În memoria bunicii mele

"Cel care a murit, dar nu este uitat, este nemuritor!" - Lao Zi

Duminică, 13 august 2023, între orele 18:30 - 19:00 bunica mea își dădea duhul în brațele mele în timp ce încercam din răsputeri să o salvez. Am încercat absolut toate manevrele de resuscitare pe care le știam, dar degeaba... Totul a fost în zadar. Două ambulanțe au ajuns la locul faptei, încercând în zadar să o resusciteze timp de mai bine de o oră bună. Această zi de duminică 13 august rămâne pentru mine cea mai neagră zi. De atunci s-a oprit timpul. Casa în care stau a devenit goală, lipsită de viață, precum o casă bântuită în care eu sunt fantoma. În acea zi nenorocită am pierdut mai mult decât o bunică. Am pierdut acea ființă care era pentru mine TOTUL, și pentru care am sacrificat absolut tot ce se putea, fără să regret nimic. Din păcate această durere voi fi nevoit să o port până la finalul vieții.
Gyorgy Anna - bunica mea - s-a născut pe data de 9 august 1929 în localitatea Ghioroc, județul Arad. A trăit o viață lungă, după cum a spus și preotul la mormântare. Viața ei nu a fost una ușoară absolut deloc. Tatăl bunicii mele (străbunicul meu) a murit prematur la vârsta de doar 38 de ani. Bunica mea avea 4 ani atunci. A fost începutul a nenumărate drame prin care a fost nevoită să treacă săraca de ea. După această pierdere, rămasă orfană pe jumătate, mama ei a fost nevoită să plece din casa în care locuiau, împreună cu încă 3 surori și un frate. Cu alte cuvinte, o mamă rămasă văduvă pentru tot restul vieții, împreună cu 5 copii mici plus încă un bebeluș de doar câteva luni care apoi a decedat fără să împlinească nici măcar un an. Nu o trebuit să treacă mult timp, căci a izbucnit al doilea război mondial, iar localitatea noastră natală, Ghioroc, a fost centrul unor bătălii serioase între trupele maghiare și cele rusești. Nici nu are rost să mai vorbesc despre toate atrocitățile comise de bestiile sovietice care au staționat aici o perioadă. Jafuri, violuri, și multe alte fără de legi erau la ordinea zilei în așa numita "operațiune de eliberare". Când aceste evenimente au avut loc, bunica mea avea 14 ani.
După ce a trecut războiul și treburile au început cât de cât să revină la normal, s-a cunoscut cu bunicul meu, cu care s-au căsătorit în 1949. În 1955 s-a născut și unicul lor copil, tatăl meu. A fost o perioadă foarte grea, cu sărăcie, foamete și comunism. Dar cu toate aceste greutăți au reușit să supraviețuiască, făcându-și casă din greu (casă în care locuiesc și astăzi), lucrând pe deal și pe câmpie, îndurând greutățile regimului comunist. Bunica mea a fost toată viața ei croitoreasă. A fost meseria ei, asta i-a plăcut și asta a și făcut. În căsnicia ei au fost atât perioade bune, cât și perioade mai puțin bune, ca și în orice căsnicie de fapt.
După cum am mai spus, viața bunicii mele a fost marcată de foarte multe drame. I-au murit surorile pe rând, fratele, apoi mama, după care și bunicul meu în 1993 pe când aveam eu 5 ani. Bunicul meu s-a sinucis, lucru care a marcat-o pe bunică mea foarte tare, lăsând-o în suferință pentru tot restul vieții. Bârfele și zvonurile din sat au afectat-o profund. Din păcate 10 ani mai târziu și unicul ei copil, tatăl meu, a luat pe căi greșite, devenind alcoolic. Au urmat niște ani foarte grei, cu multă rușine, multă umilință, multe certuri și multe neînțelegeri. Au fost anii care au chinuit-o și au afectat-o cel mai mult pe bunică mea. În această perioadă relația noastră a devenit foarte profundă, căci am fost singurul care i-a fost alături și care îi lua apărarea.
