Cântec

Cântec

Plâng atunci când încep să cânt
Cu vorbe aruncate în vânt
Cât pot de tare din pumni strâng
Și cânt atunci când încep să plâng.

Și cântă în mine disperarea
Cot la cot cu uitarea
Încercând să-mi facă salvarea
Ca să evit înecarea.

Cântând am învățat ce e supraviețuirea
Astfel mi-am găsit menirea
Cântecul de rău mă ferește
Și atunci sufletul îmi zâmbește.

Credeam că am să mor de la atâta dor
Dar în schimb am ajuns să cânt în cor
Cântă în mine apăsarea, trăind răsuflarea
Cântă visarea, trăind întâmplarea.

Despre sensibilitate

"Nu disprețuiți sensibilitatea nimănui; sensibilitatea fiecăruia e propriul său geniu." - Charles Baudelaire

Am fost un om sensibil toată viața mea. Mereu am considerat că acest lucru e o slăbiciune, dar pe urmă am ajuns să înțeleg natura sensibilității și am reușit să o accept. A fi sensibil nu e un act de slăbiciune, așa cum multă lume crede. Din contra, e semnul unei capacități de receptivitate mult mai mare decât în cazul oamenilor de rând. Artiștii, filozofii, singuraticii, aceștia de obicei sunt cei mai sensibili. Sensibilitatea nu se referă la faptul că începem să plângem atunci când ne înțeapă o albină, sau dacă ne dă mama o palmă. Sensibilitatea se referă mai mult la acțiuni non-fizice, adică ce țin mai mult de comportament, vorbe, și o anumită categorie de fapte. E clar că la violență cu toții suntem sensibili. Acest articol am scris deoarece cu ceva timp în urmă am avut o discuție cu o prietenă foarte apropiată, care mi-a explicat niște chestiuni despre sensibilitatea ei, iar acest lucru m-a fascinat atât de mult, încât am ajuns să văd cât de multă asemănare este în ceea ce îmi spune ea și în ceea ce simt și trăiesc și eu zi de zi.
Prietena aceasta îmi spunea că încearcă să elimine cumva sensibilitatea din viața ei, dar nu reușește. Pur și simplu nu merge, deoarece așa e ea și punct. Și punctul acela ar trebui să fie un mare punct pe bune. Nu poți să fii ceva ce nu ești, nu te poți transforma în ceva ce nu te reprezintă. Sensibilitatea nu e o slăbiciune, ci o putere. E o binecuvântare, dar care uneori e un blestem. De nenumărate ori, datorită sensibilității și a faptului că sunt mult prea introvertit, m-am simțit singur, chiar dacă eram înconjurat de mulți oameni. Și nu singur mă simțeam, ci teribil de singur, izolat, rupt de tot. Sau, chiar dacă am o zi bună, poate chiar foarte bună, seara totuși se întâmplă să mă duc supărat și trist la culcare. Iată dezavantajele sensibilității. Dar să vă spun și despre avantajele ei. A fi sensibil înseamnă a fi receptiv; mult mai receptiv decât oamenii obișnuiți. În jurul meu se pot întâmpla lucruri total nesemnificative pentru oamenii de rând, dar din aceste lucruri eu totuși reușesc să extrag informații utile, chiar frumoase, pentru viitoarele mele creații. Am dat naștere astfel multor poezii, și multor articole scrise, la fel ca și acesta de acuma.
Cu mai mulți ani în urmă am întâlnit un om în parcul din Arad. Avea între 50-60 de ani. Am schimbat cu el vreo 2-3 cuvinte, dar nu mai știu despre ce era vorba. Eram tânăr pe vremea respectivă, undeva la 20 și ceva de ani. Omul era beat. Dar se vedea pe el, adică asta am reușit eu să citesc de pe el, că nu băuse din plăcere, de dragul alcoolului, ci din cauza suferințelor și poate a necazurilor. Mi-am dat seama rapid că îi un om care își duce crucea la fel ca mulți alții, însă ceva îl chinuie teribil, astfel că a recurs la alcool. Probabil erau probleme de familie, nu se înțelegea cu soția sau cu copiii, cine știe. Sau e posibil să fi fost o traumă sufletească, o chestiune nerezolvată, transformată în depresie pe parcurs. Nu știu exact care era problema lui, doar că suferea. Și suferea ca un câine, cum se mai zice. Am povestit acest eveniment unui bun prieten. Nici măcar nu am reușit să ajung până la capăt când m-a întrerupt brusc cu voce tare: "Mă p**ă! Tu ești prea sensibil! Pe mine nu mă interesează așa ceva. Era un bețiv nenorocit și gata!" Și cam aici am vrut să ajung cu acest exemplu. Eu, datorită sensibilității și a faptului că sunt receptiv, am reușit să mă conectez cu acel bețiv nefericit, aflând că omul suferă, fără ca el să-mi spună ceva despre asta - în timp ce prietenul meu, mai deloc sensibil, nu era curios nici măcar de poveste. Probabil dacă vedea omul picat prin parc undeva, nu ar fi fost curios nici atunci de el, lăsându-l să zacă pe jos.
