu fac altceva decât să afecteze psihic omul.
E un adevărat calvar când trebuie să suporți această tortură a existenței atât ziua cât și noaptea. De obicei, noaptea prin intermediul somnului omul mai evadează și pentru o perioadă de timp reușește să uite tot ceea ce îl apasă. Dar ce se întâmplă atunci când după o zi blestemată nu ai liniște nici măcar noaptea? Când nu ai dreptul să savurezi pentru câteva ore nici măcar unicul refugiu de tot ce e mai rău, când până și singura portiță de evadare temporară ți se închide în față? Atunci te poți considera un biet om uitat de Dumnezeu și bătut de soartă. Nu se pot descrie prin cuvinte cu exactitate aceste trăiri. Ele sunt înțelese doar de cine le trăiește din plin.
În astfel de zile depresia se dezvoltă precum mucegaiul, cuprinzând treptat tot mai mult teritoriu. Iar pe timpul nopții, stările de anxietate sunt cele care pândesc din întuneric precum niște demoni însetați după sânge. După evenimente neplăcute și foarte stresante, absolut nimic bun nu poate să apară. Din foc doar cenușă se poate naște. Nu există om care să își mai revină în totalitate la parametrii normalității după ce a fost încercat de soartă prin intermediul unor evenimente nemiloase și având parte de nenumărate zile negre și nopți albe. Tot ceea ce trăim și experimentăm ne schimbă.
Treaba e cât se poate de simplă: există ghinioniști care au parte de zile negre și nopți albe, și există norocoși care nu au parte de așa ceva. Pentru unii calvarul e doar o etapă din viață, în timp ce pentru alții durează toată viața lor.

Haos

"Dezordinea nu se potolește niciodată de la sine." - Seneca

În jur e totul în ceață. Mizeria și dezordinea sunt produsul haosului din jur. În jurul meu e doar haos. Gravitatea situației apasă pe umeri, la fel cum presiunea atmosferică face vremea uneori insuportabilă.
Ceea ce descriu pare desprins dintr-un film thriller, dar cu toate acestea e viața mea, chiar dacă nu aș vrea să fie. Parcă stau într-un peron și privesc cum trenuri vin și pleacă, cu diverși călători rătăciți și pierduți în viață, așa cum sunt și eu. Eu sunt doar o voce din mulțime și nimic mai mult.
Odihna e doar un vis frumos de mult așteptat. Inima mea e doar o hârtie goală pe care scriu cu cerneală de sânge și sudoare. O zi începută bine nu are cum să se și sfârșească cu bine, e imposibil. În universul meu e totul haotic. Sunt supus acestei degradări la fel ca orice altă vietate conștientă. Am încercat de nenumărate ori să ating absolutul, dar tot ceea ce am putut atinge de fapt era doar abisul unui declin iremediabil.
Sunt produsul unei vieți chinuite, unde mizeria din jur încearcă să mă înghită. Societatea mea e formată din vise triste și speranțe de mult apuse. Mă scald în acest haos parcă de la începutul veacurilor, fără să-mi găsesc cu adevărat menirea. Sunt poet pentru morți și gânditor pentru cei care nu gândesc. Mi-am atins potențialul maxim atunci când am crescut în ochii mei, și nu în ochii celorlalți.
Gândurile mele sunt parcă rupte de realitate, dar cu toate acestea, ele reprezintă file din povești nespuse care descriu viața dintr-o cu totul altă perspectivă. Sunt trist pentru că am motive să fiu trist, iar atunci când îmi permit și am motiv sunt și fericit. Semiorfan, într-o lume semidegenerată, condusă de semiretardați.
Și în jurul meu mai bântuie atât de multe suflete pierdute, dar care habar n-au încotro se îndreaptă. În zilele noastre e nepoliticos să fii politicos, iar dacă spui adevărul ești extremist fanatic. Lumea se miră ce e în neregulă cu mine, în timp ce eu mă mir că oare ce este cu ei în neregulă. Adevărul e că nu există nici o regulă. Fiecare ar trebui să facă ce vrea atâta timp cât nu face rău altora.
Călător fără direcție - asta sunt. Un om fără patrie și fără religie. Când nu mai ai nimic de pierdut, realizezi că ai pierdut totul, mai puțin cuvântul. Sunt mulți care promit multe, dar până la urmă toată vorbăria e precum prima zăpadă, supusă dispariției. Lipsa de motiv mă motivează cel mai mult, ca și când mergi fără direcție și totuși ajungi unde trebuie.
Crezi că le știi pe toate, când de fapt nu știi nimic. Totul e paradoxal. Lumea e dominată de haos, iar asta cât de curând nu se va schimba. Pentru orice dorință sau scop, reversul medaliei este suferința; cu alte cuvinte, pentru orice vrei să atingi după aia trebuie să suferi. Nimic nu e pe gratis în această lume, totul se plătește. Cine crede că le-a văzut pe toate se înșeală amarnic.
În limbajul meu sarcastic se ascunde un soi de adevăr metaforic, uneori ușor, alteori greu de descifrat. Și când crezi că totul s-a aranjat, că totul merge bine, atunci vine și cea mai mare dezordine. Căci haosul e precum furtuna, mătură totul în jur, fără milă. Până la urmă, haosul este adevărata ordine în lume, doar că mulți nu observă aceasta.