Au fost aproape 15 ani de scandaluri zilnice, ani în care bunică mea de cele mai multe ori doar plângea datorită lucrurilor făcute de tatăl meu. Se necăjea și se consuma la maxim. A fost o perioadă în care iarăși s-au născut multe bârfe pe nedrept. Un lucru și mai rău de atât, era faptul că în această perioadă grea, neamurile și acele persoane cu care bunică mea era cândva în relații bune s-au distanțat treptat de ea. Pe mine acest lucru m-a șocat. Nu putea înțelege nicicum faptul că acei oameni care cândva ne erau aproape, acum țin distanța de noi de parcă am fi leproși. Și acest lucru din păcate a continuat și pe viitor, atunci când bunica mea a devenit bolnavă.
În toamna lui 2016, chiar de ziua morților, tatăl meu a murit brusc. Știam că nu o să aibe un final fericit datorită consumului de alcool în exces, doar că nu mă așteptam ca totul să se întâmple așa de brusc. La toate acele scene macabre am fost martori atât eu cât și bunica mea. Din toată această poveste, logic că ea a fost cea mai afectată. Nimic nu e mai dureros decât o mamă care-și îngroapă copilul. Vreo 2-3 ani după aceea au mai fost cum au fost, dar după aia am observat că ceva nu e în regulă. În același timp, între bunica mea și maică mea s-a născut o dușmănie mare, lucru pentru care evident toată lumea pe bunică mea o învinovățea. Toți acei oameni care arătau cu degetul pe vremea respectivă, care bârfeau, care o judecau, atât neamuri, cât și vecini sau vechi cunoștințe, sunt oameni care nu au înțeles niciodată durerea unei mame care și-a pierdut copilul. Nu mi frică să spun în mod public că neamurile au trădat-o pe bunică mea, judecând-o și condamnând-o pe nedrept.
Din păcate în anul 2020 bunica mea a fost diagnosticată cu demență senilă. Lucrul de care m-am temut cel mai tare s-a întâmplat. De fapt, ulterior aveau să se întâmple absolut toate acele lucruri de care mă temeam, de parcă soarta, sau cineva de sus, se amuză la maxim văzând suferința oamenilor. Au urmat 3 ani foarte grei. Ani pe care nu le doresc absolut nimănui. Au fost ani grei atât pentru ea, cât și pentru mine. Pot spune că 2020 a fost ultimul meu an frumos și liniștit. Am rămas fără loc de muncă, mergeam să mai muncesc cu ziua, făceam ce puteam, și cu toate acestea, bunică mea mă aștepta frumos acasă. Dar pe urmă totul s-a schimbat. Starea mentală a bunicii mele a început treptat să se înrăutățească, ajungând până acolo încât să nu mă mai recunoască de cele mai multe ori. Aceste lucruri pe mine m-au afectat profund. Nimic nu e mai dureros decât să-ți vezi persoana cea mai dragă cum se stinge puțin câte puțin pe zi ce trece, indiferent că ți părinte, bunic, copil, partenere de viață, etc. Nu trebuie pedeapsă mai mare de atât din partea universului.
Au fost 3 ani în care bunica mea a delirat, a făcut crize, a vrut să plece că nu știa unde e, că nu ne mai recunoștea nici pe mine și nici pe mama. Dar au fost și câteva momente frumoase. Indiferent ce lucram pe afară, prin grădină, prin curte, o duceam și pe ea afară să fie acolo prezentă. Iar prezența ei mereu îmi dădea o stare de bine. Mie nu-mi trebuia bucurie mai mare decât să o văd pe ea că e bine. În toată această perioadă cât a fost bolnavă, de unul singur am avut grijă de ea precum de un copil mic. O spălam, o hrăneam, o îmbrăcam zilnic cu haine curate, spălam după ea, unghiile îi tăiam, dinții îi spălam, părul i-o aranjam când era prea mare. Mulți îmi spuneau s-o duc undeva la azil, dar nici nu vroiam să aud de așa ceva. Cum am îngrijit-o eu, nimeni n-o făcea mai bine, fără să vreau să mă laud. Pentru mine ea a fost pe primul loc. Mi-am lăsat hobby-urile și absolut totul la o parte, doar ca să o văd pe ea că e bine.
