Părerile mele personale despre nebunia Covid-19

"În vremea pandemiei, întreaga omenire alternează zilele de la anxietate la panică." - Camelia Oprița

Deja cred că toată lumea este foarte obișnuită că de o vreme încoace nu mai auzim nimic altceva decât Coronavirus, Covid-19, pandemie și epidemie mondială. Ce este de fapt acest coronavirus? Conform wikipedia.org rândurile de mai jos reprezintă o scurtă prezentare:
"Coronavirus 2019-nCoV (SARS-CoV-2), virus care provoacă o infecție numită COVID-19, care poate fi asimptomatică, ușoară, moderată sau severă. Infecția severă include o pneumonie atipică severă manifestată clinic prin sindromul de detresă respiratorie acută."
Infecția cu virusul 2019-nCoV a apărut în decembrie 2019 în orașul Wuhan, China, de unde s-a propagat în majoritatea provinciilor chineze și majoritatea țărilor din lume, provocând o pandemie. În Europa cele mai multe cazuri sunt înregistrate în Spania și Italia. În principiu cam astea sunt lucrurile pe care le știe toată lumea.
De asemenea odată cu apariția virusului au apărut tot felul de zvonuri, teorii ale conspirației și fel de fel de speculații. S-a sugerat că virusul a fost creat în laborator, că a fost eliberat accidental sau în mod intenționat. S-a mai spus și faptul că e una dintre consecințele negative ale radiației 5G. A fost adusă în discuție oculta mondială, noua ordine mondială, și tot felul de alte aberații. Ce nu am auzit încă este o teorie conspiraționistă care să implice extratereștrii, dar încă nu e târziu nici pentru asta. În imaginea de mai jos vă prezint principalele astfel de speculații conspiraționiste.

Să ne întoarcem la realitate și să lăsăm toate prostiile acestea despre conspirații acolo unde le este locul, și anume: în coșul de gunoi. Un lucru e sigur, și anume faptul că virusul a apărut pe cale naturală, și nu în laboratoare sau pe cale artificială. Toate dovezile arată că a apărut la animale întâi, cel mai probabil la lilieci. Să nu uităm că așa au apărut toate marile pandemii globale și în trecut. Ciuma neagră din evul mediu, holera, lepra și multe altele, au apărut la animale, după care din cauza lipsei de igienă s-au transmis și la oameni. În prezent dacă anumite animale s-au infectat, iar după aceea au fost consumate de chinezi, nu e de mirare că s-a ajuns ca oamenii să se infecteze. Să nu mai vorbim despre lipsa igienei și a măsurilor de precauție din piețele mari ale orașelor chinezești. Tot felul de animale, atât de casă sau de companie cât și exotice, sunt măcelărite cu sutele, zilnic, curgând sânge peste tot, iar printre acestea se plimbă oameni de toate națiile și vârstele, cu igienă și măsuri de dezinfecție zero după cum spuneam. Câini, șobolani, tot felul de șerpi, maimuțe, tigrii, pești, insecte, lilieci, sunt doar o parte din meniul piețelor chinezești. Sincer să fiu, să nu ne mirăm că s-a ajuns la toată nebunia aceasta. Natura ne dă înapoi doar ceea ce merităm.

După cum spuneam mai sus, toate conspirațiile sunt egale cu zero. Ce e mai trist e faptul că tot mai multă lume pune botul la ele. Nu pot înțelege nicicum, serios, cum poate cineva fără cunoștințe în domeniul fizicii să creadă faptul că radiația 5G e periculoasă, el neștiind nici măcar ce e aia radiație. Vă reamintesc că la fel s-a speculat și în trecut când a apărut rețelele 3G și 4G. Acum câțiva ani buni în urmă când a fost pornit marele accelerator de la CERN s-a protestat din greu, că o să distrugă planeta, că vor face o mare gaură neagră, ș.a.m.d. Repet, întotdeauna au protestat oameni care habar n-aveau de domeniul respectiv. Dacă vreți să vă convingeți singuri urmăriți acest videoclip, în limba română, unde fizicianul român Cristian Presură prezintă în detaliu totul despre 5G, ca să vă convingeți singuri despre ce este vorba.
O altă speculație ciudată și comică în același timp e cea legată de fondatorul Microsoft din America, și anume de Bill Gates. Ideea e că circulă tot felul de zvonuri pe internet cum că el ar avea ca scop reducerea populației de pe glob, sau că ar fi mână în mână cu oculta mondială sau cu francmasoni. Deci pe bune acum, omul acela la cât îi de deștept și de bogat ce rost ar avea pentru el să încerce să creeze un genocid cât planeta de mare? De ce ar vrea el să ne implanteze cipuri și alte minuni? Cred că cei care inventează astfel de idei ori sunt beți/drogați ori sunt proști. Și mai proști sunt cei care cred, marea mulțime, plebea. Frustrații care sunt împotriva tehnologiei ar trebui să renunțe în totalitate la toată tehnologia ce a fost creată până în prezent. Să nu mai urce la volan, să nu mai folosească telefonul și internetul, ș.a.m.d.
După cum spuneam virusul este real, nu am nicio îndoială pentru asta. Fără să fac speculații sau conspirații ceea ce vreau să spun este faptul că eventimentele ce se petrec în prezent sunt mai mult decât ciudate. Repet, nu vreau să o dau în conspirații. Toate dovezile și statisticile ne arată clar că mult mai mulți oameni se îmbolnăvesc și mor din cu totul alte cauza decât acest Coronavirus. Vă puteți convinge singuri, aruncând o privire pe internet pe site-ul Worldometer. Mi se pare mult prea exagerat ceea ce fac conducători sau liderii politici. Unde dracu e logica în faptul că locurile de muncă (marea lor majoritate) funcționează totuși în plină pandemie, cu toate că altceva nu auzim decât să stăm acasă, și cu toate acestea în natură nu putem ieși, la un grătar, pescuit, sau orice altă activitate. De ce ar trebui să mă simt eu mai în siguranță într-o fabrică care continuă să exploateze oamenii și în plină pandemie, iar în natură într-un mediu curat și liniștitor nu e voie? Întreb și eu așa de curiozitate. Dacă pericolul e atât de mare precum ni se prezintă atunci ar trebui ca totul să se oprească, toate activitățile. Ar trebui ca armata să rămână doar pe străzi și poliția, iar restul cu toții acasă. Înțeleg că trebuie hrană și alte cele, dar angajații din supermarketuri cum sunt în siguranță, sau mulțimea de oameni care intră și iasă? Pe ce logică se bazează toate acestea? Aaaa, am uitat. Măștile protejează. Să vă zic ceva? Cum spunea cineva pe Facebook, măstile acelea atât de mult protejează cât o pereche de tanga la cât de mult acoperă știți voi ce. Din contra, mai mult rău face. Unu la mână, îngreunează respirația, iar doi, mult mai multe bacterii se pot acumula în țesuturile măștii, care nu mai are rost să spun ce pot crea.
Evenimentele ce se petrec în prezent sunt mult prea exagerate. Guvernele și mass-media mult prea colorează toată această poveste despre pericolul pandemiei, cu alte cuvinte se exagerează la greu. Și toată această exagerare se face cu un scop bine prestabilit. Vor să ne țină mințile ocupate, să nu ne mai gândim la altceva decât la pericolul că ne infectăm și la alte minuni. Repet, nu fac conspirații și nici speculații. Ceea ce se petrece în prezent este un fel de "Al treilea război mondial", doar că fără armate, ci pe plan economic. De exemplu din România au plecat luna trecută 2000 de muncitori în Germania. Unde e siguranța lor? Putem vedea cum țările dezvoltate încearcă în continuare să rămână dezvoltate. Asta e și scopul. Țările dezvoltate profită la maxim de situație, și astfel vor deveni și mai dezvoltate, iar cele slab dezvoltate vor decădea și mai mult datorită crizei și a sărăciei. Hai să fim serioși, niciunui lider, niciunui politician sau președinte nu-i pasă de mediu sau de natură. Lasă-l dracului de poluare că nu-i stres! Toți își urmăresc doar interesele. Ce vreau să spun că după toată nebunia asta, ca și după oricare alt mare eveniment mondial, bogații vor ieși și mai bogați iar săracii și mai săraci. Să sperăm că după toate aceste nebunii și războaie economice să putem într-o bună zi respira aer proaspăt, așa cum obișnuiam să facem înainte, fără măști și alte căcaturi inutile.