Idei din adâncuri (2)

"Cine a îndurat suferințe își amintește de ele." - Cicero

Acest articol este partea a 2-a din seria Idei din adâncuri. Prima parte se poate reciti de aici. Uneori zilele sunt la fel de negre și de întunecate precum nopțile. În astfel de zile apar cele mai profunde idei din adâncuri, inspirate de experiențele chinuitoare ale zilelor negre.
Niciodată nu mi-a plăcut ploaia. De mic copil mă supăra acest fenomen meteorologic. Tot ceea ce mă chinuie și mă deranjează se dublează în zilele în care plouă. Intensitatea crește la un nivel foarte greu de suportat, iar tot ceea ce pot face e să îndur și să aștept soarele să-și facă apariția. Exact același lucru se întâmplă și în nopțile cu insomnii și cu stări de agitație. Gândul că la un moment dat va răsări soarele e un fel de antidot temporar, o fărâmă minimă de speranță în infern. Ploaia mereu mă face furios, agitat și irascibil.
Pot spune că mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului în suferință și în subcategoriile ei. Eram făcut să mă bucur de toate, aveam bazele pentru un fond pozitiv de veselie, doar că toate acestea au fost zguduite de nenorocirile și dramele din jur; din contradicția între înclinațiile mele de dinainte și toanele dobândite apoi, a luat naștere această indispoziție veșnică în care sunt scufundat de ani de zile.
E o adevărată dramă să nu ai acces la somn. E cea mai dură formă de pedeapsă din partea zeilor, sau din partea destinului, să nu ai acest drept. Prin somn reușești să uiți de dureri, de necazuri și de tot ceea ce te supără. Când trebuie să duci această bătălie și noaptea la fel ca ziua, atunci avem de a face cu un adevărat coșmar.
De fiecare dată când mă reîntâlnesc cu vreo persoană care a jucat un rol cândva în trecutul meu, se întâmplă să-mi văd prin această întâlnire propria decădere, ori decăderea lui, sau decâderea amândurora.
Nu poți să fii în același timp și îndrăgostit și înțelept. Ca să fii înțelept trebuie să știi să renunți la tot, inclusiv la dragoste. Dar ca să te îndrăgostești trebuie să fii nebun și să te lași purtat de nebunie.
Dacă ții la cineva cu adevărat, și mai ales în cazul în care și iubești persoana respectivă, trebuie să fii pregătit să suferi pentru acea persoană. Ființa care îți va aduce fericirea, la un moment dat îți va aduce și nefericirea. Te va părăsi la un moment dat, sub o formă sau alta, iar atunci vei cunoaște opusul fericirii de până atunci. Cel mai norocos și binecuvântat om este acela care nu se atașează de nimeni și de nimic.
Mi-am scris toate rândurile și articolele îndopându-mă cu stimulente (tristețe, suferință, depresii, nopți nedormite). Când mi se întâmplă să nu am acces la aceste stimulente, și să am parte de o zi cât de cât bună, inspirația e inexistentă, iar "producția" mea e una cu pământul. Ca să pot scrie ceva trebuie să am zile proaste.
Încă din tinerețe m-am lepădat de orice formă de religie și doctrină. Nu cred în Dumnezeu și nici în alți zei, la fel cum nu urmez calea nici unei religii. Dar cu toate acestea simt o oarecare invidie față de creștini, pentru faptul că nu am parte de naivitatea lor de a privi cu atâta ușurință viața și de a lua totul atât de simplu, fără să mă consum și să mă enervez.
Cândva de mult credeam că pot trăi precum un budist, plin de compasiune, pace și liniște. Dar iată că nu am reușit. Tot ceea ce consideram zen nu era altceva decât o stare temporară de semi-liniște, care cu timpul s-a risipit, iar eu am devenit exact opusul a ceea ce vroiam să fiu. Pur și simplu viața ne arată că aceste principii orientale nu funcționează în societatea modernă, ele sunt incompatibile cu stilul nostru de viață solicitant și foarte stresant. Nu poți să fii bun cu aceia care mereu vor să-ți facă rău, care te vorbesc pe la spate, sau pentru care nu valorezi nimic ci doar se folosesc de tine. În cazul meu budismul nu a funcționat, deși foarte mulți ani mi-am pierdut din viață studiind această filozofie.