Datorită faptului că sunt mult prea sensibil, cumva simt că nu mă încadrez în peisaj, în decor. Tot din această cauză simt că nu mă ridic nici la standardele masculinității moderne, și de multe ori simt că nu sunt suficient de bărbat. Acționez rapid, prompt, brusc, condus de multe ori de impulsuri și sentimente, cu toate că sunt perfect conștient că nu aceasta e calea. Oarecum, simt că nu am atitudinea unui bărbat adevărat, iar acest lucru mă trage în jos. Nu mă consider suficient de atractiv, și cred că nu sunt deloc, deoarece acțiunile mele nu arată o cale pe care eu merg, ci mai degrabă, creațiile mele artistice cumva scot la iveală sentimentele mele și tot ce simt și tot ce percep. Scrierile mele sunt acele cuvinte pe care nu le rostesc aproape nimănui. Tăcerea mea de multe ori e urletul pe care nu-l las să iasă. Poeziile și scrierile mele sunt sentimentele mele. Tot ceea ce am trăit am descris, fie printr-o poezie, fie printr-un articol.
Toată viața mea am fugit de responsabilități, până când a venit ziua în care cea mai mare responsabilitate mi-a fost lăsată pe umeri. Când bunica mea s-a îmbolnăvit am știut din start că de data aceasta nu mai pot fugi ci trebuie să iau frâiele în mâini. Nu am mai putut fugi de răspunderi și sincer să fiu nici nu am vrut. Am știut că e responsabilitatea mea să o îngrijesc. Și așa am și făcut, aproape 4 ani, până când într-un final s-a dus... Nu a fost ușor, și nu doresc nimănui experiența. Eram un bărbat tânăr, abia am împlinit 30 de ani când toate acestea mi-au căzut pe cap. Trebuia să îngrijesc, să spăl, să hrănesc și să țin curată o femeie bătrână de 90 de ani, fără ajutor. Și cumva am reușit să fac toate acestea, traversând furtuna, chiar dacă m-am udat bine de tot pe parcurs. Am avut mai multe nopți active decât zile și am vărsat mult mai multe lacrimi decât atunci când eram copil. Sensibilitatea...
Reușesc foarte ușor să mă enervez pentru orice chestiune nesemnificativă, mai ales dacă ceva nu iasă cum am planificat eu, explodând precum un vulcan și aruncând multă lavă cu înjurături și nervi. După aceea mă calmez și asta a fost. Sensibilitatea așa funcționează. Uneori poate fi violentă, invocând zeii și sfinții chiar, iar alteori e frumoasă, sentimentală, devenind chiar melancolică. Nu știu dacă există o regulă că sensibilitatea așa trebuie să funcționează, sau doar în cazul meu se manifestă astfel. Până și faptul că am avut curajul să vorbesc, sau să scriu despre aceste lucruri, demonstrează că sensibilitatea poate fi transformată în artă. Multă lume încearcă cumva să ascundă aceste trăiri. Mulți nu se pot accepta pe ei înșiși așa cum sunt, iar acest lucru cumva tinde să denatureze sensibilitatea, transformând-o într-o stare toxică. Acest lucru se manifestă atât la bărbați cât și la femei. Indiferent că te lupți cu kilogramele, sau că viața te încearcă prin alte moduri, fiecare suflet își are latura sa luminoasă. Nu există femeie urâtă, indiferent că e grasă sau slabă, la fel cum nu există nici bărbat urât, indiferent că este sau nu bărbierit. Nu haina îl face pe om și după cum spuneam, fiecare persoană își are propria frumusețe, care tot timpul din interior vine. Sensibilitatea mereu demonstrează aceste lucruri. Așa cum eu am avut curajul să-mi prezint luptele mele cu demonii, frustrările și regretele pe care le am - în acest fel fiecare om ar trebui să-și recunoască slăbiciunile, iar pentru acest lucru sensibilitatea mereu va fi un avantaj și nicidecum un punct slab.

