Cronica războinicului singuratic

"Nu sunt victimă şi niciodată nu mi-a plăcut să mi se spună aşa. Sunt un învingător, pentru că nu am renunţat niciodată la iubire, la frumos, la frumosul din oameni, la frumosul naturii, la frumosul primăverii, la frumosul reînvierii." - Ilorian Păunoiu în Agapologia - Logodna iubirii cu libertatea

”Când o stea căzătoare va transforma noaptea în zi, pune-ți o dorință și gândește-te la mine. Transformă-ți viața în ceva extraordinar. Eu am făcut-o.” - Jack din filmul Jack

Sunt ceea ce sunt. Sunt ceea ce am fost făcut să fiu. Sunt jarul care alimentează focul, sunt frigul care menține gheața, sunt suflul care bate vântul și sunt greutatea care menține pământul. Sunt duritatea din impenetrabilitatea metalului. Sunt tăișul sabiei. Sunt un războinic, un luptător, un soldat fără stăpân. Sunt simultan liber și prizonier în același timp. Sunt peste tot și totuși nicăieri. Sunt brutal dar totuși cu o inimă mare și nobilă. Vorbesc cu foarte multă lume, dar defapt cu nimeni. Sunt singur. Asta sunt...

Nu mi-am ales eu destinul. Probabil așa o fost să fie. Abandonat de la o vârstă fragedă, singurul refugiu a fost lupta. Lupta pentru călire, lupta pentru viitor, lupta pentru cucerire, lupta pentru supraviețuire. De la ai mei părinți n-am avut mare lucru ce învăța căci m-au abandonat. Au pierit, deci m-au abandonat. Singurul lucru ce m-a învățat tatăl era să nu-mi cobor niciodată garda și să nu-mi întorc celălalt obraz pentru nimic în lume. M-am îndrăgostit odată și eu ca oricine, dar pe urmă am observat că a fost ceea mai puternică lovitură încasată vreodată. Sunt fioros. Pumnii mei, duri precum piatra, au spart nenumărate fețe de-a lungul timpului. Picioarele mele, la fel ca și pumnii, căliți de atâta timp, au zdrobit nenumărate coaste și au călcat pe nenumărate capete. Colții mei, precum colții de lup, au sfâșiat fețele multora. Degetele mele au străpuns ochii multora. Sabia mea a tăiat și a retezat capete și membre din toate colțurile lumii. Sulița mea a străpuns nenumărate inimi. Scutul meu, singurul meu protector, m-a apărat de toți care îmi vroiau răul. Și totuși, singurul meu prieten adevărat, și la bine și la rău, mi-a fost sabia. Sabia, sufletul meu.

Binele și răul nu mai contează. Noaptea se transformă în zi și tot așa. Iar și iar aceeași poveste fără sfârșit. Mă întreb dacă asta mi-e soarta. Sunt condamnat pentru ceea ce fac? E răsplata pentru nenumăratele vieți luate de-a lungul veacurilor? De aceea bântui lumea precum o stafie rătăcită și nu-mi găsesc liniștea? Sunt blestemat? Sunt mândru că am subjugat armate întregi de unul singur. I-am îngenunchiat pe cei mai renumiți. Am învins romanii lui Cezar, britanicii lui Arthur, hunii lui Attila, francezii lui Bonaparte, naziștii lui Adolf, și pe mulți alții. Nu am avut un adversar pe măsură. Deja m-a plictisit și ideea de a ucide. Mi s-a părut deja mult prea monotonă. Am vrut ceva. Ceva special. Am vrut un adversar demn de mine. Am vrut o adevărata provocare. Da! Asta am vrut!

Am căutat pe tot globul și nu l-am găsit. Nici urmă de el. Într-o zi mi-a ieșit în cale un bătrân. Măcinat de vremurile care le trăia, chinuit de vechi amintiri și trist de soarta lui. Singur, murdar, părăsit, uitat de toți și bătut când de soartă când de oameni. Pentru prima dată vroiam să fac bine. Vroiam să-i curm suferința. Pe când mă pregăteam să-mi scot sabia m-a întrebat ce caut pe aceste meleaguri. Atunci mi-a venit ideea că poate acest bătrânel îmi poate fi de folos. L-am întrebat dacă știe cumva unde îl pot găsi pe cel mai puternic războinic din lume. Fără să scoată un cuvânt și-a întors privirea în direcția opusă și a arătat cu mâna stângă spre un munte înalt. "Acolo" a exclamat pe un ton îmbătrânit. Mi-am pus sabia la loc și fără să-i mai spun ceva am plecat în direcția muntelui. După câțiva pași bătrânul a strigat după mine. "Tinere luptător! Ai grijă cum îți vei înfrunta inamicul! Dacă nu ești suficient de atent poate vei ajunge ca mine". Fără să-mi pese de vorbele lui, am plecat mai departe fără să scot un cuvânt. Nici măcar nu era demn să-mi murdăresc sabia cu sângele lui.

Trebuia să ajung la el cu orice preț. Cât mai repede trebuia să-l găsesc și să-l înfrunt. Îi vedeam deja capul ca trofeu în vârful suliței mele. Era tot ce vroiam. Să-l găsesc și să-l nenorocesc cu orice preț. Eram însetat după sânge, nu eram liniștit până nu-l găseam. Nu puteam dormi noaptea. Dimineața mă trezeam agitat, neliniștit și neodihnit deloc, dar totuși plin de putere.
Într-un final am ajuns la locul faptei. Am urcat muntele, fără să mă tem de prăpastiile adănci, fără să mă tem de vulturii ce mă pândeau, fără să mă tem de nimic. Privirea mea era doar foc, respirația era adâncă precum o prăpastie, vocea rece precum gheața, iar spiritul puternic precum metalul. Am ajuns în vârful muntelui și nu era nici urmă de adversarul meu. Era doar o oglindă în fața mea și nimic altceva. Mă așteptam la un tip călit, blindat în armuri, supradotat cu tot felul de arme și probabil cu o tehnică la fel de bună ca a mea. În loc să găsesc un războinic care să mă aștepte, nu găsesc altceva decât o oglindă. M-am apropiat crezând că e ceva capcană. Ce am văzut în oglindă m-a șocat și m-a uimit simultan. Am rămas fără cuvinte. În oglindă era un tip solid, blindat cu armuri puternice, sub care plin de răni cicatrizate. Arme care n-au iertat nimic de-a lungul timpului, prieteni falși precum sabia, sulița și scutul. Casca de război nu era altceva decât o mască falsă care să ascundă suferința din suflet, toate nenorocirile îndurate, toate eșecurile, refuzurile, frustrările și tot ce era mai rău și întunecat. Sub tot acest arsenal de arme și armuri, nu era altceva decât un biet om cu sufletul pierdut în întuneric, cu nervii la pământ și cu speranța pierdută. Atunci mi-am dat jos casca. Lacrimile mi-au inundat obrajii și am plâns mai tare decât atunci când eram copil. Am urlat de furie cât am putut de tare, plângând în același timp ca și copilul din mine care și-a pierdut părinții la o vârstă fragedă. Fără ezitare, mi-am scos sabia din teacă și am spulberat oglinda fără să stau pe gânduri. După aceea am aruncat sabia și restul artileriei în prăpastie, îngropând trecutul pentru totdeauna.
A fost ceea mai mare realizare. Am devenit cel mai puternic războinic. Am învins cel mai puternic inamic. M-am învins pe mine însumi. Am devenit conștient că am fost și sunt un nimic. Astfel am devenit totul.