Anxietate - lupta cu dușmanul invizibil (my story)

"Anxietatea este rugina vieţii, distrugându-i strălucirea şi slăbindu-i puterea." - Tryon Edwards

Acest articol reprezintă acea tăcere misterioasă ce am avut în toți anii care au trecut, acele cuvinte invizibile nerostite nimănui. Sunt lucruri despre care nu am vorbit cu nimeni din teama de a nu mă face de râs sau ca să nu pară că ar fi ceva în neregulă cu mine. Vreau ca cititorii să înțeleagă de la bun început că prin intermediul acestui articol nu încerc să trezesc mila nimănui și nici nu încerc să mă victimizez sau ceva de genul. Din contra, consider că ceea ce urmează să fac cu acest articol reprezintă un act de curaj, deoarece nu toată lumea are curajul să vorbească deschis în fața lumii despre probleme personale precum depresia sau anxietatea. În lumea reală, în viața de zi cu zi, nu am vorbit cu nimeni despre aceste probleme cu care mă confrunt, chiar și cu cei foarte apropiați doar în linii mari și pe ocolite.
Sunt zile în care totul pare să meargă bine, ca și cum totul ar fi ok. Dar după aceea se întâmplă ceva. Brusc, din senin, apare o senzație de neliniște, de teamă, ca și cum ceva groaznic ar urma să se întâmple. E un sentiment ciudat, e ca și cum o forță invizibilă se răsucește peste tot corpul, precum un șarpe, strângând totul până la extreme. Aceasta este anxietatea și felul prin care se manifestă.
De mic copil eram diferit. Diferit în sensul că mereu îmi era teamă de tot. Îmi era frică de animale, de bărbați cu barbă, de străini, și cam de tot ceea ce nu cunoșteam. Nu era doar o sperietură de moment, ci era o frică adâncă, profundă, care se manifesta foarte insistent. Pur și simplu tremuram, plângeam, iar ai mei nu știau cum să mă liniștească. Această senzație mereu era cu mine în orice împrejurare și din cauza asta îmi era întotdeauna foarte dificilă orice formă de integrare într-un grup, indiferent că vorbim de școală sau de loc de muncă. Odată cu înantarea în vârstă plânsetele au dispărut, dar nu și stările de frică și de neliniște. E ca și când o rană ți se vindecă, dar urma îi rămâne. Neliniștea e mereu prezentă, indiferent cât de liniște ar fi în jur.
Dimineața mă trezesc obosit mai tot timpul, sau dacă nu atunci cu o senzație de panică, precum o trezire bruscă și violentă. Începând de la primele clipe ale dimineții am o senzație ciudată de cele mai multe ori. Mă gândesc... Mă gândesc foarte mult. Discut foarte mult cu mine, ca și cum eu aș fi cel mai bun prieten de-al meu. Îmi aduc aminte de tot felul de faze din trecut, bune sau rele; dacă au fost bune mă apucă nostalgia, dacă au fost rele atunci disperarea și furia. Stau și mă gândesc mult la tot felul de situații și le reanalizez în continu, ce aș fi putut face sau ce nu, ce nu a mers bine și ce a fost ok. Revăd fiecare clipă a vieții mele și observ cât de ridicol și de penibil eram mai tot timpul. Mereu încercam cumva să ies în evidență, cu lucruri materiale sau de valoare, mai puțin cu mine ca persoană. Stau așa și mă gândesc mult, de multe ori până ajung la o stare de epuizare mentală după care simt că nu mai sunt bun de nimic.
Aproape orice eveniment îmi stârnește un val de emoții și stări de neliniște. Dacă trebuie să fac ceva sau să merg undeva, deja cu câteva zile înainte încep să fiu încordat și neliniștit, chiar dacă ceea ce urmează e total nesimnificativ. Mi ciudă că toate astea mi se întâmplă. Mi ciudă și mi scârbă în același timp. Tot încerc să înțeleg cum pot alții să fie așa de liniștiți și de relaxați în tot felul de împrejurimi care pentru mine par alarmante. Habar n-am... Până și o simplă ieșire în oraș mă neliniștește. Toate astea nu fac altceva decât să mă facă să colecționez din ce în ce mai multe frustrări și stări negative. Reușesc să pun totul la suflet, începând de la jigniri primite pe nedrept, priviri urâte și până la critici constructive.
Încerc să ascund de ochii lumii toate aceste defecte. Pierd mult timp pe aplicații precum Facebook sau Instagram, navigând aiurea. De fiecare dată când postez o poză nouă cu mine încerc să mă prefac că sunt fericit și că totul merge bine, ascunzând întunericul, ca lumea să nu observe că ceva e în neregulă. Aceste aplicații precum Facebook nu fac altceva decât să-mi alimenteze și mai mult frustrările. Mi ciudă de simt că-mi explodează capul când îmi văd cunoscuții (tovarăși din copilărie, prieteni, rude, etc.,) că sunt fericiți, radiază de bucurie, au pe cineva alături, o femeie frumoasă, familie, mașini, joburi de vis... în clipele acelea îmi vine să sparg telefonul sau pc-ul. Să nu se înțeleagă greșit, nu mi ciudă pe ei, ci pe mine. Nu am nimic cu ei, bravo lor, doamne dă-le sănătate. Mi ciudă pe mine că mă lupt cu astfel de probleme care mă țin paralizat și ratez cam tot ce ar fi important din această viață.
Când vine vorba de anumite evenimente, întâlniri sau invitații, pur și simplu le anulez, uneori chiar în ultimul moment. În acele momente cei care mă invitau nu pot înțelege ce se întâmplă cu mine de mă comport astfel, crezând că sunt ceva ciudat. Ei nu pot înțelege că cel mai bun lucru pentru mine e să stau acasă, singur, departe de oameni și de lume. Locul unui introvertit nu e printre petrecăreți.