Glas miraculos (2)

Glas miraculos (2)

Creezi sunete născute din pasiune și spirit
Particule și unde binecuvântate pentru fiecare ceremonie
Care prind viață și răsună în armonie,
Până la infinit!

Vocea ta vibrează neîncetat, emițând lumină
Vindecare, iubire și tot ce mai vine de la o ființă pură
Ai cântat așa mereu și o vei face și de acum înainte,
Până în eternitate!

Glasul miraculos în același timp e miracol și magie
Și să te ascult tot aș putea fără pauză
Neîncetat, liniștit și fără cauză,
Până în veșnicie!

Confesiune pe final de an

"Iar atunci când îți dorești ceva, întreg universul conspiră ca să te ajute să-l obții." - Paulo Coelho

Anul 2024 a fost un an interesant pentru mine. A fost un an atât cu nerealizări și trânte, cât și cu multe realizări. Am luat multe decizii proaste, dar după aceea mereu m-am corectat. Am oscilat între bine și rău, între dezamăgire și speranță. E interesant faptul că de fiecare dată când mă consideram pierdut, mereu reușeam cumva să mă adun, ba pentru că se ivea o nouă oportunitate spre ceva, ba că prindeam eu curașul să încerc ceva nou. De fiecare dată când mi se închidea o ușă în față, una nouă mi se deschidea în altă parte. Și tot timpul era în mine ceva, acel ceva care ținea speranța vie.
Am început anul în forță, încrezător. Lucram pentru un austriac care-mi promitea raiul pe pământ. Treaba o mers până pe la începutul primăverii când am observat că de fapt promisiunile nu plătesc facturi și nu țin nici stomacului de foame. Așa că am ieșit din joc. Bogații mereu au exploatat săracii, crezând că doar ei trebuie să câștige. Eu am o vorbă după care m-am ghidat mereu: nu o să fie cum vreau eu, dar nici cum vrei tu nu va fi! Așa am ajuns să lucrez pentru altcineva pentru o perioadă de timp. Cam vreo 4-5 luni din an am fost într-o stare din asta de incertitudine. Nu era nimic sigur, nu știam ce și cum. Lucrurile așa au mers până m-am hotărât să fiu independent și să nu mai depind de nimeni și nimic, nici de firme și nici de bogătași care să mă exploateze. Am ajuns într-un final să joc jocul după regulile mele. Vremea mea sosise!
Până să ajung să-mi fiu propriul stăpân, rătăceam foarte mult, punând botul la promisiuni și tot felul de vrăjeli ieftine. Nu sunt supărat pe cei care au profitat de mine, sau de serviciile mele. Din contra, le sunt recunoscător. Datorită lor am ajuns să văd mai bine latura naturii umane și să cunosc mai bine psihologia. Și tot datorită lor am reușit să ajung să-mi fiu propriul stăpân.
Am lucrat cu drag și spor tot anul, indiferent că era cald sau frig. Când ajungi să tragi pentru tine, abordarea se schimbă complet. Am ajuns și în acel punct când eram epuizat total și nu puteam nici măcar să mă mișc de la oboseală. Dar nu-mi pare rău. Toate aceste lucruri m-au întărit, m-au îmbunătățit și m-au făcut să mă străduiesc să devin o versiune de-a mea din ce în ce mai bună.
Și tot în acest an am făcut și ceea ce nu făceam înainte: călătorii în lume. Am vizitat castele vechi, conace, locuri istorice. Și nu în ultimul rând, mi-am vizitat și neamurile aflate la distanță mare față de mine. Sighișoara a fost mereu principalul loc care simțeam că mă atrage, că mă cheamă oarecum. Și simțeam această chemare mai ales după ce am aflat că am acolo neamuri. Am aflat că am acolo o verișoară, în care practic o soră pierdută mi-am găsit. Vizitând-o pe ea și pe familia ei, eram ca și regele Ludovic al 2-lea care își adora verișoara, pe împărăteasa Sisi. Obișnuiam să ne și poreclim între noi după numele celor doi suverani. Discuțiile zilnice cu ea din acea perioadă m-au ajutat enorm de mult să ies din impasul în care eram. După moartea bunicii mele eram la pământ precum Germania după al doilea război mondial. Nu eram bun de nimic. Nu aveam nici bani și nici de lucru nu îmi ardea. Nu aveam poftă de viață pur și simplu. Dar această verișoară, care până în acel moment era o fantomă, o necunoscută, prin felul în care mă aborda și cum trăgea de mine să mă pun pe picioare, o ajuns să fie ca o soră pentru mine. Datorită ei am putut intra în 2024 ca un om cu capul pe umeri cât de cât. Mai departe totul a depins de mine și m-am străduit să mă adun. Un alt loc foarte important care am reușit să vizitez este castelul împărătesei Sisi de lângă Budapesta. Este vorba despre Castelul Regal Gődőllő. Cel mai mare vis de-al meu a devenit realitate prin faptul că am vizitat acel castel.
