Artele marțiale în vremuri moderne

"Scopul final al artelor marţiale este să nu fie nevoie să le utilizezi." - Miyamoto Musashi

În zilele noastre arte marțiale au ajuns să fie practicate în orice colț îndepărtat al lumii. Nu există sat sau localitate unde cineva să nu fi auzit măcar de un singur stil de arte marțiale. Mulțumită tehnologiei și circulației libere a informațiilor lumea a ajuns să cunoască de existența artelor marțiale. Nu numai atât! Artele marțiale au ajuns să fie practicate pe tot globul, de la mic la mare, de la copii mici până la vârstnici.
Problema e alta. Ceea mai mare problemă e că artele marțiale, indiferent de stil sau origine, sunt privite ca simple sporturi. Pardon, sporturi de contact, un fel de box mai avansat cu bune modalități pentru autoapărare. Niște abilități acrobatice aduc o îmbunătățire la vedere. Testele de spargeri normal că sunt doar forță brută obținută de-a lungul practicii. Povestea marilor maeștri de altă dată normal că sunt și astea doar niște legende ca să motiveze practicanții. Și cu astfel de exemplu tot a-și putea continua până la nesfârșite. Cunoscutul om de afaceri american Bo Bennett definește artele marțiale ca fiind o metodă bună pentru construirea caracterului, și nu doar o simplă luptă. Mai bine de atât nici nu putea omul să se exprime. Tot respectul pentru el.
După cum spuneam, artele marțiale sunt privite doar ca simple sporturi. Dar stați așa! Nici măcar sportul în ziua de astăzi nu mai este sport. Aproape 90% din așa zisa industrie a sportului se bazează în principiu pe marketing. Ca să îți cumperi echipamente, uniforme, suplimente, vitamine, și multe altele, te costă enorm. Să nu mai vorbesc despre substanțele interzise, steroizi, dopping, ș.a.m.d. Pe lângă toată superficialitatea asta, consumatorism și marketing, se practică și trișatul din greu. Toți vor rezultate bune în timp cât de scurt posibil dar fără să depună mare efort în schimb. După cum spuneam, nici sportul nu mai e ceea ce era cândva.

Artele marțiale în zilele noastre au decăzut, aproape în totalitate. Pe lângă faptul că sunt privite ca simple sporturi, rezultatele eforturilor depuse se rezumă doar la niște centuri colorate, medalii, diplome și grade. Se fac campionate, seminarii, tot felul de stagii de pregătire. Toate astea costă bani. Te costă să te înscri la așa ceva. Practic, oarecum îti cumperi gradul sau diploma sau despre ce o fi vorba. E ca și cum te înscri la o universitate mai puțin renumită, și indiferent că frecventezi sau nu cursurile, la final oricum îți primești diploma pentru că tu ai plătit. Să nu mai zic despre așa zișii instructori, sau maeștrii. Unii de la vârste fragede, sub 30 de ani, deja se autoproclamează mari maeștri. Termenul de maestru ar trebui acordat cuiva care stăpânește un stil la desăvârșire, cineva care și-a pus amprenta și și-a lăsat numele în urma lui. Până și renumitul Templu Shaolin a ajuns un loc popular pentru turiști, iar ca studenți sau discipoli bineînțeles că cei care își permit din punct de vedere financiar se pot înscrie. Toată arta și măiestria călugărilor Shaolin a ajuns astăzi să fie un circ acrobatic ieftin pentru bani. Să ne înțelegem, nu critic pe nimeni și nici nu acuz. Nu acuz o persoană anume, nu am cu nimeni nimic. Acuz doar mentalitățile stricate care degradează arta. Bineînțeles că există și maeștri și instructori de arte marțiale, care se dedică trup și suflet studiului. Aceste persoane merită tot respectul, atât ca persoane cât și ca și caractere. Sunt o adevărată sursă de ispirație pentru cei din jurul lor, atât pentru felul lor de a fi cât și pentru stilul lor de viață. Exemplul lor e demn de urmat.

O altă problemă reprezintă programul de antrenament. În zilele noastre, cursurile de arte marțiale sunt organizate să se desfășoare de 2-3 ori pe săptămână, în general. Normal că sunt și excepții, unde se fac mai multe antrenamente, poate chiar zi de zi. Aceste antrenamente durează cel mult două ore. În acest interval de timp se fac cam de toate. Se trec repede în revistă niște noțiuni de bază, cum ar fi pozițiile, anumite mișcări, poate câteva exerciții pentru stretching și forță, unpic de sparring, și foarte puțin probabil niște exerciții de respirație sau relaxare. Adevărul e că într-un astfel de ritm progres serios nu se poate face. Cele enumerate mai sus nu sunt altceva decât rețeta clasică recomandată de doctori și nutriționiști, un fel de 30 de minute de mișcare pe zi, varianta îmbunătățită. Un astfel de antrenament e ok pentru copii, sedentarii care n-au făcut mișcare în viața lor, obezii care vor să slăbească, fetele care vor să-și îmbunătățească aspectul și condiția fizică, dar în nici într-un caz pentru practicantul serios care vrea să obțină desăvârșirea. Dacă doriți cu adevărat rezultate bune trebuie să vă antrenați singuri, și mult mai mult decât în astfel de cluburi sau dojo-uri. Bineînțeles asta nu înseamnă că nu vă puteți înscrie la un curs de arte marțiale. Ce vreau să spun e că dacă vă bazați doar pe acele antrenamente la care participați la curs de mare progres nu prea cred că veți avea parte. Aceasta este una dintre motivele mele personale pentru care am refuzat să mă înscriu la vreun club. Am preferat să mă antrenez singur, zi de zi, seară de seară. Am renunțat la distracții, prieteni, ieșiri, și alte chestii de genul, totul doar de dragul artelor marțiale și din nevoia de a fi mai bun în domeniu. Asta așa ca o mică paranteză am punctat.