Din păcate din primăvara anului 2023 lucrurile au început să se înrăutățească. În urma unei căzături, starea ei a început să se schimbe. A devenit tot mai necomunicativă, având dificultăți la înghițirea alimentelor, ne mai fiind capabilă să se deplaseze nici măcar cu ajutor. Această perioadă a durat 4 luni. Într-un final organismul i-a cedat...
Toată viața mea m-am temut de ziua în care o voi pierde. Și iată că s-a întâmplat. E groaznic. E o durere ce nu se poate descrie în cuvinte. De când ea nu mai e, totul s-a schimbat. Lumea a devenit atât de incoloră, nu mai mă interesează vechile mele hobby-uri, nu mai mă regăsesc în nimic, nu mai îmi găsesc locul niciunde. Supraviețuiesc de pe o zi pe alta, purtând durerea pierderii. Îmi lipsește enorm de mult și e tare greu fără ea...
Când ţi-ai pierdut cel mai drag suflet, porţi suferinţa cu tine până în ultima clipă a vieţii tale. Deşi uneori se mai poate estompa puţin şi înveţi să trăieşti cu ea, sunt momente în care te copleşeşte iar cu totul, te duce înapoi în timp şi simţi din nou durerea la intensitate maximă, la fel ca în prima zi. Nu te „vindeci” niciodată de doliu. Nu e o boală care necesită tratament şi, deşi e confundat deseori cu depresia şi „tratat” cu medicaţie, nimeni şi nimic nu-ţi poate vindeca sufletul. În opinia mea, doliul e mult mai groaznic decât depresia, iar singurul tău tovarăș e durerea. Oricât de tare te-ai îngropa în muncă, oricât de mult te-ai strădui să evadezi puţin din suferinţă, nu faci altceva decât să înăbuşi focul care te mistuie, dar el va arde mocnit undeva în adâncul sufletului tău şi, inevitabil, când flacăra lui se reaprinde, te trânteşte iar la pământ.
Trebuie să fii puternic(ă). Fals. Cred că nu există persoană îndoliată care să nu fi auzit aceste cuvinte de sute de ori. De obicei, ţi se spune aşa fiindcă nimeni nu vrea să împartă cu tine povara suferinţei şi aruncă pe umerii tăi toată greutatea doliului. „Tu trebuie să fii puternic(ă), fiindcă nimeni nu te poate ajuta.” Iar noi nu suntem deloc puternici, ci suntem în cea mai vulnerabilă etapă a vieţii noastre. Acea „putere” pe care o aşteaptă lumea de la noi, de fapt, înseamnă asta: inima ţi se împietreşte, nu mai poţi tolera platitudini şi vorbe goale, nu mai aştepţi nimic de la nimeni, te izolezi şi devii indiferent(ă) la toate celelalte fleacuri lumeşti.
Tot ce mai pot spune e faptul că singura mea speranță e să-mi mai revăd cândva bunica, într-un alt univers, într-o altă viață, sau nu știu unde. M-a întristat faptul că acele persoane cu care era foarte bine pe vremuri, s-au îndepărtat de ea, dar cu toate acestea, la înmormîntarea ei a venit foarte multă lume. Sincer să fiu, chiar nu mă așteptam la atâția oameni.
Draga mea bunică, pentru mine ai fost, ești, și vei rămâne veșnic TOTUL. Nimeni și nimic nu te va înlocui vreodată. Te voi iubi și de acum înainte, ca și până acuma, până la sfârșitul vieții mele. Odihnește-te în pace draga mea bunică, și să veghezi asupra mea întotdeauna de acolo de unde ești, așa cum o făceai atunci când erai în viață!