Și partea cea mai bună am lăsat la final. Punctul culminant în toată această poveste a fost acel moment în care m-am decis să încep să frecventez liturghiile de la Mănăstirea Maria Radna. Adevărata schimbare pentru mine acolo s-a întâmplat. Încercam să înțeleg cum de eu ca persoană nereligioasă m-am simțit atras de biserică. Era o chemare? Ce fel de atracție era? Acolo am reușist să cunosc oameni noi și să-mi fac și prieteni noi. Pentru prima dată în viața mea am nimerit într-un loc în care nimeni nu îmi cunoștea trecutul, și unde nimeni nu mă judeca pentru ceea ce fac sau ceea ce sunt, sau pentru ce am făcut în trecut. În acel loc am pășit pe o cale a vindecării. Sunt conștient că vindecarea nu va fi una completă, deoarece sunt răni care niciodată nu se vor vindeca în totalitate și amintiri care niciodată nu vor fi uitate. Dar eu totuși mă străduiesc. De când am luat pe această cale am devenit mult mai creativ. Aproape zilnic desenez, sau scriu. Am descoperit că adevărata mea vocație este creația. Să creez ceva mereu, indiferent că e vorba de un desen, sau de o poezie. Orice, doar să fie opera mea, munca mea. Acest lucru e cel mai bun remediu, plus că îmi ține și mintea ocupată.
Lăsând puțin la o parte aceste povestiri cu aură optimistă, trebuie să fim realiști. Nu putem trece cu vederea faptul că odată cu trecerea anilor totul devine parcă mai greu. Viața pare să se schimbe din ce în ce mai tare, iar noi din cauza acestor schimbări ajungem să ne complicăm și să ne încurcăm tot mai mult. Și nu putem uita nici faptul că pe măsură ce anii trec noi îmbătrânim. Aici e realitatea crudă și nemiloasă. Societatea din prezent nici măcar de departe nu mai e ceea ce era în urmă cu 100 de ani de exemplu. Totul s-a schimbat și se va schimba și mai mult de atât. Trebuie să fim conștienți de faptul că oricât de bine ne-ar merge în momentul de față, toate acestea mâine sau în oricare altă clipă se pot schimba. O boală incurabilă și deloc așteptată, un deces, un necaz în familie, o nenorocire, un accident, pierderea locului de muncă - oricare din acestea se pot întâmpla oricând. Și cea mai mare greșeală e să crezi că ție nu ți se poate întâmpla. Niciodată să nu zici niciodată!
Am decis ca în noul an care vine să mă străduiesc și mai mult ca să evoluez și să mă dezvolt. Sunt atras de dorința cunoașterii. Mereu eram un căutător spiritual care încerca să-și găsească locul, rostul și menirea. În sfârșit pot confirma că am pășit pe această cale a cunoașterii. Anul acesta am luat și câteva decizii mai radicale: am rupt legături cu diverse persoane, cunoștințe din trecut, sau chiar și vecini. Nu poți fi prieten cu o persoană cu care nu ești pe aceeași lungime de undă, sau cu care nu ai 80-90% intere și pasiuni comune. Un om care e în totalitate contrariul tău, indiferent că-ți este prieten din copilărie, rudă, vecin, etc., nu face altceva decât să te tragă în jos. Am eliminat treptat din viața mea bârfitorii, falșii prieteni și pe cei care în spatele meu mă vorbeau de rău, mă batjocoreau, sau mă judecau. Astfel de persoane nu au ce căuta la masa mea. Prieten îmi este acea persoană care nu mă judecă, care nu mă batjocorește și care mă acceptă așa cum sunt eu, și nu în ultimul rând, care prin natura lui reușește să mă ridice, nu să mă împingă în jos.
Eu tot ce-mi pot dori în anul care vine, e același lucru ce doresc și la alții. Să nu mai pierd pe nimeni din familie și nici din altă parte persoane dragi. Să nu mă trezesc cu vreo boală incurabilă. Să-mi văd prietenii, rudele și cunoscuții că le merge bine, că sunt sănătoși și că se bucură de viață. Și dacă aș putea cântări toate acestea într-o balanță, și aș avea puterea și posibilitatea să aleg, aș prefera să văd persoana la care țin că o duce bine, iar eu să fiu acela care suferă.

