Vechiul an, noul an... același an

"Dacă iubeşti, e sărbătoare în fiecare zi. Deci sărbătoriţi cum vreţi, unde vreţi, când vreţi şi cu cine vreţi!" - Autor anonim

Având în vedere că toată lumea trimite pe mesaje cu "La mulți ani" și cu tot felul de texte preluate din alte părți, doar de dragul tradiției sau pentru că așa e la modă, m-am decis să scriu și eu un articol pe această temă, bineînțeles ca să țin pasul cu moda și cu tradiția. Normal că o să primesc critici pentru îndrăzneala de a scrie un astfel de articol, dar sincer chiar nu-mi pasă. M-am obișnuit deja cu titluri precum demodat, retras, mult prea gânditor. M-am obișnuit și să fiu întrebat că ce beneficiu îmi aduce mie treaba aceasta, de ce trebuie să scriu chestii de genul acesta, de ce trebuie mereu să mă opun, de ce trebuie să văd lucrurile diferit, de ce nu mă pot în sfârșit și eu adapta și să respect tradiția și tot ce mă înconjoară. Fraților, n-am treabă cu nimeni, să ne înțelegem de la bun început. Ce scriu eu aici sunt pur și simplu gândurile mele, ideile mele, felul în care văd eu lumea. Nu am cerut niciodată nimănui să mă urmeze, nici n-am s-o fac vreodată. Fiecare are liberul arbitru, poate judeca ce să aleagă să facă sau să creadă. În fine, nu asta este subiectul articolului, ci ce cred eu despre revelion și tot spectacolul acesta ieftin.
E 31 decembrie, a trecut un an, indiferent că o fost bun sau rău. A trecut și gata, fapta e consumată. Mâine o fi 1 ianuarie, cu alte cuvinte viitorul. E deja aici și ne bate la ușă. Acum e momentul pentru marile petreceri, distracții, marile evenimente la care bineînțeles că nu pot lipsi petrecăreții tradiționali. Acum e momentul să uităm de griji, de probleme, acuma trebuie sparte sticlele și lăsată șampania să curgă. Cu alte cuvinte acum e momentul ca petrecăreții să profite de ocazie și să nu ierte nici o sticlă și nimic ce le pică în cale. Marea majoritate în astfel de momente își arată adevărata identitate, din păcate. Guvernele și autoritățile organizează concerte și petreceri, toate pentru a distra publicul. E precum o momeală întinsă pentru viitoarea pradă. Dacă întinzi o plasă bună, normal că peștii o să intre în ea. Petrecăreții, sau publicul, mulțimea, pentru că de ei e vorba, o să se simtă bine la astfel de evenimente. Dar ei nu pot înțelege ideea reală din spatele acestor evenimente. Lumea de rând, mulțimea, plebea, cum vreți să-i spuneți, trebuie cumva supusă, iar pentru aceasta se folosește manipularea. Dacă un popor este ținut în teamă atunci acesta automat se va supune. Guvernele și toate organizațiile guvernamentale și non-guvernamentale, toate au același interes: să vadă lumea ocupată. Furnicile trebuie să muncească într-una, trebuie să alimenteze și să mărească mușuroiul lacom și nesătul; ca să facă acest lucru regina mușuroiului trebuie să le țină în teamă, că există pericolul ca o altă populație de furnici să apară și să facă prăpăd. Astfel furnicile se supun orbește, fortifică într-una mușuroiul. Cu alte cuvinte: poporul muncește și are ocupație, iar ca răsplată din când în când se organizează câte un concert în aer liber cu ocazia a nu știu ce sărbătoare. Oamenii sunt ținuți cu bună știință departe de adevăr, de problemele fundamentale. Ne distrăm, bem, mâncăm, chefuim de ne rupem, dar