Practicantul ar trebui să-și facă un stil de viață din asta. Până la urmă asta reprezintă artele marțiale: un stil de viață, o modalitate de a trăi în armonie cu tot ceea ce ne înconjoară. Nu este o luptă cu viața, ci din contra, este fuziunea cu viața. Mișcările învățate nu trebuie să fie pentru distrugere, ci pentru o sănătate mai bună. Autoapărarea și lupta trebuie să fie opționale, aplicate doar la nevoie, și atunci cu mare atenție și responsabilitate. Experiența acumulată în urma antrenamentelor ar trebui să fie pentru dezvoltarea personală și sănătatea fiecăruia, nu pentru lupte, competiții și profit. Pe asta se bazează principiile artelor marțiale tradiționale. Te antrenezi și te călești ca să învingi un singur adversar adevărat: pe tine însuți, și nu pe alții. Antrenamentele sunt atât pentru întărirea fizicului cât și a psihicului. Un luptător adevărat caută să-și depășească limitele prin efort propriu, caută să fie o persoană mai bună, morală, pregătită să ajute la nevoie. Practicantul trebuie să-și întărească mintea, astfel încât să nu cadă în capcana emoțiilor și a stărilor sufletești înșelătoare. Trebuie să știe să conștientizeze. Pentru asta trebuie să mediteze, să studieze psihologia și o parte a filozofiei. După toate astea, trebuie să-și formeze propria filozofie de viață, propriul fel de a fi, în concordanță cu principiile din arte marțiale. Ca alimentație, practicantul nu trebuie să ajungă la extreme. Nu trebuie să fie nici cel mai feroce carnivor, dar nici veganul fundamentalist. Asta înseamnă că alimentația trebuie să fie echilibrată. Trebuie consumate multe fructe, legume, cereale, lactate și nu în ultimul rând și carne. Suplimentele nutritive, cele folosite de culturiști, ca idee, personal nu le recomand. În schimb recomand vitaminele, cum ar fi vitamina A, B, C, omega 3-6-9. magneziu, calciu, boabele de ginseng tonic, multivitaminele și mineralele. Pe lângă asta consumul apei este esențial. 2-3 litrii de apă pe zi, și cât mai puține sucuri, dulciuri, cafea, și dacă e posibil o cantitate cât mai redusă de alcool (de preferat ar fi exlcuderea în totalitate). Fumatul de asemenea ar fi bine să nu figureze pe listă. Doar în aceste condiții putem vorbi de un adevărat practicant de arte marțiale.

Un astfel de practicant tinde spre desăvârșire. Desevârșire atât pe plan fizic cât și pe plan spiritual. Fizic va fi de neînvins, iar pe plan mental stăpân pe sine, stăpân pe emoții și stări sufletești. Pe plan spiritual va merge pe drumul ce duce spre eliberare, spre iluminare. Nu-și va neglija niciodată antrenamentele, indiferent de condițiile meteo. Locul de muncă nu va fi o problemă, deoarece își va organiza timpul în așa fel încât să aibe suficient timp pentru antrenamentele zilnice. Nu-și va neglija nici familia, asta în caz că o să aibe vreodată una. Oamenii de genul acesta sunt dificili, și socializează greu. Le e greu să-și exprime sentimentele, și sunt mult prea încăpăținați ca să-și lase la o parte antrenamentele de dragul altor evenimente ce pentru ei nu semnifică mare lucru. Nu dau mare importanță pe idei precum relații sau întemeierea unei familii. În loc de toate astea preferă antrenamentele dure în singurătate, motiv pentru care de cele mai multe ori se simt motivați. Vorbesc aici și din propria mea experiență. Oamenii de genul acesta sunt rari. Nu prea sunt astfel de practicanți de arte marțiale în zilele noastre. Marea majoritate preferă o sală unde să se antreneze de 2-3-4 ori pe săptămână și gata, restul sunt doar povești. Nu le trebuie lor nici o iluminare și nici o desăvârșire de nici o culoare. Mulți vor să ajungă mari campioni, luptători în cușcă, instructori, cu alte cuvinte să-și facă o meserie din asta. Dar să nu uităm un lucru: artele marțiale au fost concepute pentru îmbunătățirea stilului de viață, nu pentru competiții, nu pentru lupte brutale pentru bani. Adevărata modalitate de practică a artelor marțiale este practicarea din inimă și dedicarea în totalitate pentru acestea, restul sunt doar povești și filozofii.

"Deşi eficienţa în luptă este funcţia principală în Shaolin Kung Fu, un beneficiu mai rapid şi mai folositor în societatea noastră supusă legii este obţinerea unei sănătăţi şi vitalităţi radiante." - Wong Kiew Kit

De ce nu sunt creștin

"Vrea Dumnezeu să împiedice răul dar nu poate? Atunci este neputincios.
Poate dar nu vrea?
Atunci e răuvoitor.
Vrea şi poate?
Atunci este diabolic." - Epicurus

Acest articol este în totalitate despre mine. Este povestea mea. Probabil multă lume o să mă condamne pentru o așa îndrăzneală fără scrupule. Sincer, nu-mi pasă. Trăim într-un stat democratic și e dreptul nostru să ne exprimăm punctele de vedere. Nu arunc cu acuzații la adresa nimănui, pur și simplu doar spun ceea ce gândesc și descriu felul în care văd lumea. Amin!
Mereu am avut de-a face cu oameni super-religioși care mereu mă contraziceau și încercau zadarnic să-mi arate că greșesc și că nu gândesc bine. Eu la rândul meu încercam să arăt că de fapt ei greșesc. Muncă inutilă și timp pierdut degeaba. Am renunțat la așa ceva pentru că nu-i mai văd rostul. Nu trebuie să conving pe nimeni cu nimic.
Sunt genul de om care o copilărie întreagă a frecventat biserica, duminică de duminică, an după an. Nu numai că am frecventat, m-am și implicat activ în tot felul de activități. Când se făcea o renovare sau curățenie generală, și alte chestii de genul, mereu eram prezent și ajutam, fie de bună voie fie împins de ai mei. Nu lipseau nici donațiile, începând de la flori pentru altar și până la bani. Sincer, nu-mi pare rău și nu regret timpul pierdut pentru astfel de activități. Poate dacă nu aveam parte de așa ceva astăzi nu eram omul care sunt.
De mic copil eram tare curios. De multe ori în loc să merg la joacă cu alți copii preferam să stau singur și să mă gândesc la chestii precum "oare cât de mare e universul", "oare mai sunt și alții sau numai noi", "oare ce o fi cu noi după ce murim". Eram un fel de aiurit-timid-singuratic-curios. Mereu eram numit special. Sincer, nu mă consider special, doar diferit.
Toate bune și frumoase până pe la vârsta adolescenței. Aveam în jur de 13-14 ani când începeau să apară primele îndoieli serioase. După cum spuneam până atunci eram un mare bisericos. Și iată că minunea a luat sfârșit. Viața mea a luat o întorsătură cumplită. Problemele de familie au început să apară ca rechinii fioroși. Veneau cu intensitate tot mai mare. Din cauza acestor probleme am avut de îndurat vreo 15 ani de groază cumplită. Am văzut pe alții pentru care astfel de lucruri erau cât se poate de normale, și nu erau afectați deloc. Pentru mine însă a fost greu. Nu vreau să menționez aici despre ce era vorba, atâta spun doar că erau probleme de familie, ca în orice altă casă. În clipele acelea, credința a fost mai puternică în mine ca niciodată de altfel. Mă rugam cu disperare, nu vroiam altceva decât ca lucrurile să revină la normal. Mi-am pus întrebarea că de ce tocmai mie mi se întâmplă așa ceva. De ce tocmai mie și familiei mele, cândcolo noi eram creștini, frecventam și ajutam mereu biserica. Mă consideram un bun catolic, iar la orele de religie preotul paroh mă dădea întotdeauna ca exemplu. Eram mândru pentru asta dar tot nu eram cu nasul pe sus. După toate astea de ce totuși o astfel de pedeapsă divină? Nu am putut înțelege nicicum.