Dar cea mai grea provocare dintre toate abia după asta vine: seara. Atunci devine totul complicat și mindfuck. Seara e cel mai greu întotdeauna. Ziua mai trece cum trece, cu bune cu rele, dar seara toată agitație se intensifică. Rar este să am o seară liniștită în care să mă pot culca liniștit și împăcat, fără nicio grijă și fără vreun gând. Acest fenomen rar se întâmplă poate odată din an în paște, vorba aia. În rest parcă în fiecare seară am coșmaruri încă de dinainte să adorm. Am învățat în anii ce-au trecut să-mi fentez cumva mintea, și anume să o țin cumva ocupată, seara mă refer. Când mă pun în pat încerc să mă gândesc la anumite lucruri de care sunt pasionat, chestii care țin de știință de exemplu. Încerc în mintea mea să-mi imaginez atomul și pe urmă să-l despart în particule subatomice, pas cu pas, îmaginând totul până la cel mai mic detaliu. Făcând chestia asta reușesc uneori să mă liniștesc astfel încât să reușesc să adorm. Dimineața mă trezesc obosit, brusc sau panicat, sau dacă nu trebuie să merg la muncă și sunt liber atunci parcă fără nici un chef de nimic și parcă lipsit de energie. Mai departe restul e istorie...
Un rol esențial pentru dezvoltarea unor astfel de tulburări mentale precum depresia și anxietatea o au sistemul actual și stilul modern de viață. Adică mă refer la sistemul capitalist de exploatare a populației în masă, noua formă de sclavie cum o numesc eu. Practic ești nevoit, fără să te forțeze cineva, să faci o viață întreagă ceva ce nu-ți place și acel ceva nu te face fericit deloc. Mă refer aici la locurile de muncă în corporații multinaționale cum ar fi fabrici și lanțuri de supermarketuri, bănci și munca de birou cu multe responsabilități. Toate acestea nu fac altceva decât să dezvolte stresul, adică acel ceva ce ne distruge încet dar sigur. Pe lângă toate acestea un alt factor este timpul puțin pentru odihnă, naveta, moștenirea genetică de la părinți (în cazul în care au mai fost astfel de cazuri în familie) și lipsa timpului pentru activități recreative pentru starea de bine proprie, gen hobby-uri, călătorii sau sport. Toate afectează într-un fel sau altul.
După tot ce am relatat aici tot ce mi-aș dori e ca într-o zi să mă trezesc și să-mi amintesc de toate acestea ca de un vis urât. Aș vrea să pot zâmbi, să fiu bucuros și plin de viață. Aș vrea ca prezența mea să emane stăpânire de sine și nu instabilitate și nehotărâre. Aș vrea ca noțiuni precum "depresia" și "anxietatea" să fie cândva niște noțiuni de mult depășite, niște forme de boli de mult dispărute care nu mai afectează pe nimeni. Dar până atunci...
La ora actuală cam 40% din populația globului suferă de depresie și de anxietate, iar dintre aceștia cel mult 35% se tratează, restul de milioane și milioane suferă singuri. Foarte multă lume trece prin așa ceva, și de cele mai multe ori chiar de cine nici nu am crede. E timpul să luăm atitudine și să vorbim deschiși, să spunem ce simțim. Chiar dacă în lumea reală nu aș putea face asta, față în față cu cineva, dar am făcut-o în scris. Sper să nu se interpreteze că sunt slab, neajutorat sau că fac pe victima. Nu cer nimic, nici ajutor și nici milă. Ceea ce am scris aici e doar o formă de eliberare, de deschidere ca să spun așa.

"Anxietatea este preţul pe care îl plătim civilizaţiei." - Sigmund Freud

Străin

"Suntem cu toții în cătușe; până și sfântul e înlănțuit - de veșnicie." - Emil Cioran

Cândva, cu ceva timp în urmă, m-am născut fără să vreau. Am primit un corp fără să-l cer. Am primit un nume, educație, religie, buletin și multe altele fără ca toate acestea să conteze cu adevărat. De ce scriu toate aceste rânduri? Din ură și de frustrare poate. De ce vorbesc așa? Pentru că așa vreau. Lumea niciodată nu a fost terenul meu de joacă preferat, iar oamenii nici pe departe nu erau partenerii mei preferați de discuție sau de entertainment.
Nu am vrut să devin așa, și sincer să fiu nici nu-mi place, dar asta e. Joker spunea în film că "atunci când ai tulburări mentale, lumea se așteaptă să te comporți ca și cum nu le-ai avea". Nu vreau prin aceste cuvinte întunecate să demonstrez că sunt vreun monstru sumbru, psihopat criminal în serie. Tot ce vreau e să arăt lumii prin aceste rânduri cum arată o zi din viața unui om depresiv, anxios, retras în sine, și mult prea scârbit de întreaga societate și de lume. O zi din viața mea ar suna mult prea modest, mai de grabă un episod mental din fluctuațiile mele mentale obișnuite din ultimii ani.
Spus așa în linii mari, ideea e că mă simt străin. Da, străin! Mă simt străin în propriul meu trup, în propriul meu corp. Sunt străin pe propria mea stradă, în propria mea casă, printre oamenii pe care-i cunosc, și în cercul cărora mă simțeam cândva bine. Simt că universul mi-a întors cumva spatele, lăsându-mă în urmă pentru totdeauna. Nu mă plâng de milă, sau poate că o fac. Nu am nevoie de milă, nici de înțelegere... sau poate că mă înșel. Sincer, nici nu știu pentru ce scriu aceste rânduri. Serios acuma, care-i scopul? Habar n-am...
Scriu, scriu, scriu și iar scriu. Scriu ca să mă eliberez? Scriu ca să mă salvez? Scriu ca să-mi descarc ura? Scriu ca să mă plâng de milă? Scriu ca să cerșesc atenție? Dracu știe! Scriu pur și simplu pentru că în astfel de momente nu pot face altceva decât să scriu. Vreau să arăt echivalentul mental al durerii fizice. Ce simți când ți se taie o mână? Poftim: convertește durerea fizică în termeni mentali. Exact asta fac. Îmi descriu sufletul cum moare pe zi ce trece. Vorbesc despre pastila mea de cianură pe care de ani de zile o primesc cu porția, zi de zi, acceptând-o conștient sau inconștient.