ignorăm faptul că în Coreea de Nord de pildă încă există lagăre de concentrare, nu ne pasă că în Africa încă se moare de foame și de sete, nu ne pasă că pe cealaltă parte a globului hectare întregi de păduri ard, nu ne pasă nici de tsunami sau tornade care lovesc țările asiatice; nu ne pasă de nimic din toate acestea, pentru că nu sunt problemele noastre. Nu ne pasă pentru că suntem învățați să nu ne pese, asta se cultivă în noi de mici, astfel suntem crescuți, asta se vrea de la noi să devenim. Într-o astfel de lume rece, trebuie să stăm cu mințile departe de problemele esențiale, trebuie să ne concentrăm pe carieră, pe bani, pe producție, să devenim cineva important, să așteptăm beneficii, să vrem recompensă pentru orice. Trebuie să ne distrăm cu ocazia marilor sărbători și să ne îndopăm cu o grămadă de mâncare din lanțurile de supermarketuri. Trebuie să ignorăm poluarea și nu trebuie să iubim natura, trebuie doar să putem supraviețui, să facem loc multinaționalelor și să ne închinăm în fața corporațiilor. În timp ce sunt organizate aceste evenimente, bineînțeles că tot niște anagajați trebuie să realizeze toată muncă murdară. De exemplu la un eveniment dintr-un restaurant, unde se sărbătorește revelionul, toată treaba trebuie să o facă chelnerii, bucătarii, ospătarii, servitorii, și cine o mai fi angajat acolo. Ce vreau să spun cu asta este faptul că acei angajați nu sunt acolo de bună voie, la rândul lor și ei ar dori să petreacă acasă sau în altă parte, alături de cineva, dar nu pot face asta pentru că patronul nu lasă una ca asta. De aici se poate observa că nu există egalitate între oameni. Dacă ar fi ceva atât de ieșit din comun atunci cu toții ar trebui să ne deconectăm pentru 24 de ore, pentru că toți am avea acest drept. Nu trebuie să iubim nici animalele, noi suntem deasupra lor ca specie și avem dreptul să le ucidem fără milă, să le devorăm cadavrele și să le consumăm.
Noi suntem aici problema esențială și mentalitățile noastre. Odată cu venirea "noului an", cel mai bine ar fi ca mentalitățile noastre să se schimbe și să privim problema dintr-o altă perspectivă. Nu ar trebui să așteptăm venirea revelionului ca să aducă schimbarea, noi ar trebui să fim aceea schimbare. Totul ar trebui să înceapă cu noi. Noul an nu este de fapt noul an, nici vechiul. Anii sunt de fapt doar în mintea noastră condiționată. E doar o modalitate prin care mintea noastră interpretează realitatea. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc vă dau un exemplu. Pe planeta noastră, Terra, o zi durează 24 de ore, iar un an 365 de zile; pe Marte, vecina noastră roșie, o zi durează 24 de ore și 37 de minute, iar un an durează 687 de zile. Cu alte cuvinte, nu există un timp absolut. Totul e doar o iluzie. Dragi petrecăreți, îmi pare rău să vă spun, dar vă stric distracția când vă spun că de fapt sărbătoriți o iluzie ce e doar în mintea voastră. Cel mai bine ar fi să avem habar de aceste lucruri, să fim conștienți de ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru, și nu pentru un beneficiu anume ci pentru noi ca ființe, pentru dezvoltarea noastră. Schimbarea începe cu noi. Probabil am vorbit degeaba, ca de cele mai multe ori, dar nu-i stress, vorba aceea; cu toate acestea să aveți un an nou cum vă doriți voi să fie.