O poveste de Crăciun

"Crăciunul este locul de păstrare al amintirii inocenţei noastre." - Joan Mills

Inițial vroiam ca titlul acestui articol să fie "Cel mai frumos Crăciun", dar pe urmă totuși m-am răzgândit și am ales cea de "O poveste de Crăciun". Oricare ar fi fost titlul, prea puțin ar fi contat, deoarece conținutul este esențialul, iar în viziunea mea, acest conținut reprezintă cea mai frumoasă poveste de Crăciun care aș fi putut povesti vreodată. Trebuie să recunosc că e prima dată când scriu despre Crăciun, mai ales într-un mod pozitiv. Cititorii mei fideli știu că în urmă cu vreo 15 ani când am înființat acest blog, scriam doar despre arte marțiale și metodele mele de antrenament în Shaolin Kung-Fu. Mai târziu am început să scriu câte ceva și despre spiritualitate. Iar mai târziu am început să scriu despre propria mea filozofie, după care am trecut la poezii compuse de mine, gânduri, trăiri și experiențe trăite tot de mine. Cu alte cuvinte, scrisul a devenit un refugiu pentru mine și o modalitate de eliberare. Simțeam farmecul sărbătorilor doar pe vremea când eram copil. Apoi totul s-a schimbat și farmecul a dispărut în neant, s-a evaporat, lăsând în urmă amintirile unor vremuri frumoase de mult apuse. Sunt mulți adulți pentru care Crăciunul nu are farmec și reprezintă doar durere sau frustrare. Acum câteva săptămâni, un bun prieten de-al meu mi-a spus că nu trebuie să las să moară în mine spiritul sărbătorilor și să le trăiesc ca și pe vremea când eram copil. Nu știu dacă am reprodus exact cuvintele lui, dar ceva asemănător mi-a spus. Și deja de pe atunci au început să se contureze în mintea mea ideile pentru un viitor articol legat de Crăciun.
Când eram copil abia așteptam Crăciunul, dar pe măsură ce am crescut, totul a devenit exact opusul. Ceea ce cândva era frumos și plăcut s-a transformat într-un dezechilibru total și haos. Problemele de familie au dizolvat tot ce era frumos odinioară, lăsând în urmă doar un gol imens, cu multă tristețe și suferință. Cândva se auzeau vorbe frumoase de Crăciun, dar pe urmă, tot ceea ce am văzut și am auzit nu erau altceva decât certuri, înjurături, lacrimi și plânsete, neînțelegeri și reproșuri de peste tot, și lista ar putea continua. Când eram copil, tata făcea tot timpul bradul, iar pe mine până atunci mama și bunica mă duceau la plimbare. Și astfel credeam că Moș Crăciun există și simțeam din plin frumusețea și farmecul sărbătorilor. Dar după cum spuneam, vremurile s-au schimbat apoi. Dacă înainte tatăl meu obișnuia să facă bradul, mai târziu de pe la 12-13 ani aveam să-l văd mereu mort de beat, decăzând tot mai mult pe zi ce trece. Și treaba asta așa funcționa și de sărbători. Cine să mai facă bradul când el zăcea beat iar mama și bunica se necăjeau și se consumau din cauza aceasta? Iar eu priveam tot scenariul neputincios, fără să pot face ceva, pentru că eram copil, eram prea mic, eram neajutorat. Nu mai făcea nimeni bradul. Pur și simplu se anula Crăciunul. Ne ziceam "Crăciun fericit", dar acel Crăciun numai fericit nu era, la fel cum nici noi. Acolo unde cândva sosea Moș Crăciun, urma să vină ori poliția din cauza scandalurilor, ori ambulanța din cauza bolilor...
După cum spuneam, pe vremea când eram copil, abia așteptam Crăciunul, ca oricare alt copil. Era frumos, era plăcut, avea farmec. Dar după aceea totul s-a schimbat. Problemele de familie au făcut ca toată această frumusețe să dispară, luând și farmecul în adâncuri. Cam așa a arătat o parte din copilăria mea, toată adolescența, plus o parte bună din viața de adult. Pot spune că cea mai mare parte din viața mea de până acum, Crăciunul am perceput într-un mod total neplăcut. Dar nu mai vreau să vorbesc despre lucruri negative, ci despre ceva frumos. Au trebuit să treacă atât de mulți ani grei, cu multe provocări și încercări, ca într-un final să simt acel farmec pierdut din copilărie.

Acest articol nu ar fi luat naștere dacă nu aveam norocul de a mă alătura grupului de voluntari și coriști ai Bazilicii Maria Radna. Pentru prima dată în viața mea am simțit efectul pozitiv al schimbării, iar acest lucru pentru mine e un adevărat miracol. Din tot sufletul pot afirma că acest lucru pentru mine e cea mai mare onoare de care am avut parte până acuma. Viața mea nu a fost una obișnuită după cum am descris câte puțin mai sus. Mai mult de jumătate din viața mea nu am avut liniște în casă și o trebuit să trec prin încercări foarte grele ca să ajung să fiu astăzi omul care sunt. Lumina din capătul tunelului, pentru mine, a fost acea zi de duminică 27 august 2023 când am venit pentru prima dată la Maria Radna, participând la liturghie. Nu o să mă aprofundez acum în acest subiect deoarece nu cu mult timp în urmă am mai scris două articole despre călătoriile mele la mănăstirea Maria Radna și pentru cine dorește se pot reciti de aici și de aici. În urmă cu ceva timp am avut șansa să particip la împodobirea bisericii, ceea ce pentru mine a fost o mare bucurie. Trebuie să menționez că făceam acest lucru pe vremea când eram copil și până în perioada adolescenței împreună cu bunica mea, în fiecare an la biserica de la noi din Ghioroc. Cu toate că ideile și concepțiile mele pe parcurs s-au schimbat, dar totuși de mic copil eram un membru activ al bisericii și sărind mereu în ajutor, participând activ la tot felul de lucrări, reparații, curățenie, împodobiri, etc. De asemenea, tot de pe vremea când eram copil, obișnuiam să duc mereu flori la biserică, să fie puse în vazele din fața altarului sau în fața statuii Sfântului Anton. În 2010 am avut ultima acțiune de împodobire, deoarece bunica mea după aceea nu mai putea participa din cauza vârstei înaintate, iar eu fără ea nu vroiam să mai merg. Aveam 22 de ani atunci. Iar acum, 14 ani mai târziu am avut șansa să fac din nou de Crăciun ceea ce făceam de mic copil: să ajut și eu la împodobirea bisericii!
Toată această operațiune a trezit în mine vechile amintiri îngropate și lăsate în uitare de atâția ani. Eu, care în anii precedenți, eram un mare anti-Crăciun din cauza convingerilor mele ateiste și antireligioase, am ajuns să simt iarăși din plin farmecul Crăciunului, acea bucurie de mult uitată în copilărie, și de care îmi era atât de dor...