Marea majoritate dintre cei cu care am crescut au devenit acum oameni cu familii, cu un scop în viață. Uneori mă deranjează că nu am luat și eu pe calea lor, alteori nici că-mi pasă. Copil fiind mereu credeam că adevărata viață o să înceapă cândva pe la 17-18 ani. Când am ajuns la vârsta respectivă am realizat că m-am înșelat. Am început să cred apoi că după 20 o fi viață bună, acolo pe la 24-25. Am ajuns și acolo și spre surprinderea mea am constatat că în tot acest timp m-am mințit singur. Nu mi-am mai făcut speranțe de atunci. Și iată că am trecut de ceva timp și de 30, la fel de singuratic, în jur fiind mult mai pustiu și cu o colecție de cicatrici, urme ale unor bătălii din trecut.
Nu pot spune că am făcut multe în comparație cu alții, dar am trăit destule oricum. Am dat și am luat pumni. Am vrut să iubesc dar am fost respins, nu odată... nu am avut scopuri mari, nu mi-am dorit succesul și nici faimă sau averi. Am învățat arte marțiale de unul singur, dar sincer să fiu nici nu știu dacă din pasiune sau pentru că la vremea respectivă era modalitatea perfectă de refugiere pentru un introvertit anxios ca mine. Am pronunțat și acel "te iubesc", dar nu știu dacă pe mine mă mințeam sau pe ea.
Mi-e groază să revăd prieteni din tinerețe. Mi-e groază să-i revăd pe toți aceia care au jucat un rol într-o perioadă anumită a vieții mele, indiferent despre cine e vorba și de când au avut loc diversele evenimente. Prin astfel de revederi observ fie căderea mea, fie pe-a lor, fie, cel mai adesea, pe-a amândurora. Îmbătrânirea înseamnă degradare, iar trecerea timpului înseamnă apropierea spre anihilare. De ce mă tem cel mai mult? De faptul că timpul trece, secundă cu secundă, minut cu minut, oră cu oră, zi de zi, an de an... și tot așa spre surprinderea noastră ne apropiem tot mai mult, pe zi ce trece, de o moarte iminentă și sigură.

Ceea ce am descris până acum e ceea ce simt. Joker spunea în film că "mereu am crezut că viața mea e o tragedie, cândcolo era o comedie". Cine poate înțelege asta? Cu siguranță nu oricine. Cuvintele unui nebun pot fi înțelese doar de către un alt nebun. Nebunii nu sunt nebuni, după cum spune vorba. Obișnuiam să cred și eu la rândul meu că viața mea e o pierdere de vreme. Dar pe urmă am constatat că nu e chiar așa. Oricât de nesemnificativă ar fi viața mea, până una alta e posibil să am și eu un rost. Atunci mi-a venit ideea să-mi scriu viziunile mele filozofice, mai mult sau mai puțin întunecate, și să-mi descriu sentimentele înfiorătoare și dezgustătoare pentru omul obișnuit, sclav al plăcerilor carnale și dependent de succes. Ce-mi doresc de la viață? Nimic! Îmi place liniștea, mai mult decât orice. Îmi place să fiu calm, sau cel puțin să mă prefac că sunt așa, căci în interiorul meu e o permanentă furtună, de ani de zile fiind astfel.
Obișnuiam să dau vina mereu pe cei din jurul meu, pe părinți, bunici, familie, vecini, etc. Obișnuiam să acuz pe toată lumea pentru stările mele. Într-un final am constatat că în toți acești ani totul se învârtea în jurul meu. Mereu a fost vorba de mine, de alegerile pe care le-am făcut, șansele care s-au ivit și apoi le-am ratat. Degradarea mea e opera mea. Dacă nu pierdeam atunci câștigam, cum o zis Hagi. Ironic și sarcastic. Puteam să fiu cineva dar am ales să nu fiu nimeni. Conștient sau inconștient, asta nu știu și nici nu prea contează. Sunt suma tuturor defectelor și al stărilor mele negative. Sunt un fel de Joker, într-o lume morbidă și mult prea nepăsătoare.
Când mă plimb într-un cimitir simt în jurul meu o linişte specială. Simt apusul şi declinul tuturor dorinţelor ce se încarnau odată şi aveau un scop. Iar acele scopuri au dispărut acum. Ştiu că sunt înconjurat de cruci, adică de cei care erau odată copii, erau iubiţi şi îmbrăţişaţi, aveau vise şi speranţe, iar acum... sunt doar pământ şi nimic mai mult. Conștientizarea suferinței înseamnă trăirea din plin a groazei și a spaimei față de viață și față de întreaga existență. Când spui ceva și nimeni nu te înțelege cu adevărat poate cea mai bună modalitate e să îți scrii ideile, poate în acest fel ele vor fi înțelese cumva. Până și pentru cel care a pierdut speranța e un lucru bun să mai spere la ceva, chiar dacă știe că se minte singur și în mod conștient.