Într-un final am înțeles. Am înțeles că nu facem excepție. Nu contează că ești un bun creștin sau nu, când necazul vine atunci te lovește din plin. A fost prima mea revelație. Am ajuns să înțeleg că așa zisul Dumnezeu nu este așa de bun precum se spune. De ce îi pedepsește pe cei buni și pe cei răi îi lasă să scape? Nicicum nu puteam înțelege asta. Unde e dreptatea? Mi-am dat seama că Dumnezeul acesta ori nu deține controlul, ori nu are atâta putere cum se spune, sau pur și simplu nici nu există. Pe lângă faptul că am început să studiez artele marțiale, care m-au întărit atât fizic cât și psihic, simultan m-am îndreptat și către filozofie. Am descoperit că au fost și alții ca mine în trecut, plini cu curiozități și de îndoieli. Am început să citesc operele lor să văd concret despre ce era vorba. Printre multele lucrări ce am studiat se remarcă lucrările lui Friedrich Nietzsche, Arthur Schopenhauer, Bertrand Russell, Karl Marx, Emil Cioran, și mulți alții. Am studiat și lucrări științifice, precum cărțile lui Stephen Hawking, Albert Einstein, Yuval Noah Harari, Charles Darwin, Richard Dawkins, Carl Sagan și mulți alții. Astfel am înțeles cum funcționează de fapt lumea. Totul se bazează pe legile fizicii, restul e chimie, iar restul care mai rămâne doar iluzie. În același timp am fost atras și de filozofiile orientale. Cu acestea am luat contact prin intermediul artelor marțiale. Am studiat intens filozofia budistă și ceea taoistă. Oarecum am înțeles că sunt singurele religii adevărate care pun accentul pe om, pe toleranță și pe ideea de iubire necondiționată. Restul religiilor doar promovează ura, homofobia și discriminarea. De ce trebuie sacrificate mieii doar de dragul tradiției, în numele unei religii, an după an înainte de sărbătorile pascale? De ce trebuie tăiate hectare de brazi pentru sărbătorile de iarnă, și pe urmă aruncate în tomberoane? De ce trebuie plătite taxe de cult, iar bisericile nu sunt impozitate? De ce un preot neaparat trebuie să aibe parohie, mașină, bani, și toate condițiile pentru o viață bună, iar alții să muncească de dimineață până seara și tot să nu aibe parte nici pe jumătate din ce are preotul? De ce există astfel de diferențe? Problema e atât felul nostru incompetent de organizare cât inexistența unei divinități. În fond, totul se reduce doar la profit și manipulare. Mințile naive reprezintă majoritatea, iar deștepții șmecheri, cei din umbră, sunt cei care organizează tot jocul pentru binele lor.
Ideea de divinitate nu e altceva decât un concept ce a evoluat în timp, în paralel cu specia noastră. Oamenii primitivi au venerat animalele sălbatice. După ce i-au putut omorâ, au început să venereze fenomenele naturii, trăznetul, tornadele, valurile. Credeau că aceste fenomene sunt manifestări ale zeilor. Mai târziu, unora le-a venit ideea de un singur zeu. Astfel a luat naștere Dumnezeul nostru actual. Au apărut sfinții, îngerii, arhanghelii, demonii și alte ființe din tărâmul imaginației umane. Au apărut cărțile sfinte, una mai colorată ca alta. Normal că aceste cărți s-au inspirat una de la alta, că doar în acele vremuri nu exista legea dreptului de autor. Cărțile acelea în timp au fost deformate prin traduceri și interpretări. E ca și cum o furnică ar fi transformată într-un elefant. Explică asta creștinilor și vei fi răstignit sau exorcizat!
Singura parte bună în toată combinația asta e că suntem ținuți sub control forțat, ne temem de ceva și nu ne măcelărim între noi precum în epoca de piatră. E un fel de rău necesar, precum capitalismul. În țările musulmane, și nu numai, încă se practică din greu măcelurile din păcate. Religia nu face altceva decât să infecteze totul precum un virus, distrugând tot ceea ce e de valoare. Dacă nu erau mentalitățile religioase, noi în ziua de azi eram mult mai evoluați și poate deja am fi colonizat spațiul cosmic. Uitați-vă la progresul țărilor care nu au o religie oficială, țări precum Olanda, Suedia, Norvegia sau Finlanda. Observați nivelul lor de trai,mentalitățile liberale, felul lor de a fi și pe urmă uitați-vă la noi, super-ortodocși, neoprotestanți, etc. Din motive religioase încă se fac discriminări homofobe. Suntem în secolul XXI, nu ar trebui nimeni să judece pe nimeni pentru felul în care trăiește. Toți avem dreptul la libertate și fericire, fiecare trebuie să facă ceea ce îi place atâta timp cât nu face rău la cei din jur. Porunca a 11-a așa ar trebui să sune: "vedeți-vă de treburile voastre."
Știința spune una, religia alta. Între cele două n-o fi niciodată armonie din păcate. Personal, sunt ateu, nu cred în nici o religie, în nici o zeitate. Nu am nevoie de așa ceva. Tot ceea ce am obținut am făcut din propriile puteri, fără să mă rog, fără să implor. Nu mă las spălat pe creier de nici un predicator, de nici un preot și de nici o persoană fundamentalistă. Nu am nevoie de religie ca să fiu o persoană bună și cu principii morale. Nu am nevoie de Dumnezeu. Nu-i sunt dator cu nimica, indiferent că m-a creat sau nu, nu am cerut asta așa că nu trebuie să fiu recunoscător pentru nimic. Progresul înseamnă schimbare, schimbarea mentalităților, acceptarea inacceptabilului. Înseamnă tolerență, fără discriminări. Atâta timp cât nu putem înțelege asta toate religiile ce avem sunt inutile. Unde este Dumnezeul vostru mult prea iubitor când oameni nevinovați sunt uciși, copii mici violați cu cruzime, izbucnesc războaie, și tot atât de multe orori se întâmplă? Oare privește cu plăcere? Dacă așa arată planul lui, mulțumesc frumos dar refuz să fac parte din așa ceva. Degeaba mergi la biserică dacă ție nu-ți pasă de aproapele tău, îți place să bârfești pe alții, te deranjează ce fac alții, ești egoist, lacom și invidios. Dacă încerci să fi religios doar din cauză că te temi de pedepse atunci avem o problemă serioasă de morală. Ar mai fi multe de spus, foarte multe, dar în linii mari cam astea sunt motivele pentru care nu am nevoie de religie și de zei în viața mea. De asta nu sunt creștin. Dar sunt o persoană morală, cu principii bine bătute în cuie, și încerc să evoluez pe plan spiritual.