In memoriam
Gyorgy Anna (1929-2023)

Declin - despre decădere

"Omul este mare tocmai fiindcă-şi cunoaşte starea de decădere." - Blaise Pascal

Mereu am manifestat o curiozitate ieșită din comun față de oamenii decăzuți. Niciodată nu i-am considerat interesanți pe cei din top, pe cei care alergau după succes. Mult mai interesantă mi s-a părut ideea decăderii, decât ideea succesului. Să ajungi sus e greu, și să te menții acolo e și mai greu. Dar ca să ajungi jos e ușor, nu trebuie să faci decât un pas. Mulți care au ajuns sus de tot, în topul topurilor, și-au dat seama că nu este nimic acolo, după care au continuat să trăiască vieți simple. Oare e și asta o formă de a decăderii?
Nu știu dacă sunt sau nu un decăzut în adevăratul sens al cuvântului. Dar în ceea ce privește statutul meu social, ierarhia socială, cariera, comparația cu restul contemporanilor mei, e limpede precum apa unui izvor de munte că mă aflu pe o pantă abruptă, care se cheamă declin. Nu e nimic de ascuns aici. După cum îmi spunea cândva un vechi prieten: adevărul trebuie să fie adevărat, și nu frumos. Nu are rost să colorez cuvintele cu vorbe și idei care nu își au rostul. Nu are rost să mă prefac că îmi merge bine, când abia trăiesc de pe o zi pe alta. Ce rost ar avea să joc teatru și să mă prefac că sunt un om de succes? Mai bine recunosc adevărul, faptul că sunt un nimeni, un om în umbra lumii.
Să te afli în procesul decăderii înseamnă să fii și conștient în același timp. Conștientizezi că nu ai suficientă putere să te menții pe linia de plutire, și astfel îți accepți soarta și situația, faptul că te vei duce jos de tot. Oamenii străzii, alcoolicii, condamnații pe viață, în ochii oamenilor așa zis civilizați, nu sunt altceva decât niște rebuturi umane. Dar dacă cineva și-a trăit viața din plin, conștientizând după aceea marea goliciune și nesemnificație a vieții, atunci acești oameni pe care i-am enumerat mai înainte sunt aceia.
Tind să cred faptul că decăderea se poate transmite și pe cale genetică. Am avut destule cazuri în familie, în special de pe ramura tatălui meu, și în special bărbați. Nu e nimic de ascuns, sunt lucruri care trebuie recunoscute. Un lucru e sigur: nimeni nu o sfârșește bine, nici cei decăzuți și nici cei cărora le merge bine. Cu toții ajung în același loc. Nimeni nu părăsește lumea aceasta cu zâmbetul pe buze. Probabil că cei îmbătați cu aroma religiilor privesc oarecum viața cu un gram de optimism, dar până la urmă tot acolo vor ajunge și ei ca și restul. Neantul e același pentru toți.
Moartea este cea mai mare eliberare pentru decăzuți. Nu există satisfacție mai mare pentru ei decât stingerea focului infernal care le pârjolește viața, ținându-i captivi în propriile lor decăderi și făcându-i sclavi ai existenței. Decăzuții simt mult, dar spun prea puțin, și de arătat arată și mai puțin. Un gând mă chinuie și pe mine. Oare sunt deja un decăzut, sau doar ce am pășit pe calea decăderii?

Mizerie

"Nu cunosc niciun duhovnic care să ne izbăvească de mizerie." - Honore de Balzac

E atât de multă mizerie în jur, încât stau și mă gândesc cum de mai încap și oamenii ca noi în peisaj. Privesc această societate din perspectiva unui mizantrop neadaptat, care se consumă în această mizerie. Erau vremuri când lumea încă arăta bine, mirosea bine, se vedea bine. Dar acum toate acestea s-au schimbat. Lumea nu mai e deloc ceea ce era cândva, și nici oamenii. Dezgustul meu e atât față de societate, cât și față de ființă. E paradoxal să vezi prin imaginea ființei, atât complexitatea perfecțiunii, cât și cea a imperfecțiunii. O mizerie mizerabilă, și nimic mai mult...
Omul este supus degradării, și probabil și ființa. Prin ființă înțeleg acea parte invizibilă, pe care ne place să o numim minte, spirit, suflet, esență, etc. Odată cu înaintarea în vârstă apar tot felul de probleme care nenorocesc omul și degradează ființa. Tot ceea ce iubești trebuie să moară, iar aceasta este cea mai mare dramă a vieții.
Mi-am trăit toată copilăria după niște concepții predate de alții despre viața bună și viitorul strălucit. La școală notele bune contau, diplomele, etc., deoarece acestea reprezentau cheia succesului. Dar viața reală e cu totul altceva. Nu e nici pe aproape ceea ce ne spuneau în copilărie. Nu găsesc niciunde acel viitor strălucit, la fel cum nu trăiesc nici acea viață bună. Nu am găsit încă nici cheia succesului, și probabil că atunci o voi găsi când vor ajunge ăștia deștepți să colonizeze și să exploreze spațiul cosmic, adică niciodată.
Producem și consumăm mizerie pentru că în esență și noi suntem niște mizerabili. Peste tot ce putem vedea e doar mizeria. Tot ce putem auzi la radio sau la TV e mizerie. Ni se bagă mizeria forțat pe gât, și astfel ea se infiltrează în mințile noastre, ajungând să ne otrăvească sufletul. Până și bisericile promovează mizeria, la fel ca toate politicile moderne.
O altă mizerie modernă e despre teoria genurilor. Adică e vorba de acele aberații care spun că bărbații se pot considera femei, sau femeile bărbați. Și tot această doctrină mai consideră și căsnicia și dragostea dintre persoane de același sex ca fiind ceva normal. Nimic mai anormal de atât. Din păcate ne îndreptăm spre niște vremuri în care nebunii o să fie majoritari și cu tot felul de drepturi suplimentare, în timp ce oamenii normali o să trebuiască să tacă și să înghită mizeria.
O altă mizerie modernă e globalizarea. Această denumire se referă la faptul că omenirea trebuie să fie un singur întreg, o singură unitate globală, fără frontiere și bariere. Cu alte cuvinte, e o amestecare a raselor și a popoarelor. Efectul acestui fenomen e în general ștergerea identității naționale. Se produce un fel de multiculturalism, prin care se amestecă mai multe culturi, iar rezultatul e o mizerie. Cel mai bun exemplu e ceea ce se întâmplă în momentul de față în Europa. Toate țările dezvoltate ale bătrânului continent au ajuns să găzduiască imigranții islamiști din Extremul Orient și necivilizații Africii. Să nu uităm că în trecut, toți regii și împărații Europei au luptat din răsputeri contra musulmanilor care vroiau cu orice preț să cucerească continentul. Iar acum progresiștii ăștia moderni ce fac? Îi primesc cu brațele deschise! Mai are rost să zicem ceva?
Nu mă consider conservator, dar în același timp nu sunt de acord deloc cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Toată mizeria pe care o vedem în jur, și care se promovează fără încetare, servește drept scop și interes cuiva. Lumea s-a schimbat enorm de mult în ultimii 10 ani. Nici nu vreau să mă gândesc ce schimbări vor mai fi în următorii 10 ani...