Optimiști V.S. pesimiști

"Ce este un pesimist? Un optimist bine informat." - Grigore Moisil

Francois Truffaut spunea că pesimistul este un optimist cu experienţă. Oscar Wilde spunea că între un optimist şi un pesimist, diferenţa este hazlie; optimistul vede gogoaşa, iar pesimistul doar gaura acesteia. Optimistul este acela care mereu înaintează, neținând cont de obstacolele apărute. El are un scop și pentru aceasta se zbate indiferent de condiții. Pesimistul este contrariul. El vede latura întunecată a lucrurilor. Nu se aventurează să lupte pentru că îi conștient că îs mult prea multe riscuri. În opinia mea, ambele cazuri sunt niște extreme și o să-mi și argumentez afirmația în rândurile de mai jos.
Ca o paranteză mai comică, Ion Diviza spunea că aflând din presă faptul că optimiştii trăiesc mai mult, pesimiştii au devenit şi mai pesimişti. Lăsând glumele la o parte, după cum am spus și mai sus, în viziunea mea ambele cazuri sunt niște extreme. Optimismul și pesimismul sunt precum fericirea și suferința. Plus și minus. Optimistul este mult prea încrezut în forțele proprii. Crede că poate cuceri lumea dacă asta își propune. Nu crede în obstacole și este dispus să treacă peste mări și țări ca să ajungă unde își dorește. Nu îl interesează și dacă se epuizează complet în toată această călătorie, se merită tot efortul dacă victoria îi va aparține. Și după victorie bineînțeles că nu va fi mulțumit și va dori și mai mult, alte victorii și succese mai mari. Asta e în firea omului, să lupte mereu și să fie mereu nemulțumit de ceea ce are. În schimb pesimistul nu se aventurează în astfel de călătorii. El le consideră mult prea riscante și în același timp nici nu vede un rost în ele. Cu puținul ce are, el este oarecum mai satisfăcut decât optimistul nesătul, având câteodată și el episoade proprii de nemulțumire. Pesimistul este mult mai frustrat și mult mai predispus spre anxietate decât optimistul. Pesimistul cade mult mai ușor în depresie din cauza problemelor apărute. El pur și simplu nu are capacitatea să gestioneze problemele cu flexibilitatea cu care o face optimistul. La acest capitol, optimistul este ca un fel de mașinărie, nefiind afectat de traume sau alte probleme la nivel mental.
Nimeni nu devine un optimist sau un pesimist dintr-o simplă hotărâre. Totul ține de caracter, de mediul în care ne-am născut și am crescut și nu în ultimul rând de moștenirea genetică. După cum ați înțeles cam toată treaba aceasta este chimie. De cele mai multe ori și mie mi se reproșează că sunt un pesimist, negativist. Trebuie să recunosc că de cele mai multe ori văd latura întunecată a lucrurilor și eu, exact ca pesimiștii. Dar cu toate acestea nu mă consider un pesimist ci un realist. Realitatea trebuie să fie în acord cu adevărul, iar adevărul trebuie să fie adevărat, nu frumos, nu colorat. nu distorsionat. Mă consider un realist. Dacă realitatea tinde spre fericire atunci așa să fie; cine sunt eu să mă împotrivesc? Dacă realitatea tinde spre ceva întunecat? Idem, cine sunt eu ca să stau în calea realității? Asta înseamnă să fi realist, să poți accepta totul așa cum este.
Antonio Gramsci spunea că pesimismul se referă la inteligență, iar optimismul la voință. Foarte adevărat. Când ești un optimist de neoprit este ca și cum te-ai minții singur. Când ești un pesimist negativist e ca și cum pentru tine ar ploua și atunci când afară e soare. Dar când ești un realist nu ești afectat de ploaie și nici de soare, nu ai nici ambiții și nici nu ești însetat după succes. Pur și simplu nu le vezi rostul la marea majoritate dintre lucruri. Ești mulțumit doar cu atât cât simți că îți trebuie. Așa că nu există optimiști și pesimiști. Există doar extreme, iar soluția e calea de mijloc după cum spunea și Buddha, adică acela de a fi un realist. Realiștii mereu acceptă realitatea și nu o distorsionează.

Pro sau contra progresism?

"Îți dezaprob spusele, dar voi apăra până la moarte dreptul de a le rosti." - Voltaire