"Nu poţi convinge un credincios de nimic; credinţele lor nu se bazează pe dovezi, ele se bazează pe nevoia adânc înrădăcinată de a crede." - Carl Sagan

Multidimensional

”În acest moment pot să jur că noi suntem infinitul.” - Citat din filmul The perks of being a wallflower

Înainte să te naști erai Infinitul. După ce te-ai născut ai devenit Totul. Nu ai cerut asta de la nimeni, și iată că totuși asta ți s-a dat. Erai praf de stele din nebulozitate, materie anorganică, care evoluând și îmbrățisând spiritul absolut, a prins contur, devenind materie organică, devenind ceea ce ești tu. Adevărul Suprem stă ascuns în tine, e în starea ceea mai latentă, trebuie doar să ști să o scoți la lumină. E acolo undeva în biblioteca minții tale, o carte ce cuprinde totul, plin de praf pe un sertar. Trebuie doar să o găsești. Caută și vei găsi.
Lumea nu este infinită, dar totuși e eternă. O să murim cândva, dar totuși suntem nemuritori. Aripile noastre au fost tăiate, dar totuși putem zbura. Limita este cerul, dar noi suntem dincolo de cer deja. Haosul rămâne tot haos, iar lumea rămâne totuși terenul nostru de joacă. Nu încerca să înțelegi cu mintea, căci n-ai să poți. Deschide-ți inima pentru schimbare și lasă cuvintele să-ți pătrundă adând în sufletul minții.

Când te-ai născut ți s-a dat un nume. Ai fost catalogat sexului cu tare, rasa cu tare. Mai târziu, n-ai cerut, dar totuși ai primit o religie. După aceea un buletin, carduri, acte și altele. Ai primit o identitate falsă. Tu nu ești numele tău. Nu ești bărbat și nu ești femeie. Nu ești român, nu ești maghiar, nu ești german, nu ești... Codul de bară de pe cardul de la bancă nu ești tu, la fel cum CNP-ul, acele numere fără sens nu te reprezintă. Toate aceste etichete sunt doar fictive. Sunt iluzii. Acel "crede și nu cerceta" ți-a măturat adevărata identitate și mai mult. Dar adevărata ta natură este puternică. Chiar dacă acum hibernează, într-o zi o să erupă ca vulcanul, inundând cu lava cunoașterii la suprafață totul, cu înțelepciune și cunoaștere. Probabil crezi că ești doar praf de stele. Ești mai mult de atât. Ești mult mai mult de atât. Doar că încă nu ști. Tu ești totul, și mereu ai fost. Dar nu te întrista, într-o zi vei afla totul. Totul va străluci clar precum soarele.

Ai fost expulzat din rai din cauza curiozității. Raiul e pe pământ, iar cei ce te-au alungat au fost oamenii. Ei vor ca cei ca tine să ardă în flăcările iadului. Iadul e tot pe pământ. Rai și iad, bărbat și femeie, negru și alb, yin și yang, urât și frumos. Iată dualitatea universală. Cele două noțiuni inseparabile. Ele trebuie să fie în armonie, să fuzioneze armonios dând nașterele Întregului inseparabil. Nu trebuie să fie conflicte între cele două sub nici o formă, doar armonie și echilibru.
Nimic din ceea ce vezi nu e ceea ce pare. Vezi totul așa pentru că asta îți dictează organele de simț. Ele doar te înșeală. Poți penetra vederea, poți trece dincolo de auzul obișnuit. Poți simți mai mult decât ai putut până acuma printr-o simplă atingere. Tu ești Totul, iar Totul e în tine.

M-am îmbrăcat în haine de iubire doar ca să pot înțelege cum e să iubești. Tu nu mi-ai arătat cum e, iar eu prea prins în a mea lume nu eram capabil să evadez. Nu eram capabil să descopăr singur. Nu vreau să mă atașez de tine, la fel cum nici tu nu vrei să te atașezi de mine. Lupta e grea, iar miza e prea mare. Totul sau nimic. Totul este tot, iar nimicul nu prea poate fi perceput. Această așa zisă relație e doar un început. Un început care duce la un alt început și care se va sfârși cu un alt început. Soarele răsare, apune, după care iarăși răsare. Roata vieții se învârte într-una.
Privește în urma mea și o să-ți vezi trecutul. Privește-mă în ochi și o să-ți vezi viitorul. Atinge-mă pe obraz și o să-ți simți prezentul. Transpune-te pentru moment în pielea mea și o să vezi totul. O să simți totul. Nimic nu va mai fi la fel. Sunt multidimensional. Sunt peste tot, și mereu am fost. La fel și tu, doar că nu-ți amintești. Fuziunea noastră a creeat lumea. Oamenii sunt chipul și asemănarea noastră. Sunt copiii noștri. Sunt creația noastră.
Acum, după tot ceea ce ai aflat, te poți trezi. Poți să revi la realitate. Uită de mine, uită de tine, uită de tot. Totul a fost doar un vis, iar tu ai visat totul. Totul a fost doar în mintea ta, în mintea mea. Nu ne place realitatea și de asta am căutat o formă de evadare, și tu, și eu, și cred că toată lumea. Nu ne place realitatea, dar totuși ea rămâne reală și restul sunt doar iluzii.