Prin ochii unui trecător

"Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul." - Mihai Eminescu

Orice început e sortit unui sfârșit, iar orice sfârșit e calea spre un nou început. Fiecare dimineață e precum o naștere, iar fiecare apus de soare e precum moartea. Lumina ce ne cuprinde nu e altceva decât doza zilnică de motivație, sau porția de scârbă. Depinde de la caz la caz.
Privind tot acest scenariu putem realiza că totul e un fel de teatru, doar că regia și scenariul sunt de-a dreptul magice. Magia supremă a realității este însăși existența. Existența este viață. Viața este manifestarea conștiinței, a energiei multi-universale. Tot ce considerăm noi a fi de valoare nu e altceva decât praf în bătaia vântului. Metalul prețios e doar rugină, iar trupul nu e decât o putreziciune. Sărac sau bogat sunt doar două căi, adevăratul drum este calea de mijloc dintre cele două extreme. Fericit sau nefericit sunt doar două stări sufletești, sentimente trăite la extrem; adevărata natură este punctul de echilibru dintre fericire și nefericire.

Și ce putem noi face? Cum putem să trăim într-o astfel de lume? Cum putem supraviețui? Ce putem alege? Ce putem schimba? Putem face totul. Putem schimba totul. Totul e trecător, dar în același timp totul e etern. Noi suntem tot.
Viața nu e doar o luptă, e și armonie. Sabia n-o scoatem din teacă permanent, doar când e nevoie, când e mare nevoie. Fericit sau liber? Asta e marea miză. Toate drumurile duc spre același punct, doar metodele de a ajunge în acel punct diferă. Floarea se ofilește dar nu înainte de a-și împrăștia semințele, cu scopul de a reapărea cândva din nou. Când omida crede că va muri, tocmai atunci apare miracolul: se va transforma în fluture.
Toată transformarea aceasta este metamorfozarea existenței. Adevărata noastră natură se află adânc în interiorul nostru, îngropată adânc, dormind în stare latentă și așteptând ca cineva să apese butonul de trezire. Somniferele existenței, cele care au sedat puternic acestă adevărată natură, nu sunt altceva decât iluziile de care ne lovim zi de zi. Existența noastră este într-un fel una dintre aceste iluzii. Noi credem că avem ceva măreț de realizat, ceva destin teribil de important. Simțurile ne înșeală permanent, zi și noapte. Mintea noastră înregistrează totul precum o bandă de magnetofon.
Avem impresia că există un fel de realitate supremă: "aceasta". Tindem să credem că tot ce facem cu ochii deschiși și cu mintea lucidă reprezintă realitatea. Mintea execută forțat cea ce conștiința îi ordonă. Dar așa cum există stări alterate de conștiință, tot așa există și alte feluri de realități. Cu alte cuvinte, "aceasta" nu este singura. Există mai multe. O să dau doar două exemple. Conform psihologiei există două stări: starea de veghe (atunci când ești cu ochii deschiși și ști ce se întâmplă în jur) și starea de somn (atunci când dormi și ești în lumea viselor). Starea de veghe nu este realitatea supremă. E doar una dintre realități. Atunci când dormi, când ești în starea de somn, de fapt te afli într-o altă realitate. Ca să îți dai seama că cea ce spun e adevărat îți dau un exemplu simplu. Așa-i că în toate visele tale mereu ai fost tu însuți? Niciodată nu ai visat că ești Vladimir Putin sau Celine Dion, sau ceva animal sălbatic. Mereu și mereu ai fost tu, și niciodată altcineva sau altceva. Oare de ce crezi că e așa?
Avem un singur lucru de făcut: să fim conștienți. Conștienți în cel mai profund și cel mai real sens al cuvântului. Trebuie doar să conștientizăm realitatea și cea ce se întâmplă. Doar așa putem deveni cu adevărat stăpânii propriei noastre ființe. Doar astfel vom putea câștiga triumful luptelor existențiale ce ne-au îngropat de atâtea ori, îngropând atât memoriile noastre ancestrale cât și ființa noastră în forma ei cea mai pură. Înstrăirea de natura realității nu este o opțiune bună, la fel cum nici trăirea intensă a vieții și implicarea vehementă și epuizantă în aceasta. Mintea noastră se ascute cum înaintăm în vârstă și timp, asta înseamnă că ea devine tot mai deșteaptă mai pe limbajul nostru spus. Dar mare atenție ca mintea să nu devină propriul pistol pus la tâmplă. Mintea nu trebuie supusă, ea trebuie doar făcută să asculte armonios, la fel ca un copil mic. Căci așa stă treaba, noi suntem părinții, iar mintea este copilul. Dacă un părinte își bate permanent copilul nu o să rezolve mare lucru. În schimb dacă îl educă și îl cultivă de mic, acesta va evolua și se va ridica mai târziu în nivelul lui de inteligență și dezvoltare. Așa stă treaba și cu mintea. Ea nu trebuie supusă forțat, nu trebuie pedepsită. Mintea trebuie doar cultivată și ținută în starea de conștientizare. Cu cât facem aceste practici mai des cu atât mai bine.