În toată această poveste, eu sunt ca și Grinch din filmul lui Jim Carrey. Cu toții știm povestea. Grinch era un personaj foarte negativist și pesimist care simțea o ură nebună față de Crăciun. Dar dacă stăm un pic și analizăm povestea cu atenție, din perspectivă psihologică, atunci vom observa că Grinch a ajuns să urască Crăciunul din cauza indiferenței și a răutății din oameni, și nu pentru că s-a născut el să fie rău. Omul devine ceea ce îl modelează mediul din jurul lui, iar dacă nu se străduiește să iasă din mizerie, atunci mizeria îl va înghiți. Cam asta e povestea lui Grinch, și oarecum așa era și povestea mea. Nu pot să spun că am urât Crăciunul, dar nici nu i-am simțit farmecul și bucuria în anii precedenți. Și iată că după atât de mulți ani, o mică scânteie, o mică lumină, a făcut ca vechile amintiri să renască și să iasă la suprafață, emoții și trăiri uitate de mult. Să nu credeți nici măcar pentru o clipă că ceea ce am povestit până acuma am făcut ca să mă plâng, sau ca să cerșesc milă și înțelegere. Eu nu așa sunt, nu așa funcționez. Faptul că-mi descriu traumele pentru mine e terapie, și prin astfel de acțiuni încerc să încurajez și pe alții să nu renunțe niciodată. Sunt recunoscător tuturor suferințelor mele, le datorez tot ceea ce știu și ceea ce sunt astăzi. Dacă duceam o viață în puf și pene, trăind totul în roz, azi poate eram și eu un bețiv ca și tatăl meu, sau un alcoolic sinucigaș precum bunicul. Dar pentru că am străbătut desculț iadul, m-am întărit, am învățat și m-am ridicat ca să pot vedea paradisul. Am murit de atâtea ori, doar ca să pot renaște mereu, mai înțelept, cultivând compasiunea și iubirea și evitând violența și ura. Durerea și suferința nu pot fi evitate. Orice ființă vie le va experimenta la un moment dat. Nu trebuie să ne opunem suferinței. Nu o putem controla. E exact ca și cum am încerca să oprim furtuna. Trebuie să așteptăm ca ea să treacă, căci pe urmă va ieși și soarele. Suferința nu poate fi învinsă, din contra, trebuie să învățăm să trăim cu ea. Când trebuie să plângem, atunci plângem, altfel lacrimile blocate vor fi picături de sânge.
Cea mai mare problemă a noastră e că atunci când suferim, indiferent din ce motiv, mereu așteptăm salvarea din exterior, de la altcineva. Uităm că existăm și că de fapt aceasta înseamnă totul. A exista nu înseamnă doar a suferi, mai înseamnă și a experimenta, bune și rele în același timp. Ajutorul, validarea, recunoștința nu din exterior vin, ci întâi de toate din interior. Nimeni și nimic nu te poate vindeca sau aprecia dacă tu nu vrei. Dacă tu nu te poți accepta pe tine și nu te poți iubi, atunci cum ai vrea ca cei din exterior să o facă? Sau cum ai vrea să îi poți tu accepta pe ceilalți dacă nici măcar pe tine nu te poți accepta și te judeci? Cam astea sunt principalele lecții pe care le-am învățat în anii mei de suferință, învățături pe care încerc să le transmit mai departe celor care vor și care le pot înțelege, prin faptul că scriu articole, poezii și cugetări.
Faptul că am putut participa la împodobirea bisericii, iar mai apoi să particip și la un concert de colinde - deci e ceva ce nu credeam vreodată că voi face în viața aceasta. Și iată că așa am ajuns să duc mai departe tradiția muzicii. Aproape toți strămoșii mei erau muzicanți, înafară de mine. Tatăl meu era toboșar și un unchi de-al meu la fel. Străbunicul cânta la trompetă. Un unchi din partea mamei cânta la acordeon. Nașul meu era saxofonist și cânta și la oboi și clarinet, fiind profesor de muzică și membru al filarmonicii din Arad. Și oarecum spiritul sărbătorilor a făcut să descopăr și să realizez că, direct sau indirect, de când sunt corist, duc și eu tradiția muzicală mai departe, chiar dacă nu prea am mari cunoștințe în domeniu.