"Realitatea e ruina unui basm." - Lucian Blaga

Singur printre străini

"Singurătatea e soarta spiritelor superioare." - Arthur Schopenhauer

Ce fel de existență e aceea în care totul se rezumă doar la o oarecare formă de tristețe? Când nimeni nu te înțelege cu adevărat către cine te îndrepți totuși? Când ai avea atâtea de spus dar nu e nimeni în preajmă? Cine sau ce anume îți ridică moralul când greutățile mult prea grele îți apasă umerii? Cu ce te ajută să fi superior? Dar totuși cum e să fi superior? Cum e să...
Privesc oamenii din jurul meu și habar n-am dacă îi văd cu adevărat. Într-un trafic nesfârșit, văd doar niște cadavre aflate în semi-putrefracție, cu suflete în plină devorare. Sunt precum vitele transportate spre abator. Nu se pot opune sorții, deși într-o oarecare măsură își cam cunosc soarta. Lumea oamenilor a devenit un fel de tărâm pentru hoarde de zombie.
Printre aceste creaturi mă situez și eu. Și tu, și el, și ea, și cam toată lumea. Diferența e că eu sunt conștient și recunosc asta, pe când tu nu. Tu încă m-ai crezi că trăiești într-o lume perfectă în care totul are un sens. Încă te m-ai rogi la divinități pentru una și alta, seară de seară, zi de zi. Eu nu văd aceea perfecțiune. Nu mă m-ai rog de mult, și știu că și tu faci doar din ignoranță, lașitate și naivitate, și nu din dragoste și devotament așa cum crezi tu. Am încetat să îmi fac speranțe false.
Tinerețea e o continuă frustrare. Bătrânețea e doar un chin. Între a fi un inadaptant sau un ratat e doar un pas. Încotro ne îndreptăm totuși? Purgatoriul minții mele îmi spală păcatele trupului prin purificarea gândurilor. Sunt bolnav, dar în același timp sunt și propriul meu doctor.

Trăim singuri, murim singuri. Restul e doar iluzie. Sunt captiv în acest trup firav, mult prea sensibil și mult prea slab. Sunt blocat în stări sufletești pe care nu le pot controla. Sunt dezorientat precum un turist rătăcit. Comit mereu aceleași greșeli: ofer totul pe tavă, începând de la dragoste și până la afecțiune, iar în schimb primesc mereu același refuz politicos. Sunt obișnuit cu asta. Atât de mult m-am obișnuit încât și obișnuința a devenit o monotonie letargică.
Durerea a devenit starea generală. Miezul nopții e punctul culminant în care totul prinde culoare. Atunci mă simt la ceea mai mare intensitate. Gândurile atunci se intensifică cel mai mult, atât de puternic încât încep să țin discursuri pentru mulțimea adunată. Dar pe urmă mă opresc și constat cu stupoare că în tot acest timp mulțimea nici măcar nu era de față. Vorbeam doar cu mine însumi. Sunt obișnuit cu asta. Asta fac de când exist.

Ochii în care puteai vedea cândva focul dorinței, astăzi, ascund doar cenușa voinței de altă dată. M-am retras pe o insulă pustie de pe care nu mă m-ai pot întoarce, deoarece barca cu care am ajuns aici s-a scufundat. Mereu am vrut ce nu pot să am. Prințesa din povești e doar un personaj fictiv. E precum Moș Crăciun, vine doar la copii care au fost cuminți. Singurătatea e modul prin care își duc existența cei ca mine. Sunt precum un vampir. Sunt damnat, condamnat și expulzat. Ziua sunt dat la o parte și trebuie să stau în umbră, iar noaptea sunt activ căci dau socoteală gândurilor mele. Sunt doar nisipul din clepsidră care ar vrea să curgă în sens invers și nu are cum, și asta provoacă ceea mai grea suferință. Lumea are mai mult de 1000 de fețe, iar eu mă am doar pe mine. Încă m-ai caut acel ceva ce mă poate resuscita, acel ceva ce poate colora incolorul din mine. Dezamăgit mă retrag în mine, mă scufund în meditații profunde, încercând să mă regăsesc cumva. Sunt eu sufletul meu explorat cel mai mult. Sunt spiritul cu care am singura relație. Pierdut în spațiu și timp, dezorientat în galaxie precum o cometă. Sunt otravă pentru suflet și de asta nu pot avea pereche, căci a-și otrăvi tot ce e mai frumos pe lume probabil.
Patimile și pasiunile sunt antidoturi eficiente. Datorită lor exist. Asta sunt. Asta ești și tu. Suntem la fel. Suntem doar doi străini ce se cunosc prea bine. Suntem pierduți într-o rutină fără de nici un rost, pierduți în gânduri sofisticate și periculoase și stări de spirit schimbătoare. Eu recunosc ce sunt. Tu? Ai curajul? Sunt doar un individ oarecare, un nimeni de nicăieri, fără scop și fără destinație. Pierdut și conștient în același timp. Printre atâtea fețe cunoscute și necunoscute, sunt doar un călător, un supraviețuitor. Sunt singur printre străini.

Totul e tot

"Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi." - Mircea Eliade

Pentru cei mai mulți dintre noi viața e doar o continuă fugă. O alergare inconștientă după ceva considerat atât de valoros încât marea majoritate își sacrifică sănătatea, fericirea și cam tot pentru acel ceva.
Suntem ceea ce gândim. Vorbele și acțiunile noastre sunt rezultatul gândirii, iar gândurile iau naștere la nivelul minții. Mintea e o interfață între noi înșine și conștiință. Noi, oamenii, ca forme de viață suntem un ansamblu de materie, mai exact materie organică. Funcționăm conform unor legi și reguli bine organizate. Aceste legi sunt legile fizicii, după care restul e chimie. Sistemul osos, cel muscular, sângele, țesuturile și organele formează ceea ce se cheamă organism. Organismul e un fel de componentă hardware biologică. Partea software e mintea. Mintea e un program bine pus la punct. Ca mintea să poată funcționa bine, organismul trebuie să funcționeze bine, cu alte cuvinte ființa trebuie să fie sănătoasă din toate punctele de vedere. Conștiința este energia care alimentează întregul proces. Cum se spune, pentru un trup sănătos o minte sănătoasă.