Scopul inițial al acestui articol era cândva acela de a arunca tot noroiul și murdăria asupra progresismului. Am tot stat și m-am gândit. Am gândit articolul în minte, după aceea iarăși am regândit totul. Și iacă așa au trecut câteva luni bune până când mi-am dat seama că de fapt progresismul are și părți bune nu numai părți rele. Cu unele dintre aspectele sale sunt de acord iar cu altele nu. O să încerc în acest articol să dezbat puțin cum văd eu acest curent numit progresism.
Conform wikipedia.org o definiție pentru termenul de progresism ar fi rândurile de mai jos:
"Progresismul este un curent politic care promovează sau favorizează reforma socială, politică, și economică. Ca filosofie, ea se bazează pe ideea progresului, care afirmă că progresele în domeniul științei, tehnologiei, dezvoltării economice și organizării sociale sunt vitale pentru îmbunătățirea condiției umane. Progresismul a apărut ca parte a unui răspuns mai general, la schimbările aduse de industrializare și ca o alternativă la răspunsul tradițional conservator în fața problemelor sociale și economice.
Mișcarea progresistă a început la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului al 20-lea, în orașele cu muncitori proaspăt stabiliți și reformatori interesați în ajutarea acelora care se confruntau cu condiții de viață grele. Progresiștii au vorbit despre necesitatea unor legi care să reglementeze problema chiriilor și a muncii copilului. Ei au cerut, de asemenea, condiții mai bune pentru femei.
Partidele politice, ca Partidul Progresist din SUA, au fost organizate la începutul secolului al 20-lea, iar progresismul a fost îmbrățișat de președinții americani Theodore Roosevelt, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt și Lyndon Baines Johnson, În plus, în Europa și Canada, termentul "progresist" a fost ocazional utilizat de către grupuri de dreapta. Progresiștii democrați din Irlanda au luat termenul "progresism", în ciuda faptului că au fost considerați liberali clasici sau un grup de centru-stânga. Progresiștii Europeni Democrați au fost, în principiu, un grup politic heterogen în Uniunea Europeană.
Termenul de "progresism" este utilizat pentru a descrie o largă gamă de vederi asociate cu mișcările politice de stânga.
Adesea, termenul de "progresiv" este astăzi folosit în locul celui de "liberal". Deși cele două sunt relatate în unele moduri, ele sunt ideologii politice distincte și separate și nu ar trebui folosite ca alternativă a uneia la cealaltă. În SUA, termenul de progresiv tinde să aibă același sens ca termenul de social-democrați europeni."
Conform definițiilor ideologia nu este chiar așa de rea. Din contra, e chiar ok ca și concepție. Se sincronizează perfect cu ideea conform căreia mergem înainte și nu înapoi. Până la urmă progresul este scopul oricărei activități, atât în viața personală cât și în cea profesională, dar și la nivel de societate, infrastructură și cultură. Din păcate și progresismul a ajuns ca și restul ideologiilor inventate de oameni. Megalomani cu funcții înalte nu odată s-au declarat progresiști când făceau abuzuri și își urmăreau propriile interese personale.
O să încep să enumăr ideile progresiste cu care nu sunt de acord. În primul și în primul rând progresismul încurajează la maxim ideea conform căreia toți oamenii sunt egali. La acest capitol progresismul merge mână în mână cu umanismul. Nu sunt de acord cu această idee. Dacă vorbim la nivel biologic sau anatomic, atunci da, oamenii sunt egali, facem parte din aceeași specie, Homo sapiens, dar din punct de vedere cultural nu suntem egali și nici nu vom fi vreodată. Există popoare "inferioare" și "superioare", la nivel cultural vreau să zic, nu mă înțelegeți greșit căci nu sunt nazist. E clar că nu putem compara poporul african cu cel european. Repet, mă refer la nivelul cultural. De la cultură pleacă totul. Dacă nu există o cultură cât de cât pusă la punct și organizată atunci și infrastructura o să stagneze și poporul respectiv va merge înainte cu pași sacadați, dând impresia că merge înapoi. Acest lucru este valabil și la nivel de individ. Un pușcăriaș care a violat un copil sau o femeie, care a ucis cu sânge rece, mai merită drepturi? Exterminarea acestor persoane ar fi cea mai bună alternativă sau punerea lor la muncă forțată în folosul societății. Investiția în aceste persoane (dacă pot fi numite astfel) e doar o risipă de bani și pierdere de vreme. Acești indivizi consumă degeaba.
Progresiști sus puși, cu funcții înalte, încurajează foarte mult binecunoscutul eveniment din ultimii ani, și anume: migrația popoarelor. Europa de-a lungul secolelor și-a creat propria cultură bazată în mare parte pe ideologia creștină, după care pe curentul renascentist. Sunt o persoană total nereligioasă, ateu declarat, dar totuși admit că o cultură bazată pe creștinism e mai ok decât o cultură bazată pe islam. Acești imigranți care vin spre Europa (o mare parte din ei sunt deja aici și putem vedea ce haos e peste tot pe unde au ajuns), din țările arabe și din Africa, din păcate vor face mari probleme. Asimilarea mai multor culturi la un loc va crea din păcate un mare circ. Nu mai are rost să specific că acest teatru e interesul cuiva.
Un alt lucru cu care nu sunt de acord este faptul că progresismul încurajează mult mișcarea LBGT. Aici e posibil să fac o greșeală. Poate că nu neapărat ideologia în sine încurajează această mișcare ci ca în cazul migrațiilor niște personaje cu multă influență să fie în spatele treburilor, fiecare având propriile interese. E ok că progresismul vrea ca toți să fim văzuți bine, dar hai să nu exagerăm cu prea multă libertate pentru că putem vedea unde se ajunge. Sunt împotriva oricărei forme de discriminare, dar nici aia nu e o soluție ca două persoane de același sex să meargă bine mulțam pe stradă, mână în mână, sau să nu vă mai spun de îmbrățișări și săruturi. Acest fenomen nu este o boală psihică cum se credea foarte multă vreme, s-a dovedit asta științific. E o problemă la nivel de hormoni, mai exact o dereglare. Progresismul în loc să încurajeze această mișcare ar trebui să încurajeze medicina și știința să găsească contra acestui fenomen un remediu sau o soluție, de exemplu ceva ce să se administreze femeilor însărcinate ca pe viitor copiii lor să nu aibe înclinații spre astfel de orientări sexuale. În trecut (chiar și în prezent) oamenii în general disprețuiau homosexualii, lesbienele, bisexualii și persoanele trans din motive religioase, iar în spatele acestor motive stă bine cunoscutul fenomen uman: ceea ce omul nu poate înțelege încearcă cu orice preț să distrugă. Noile curente încurajează copiii să-și aleagă singuri genul din care să facă parte. Nu pot înțelege așa ceva nicicum. Cum să te consideri femeie din moment ce tu te-ai născut bărbat (sau invers)??? Pentru așa ceva singura explicație e dereglarea hormonală severă și probabil în cazul unora chiar și tulburările mentale. Nu e o soluție discriminarea acestor persoane, sunt total împotriva discriminării. Cel mai bine ar fi ca să-și practice obiceiurile pe ascuns, departe de ochii lumii, iar societatea să nu încerce forțat să bage pe gâtul majorității acceptarea acestui curent ca pe o normalitate, pentru că nu este. E doar o dereglare care ar trebui tratată cumva și nu distrusă sau etichetată ca fiind ok.
Un alt fenomen ce a luat amploare datorită progresismului este feminismul, sau mișcarea de emancipare a femeilor. Să nu uităm că în trecutul nu foarte îndepărtat femeile nu aveau aceleași drepturi ca și bărbații. E un lucru bun că femeile sunt privite ca egalul bărbaților, însă și acest fenomen este dus la extreme de unele persoane. E adevărat că mai există în secolul 21 state în care femeile trebuie să se mascheze ca niște ninja și nu au voie să aibe o părere sau să facă ceva mai serios înafară de căsnicie, sex, îngrijirea copiilor și treburi casnice. Foarte trist că încă mai există așa ceva. Femeia și bărbatul sunt două ființe asemănătoare dar în același timp diferite, din mai multe puncte de vedere, atât anatomic cât și psiholgic. Nu are rost să dezbat subiectul deoarece toată lumea știe că femeile au ciclu menstrual, moment în care sunt mai frustrate și deprimate, iar bărbații nu au parte de așa ceva. Femeile pot da naștere, însă bărbații nu, dar femeia nu poate rămâne însărcinată fără bărbat, și exemplele pot continua. Fenomenul ciudat este acela că în ziua de azi mulți bărbați au devenit atât de fragili d.p.d.v. emoțional, cu un comportament atât de feminin, cu o vestimentație și obiceiuri ciudate. La rândul lor, unele femei s-au masculinizat, făcând sporturi extreme, purtând haine bărbătești, având un comportament foarte masculin. Nu știu ce aș putea spune. Să descriu fenomenul într-un singur cuvânt ar suna cam așa: ciudat...
După cum spuneam, progresismul are părți bune dar și părți rele. E aproape imposibil să creezi o doctrină care să fie în totalitate pe placul tuturor. Ce mi se pare important de menționat este faptul că progresismul încurajează evoluția țărilor spre state seculare. Un stat secular este o țară în care statul este separat de religie, iar statul nu discriminează sau favorizează persoane pe baza convingerilor lor religioase. În cadrul unui stat secular, guvernul nu interferează cu religia și activitățile sale, atâta timp cât astfel de activități se desfășoară în limitele legii. Un stat secular este asemănător cu un stat laic. Caracteristica fiecăruia fiind acela că nu are o religie oficială. În cazul României aceste lucruri din păcate nu sunt valabile. Cel mai bine ar fi pentru fiecare țară sau stat să fie separate de biserică și să nu aibe o religie oficială, doar astfel s-ar putea genera un progres pe măsură. De exemplu în cazul țării noastre puteți observa câți bani a mâncat deja mega-catedrala noastră de la București. Cu ce ne ajută asta pe noi? Nu mai bine investea statul aceea sumă colosală în învățământ, infrastructură, modernizarea drumurilor și a spitalelor? După cum am mai precizat și în alte articole, religia este o otravă care otrăvește și distruge totul, iar dacă merge mână în mână cu naționalismul atunci otrava devine și mai puternică.
În viziunea mea, viitorul aparține progresului, iar progresul se bazează pe dezvoltarea și evoluția științei. În secolul 21 n-ar mai trebui să existe religii, idei bazate pe superstiții antice, discriminări, foamete, violențe și războaie. Tot ceea ce ar trebui făcut este ca fonduri mari să fie alocate pentru cercetări științifice care să fie în favoarea întregii umantăți și nu doar pentru unii privilegiați. Ca să înțelegeți la ce mă refer este faptul că într-o țară din lumea a treia nu oricine își permite un smartphone, sau să nu mai vorbesc de o mașină, în timp ce în alte țări dezvoltate astfel de lucruri sunt accesibile oricui. Cel mai mult ar trebui investit în medicină, educație și infrastructură, și mai puțin în armamente sau materiale și industrii care contribuie la poluarea planetei. Nu ar mai trebui să risipim bani pentru culte religioase și pentru construcția unor biserici noi, în loc de astea mai bine am putea construi spitale moderne sau școli, să reparăm drumuri, poduri și alte lucruri care sunt mult mai utile decât cultele religioase. Odată cu dezvoltarea științei s-ar dezvolta și mentalitățile spre direcții mai bune. Dar din păcate, din câte văd eu, marea majoritate a statelor nu spre această direcție se îndreaptă. Vom vedea ce ne aduce viitorul. Să sperăm că va fi bine pentru toți...