Dor de copilărie

"În copilărie dorești totul, în tinerețe și la maturitate ceva anume, la bătrânețe nimic." - Lev Nicolai Tolstoi

Să crești și să devii un adult e un fel de capcană în procesul de derulare a timpului. Nu există sinceritate și puritate mai mare decât în imaginea unui copil. În copilărie totul e altfel. În cazul celor mai mulți oameni, copilăria este acea etapă în care totul merge bine, totul e frumos și armonios. Cu alte cuvinte, copilăria este cea mai frumoasă etapă a vieții.
Despre viața de adult, din păcate nu putem spune același lucru ca și despre copilărie. Cel puțin în cazul meu, viața mea de adult e un dezastru total față de copilăria mea de altădată. Copilăria e despre inocență și puritate, farmec și mirare, joacă și distracție. Viața de adult e despre probleme, griji, responsabilități, gânduri și tot felul de confruntări. E o diferență de la cer la pământ între copilărie și viața de adult.
Să fii adult e de cele mai multe ori tragic, dacă nu chiar dramatic. Dacă aș putea da timpul înapoi, m-aș întoarce în copilărie și aș rămâne copil pentru totdeauna. Și probabil că marea majoritate a oamenilor ar face la fel. Vremurile pe care le trăim în prezent sunt grele. Nu ne confruntăm cu problemele cu care se confruntau bunicii noștri de exemplu, dar în același timp ducem vieți mult mai stresante și mult mai nesănătoase decât ei.
Anii mei de tinerețe și de copilărie s-au dus rapid. Parcă ieri eram copil, și nicidecum un adult amărât de azi. Anii liniștiți cu multă joacă și desene animate s-au înlocuit cu niște ani întunecați de tot felul de sarcini solicitante, zile negre și nopți albe pline de gânduri și stres cât încape.
Dacă vrei să vezi fericirea sau inocența, trebuie doar să te uiți în ochii unui copil. Vei vedea acolo tot ceea ce nu vei vedea în ochii nici unui adult. Majoritatea adulților suferă și sunt triști, în timp ce copiii sunt fericiți, energici și plini de viață. Tot ceea ce a fost cândva frumos în viața mea, astăzi a rămas doar o amintire. Mă doare când răsfoiesc albumele foto și mă văd copil. Mă doare să constat că toate acele momente fericite acum sunt doar amintiri. Mă doare când îmi amintesc că majoritatea cunoscuților și apropiaților din copilărie azi nu mai sunt. Toate acestea dor foarte tare...
Copiii sunt inocenți. Ei nu cunosc suferința, doar în cazuri extreme. Copiii trăiesc viața din plin, savurând fiecare clipă. Cândva așa făceam și eu. Dar azi mai pot spune același lucru? Nici măcar nu pot afirma că trăiesc zilele, ci le supraviețuiesc. Și din păcate sunt mulți așa.
Sunt zile în care nici nu îmi vine să cred ce viață am ajuns să duc ca și adult. Dar din fericire, copiii nu au astfel de gânduri. În lumea lor totul e perfect și minunat. Viața începe ca un basm, se continuă ca o poveste, după care devine un thriler ciudat. Sunt atât de mulți oameni indiferenți pe care astfel de gânduri nu îi pun în mișcare. De obicei singuraticii și cei chinuiți de viață simt cel mai mult dorul copilăriei.