Trebuie să fim conștienți de propria noastră existență, de propria noastră viață. Nu suntem aici cu un scop anume, suntem aici doar ca să fim cea ce trebuie să fim: ființe evoluate. Toată existența în acest univers urmărește un singur lucru: transformarea. Aceasta este evoluția, atât de neînțeleasă de foarte multă lume. Nu doar forma și constituția se schimbă la o specia. Odată cu dezvoltarea spirituală acesta va evolua și pe plan metafizic sau spiritual. Evoluția sau transformarea are loc atât în interior cât și în exterior. În exterior se produce din cauza factorilor de mediu și al unor intervenții externe, dar la nivelul interiorului se produce din cauza ființei. Ființa este cea care declanșează schimbarea. Ființa este cea care declanșează voința de evoluție, înaintare și dezvoltare. Sentimentele sunt trecătoare, sunt și ele o formă de transformare. Totul ține de conștientizare, asta am spus de nenumărate ori. Clipa zero, sau momentul prezent, aceasta este totul, tot ce contează cu adevărat. Stările negative ne fac să trăim în vremuri de mult apuse sau vremuri de care nu știm nimic concret. Depresia de exemplu este neîmpăcarea cu ceva din trecut, o formă de neacceptare. Anxietatea este o formă de frică de ceva ce urmează să se întâmple, chiar dacă sunt șanse mici pentru ca acel ceva să se întâmple. Atacurile de panică sunt doar reproșurile minții condiționate ce-și aruncă mizeria către noi. Toate aceste timpuri nu există, nici trecut și nici viitor. Există doar prezentul. Aici și acum, clipa magică. Cu toate că orice prezent va deveni trecut, totuși nu trebuie să uităm că tot ce contează e clipa și conștientizarea acelui moment unic și magic, observarea ei fără prejudecăți sau concluzii raționalizate.
Toate aceste idei sunt probabil pentru unii imposibil de acceptat, pentru alții răspunsul pentru întrebări tulburătoare. Toate aceste idei sunt gândurile unui trecător, un vizitator care traversează viața. Dragul meu cititor sau draga mea cititoare, acest călător sau trecător în cazul de față sunt eu, dar ai putea fi și tu. Cum ar suna să fii chiar tu un astfel de călător-trecător?

Câte ceva despre sărbătorile de iarnă

"Părerea mea despre Crăciun, modernă sau demodată, este una foarte simplă: iubirea față de ceilalți. Mă tot gândesc, de ce trebuie să așteptăm Crăciunul pentru a arăta acest lucru?" - Bob Hope

Trăim într-o lume în care sunt la putere materialismul și consumatorismul, din păcate. Într-o astfel de lume, an după an, obișnuiții sărbătoresc ce se cheamă "sărbătorile de iarnă". Cândva, în vremuri de mult apuse, Crăciunul era o sărbătoare de natură religioasă. Oamenii sărbătoreau nașterea Mântuitorului. Pentru oamenii mai mult sau mai puțin religioși, mai ales pentru fundamentaliști, această sărbătoare tot de natură religioasă a rămas. Bravo lor! Ce mă întristează pe mine se află de fapt în citatul de mai sus. Marea majoritatea oamenilor pur și simplu uită de bunătate și omenie, de ceilalți și cam de tot ce înseamnă lucruri bune, uită total timp de 365 de zile ca apoi în jurul zilelor de 24-25-26 decembrie să-și aducă cumva aminte și de altcineva.
Pur și simplu mi greață să văd la televizor atâtea reclame la așa de multe acte caritabile. Îmi vine să vomit direct când aud de nu știu ce fundație mai mult sau mai puțin religioasă care înainte de sărbători oferă mâncare sau mai știu eu ce pentru nevoiași. Unde sunt toate aceste fundații în timpul anului, când vrei nu vrei, mai peste tot se poate auzi fie despre un copil bolnav, ori despre o bătrânică izolată care trăiește de pe o zi pe alta? De ce toți înaintea Crăciunului se grăbesc să-și ofere serviciile caritabile? În timpul anului de ce marea majoritate pur și simplu uită de omenie?
Sincer acuma, într-o astfel de lume, unde mai nimic bun nu se apreciază, banii valorează mai mult decât sentimentele, oameni buni sunt călcați în picioare zi de zi iar cei dăunători scapă fără nici o vină, izbucnesc războaie, în unele locuri încă se moare de foame, într-o astfel de lume cum aș mai putea să mă bucur de spiritul acestor sărbători? Cum aș putea să mă bucur de bradul acela împodobit, tăiat fără nici o jenă când toată lumea e conștientă ce pericole ne așteaptă din cauza încălzirii globale? Pur și simplu care-i rostul acelui brad sacrificat așa aiurea? Se taie doar pentru câteva zile cât durează aceste sărbători, după care ținta lor rămâne containerul în cele mai multe părți. Defrișarea e un fenomen destul de obișnuit la noi în țară, din păcate. Să nu mai vorbesc despre sacrificiile în gospodării. Săracii porci sunt omorâți fără nici o milă doar de dragul tradiției. Animale nevinovate, pe lângă faptul că sunt exploatate fără nici o jenă, în final sunt sacrificate de alte animale, ca apoi cadavrele lor mutilate și umilite să fie devorate fără nici o remușcare. Și toate acestea doar de dragul tradiției, prostiei, marketingului, pentru bani și nu în ultimul rând dintr-o indiferență rece fără margini și granițe.
Cum aș putea să mă bucur de Crăciun când atât pentru mine personal, cât și pentru foarte mulți alți semeni, toate acestea nu înseamnă altceva decât singurătate, depresie de iarnă și nici o bucurie. Pentru oamenii singuratici, toate aceste sărbători nu înseamnă altceva decât o frustrare. Nu e altceva decât o perioadă foarte grea ce trebuie neapărat depășită. E chinul existenței. E aceea frustare care apare atunci când vezi o grămadă de oameni fericiți, iar tu ca observator ești total pe lângă subiect, total nefericit și neadaptat pentru aceste situații.