Idei din adâncuri (1)

"Nu sunt sigur de nimic, dar când privesc stelele visez." - Vincent Van Gogh

Suntem mult mai sinceri și mult mai profunzi în ceea ce scriem, decât în ceea ce spunem. Iată de ce e bine să citești un scriitor, decât să stai cu el de vorbă. Când vine vorba de scris, parcă e o nevoie de a mă descărca, de a rosti pe hârtie toate acele cuvinte pe care nu le pot pronunța. Chiar și gândul la aceste cuvinte e oarecum traumatizant. Ca scriitor, poate cei pentru care scriu au dispărut deja de mult în trecut, sau poate că nici nu s-au născut încă.
Niciodată nu am trăit cu adevărat prezentul. Mereu eram atras de alte vremuri de mult apuse. Niciodată nu m-am putut gândi la viitor fără să simt teama și îngrijorarea. Am simțit întotdeauna o atracție specială față de epoca victoriană, de secolul al XIX-lea, de perioada interbelică, sau de anii 80-90. Mintea mea mereu hoinărea, și încă mai hoinărește, departe în trecut.
Când sufăr, groaza de a suferi reprezintă un plus de suferință, sau reprezintă o suferință în plus. Clipele de suferință, crizele de disperare, toate trec; însă adâncul din care provin se manifestă pururi, nefiind nimic care să-l astupe. E ca și un vulcan care erupe, țâșnind lava la suprafață pentru o perioadă de timp, după care spectacolul se termină, însă în adâncurile craterului lava clocotește în continuare.
Nu știu dacă în cazul meu lașitatea în fața vieții se datorează eșecurilor mele constante, sau e vreun fenomen de natură congenitală. Mi-a fost întotdeauna groază de orice fel de răspundere, de orice obligație, de orice sarcină - motiv pentru care am eșuat atât pe plan profesional, cât și pe plan personal. Mereu i-am privit cu o oarecare formă de admirație pe toți curajoșii, dar în același timp nici nu mi-aș fi dorit să fiu în locul lor, probabil tot din cauza lașității.
Nu sunt un familist, și nici nu sunt făcut pentru aceasta. De când mă știu eram înspăimântat de ideea de a trăi într-o relație. Căsnicia întotdeauna mi s-a părut o noțiune mult prea forțată, cu prea multe responsabilități și sarcini. Prea mult efort pentru puțină fericire.
Doar pentru două personalități din istoria omenirii simt admirația absolută. Dintre bărbați, cel mai mult îl admir pe Napoleon Bonaparte. Soldatul ajuns mareșal, după care prim-consul, iar apoi împărat al Franței - un geniu militar și politic, imaginea bărbatului adevărat, curajos, ambițios și virtuos. Chiar dacă o avut mâinile pătate cu sânge datorită nenumăratelor războaie purtate de-a lungul Europei, Napoleon a contribuit foarte mult la dezvoltatea și formarea Europei moderne. Și nu în ultimul rând, dintre femei, cea mai mare admirație și simpatie o am față de Împărăteasa Elisabeta de Austria, cunoscută sub numele de Sisi. Această femeie cu o frumusețe ieșită din comun, a reușit să întrupeze idealul feminin absolut: frumoasă, manierată, activă, familistă, și plină de înțelegere și compasiune față de toate popoarele. Chiar dacă lumea o adora, cu toate acestea a avut un sfârșit tragic la fel ca și Napoleon, fiind victima unui asasinat, iar acesta din urmă fiind exilat și murind în captivitate.
În momentele în care mă simt pierdut și total derutat, singura mea consolare rămâne muzica clasică. Mă simt atras de muzica unor compozitori precum Chopin, Strauss, Tchaikovsky, sau Mozart. Atât de mult mă pot regăsi în aceste melodii în clipele de disperare, încât am impresia că într-o altă viață am trăit în acele vremuri în care acestea au fost compuse.
Un singur lucru important am învățat în această viață, și anume, faptul că atunci când dai de probleme nu te poți baza pe nimeni. Când se întâmplă un necaz, o nenorocire, în familia ta, toți se distanțează treptat. Primii care dispar din peisaj sunt neamurile și rudele. Pentru mine neamurile sunt doar cunoștințe. Încetul cu încetul, m-am lepădat de neamuri, așa cum s-au distanțat și ei de mine, și nu-mi pare rău. Atâta timp cât totul merge bine, neamurile, prietenii, vecinii, cu toții sunt apropiați; dar când situația se schimbă, se schimbă și relația cu aceștia. Acest lucru nu doar în viața mea s-a întâmplat, ci în general în cele mai multe familii, din păcate.