Ruinele trecutului

"Trecutul nu a murit. Trecutul nu e trecut. El ne aşteaptă..." - Christa Wolf

Indiferent cine încearcă să-mi explice despre trecut faptul că deja s-a dus, eu tot acea persoană rămân care nu reușește să se rupă de trecut. Pentru mine trecutul e mult mai mult decât niște amintiri ale unor perioade care cândva au avut loc. În mine trecutul încă trăiește, iar amintirile sunt la fel de vii și de intense precum atunci când le-am trăit.
Toate locurile în care am umblat cândva, acum s-au schimbat. Până și strada pe care trăiesc arată total diferit decât pe vremea când eram copil. Singurele locuri care îmi amintesc cât mai clar de trecutul îndepărtat, sunt acele zone ale locuințelor de pe strada mea care au rămas neatinse de trecerea anilor. Astfel de locuri sunt de exemplu casele vechi la care nu s-au făcut modificări, porțile care n-au mai fost schimbate, geamurile care n-au fost înlocuite și care nici nu s-au spart, copaci care încă stau în picioare de pe vremea când eram copil, etc. Văzând exemplele enumerate, reușesc să trezesc în mine acel sentiment greu de descris prin cuvinte, care seamănă cu o aromă ce am simțit când eram copil. E un amestec de mai multe sentimente, caracteristica principală fiind nostalgia.
După cum spuneam, astăzi din păcate totul s-a schimbat. Dacă tot am dat ca exemplu strada mea, atunci mai trebuie să menționez și faptul că inclusiv aici au avut loc aceste schimbări majore, deoarece aici e epicentrul meu și zona de observație. S-au construit locuințe noi, s-au demolat case vechi, s-au tăiat o grămadă de copaci, și nu în ultimul rând, au murit o grămadă de oameni, vecini, cunoscuți, rude, și membrii de familie, oameni cu care am interacționat cândva în trecutul îndepărtat. Au apărut și câteva fețe noi în peisaj, dar numărul lor tot nu egalează numărul celor dispăruți în neant.
Trecutul pare să oscileze ca și o undă, căci uneori simt că pulsează atât de tare, și pare atât de viu încât am impresia că acuma are loc tot ceea ce cândva s-a întâmplat. Anii copilăriei mele m-au marcat foarte tare. Nu există zi în care să nu-mi amintesc de câte un eveniment de pe vremea când eram copil. M-am născut pe vremea comunismului, dar am copilărit în anii 90. Probabil că și din această cauză mă simt atât de marcat de acea perioadă. Dacă aș avea o mașină a timpului, aș prefera să mă întorc în anii 90 și să rămân acolo pentru totdeauna, alături de familia mea, care pe vremea respectivă era încă întreagă, și alături de toți vecinii și cunoscuții care trăiau în acea perioadă. Dar din păcate sunt conștient că așa ceva este imposibil, și nu rămâne altceva decât să mă las consumat de gândul acestui dor.
Sunt mulți care nu sunt deloc nostalgici, care nu plâng după trecut și care se uită doar înainte, spre viitor. Iată că eu nu sunt așa. Eu nu am ce să văd în fața mea, căci tot ceea ce m-a marcat e în spatele meu. Viitorul e o inexistență bizară pe care nu eu o construiesc, ci haosul acțiunilor din jurul meu. Deciziile mele prea puțină influență au asupra viitorului meu. Dar în schimb, trecutul e istorie, e ceva ce s-a întâmplat.
Mediul în care trăiesc e otrăvit, și probabil și din această cauză tânjesc atât de mult după anii copilăriei mele, căci în acele vremuri trăiam fără griji și fără gânduri. Nu trebuia să mă gândesc la ziua de mâine, sau mai bine spus, nu trebuia să mă gândesc la ce nenorocire îmi poate aduce ziua de mâine. Nu trebuia să mă gândesc la absolut nimic, căci totul în jurul meu era în perfectă armonie. Toată această perfecțiune a copilăriei mele s-a destrămat în timp, precum marile imperii, și nu a mai rămas nimic din ea decât cenușa unui foc care cândva ardea maiestuos. Încă nici acuma de multe ori nu îmi vine să cred că tot ceea ce a fost cândva frumos în viața mea, astăzi a ajuns să fie doar o amintire a vremurilor de odinioară, care niciodată nu se vor mai întoarce. E de necrezut ce de întorsături poate lua viața, și cum totul se poate schimba în jur.
Trecutul mă reprezintă, trecutul m-a modelat, trecutul m-a creat. Tot ceea ce sunt astăzi, cu bune și cu rele, se datorează trecutului pe care l-am avut. Trăiesc în trecut pentru că în trecut îmi era mai bine decât în prezent. Prezentul e o mizerie, de viitor mă tem, ceea ce înseamnă că nu rămâne altceva decât trecutul, căci acolo a avut loc tot ceea ce era frumos cândva. Adevărul e că fiecare om ar trebui să spună un "mulțumeasc" trecutului, căci datorită lui o ajuns azi fiecare acolo unde se situează.