Sensul existenței

"Există oameni care îţi aduc viaţa aproape de vis, doar că tu nu exişti în visele lor." - Oscar Wilde

Marea majoritate dintre semenii noștri sunt mult prea ocupați și pierduți în rutină ca să-și pună întrebări cum ar fi: "Care e rostul meu în această viață?", "Care e sensul vieții?", "De ce existăm?", "Cum ar fi dacă nu ar fi nimic?". Nu e o condamnare sau o formă de disprețuire. De când mă știu, de mic copil chiar, îmi puneam astfel de întrebări. Dacă le adresam altora eram dezamăgit de răspunsurile lor. Vedeam cum cei mai mulți acceptă orbește ceea ce le oferă alții. Nu eram niciodată adeptul ideii de "crede și nu cerceta"; din contra, preferam să cercetez, să-mi fac propriile investigații iar pe urmă să cred ce trebuie doar. Dar nu toată lumea procedează la fel...
Pentru cei mai mulți oameni totul e bine așa cum e. Pentru ei totul are un sens. Din rândul apropiaților mei mi se mai reproșează uneori că nu are rost să tot caut și să-mi bat capul, că e doar o pierdere de vreme. Tot ce se petrece în jur e voia unui Dumnezeu bine voitor pentru oameni. Am mai auzit și vorbe de genul: "cu cât știu mai puțin cu atât e mai bine". Pentru mine astfel de vorbe nu sunt o încurajare și nici o soluție. Trebuie să știu ce se petrece și de ce e așa și nu altfel. Sunt însetat după cunoaștere și cu asta îmi pierd cel mai mare timp: studiind și cercetând, punând totul la îndoială (mai ales ce spun religiile).
Care este sensul existenței noastre? Sunt 100% sigur că și alții și-au pus această întrebare, măcar odată în viață. Nu există nici un fel de sens oameni buni. Asta e realitatea. Viața nu are un scop sau vreun sens, are doar o direcție (înainte) și atât. Orice ar spune altcineva e doar umplutură. Religiile oferă răspunsuri foarte exotice și pe placul mulțimii la astfel de întrebări deoarece asta prinde la public. E nevoie ca oamenii să creadă în ceva pentru ca ordinea mondială să poată funcționa. Aceasta este singurul avantaj al religiilor, recunosc asta și eu ca ateu.
Oamenii trebuie să aibe mințile ocupate cu ceva. Și nu doar ca mintea să fie ocupată ci și să accepte ideea la care se gîndește. Probabil liderii mondiali știu asta cel mai bine. Societatea în care trăim noi astăzi este una foarte manipulată, iar cei care conduc lumea cunosc foarte bine adevărul din spatele cortinei. Din această cauză superputerile jonglează treburile în așa fel încât mulțimea să nu-și pună întrebări, să accepte totul așa cum e. Tineretul vrea doar să se distreze. Puțină lume mai citește o carte în aceste zile ciudate, dar în schimb ore întregi sunt pierdute în fiecare zi cu nasul în telefon. E realitatea tristă. Momeala oferită de sus prinde foarte bine aici jos în rândul populației.
După cum spuneam, nu există un sens pentru existență. Lumea e guvernată de legile fizicii și de reacții chimice, ființele supranaturale și zeii sunt istorie și rodul imaginației oamenilor. Scopul vieții este un scop/target ales cu bună știință. E ceva de care ne agățăm și cu care mai departe acceptăm să trăim. Aceasta de cele mai multe ori e o chemare spre viața religioasă, spre o carieră, întemeierea unei familii, un hobby, sau în cazul unora de ce nu un viciu. Indiferent care dintre aceste cărări am alege sau le-am ales, în mod conștient sau nu, influențați de părinți sau de alții, ideea e că toate sunt doar niște măști care să ascundă întunericul din noi, adevărata noastră față. Noi suntem niște forme de viață atât de fragile, sensibile și atât de firave încât atunci când dăm de realitate parcă întreaga lume se destramă sub ochii noștri. Toată stabilitatea noastră psihică e un mare lanț de reacții chimice din creier, doar că din păcate aceste reacții nu mai sunt ceea ce erau înainte, atât din cauza alimentației și al stilului de viață cât și al stresului din ce în ce mai mare. Din cauza asta sunt atât de mulți oameni cu instabilitate psihică în zilele noastre.
Lumea trebuie să aibe mintea ocupată cu ceva. Trebuie să credem orbește într-o iluzie și să trăim conform prescripțiilor iluziei respective. Așa funcționează mentalitatea de turmă colectivă, iar când cineva reușește să rupă tiparul și să iasă din mulțime atunci este catalogat defect sau chiar periculos. Mulți oameni cred că iluminarea spirituală este un fel de pace supremă ce odată ai atins nu mai ai absolut nici un fel de stres. Nu fraților, nu este așa! Orice formă de trezire sau de iluminare e un șoc nervos care-ți creează o agitație psihică de nedescris. Nu e deloc pace, e doar agitație permanentă, o stare ciudată asemănătoare cu depresia. Practic așa se descoperă adevărata noastră natură, așa vedem întunericul care zace în noi. Vrem să strălucim la soare ca să ascundem mizeria din noi, cândcolo toți suntem în aceeași oală, răi sau buni, bărbați sau femei, tineri sau bătrâni, copii sau adulți. Suntem toți o apă și un pământ cum se zice.
Nu există un sens universal pentru existența noastră. Suntem oarecum niște anomalii. Priviți de exemplu zborul unui avion. Câtă măiestrie, nu-i așa? Un gigant metalic survolând cerul. Doar că după zbor mai apare ceva neplăcut. Acesta este sunetul de fundal, adică gălăgia produsă de motoarele avionului. Exact așa suntem noi oamenii, precum gălăgia produsă de avion. Scurta noastră existentă, lipsită de vreun sens, e precum o mare agitație fără de nici un fel de rost. Ne stresăm atâta în stânga și în dreapta pentru nu știu ce cauze, să obținem una și alta, să devenim nu știu ce sau nu știu cine. Și până la urmă toate astea pentru ce? După ce murim îngropăm cu noi toate amintirile și realizările, bune sau rele, dar în schimb tot ce am adunat rămâne pentru alții. Unde e dreptatea? Unde e logica în toată povestea aceasta?
După cum am mai spus, nu există nici un fel de sens al existenței sau al vieții. Noi suntem cei care dăm sens vieții prin activitățile pe care alegem să le facem. Deciziile noastre sunt sensul. Acțiunile noastre sunt sensul. Faptele, gândurile și vorbele noastre sunt sensul. Așa că trebuie să avem foarte mare grijă atunci când ne alegem masca cu care să ne ascundem adevărata noastră identitate întunecată. Să alegem cu grijă ceea ce ni se potrivește.