Trupul și mintea trebuie să fie în armonie. Aceea armonie poartă numele de spirit. Majoritatea când aud acest cuvânt se gândesc la ceva invizibil, precum o fantomă, care trăiește în interiorul nostru, și părăsește corpul atunci când murim. Bine ar fi dacă ar fi așa. Alții au schimbat denumirea cu suflet. E total greșit. Spiritul este armonia dintre trup și minte, iar sufletul e doar o iluzie a minții condiționate, care mereu caută o deviere, o evadare, și când reușește aceasta atunci induce ființa în eroare. Asta este felul prin care iau naștere iluziile. Iluziile sunt create de minte. Noi suntem autorii dezastrului, și tot noi suntem pe urmă și victimele. Putem opri oare acest proces?
Tot ce putem face e să conștientizăm. Trebuie să știm să facem diferența dintre ce este real și ce este fals. Mintea condiționată este ceea care mereu procesează iluzii, capcane în care pe urmă tot noi o să cădem. Mintea necondiționată, sau conștientă, este ceea care e mereu conștientă, observă tot ce se întâmplă. Ea nu se atașează, dar totuși simte tot. Ea nu gândește cu intelectul, dar totuși înțelege perfect totul. Mintea este totul. Acolo e punctul de pornire.

Dacă reușim să devenim conștienți de ceea ce se întâmplă cu adevărat atunci e un început bun. E drumul pe care dacă pășim trebuie să ajungem până la capăt ca să putem spune că am străbătut-o în întregime. Religiile greșesc, căci deformează în totalitate divinul. Divinul nu este o ființă, nu este o formă de viață omniprezentă. Nici un fel de carte sfântă nu are dreptate, nici Biblia, nici Coranul, nici Tora evreiască, pur și simplu nici una. Oamenii acelor vremuri au avut niște aspirații, dar pe care nu le înțelegeau, iar pe urmă toate acele cunoștințe au fost deformate prin interpretări și traduceri, și iată rezultatul e că ne dăm în cap unii la alții pe motive ideologice. Nici știința nu are dreptate. Toate teoriile nu ne-au dus nicăieri. Batem pasul pe loc. Avem tehnologie, dar nu avem fericire. Într-o lume supraîncălzită de tehnologii, nu suntem altceva decât niște ființe reci precum gheața. Știința nu poate explica ce este conștiința. Religiile pur și simplu nu pot accepta că divinitatea este conștiința despre care vorbesc. Universul e precum o formă de viață imensă, iar noi suntem ca niște celule în interiorul lui. Totul e conectat. Totul e tot.
Indiferent că îi spunem conștiință, Dumnezeu, divinitate, univers, Dao (cale în chineză), energie, nu denumirea contează ci la ceea ce se referă. Nu este o formă de viață, repet. Nu este materie, dar în același timp nu este invizibilitate. Pur și simplu doar este. Totul e conștientizare. Cu toții suntem conectați. Suntem una și aceeași ființă, doar că nu suntem conștienți de asta, și nici nu vrem să acceptăm așa ceva. Suntem mult prea egocentriști. Ținem prea mult la persoana noastră. Când unul moare, altul se naște, și tot așa. Suntem aceeași apă dintr-un ocean imens, doar că suntem în pahare diferite cu forme diferite. Toată existența noastră e precum vârtejurile ce se formează pe suprafața apelor curgătoare. Vârtejurile sunt temporare, durează câteva secunde sau câteva minute. Vârtejurile sunt produse de apa care curge, apa în totalitatea ei este o imensă întregime. Dispariția vârtejului este moartea. Toți de asta ne temem. Nu există om care nu și-a pus măcar odată în viață întrebarea că oare ce o fi după moarte. După moarte o fi exact ceea ce o fost înainte de naștere. Starea primordială, în forma ei condensată se va manifesta. Ca să o putem duce la o treaptă superioară trebuie să mergem mai departe.

Să avem capacitatea să ne dăm seama de toate aceste adevăruri și să le conștientizăm cu toată ființa noastră se cheamă iluminare. Cel care atinge iluminarea se cheamă iluminat sau trezit. Iluminarea este pace. Ea nu oferă nici fericire, nici nefericire. Ea oferă echilibru, starea noastră primordială, originală, așa cum trebuie ea să fie. Ca să ajungem aici mai repede putem practica meditația. Nu vă gândiți la nu știu ce poziții cu picioarele încrucișate și concentrare excesivă cu mintea. Meditatia e conștientizare. E receptivitate. E acceptare. Înseamnă observarea respirației, ascultarea conștientă a sunetelor din jur, observarea stărilor sufletești și a senzațiilor corporale, observarea imaginilor mentale. Conștientizarea e doar observare și atât, fără concluzii și prejudecăți.
Fericirea și nefericirea sunt două extreme. Sunt precum plus și minus infinit. Echilibrul dintre cele două extreme este zero. Acolo e punctul suprem unde trebuie să ne situăm. Acolo este eliberarea care ne oferă pace și liniște, căci de asta avem nevoie. Cu toate aceste cunoștințe obținute putem să ne trăim viețile în continuare. Diferența o fi doar că vom vedea totul diferit. O să putem vedea adevărata natură a lucrurilor și a fenomenelor. Asta este iluminarea. Asta este tot. Totul e tot.