Refugii și evadări

"Omul are nevoie de un vis ca să suporte mai ușor realitatea." - Sigmund Freud

A te refugia în ceva este cel mai bun antidot contra realității. Nimic nu e mai greu de suportat decât realitatea, iar timpul ne învață că totul e trecător și pe zi ce trece tot mai mult ne apropiem spre degradare, după care spre o moarte iminentă și sigură. Indiferent ce ne-au învățat prin școli sau în familie, realitatea e cu totul altceva. Degeaba ai bani, diplome, diverse lucruri materiale, dacă pe lângă toate acestea ești total nefericit.
În ultimii ani am avut parte de niște experiențe traumatizante care mi-au schimbat total cursul vieții și mi-au pecetluit soarta pentru totdeauna, dar care în același timp mi-au deschis și ochii. Ca să fac cumva față acestor presiuni și încercări grele am fost nevoit să mă refugiez în diverse chestii. Cu alte cuvinte, a trebuit să-mi găsesc evadarea. Și în fond nu e vorba doar despre mine, ci aproape fiecare om are nevoie de ceva ca să poată supraviețui și ca să poată suporta realitatea. În cazul în care acest antidot nu există treburile se complică.
Toată tinerețea mea a fost marcată de evenimentele create de tatăl meu alcoolic. Ca să fac față acestor lucruri, pe lângă faptul că m-am izolat mai mult decât trebuia, mi-am găsit refugiul în activități sportive. În acele vremuri, activitățile sportive pe care le practicam funcționau la culme. Din păcate acel refugiu din trecut astăzi nu mai funcționează și nu mai dă roade defel. Aici putem sublinia ca și o observație faptul că vechile refugii și evadări din trecut tind să se devalorizeze în timp, și după o vreme nu vor mai funcționa. Asta înseamnă că refugiile trebuie mereu actualizate. Cu alte cuvinte, cu trecerea timpului vechile modalități de refugiere nu mai dau randament și e nevoie de ceva nou.
Ideea generală din spatele refugiilor, este aceea că ele îți țin mintea ocupată. Indiferent în ce fel de activitate te-ai regufia, mintea ta este focusată pe acel ceva pentru o perioadă de timp. Aceasta înseamnă că pentru o vreme vei uita de acele lucruri care te chinuie și care nu te lasă în pace. Atunci putem spune, ca și o oarecare formă de definiție, că aceste refugii sunt niște modalități temporare de scăpare din ghearele suferinței.
Oarecum putem spune că și somnul este o formă de evadare. Atâta timp cât dormi uiți de tot ceea ce te macină, asta în cazul în care nu ai coșmaruri, unde gândurile se intensifică. Cea mai grea bătălie o duc cei care suferă de insomnie, căci atunci zi și noapte trebuie să suporte calvarul.
În momentul de față, un refugiu foarte bun pentru mine este cititul. Citesc despre istorie, despre vremurile de altădată, vremuri în care probabil aș fi putut să fiu mai fericit decât sunt acum. Am nevoie de acest refugiu ca să pot suporta mai ușor calvarul existenței. Și în fond, fiecare om are nevoie de un refugiu ca să suporte mai ușor greutățile vieții și să facă față presiunilor și încercărilor.

