Singur printre străini

"Singurătatea e soarta spiritelor superioare." - Arthur Schopenhauer

Ce fel de existență e aceea în care totul se rezumă doar la o oarecare formă de tristețe? Când nimeni nu te înțelege cu adevărat către cine te îndrepți totuși? Când ai avea atâtea de spus dar nu e nimeni în preajmă? Cine sau ce anume îți ridică moralul când greutățile mult prea grele îți apasă umerii? Cu ce te ajută să fi superior? Dar totuși cum e să fi superior? Cum e să...
Privesc oamenii din jurul meu și habar n-am dacă îi văd cu adevărat. Într-un trafic nesfârșit, văd doar niște cadavre aflate în semi-putrefracție, cu suflete în plină devorare. Sunt precum vitele transportate spre abator. Nu se pot opune sorții, deși într-o oarecare măsură își cam cunosc soarta. Lumea oamenilor a devenit un fel de tărâm pentru hoarde de zombie.
Printre aceste creaturi mă situez și eu. Și tu, și el, și ea, și cam toată lumea. Diferența e că eu sunt conștient și recunosc asta, pe când tu nu. Tu încă m-ai crezi că trăiești într-o lume perfectă în care totul are un sens. Încă te m-ai rogi la divinități pentru una și alta, seară de seară, zi de zi. Eu nu văd aceea perfecțiune. Nu mă m-ai rog de mult, și știu că și tu faci doar din ignoranță, lașitate și naivitate, și nu din dragoste și devotament așa cum crezi tu. Am încetat să îmi fac speranțe false.
Tinerețea e o continuă frustrare. Bătrânețea e doar un chin. Între a fi un inadaptant sau un ratat e doar un pas. Încotro ne îndreptăm totuși? Purgatoriul minții mele îmi spală păcatele trupului prin purificarea gândurilor. Sunt bolnav, dar în același timp sunt și propriul meu doctor.

Trăim singuri, murim singuri. Restul e doar iluzie. Sunt captiv în acest trup firav, mult prea sensibil și mult prea slab. Sunt blocat în stări sufletești pe care nu le pot controla. Sunt dezorientat precum un turist rătăcit. Comit mereu aceleași greșeli: ofer totul pe tavă, începând de la dragoste și până la afecțiune, iar în schimb primesc mereu același refuz politicos. Sunt obișnuit cu asta. Atât de mult m-am obișnuit încât și obișnuința a devenit o monotonie letargică.
Durerea a devenit starea generală. Miezul nopții e punctul culminant în care totul prinde culoare. Atunci mă simt la ceea mai mare intensitate. Gândurile atunci se intensifică cel mai mult, atât de puternic încât încep să țin discursuri pentru mulțimea adunată. Dar pe urmă mă opresc și constat cu stupoare că în tot acest timp mulțimea nici măcar nu era de față. Vorbeam doar cu mine însumi. Sunt obișnuit cu asta. Asta fac de când exist.

Ochii în care puteai vedea cândva focul dorinței, astăzi, ascund doar cenușa voinței de altă dată. M-am retras pe o insulă pustie de pe care nu mă m-ai pot întoarce, deoarece barca cu care am ajuns aici s-a scufundat. Mereu am vrut ce nu pot să am. Prințesa din povești e doar un personaj fictiv. E precum Moș Crăciun, vine doar la copii care au fost cuminți. Singurătatea e modul prin care își duc existența cei ca mine. Sunt precum un vampir. Sunt damnat, condamnat și expulzat. Ziua sunt dat la o parte și trebuie să stau în umbră, iar noaptea sunt activ căci dau socoteală gândurilor mele. Sunt doar nisipul din clepsidră care ar vrea să curgă în sens invers și nu are cum, și asta provoacă ceea mai grea suferință. Lumea are mai mult de 1000 de fețe, iar eu mă am doar pe mine. Încă m-ai caut acel ceva ce mă poate resuscita, acel ceva ce poate colora incolorul din mine. Dezamăgit mă retrag în mine, mă scufund în meditații profunde, încercând să mă regăsesc cumva. Sunt eu sufletul meu explorat cel mai mult. Sunt spiritul cu care am singura relație. Pierdut în spațiu și timp, dezorientat în galaxie precum o cometă. Sunt otravă pentru suflet și de asta nu pot avea pereche, căci a-și otrăvi tot ce e mai frumos pe lume probabil.
Patimile și pasiunile sunt antidoturi eficiente. Datorită lor exist. Asta sunt. Asta ești și tu. Suntem la fel. Suntem doar doi străini ce se cunosc prea bine. Suntem pierduți într-o rutină fără de nici un rost, pierduți în gânduri sofisticate și periculoase și stări de spirit schimbătoare. Eu recunosc ce sunt. Tu? Ai curajul? Sunt doar un individ oarecare, un nimeni de nicăieri, fără scop și fără destinație. Pierdut și conștient în același timp. Printre atâtea fețe cunoscute și necunoscute, sunt doar un călător, un supraviețuitor. Sunt singur printre străini.