Shaolinul întunecat

"Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit așa de mult să plângă și n-au putut." - Lucian Blaga

Am început să scriu pe acest blog din iarna anului 2011. Inițial scopul era acela de a promova artele marțiale chinezești, în special Shaolin Kung Fu și Wing Chun, dar și metodele energetice precum Qigong sau Tai Chi. Până în 2015 doar despre acest subiect am scris. Am descris atât metodele tradiționale de antrenament și practică cât și propriile mele metode prin care am studiat individual. Vroiam cât mai mult să promovez stilul Shaolin, deoarece foarte puțin se practică la noi în țară, dar în același timp vroiam oarecum să mă promovez și pe mine ca practicant independent, fără îndrumarea vreunui mentor sau maestru. În 2015 însă pe blog a apărut o eroare și nu am mai putut scrie. Dar minunea s-a întâmplat în 2018 când am observat că eroarea respectivă a fost remediată și totul revenise la normal. După o pauză de 3 ani eram pregătit din nou să scriu, doar că de data aceasta totul era diferit.
Am început din 2018 să scriu despre propriile mele idei filozofice și felul în care văd lumea. Prea puțin accent mai pun pe domeniul artelor marțiale, în schimb descriu noțiuni mai complexe, stări ale minții și nu în ultimul rând îmi descriu chiar și depresiile. Totul încerc să fac într-o manieră cât mai artistică. Sunt de părere că cele mai mari opere artistice s-au născut din suferință. Nimeni nu a creat nimic din fericire sau de plictiseală. Toți marii artiști care au lăsat ceva măreț în urma lor, capodoperele universale, toate acestea au luat naștere în cele mai deprimante momente ale artistului, în cele mai mari momente de agonie. La fel încerc să fac și eu. Încerc să scriu despre cele mai întunecate stări ale minții în timp ce trăiesc din plin tot ceea ce descriu. Pentru unii e nebunie curată și pierdere de vreme, chiar și în rândul puținilor mei prieteni. Ce poate face mai mult decât atât un om anxios care vede lumea diferit față de restul și care nu se poate adapta standardelor societății moderne? Creația artistică este singura eliberare.
Chiar dacă nu prea mai scriu despre arte marțiale asta nu înseamnă că nu le mai practic. Numele blogului rămâne același, deoarece mă consider un luptător, un shaolin, cu depresii sau fără. Bineînțeles că vor mai fi pe viitor și articole despre metode de antrenament sau despre alte subiecte ale artelor marțiale, doar că în momentul de față mă concentrez asupra altor subiecte, mult mai profunde, mult mai tulburătoare și probabil mult mai plictisitoare pentru marea mulțime. Sunt perfect conștient că marea majoritate dintre cei care mai citesc una alta de pe aici nu sunt de acord cu mine și cu felul în care văd lucrurile. Sunt un liber cugetător și am dreptul să spun sau să descriu ceea ce gândesc. Sunt un fel de Joker al zilelor noastre care nu-și găsește locul în această lume sintetică și decăzută (apropo de asta, filmul a fost o capodoperă, o creație de geniu pot spune). Am devenit blogger deoarece e gratuit, nu costă nimic, iar în același timp e o metodă bună de a mă descărca, de a scrie despre tot ce mă apasă și despre tot ce gândesc. De asemenea e o metodă bună și eficientă prin care comunic cu oamenii, cu lumea.
După multe articole mă simt epuizat, psihic și emoțional, deoarece pun mult suflet în ceea ce scriu. Îmi este mult mai ușor să-mi exprim astfel sentimentele decât să vorbesc cu cineva față în față, chiar și cu o persoană cunoscută. Ce pot să spun... așa sunt suntem noi ăștia mai ciudați, timizi, retrași, anxioși și depresivi. Se pare că anii de antrenament au întărit fizicul în special, mintea rămânând aproape la fel de firavă și sensibilă precum în copilărie. Altfel spun, pe acest blog temele descrise oscilează undeva începând de la spiritul războinicului neînfricat și până la tipul întunecat și panicat de propriile trăiri anxioase.
Cam despre asta ar fi vorba. Dragul meu cititor rătăcitor dacă te-ai aventurat pe aici îți urez un călduros bun venit în lumea mea; în lumea gândurilor mele; în lumea minții mele; în lumea lui Joker; în lumea războinicului tăcut; în lumea lupului singuratic; pe tărâmul Shaolinului întunecat.