Imprevizibilul

"Uneori chiar și a trăi este un act de curaj." - Seneca

De pe o zi pe alta se pot întâmpla multe. E posibil să se întâmple ceva bun, dar e mult mai probabil ca ceva rău să se întâmple. Dacă stăm bine să ne uităm în jur, analizând cu atenție tot ceea ce se petrece, putem trage concluzia că mult mai multe lucruri rele au loc decât lucruri bune. Nu trebuie să fii mare filozof ca să ajungi la această concluzie.
Imprevizibilul pândește la orice pas, ascuns după fiecare colț, camuflat perfect în umbră. E precum o fiară care-și urmărește cu atenție și răbdare prada, așteptând momentul decisiv ca să atace. Cu alte cuvinte, când ți-e lumea mai dragă, atunci ai parte de cea mai mare surpriză. Surprize, surprize!
În ziua de azi totul e atât de incert și de nesigur. Parcă fiecare pas pe care-l facem duce spre ceva imprevizibil. Și toată această treabă e foarte frustrantă. Nesiguranța zilei de mâine e o problemă foarte gravă. În trecut oamenii nu se confruntau cu această problemă, deoarece nu erau atât de informați precum în prezent. Și toată cantitatea de informații false sau eronate, parcă intoxică cumva mintea omului. Acest lucru duce la o stare de incertitudine și de confuzie și mai mare, ceea ce la rândul lui creează și mai multă frustrare.
După cum spuneam, imprevizibilul e precum un animal sălbatic care stă la pândă, urmărind prada și așteptând momentul să atace. Poți pleca dimineața de acasă, dar seara nu știi dacă te mai întorci. Sau, te poți culca seara, dar dimineața nu știi dacă te mai trezești. Totul e incert.
De la o zi la alta totul se poate schimba. Lucrurile pot lua o întorsătură de nu-ți vine să crezi. În orice clipă se poate întâmpla ceva rău. În oricare minut al vieții îți poți pierde persoana iubită, îți poate lua foc casa, ți se poate strica mașina, sau orice alt lucru rău se poate întâmpla. Cine crede că viața a fost programată ca să fie precum un basm, acela se înșeală amarnic. Lucrurile merg prost pentru că au fost făcute să meargă prost, plus că noi mai complicăm treburile cu banalitățile noastre stupide.
De mici am fost crescuți cu ideea că totul va fi frumos și mult mai ușor dacă facem școli, dacă muncim, dacă face asta și aia. S-a vorbit doar despre basme și frumuseți ale vieții. Dar în schimb nu s-a vorbit despre pericole, despre îmbătrânire, despre boli, despre moarte. Toate acestea sunt niște subiecte tabu despre care nimeni nu zice nimic. Subiecte interzise, sau inexistente.
Ca să-ți faci o carieră trebuie să fi oarecum rupt de realitate, să nu-ți pese de anumite lucruri și să ignori niște aspecte. Această robotizare, dacă o pot numi astfel, e ca și un fel de scut împotriva imprevizibilului. Iar atunci când imprevizibilul totuși se întâmplă, atunci parcă tiparul se rupe pentru o clipă iar toată lumea se miră. În acele clipe descoperă omul realitatea din spatele cortinet.
Chiar dacă azi totul pare perfect, ai o căsnicie fericită, mulți bani, casă frumoasă, mașină, carieră de succes, sănătate, familie - toate acestea se pot schimba de pe o zi pe alta. Totul poate lua o întorsătură atât de ciudată, încât de la tot ce ai să ajungi să nu mai ai nimic. Și atunci imprevizibilul câștigă.