Cronica războinicului singuratic

"Nu sunt victimă şi niciodată nu mi-a plăcut să mi se spună aşa. Sunt un învingător, pentru că nu am renunţat niciodată la iubire, la frumos, la frumosul din oameni, la frumosul naturii, la frumosul primăverii, la frumosul reînvierii." - Ilorian Păunoiu în Agapologia - Logodna iubirii cu libertatea

”Când o stea căzătoare va transforma noaptea în zi, pune-ți o dorință și gândește-te la mine. Transformă-ți viața în ceva extraordinar. Eu am făcut-o.” - Jack din filmul Jack

Sunt ceea ce sunt. Sunt ceea ce am fost făcut să fiu. Sunt jarul care alimentează focul, sunt frigul care menține gheața, sunt suflul care bate vântul și sunt greutatea care menține pământul. Sunt duritatea din impenetrabilitatea metalului. Sunt tăișul sabiei. Sunt un războinic, un luptător, un soldat fără stăpân. Sunt simultan liber și prizonier în același timp. Sunt peste tot și totuși nicăieri. Sunt brutal dar totuși cu o inimă mare și nobilă. Vorbesc cu foarte multă lume, dar defapt cu nimeni. Sunt singur. Asta sunt...

Nu mi-am ales eu destinul. Probabil așa o fost să fie. Abandonat de la o vârstă fragedă, singurul refugiu a fost lupta. Lupta pentru călire, lupta pentru viitor, lupta pentru cucerire, lupta pentru supraviețuire. De la ai mei părinți n-am avut mare lucru ce învăța căci m-au abandonat. Au pierit, deci m-au abandonat. Singurul lucru ce m-a învățat tatăl era să nu-mi cobor niciodată garda și să nu-mi întorc celălalt obraz pentru nimic în lume. M-am îndrăgostit odată și eu ca oricine, dar pe urmă am observat că a fost ceea mai puternică lovitură încasată vreodată. Sunt fioros. Pumnii mei, duri precum piatra, au spart nenumărate fețe de-a lungul timpului. Picioarele mele, la fel ca și pumnii, căliți de atâta timp, au zdrobit nenumărate coaste și au călcat pe nenumărate capete. Colții mei, precum colții de lup, au sfâșiat fețele multora. Degetele mele au străpuns ochii multora. Sabia mea a tăiat și a retezat capete și membre din toate colțurile lumii. Sulița mea a străpuns nenumărate inimi. Scutul meu, singurul meu protector, m-a apărat de toți care îmi vroiau răul. Și totuși, singurul meu prieten adevărat, și la bine și la rău, mi-a fost sabia. Sabia, sufletul meu.

Binele și răul nu mai contează. Noaptea se transformă în zi și tot așa. Iar și iar aceeași poveste fără sfârșit. Mă întreb dacă asta mi-e soarta. Sunt condamnat pentru ceea ce fac? E răsplata pentru nenumăratele vieți luate de-a lungul veacurilor? De aceea bântui lumea precum o stafie rătăcită și nu-mi găsesc liniștea? Sunt blestemat? Sunt mândru că am subjugat armate întregi de unul singur. I-am îngenunchiat pe cei mai renumiți. Am învins romanii lui Cezar, britanicii lui Arthur, hunii lui Attila, francezii lui Bonaparte, naziștii lui Adolf, și pe mulți alții. Nu am avut un adversar pe măsură. Deja m-a plictisit și ideea de a ucide. Mi s-a părut deja mult prea monotonă. Am vrut ceva. Ceva special. Am vrut un adversar demn de mine. Am vrut o adevărata provocare. Da! Asta am vrut!

Am căutat pe tot globul și nu l-am găsit. Nici urmă de el. Într-o zi mi-a ieșit în cale un bătrân. Măcinat de vremurile care le trăia, chinuit de vechi amintiri și trist de soarta lui. Singur, murdar, părăsit, uitat de toți și bătut când de soartă când de oameni. Pentru prima dată vroiam să fac bine. Vroiam să-i curm suferința. Pe când mă pregăteam să-mi scot sabia m-a întrebat ce caut pe aceste meleaguri. Atunci mi-a venit ideea că poate acest bătrânel îmi poate fi de folos. L-am întrebat dacă știe cumva unde îl pot găsi pe cel mai puternic războinic din lume. Fără să scoată un cuvânt și-a întors privirea în direcția opusă și a arătat cu mâna stângă spre un munte înalt. "Acolo" a exclamat pe un ton îmbătrânit. Mi-am pus sabia la loc și fără să-i mai spun ceva am plecat în direcția muntelui. După câțiva pași bătrânul a strigat după mine. "Tinere luptător! Ai grijă cum îți vei înfrunta inamicul! Dacă nu ești suficient de atent poate vei ajunge ca mine". Fără să-mi pese de vorbele lui, am plecat mai departe fără să scot un cuvânt. Nici măcar nu era demn să-mi murdăresc sabia cu sângele lui.

Trebuia să ajung la el cu orice preț. Cât mai repede trebuia să-l găsesc și să-l înfrunt. Îi vedeam deja capul ca trofeu în vârful suliței mele. Era tot ce vroiam. Să-l găsesc și să-l nenorocesc cu orice preț. Eram însetat după sânge, nu eram liniștit până nu-l găseam. Nu puteam dormi noaptea. Dimineața mă trezeam agitat, neliniștit și neodihnit deloc, dar totuși plin de putere.
Într-un final am ajuns la locul faptei. Am urcat muntele, fără să mă tem de prăpastiile adănci, fără să mă tem de vulturii ce mă pândeau, fără să mă tem de nimic. Privirea mea era doar foc, respirația era adâncă precum o prăpastie, vocea rece precum gheața, iar spiritul puternic precum metalul. Am ajuns în vârful muntelui și nu era nici urmă de adversarul meu. Era doar o oglindă în fața mea și nimic altceva. Mă așteptam la un tip călit, blindat în armuri, supradotat cu tot felul de arme și probabil cu o tehnică la fel de bună ca a mea. În loc să găsesc un războinic care să mă aștepte, nu găsesc altceva decât o oglindă. M-am apropiat crezând că e ceva capcană. Ce am văzut în oglindă m-a șocat și m-a uimit simultan. Am rămas fără cuvinte. În oglindă era un tip solid, blindat cu armuri puternice, sub care plin de răni cicatrizate. Arme care n-au iertat nimic de-a lungul timpului, prieteni falși precum sabia, sulița și scutul. Casca de război nu era altceva decât o mască falsă care să ascundă suferința din suflet, toate nenorocirile îndurate, toate eșecurile, refuzurile, frustrările și tot ce era mai rău și întunecat. Sub tot acest arsenal de arme și armuri, nu era altceva decât un biet om cu sufletul pierdut în întuneric, cu nervii la pământ și cu speranța pierdută. Atunci mi-am dat jos casca. Lacrimile mi-au inundat obrajii și am plâns mai tare decât atunci când eram copil. Am urlat de furie cât am putut de tare, plângând în același timp ca și copilul din mine care și-a pierdut părinții la o vârstă fragedă. Fără ezitare, mi-am scos sabia din teacă și am spulberat oglinda fără să stau pe gânduri. După aceea am aruncat sabia și restul artileriei în prăpastie, îngropând trecutul pentru totdeauna.
A fost ceea mai mare realizare. Am devenit cel mai puternic războinic. Am învins cel mai puternic inamic. M-am învins pe mine însumi. Am devenit conștient că am fost și sunt un nimic. Astfel am devenit totul.