Când am participat la acel concert de colinde la Bazilica Maria Radna, iar ziua următoare la biserica romano-catolică din Lipova, în timp ce cântat mai priveam și în jur. Am observat oamenii adunați în biserică, mulți venind special să ne audă cântând. I-am privit și nu o trebuit să depun mare efort ca să le pot analiza expresiile. Tot ceea ce puteam vedea pe ei era bucuria. Pe fețele lor erau zâmbete, parcă radiau de bucurie în timp ce ne ascultau pe noi cum cântăm. Unii chiar lăcrimau, și erau lacrimi de bucurie, nu de tristețe. Pentru 30 de minute cât a durat concertul, noi o mână de oameni, prin faptul că am cântat, eram motivul pentru care un număr mare de oameni s-au simțit bine, zâmbeau emanând lumină parcă, lăcrimând unii de bucurie. Și tot acest miracol am înfăptuit noi, iar din acest NOI am fost onorat să fac și eu parte. Totul a fost atât de înălțător. Nu există cuvinte care să descrie evenimentul și experiența. Poate doar un singur cuvânt se potrivește aici: perfecțiune!
Crăciunul nu este despre cadouri, sau cel puțin nu asta ar trebui să fie ideea de bază. Nu aia contează ce găsești sub brad, ci alături de cine te uiți sub brad. Mult mai mult contează să ai familia unită întotdeauna, nu doar de Crăciun, decât orice alt cadou. Cel mai important e să ai o familie, sau cel puțin să mai ai pe cineva în viață din familie. Cadoul e ceva simbolic, de fapt dăruim ceea ce avem în suflet, iar eu anul acesta m-am dedicat să ofer bucurie. Nu știu dacă am reușit sau nu în totalitate acest lucru. Sper ca măcar pe un sfer să-mi fi ieșit.
În urmă cu un an (2023), abia așteptam să pot veni la Maria Radna de Crăciun, ca să pot asculta acele cântece minunate, cântate de o doamnă cu o voce miraculoasă, divină, venită parcă din altă lume. Și iată că un an mai târziu (2024), nu doar că am avut ocazia să felicit și personal doamna cu vocea divină, spre marea mea bucurie, ci am ajuns să fac parte și eu din acel cor minunat pe care-l admiram atât de mult, legând chiar și prietenii cu acei oameni. Îmi aduc aminte și acum, cum astă vară îi admiram privind de la distanță, până când a venit momentul magic să mă alătur lor și eu. Și acum în pragul sărbătorilor, când stau așa și mă gândesc la toate aceste lucruri, îmi dau seama că de fapt așa arată un adevărat miracol, sau eveniment miraculos. Eu niciodată n-am scris despre astfel de lucruri. Dacă stau bine să mă gândesc, în majoritatea articolelor mele îmi descriam stările sufletești întunecate și suferințele, cu multă simbolistică și metafore, transformând durerea în artă. Scriam despre astfel de lucruri deoarece prea puține motive de bucurie aveam, aproape zero. De fiecare dată când se apropia Crăciunul eram lovit de depresii și letargii, simțeam doliul că mă chinuie și cum toate amintirile neplăcute parcă prind viață. Dar iată că anul acesta în loc de întuneric am văzut lumină și pentru prima dată după atâția ani am trăit Crăciunul așa cum trebuie: în bucurie, oferind bucurie și primind bucurie. Așa ar trebui să fie toate poveștile de Crăciun: despre bucurie. Și nu în ultimul rând, toate poveștile de Crăciun ar trebui să fie cele mai frumoase povești spuse vreodată.