Nopți albe după zile negre

"Putem vorbi deschis despre suferinţa noastră doar după ce ea s-a sfârşit." - Arthur Golden

Tot ce am în mine, atât calități (sau lucruri) bune cât și rele, se datorează suferințelor pe care le-am trăit de-a lungul vieții. Două observații importante am făcut în tot acest timp. Prima: după zile grele, sau zile negre, mereu vor urma nopți albe. Iar cea de-a doua: după câteva zile mai bune, e obligatoriu să urmeze ori zile negre, ori nopți albe. Nu știu cum sunt alții, dar mie personal întotdeauna aceste lucruri mi s-au întâmplat.
Intensitatea acestor zile și nopți se amplifică atât de mult încât e aproape imposibilă descrierea lor prin cuvinte. E ca și când am vorbi despre adâncimea foarte mare a unei gropi. Știm că e imensă și atât, iar dacă încercăm să intrăm în amănunte și detalii numai încurcăm lucrurile și mai mult. Într-o anumită măsură, această comparație seamănă cu modul de încercare de a descrie nopțile albe și zilele negre.
Ce este o zi neagră? O zi care începe prost, și se și termină prost. E o zi în care totul o ia razna în jur, când nimic nu iese. În astfel de zile stresul crește la un nivel insuportabil. E o adevărată agonizare. Eu mai numesc zilele negre și zile cu foc, deoarece ai impresia că totul arde în jur, și că de la atâta suferință parcă străbați iadul desculț. Cine a trecut prin așa ceva va înțelege ce vreau să spun.
Ce este o noapte albă? E noaptea în care toate gândurile grele și sentimentele prind viață și ajung să te bântuie în ultimul hal. În timpul unei nopți albe, tot ceea ce experimentezi nu e altceva decât o adevărată tortură, un chin de nedescris. Am avut nenumărate astfel de nopți, și încă voi avea...
Rar se întâmplă ca după o zi neagră să ai parte de o noapte liniștită. Sau cel puțin mie foarte rar mi se întâmplă. De obicei după zile grele urmează nopți grele. Din păcate lumea nu așa funcționează cum am vrea noi, ci după niște reguli foarte barbare și lipsite de sentimente. Afirmația lui Nietzsche "ce nu te omoară, te face mai puternic" aș putea să o reformulez astfel: "ce nu te omoară, te distruge phihic". Căci până la urmă, toate aceste trăiri, atât din timpul zilelor negre cât și din perioada nopților albe, nu fac altceva decât să afecteze psihic omul.
E un adevărat calvar când trebuie să suporți această tortură a existenței atât ziua cât și noaptea. De obicei, noaptea prin intermediul somnului omul mai evadează și pentru o perioadă de timp reușește să uite tot ceea ce îl apasă. Dar ce se întâmplă atunci când după o zi blestemată nu ai liniște nici măcar noaptea? Când nu ai dreptul să savurezi pentru câteva ore nici măcar unicul refugiu de tot ce e mai rău, când până și singura portiță de evadare temporară ți se închide în față? Atunci te poți considera un biet om uitat de Dumnezeu și bătut de soartă. Nu se pot descrie prin cuvinte cu exactitate aceste trăiri. Ele sunt înțelese doar de cine le trăiește din plin.
În astfel de zile depresia se dezvoltă precum mucegaiul, cuprinzând treptat tot mai mult teritoriu. Iar pe timpul nopții, stările de anxietate sunt cele care pândesc din întuneric precum niște demoni însetați după sânge. După evenimente neplăcute și foarte stresante, absolut nimic bun nu poate să apară. Din foc doar cenușă se poate naște. Nu există om care să își mai revină în totalitate la parametrii normalității după ce a fost încercat de soartă prin intermediul unor evenimente nemiloase și având parte de nenumărate zile negre și nopți albe. Tot ceea ce trăim și experimentăm ne schimbă.
Treaba e cât se poate de simplă: există ghinioniști care au parte de zile negre și nopți albe, și există norocoși care nu au parte de așa ceva. Pentru unii calvarul e doar o etapă din viață, în timp ce pentru alții durează toată viața lor.