Prizonieri

"Oamenii nu sunt prizonieri ai soartei, ci doar prizonieri ai propriilor idei." - Franklin Delano Roosevelt

Majoritatea cititorilor judecând după titlu o să își imagineze că o să vorbesc despre prizonieri legați în lanțuri, condamnați pentru cine știe ce fapte rele cum ar fi crime, violuri sau furturi. Nu! Nu despre asta e vorba. Adevărații prizonieri sunt cei care sunt liberi, nu cei întemnițați. Într-un articol recent am numit omul de rând luptător, dar acum o să îl numesc doar prizonier.
Lucian Blaga numea omul trestie gânditoare. Cât de mult adevăr în această expresie. Caracteristica principală al omului este acela de a gândi. El gândește dar în același timp este foarte firav și sensibil, exact precum o trestie. Omul este precum bicicleta, își menține echilibrul doar atât cât îi în mișcare. Suntem atât de fragili încât nici nu suntem conștienți de toate astea, atât de sensibili și atât de firavi.

Trăim această viață dar în același timp nu trăim cu adevărat. Simțim dar nu simțim cu adevărat. Percepem dar nu știm ce percepem. Gândim foarte mult, dar marea majoritate dintre noi nu știm la ce anume ne gândim. Suntem pierduți, pierduți în propriile noastre gânduri și sentimente. Am creat o imensă pușcărie clădită din gânduri și imaginații fictive. Și ghiciți cine sunt prizonierii? NOI!!! Suntem prizonierii propriilor noastre sentimente, gânduri și imaginații. Ne proiectăm în imaginația noastră tot felul de holograme mentale care deformează realitatea în totalitate și după aceea ne trăim viețile ghidate după aceste impulsuri false. Adevărul trist e că suntem prizonieri în propriile noastre minți. Marea majoritate din umanitate nu conștientizează asta, iar puținii care își dau seama de toate acestea și reușesc să conștientizeze corect se numesc iluminați.

Majoritatea oamenilor trăiesc vieți total nefericite. Copilării spulberate, o adolescență de nici o culoare, iar mai târziu o căsnicie bazată doar pe interes sau ca formă de refugiu; toate cele enumerate nu sunt altceva decât câteva dintre motivele nefericirii din prezent. Să nu mai vorbesc despre alcoolism, dependența de droguri sau de altceva. Adevărul e că noi toți suntem dependenți de ceva. Toți avem obiceiuri, tuturor ne place să facem ceva. Despre acel ceva avem impresia că ne place cu adevărat, indiferent despre ce este vorba. Adevărul e că toate chestiile respective ne țin doar mintea ocupată. Orice hobby sau obicei scăpat de sub control ajunge să fie un viciu. Nu contează că e vorba de ceva drog, sau de o undiță, sau de paleta de ping-pong. Chiar nu are nici o importanță.
Trăim într-o oarecare formă de captivitate. Suntem plini de stări depresive, anxietate și de alte forme întunecate de gânduri negre. E alarmant că până prin 2020 aproximativ 70-80% din populația globului o să sufere de depresie. Sistemul capitalist prin care populația este exploatată zi de zi își are și ea vina pentru toate astea. Știința nu are un răspuns satisfăcător pentru ceea ce se întâmplă. Religiile deformează totul și proiectează o imagine falsă despre ce se crede că ar fi divin. Nu știm absolut nimic, dar totuși credem că știm totul.

După cum spunea Louis Aragon: nu există dragoste fericită. Totul se consumă în timp. Totul se schimbă. Nimic nu ține la veșnicie. Am văzut de-a lungul timpului destule căsnicii ruinate, în care spiritul era ținut oarecum "viu" doar de dragul unui copil, ființă care după ce o crescut a dat cu piciorul în tot acest sacrificiu și și-a văzut de viața lui pe mai departe. Oare ce gânduri sau sentimente se nasc în mintea acelui părinte care a suferit atâta vreme și a constatat că tot sacrificiul a fost pentru nimic? Nu trebuie să facem sacrificii inutile pentru nimeni, nu e bine să aruncăm la gunoi propria noastră fericire. Nimeni pe lumea asta nu merită un asemenea sacrificiu. O mai fost cineva acum 2.000 de ani care a crezut că o să se schimbe ceva prin sacrificiul lui, dar iată suntem aici în secolul 21 tot așa de răi și însetați după sânge ca acum 2.000 de ani. Toată învățătura din toate observațiile acestea este următoarea: trebuie să știm să conștientizăm, să știm să vedem cu adevărat ce e bine și ce e rău. La un moment dat în viață ajungem într-o intersecție bizară cu două drumuri și trebuie să alegem. Ori o ținem tot așa și ne ruinăm singuri și încet dar sigur, ori ne riscăm și facem o schimbare. Cineva spunea cândva că dacă ai suficient curaj să faci ceva îndrăzneț sau poate chiar ceva stupid riști să rămâi fericit tot restul vieții. Ce frumos sună, nu-i așa? Teoria ca teorie dar știți cum se spune nu? Practica ne omoară.
În loc de nu știu ce cuvinte fermecate aș dori să închei acest articol cu un citat de la Alan Watts, marele filozof englez care a popularizat budismul în Europa. Citatul ar trebui să ne pună pe gânduri pe fiecare dintre noi, pentru că în ea se află cheia rezolvării problemelor. Citatul în profunzimea ei ne amintește cine suntem cu adevărat și ce căutăm aici. Și iată cum sună:
Scopul vieţii este doar acela de a fi în viaţă. Este atât de clar şi de evident şi de simplu. Şi totuşi, toată lumea aleargă de jur împrejur foarte panicată ca şi când ar fi necesar să realizeze ceva dincolo de ei înşişi.