Niște păreri

"Să fii hotărât în părerile tale!" - Cicero

A fost o perioadă din viața mea când nu înțelegeam tot ceea ce înțeleg acuma. Judecam oamenii după aparențe și mă grăbeam să arunc cu reproșuri și acuzații, fără să am habar de cele mai multe ori. Dar, odată cu trecerea anilor, pot spune că m-am mai dezvoltat și eu, și oarecum m-am mai și maturizat (cel puțin așa cred). Pe plan teoretic cel mai mult te ajută faptul că studiezi, te documentezi și citești. Cititul deschide multe porți și lărgește orizonturile. E bine ca mai multe subiecte să fie aprofundate și să nu te limitezi doar la o singură carte, sau la un singur subiect. Pe plan practic, interacțiunile umane și comunicarea cu alții sunt elementele care ajută cel mai mult. De asemenea implicarea în diverse activități contribuie la o bună dezvoltare. Ca să scriu acest articol, cel mai mult am fost inspirat de ceea ce se petrece în ultima perioadă. Trebuie să recunosc că ideea de a scrie acest articol a fost din cauza alegerilor parlamentare din România. Din păcate datorită acestor alegeri am avut prilejul să văd comportamentul oamenilor, societatea actuală și cam tot ce mă înconjoară. Au fost mulți oameni pe care îi admiram de la distanță, dar după aceea mi-am dat seama că sunt doar niște nulități care se pare că nu se vor dezvolta niciodată.
Sunt mulți oameni care la prima vedere par educați, dar după un timp îți dai seama cât de nedezvoltați sunt. Cei mai mulți oameni sunt conduși de ură, și partea cea mai tristă e că se lasă cumva consumați de această ură. Ura față de tot ceea ce nu pot înțelege, ura față de tot ceea ce nu pot accepta, ura față de societate, ura față de sistem, ura față de politicieni și nu în ultimul rând ura față de semeni. Cândva eram și eu un astfel de om și mi-am pierdut mulți ani din viață făcând parte din această categorie. Dar după cum spuneam, am început să pun accent pe dezvoltarea mea personală și pe autodisciplină, fiind inspirat de alții pe care îi vedeam că evoluează, plus că am simțit și eu nevoia să-mi înving o parte din frici, să trec peste niște bariere și limitări și să trec la un alt nivel. Cei mai mulți oameni îi învinovățesc pe alții pentru eșecurile și nerealizările lor. Dau vina pe vecinul, pe părinți, pe împrejurimi, pe sistem, pe conducători, pe oricine înafară de ei înșiși. Cel mai mare dușman de-al tău întotdeauna e personajul din oglindă și nu altcineva din exterior. Așa că dacă trebuie să învingi pe cineva, atunci știi cine e acel cineva. Depășindu-ți propriile limitări ajungi să renaști ca alt om, total schimbat, cu noi orizonturi și cu alte percepții. Și toate acestea într-un mod pozitiv.
Cei mai mulți oameni sunt nemulțumiți și nu le convine nimic. Indiferent cine ar ieși președinte, indiferent ce s-ar face sau ce nu s-ar face, ei tot frustrați și nemulțumiți vor fi. Când ajungi în punctul în care ajungi să fii mulțumit cu tot ceea ce ai și tot ce ai realizat, poți spune că ai pășit pe drumul călătoriei tale. Niciodată n-am dus lipsă de nimic pe plan material, chiar dacă în trecut aveam și eu de multe ori momente de furie și nemulțumiri din cauza unor frustrări. Oricât de sărac eram dar o pâine mereu mi-am permis să-mi cumpăr. Atâta timp cât voința și motivația nu dispar, nici eforturile pentru o viață bună și un trai decent n-au cum să dispară.
Cei mai mulți oameni nu sunt mulțumiți nici măcar de propria persoană. Nu se pot accepta pe ei înșiși, se judecă singuri, găsind tot felul de motive doar să se rănească singuri. Cei mai mulți oameni au vise nerealiste și vor să ajungă ceva ce nu pot fi. Sunt mulți care nu se pot suporta din cauza felului în care arată. Nu le convine că sunt grași, sau slabi, dar în același timp nici nu vor să facă ceva ca să schimbe situația. Mi-am pierdut mulți ani din viață neputând să mă accept din cauza faptului că eram slab. De mic copil aveam o constituție fizică firavă și eram slab de când mă știu. Am petrecut mulți ani trăgând de fiare, dar fără rezultatele dorite, din cauză că nu aveam atitudinea potrivită. Dar după ce am regândit totul, atât dieta cât și felul în care să mă antrenez, dar nu în ultimul rând și mentalitatea, situația a început să se schimbe și rezultatele nu au întârziat să apară. Morala poveștii e că atâta timp cât tu nu te poți accepta pe tine așa cum ești, nici pe cei din jurul tău nu ai cum să-i accepți. Te vei judeca mereu, atât pe tine cât și pe ceilalți.
Pe mine nu mă interesează cine pe cine iubește și nici nu mă deranjează aceste chestiuni. Atâta timp cât e vorba de un om cu bun simț chiar nu îmi pasă de naționalitate, etnie, rasă, religie sau orientare sexuală. Toate aceste lucruri sunt niște bariere mentale, limitări, care nu fac altceva decât hâră, ură și conflicte. Datorită acestor idei preconcepute, în spatele cărora stă ura și lipsa de cunoaștere, ajungem să uităm că de fapt cu toții suntem oameni.
Nu pot să spun că trăiesc viața perfectă și dacă familia mea ar fi întreagă poate că ar fi dezamăgită de mine din multe puncte de vedere, sau poate că nu! Toți foștii mei colegi de școală și facultate s-au realizat, ca să spun așa. Au mașini, jobb-uri bine plătite, familii, copii, etc. Eu nu am nimic din toate acestea. Uneori îmi pare rău, dar de cele mai multe ori nu. Nimic nu regret din ce am făcut, regret doar ceea ce n-am făcut, în special lucrurile pe care le puteam face! Dar, fapta e consumată și nu e timp pentru regrete din trecut. Viața merge înainte, iar eu tot ce pot face e să mă concentrez pe prezent, trăind clipa, savurând libertatea și să mă dezvolt în continuare. Nu am de gând să întemeiez familie și nici să fiu sclav în ceva corporație multinațională lucrând pe mai multe schimburi pe bani puțini. Am ajuns în punctul în care să mă pot accepta așa cum sunt, și după foarte mulți ani, să fiu mulțumit de mine într-un final. Am libertatea să fac ce vreau, când vreau, să realizez creații artistice, și mie mai mult de atât nu-mi trebuie. Cine nu înțelege aceste lucruri și nu mă poate accepta așa cum sunt, nu are decât să părăsească cărarea pe care merg eu. Ce nu merge nu trebuie forțat, iar eu pot înțelege acest lucru.

Ego

Ego

Pe mine au pus stăpânire sentimentele
De aceea nu le-am trăit cum trebuie
Din praf de stele provin
Și tot praf de stele o să devin
Încă nici nu m-am născut
Dar deja am și murit.

Simt că prind viață deodată
Bazându-mă acum pe simțuri
Tu mi-ai arătat mai multe minuni
Decât mi-ar fi arătat raiul vreodată
Și cu toate că nu te-am cunoscut
Totuși te-am iubit.