Atât pentru mine cât și pentru mulți alții, Crăciunui și cam orice fel de sărbătoare, nu e altceva decât o amintire tristă a unor vremuri de mult dispărute. Aceste sentimente plus ipocrizia evenimentelor întâmplate în jur nu e altceva decât un adevărat conflict. Un conflict atât cu propria persoană, cât și cu mediul înconjurător cu tot cu oameni. E un conflict cu realitatea însăși. E neacceptarea inadmisibilului. Pentru oamenii ca mine, Crăciunul e acel eveniment neașteptat din an care pune cireașa pe tort. E acel eveniment în care încordarea mentală atinge maximul, poate chiar trece dincolo de limitele posibile. E acel eveniment nenorocit, în care nefericitul se trezește dintr-o dată în mijlocul mulțimii de fericiți ignoranți, neștiind încotro să se ducă, căci oriunde s-ar duce, orice direcție ar indica spre același punct: nicăieri. Nicăieri nu și-ar găsi refugiul sau scăparea. Cum aș putea să mă bucur în asemenea condiții de aceste sărbători?
Să nu uităm că după Crăciun, petrecăreții sărbătoresc Revelionul, intrarea în noul an. De ce trebuie să sărbătorim așa ceva? Care-i farmecul? Iarăși să revin la ideile de mai sus despre tradiții? Nu mai are rost. Când tot anul nu a fost altceva decât un continuu eșec ce rost are ca la final să sărbătorești? Sărbătorim totalitatea eșecurilor? Sărbătorim încheierea eșecurilor și începutul altor eșecuri, poate chiar mai mari, mai penibile și mai frustrante? Bineînțeles că mulți dintre cititorii care citesc acest articol n-o să se regăsească în astfel de idei. Doamne ajută! Bravo lor! Cu cât mai puțini frustrați depresivi cu atât mai bine. Când ești un liber cugetător atunci nimic nu are un sens real, nici religia, nici știința, nimic nu te mulțumește cu adevărat. Nimic nu are farmec și nimic nu are un sens. E o continuă cercetare și luptă cu condiția. E precum Don Quijote în luptă cu morile de vânt, în luptă cu propria condiție, în luptă cu propria nebunie, cu alte cuvinte cu el însuși. Pentru cine duce o astfel de luptă, Crăciunul nu poate oferi nici o alinare, nici restul sărbătorilor. Când pe zi ce trece devii tot mai singur din cauza concepțiilor tale, și aproape nimeni nu mai e de acord cu tine, atunci unde-i farmecul sărbătorilor? Pe zi ce trece trebuie să mai tai câte un cunoscut de pe listă, căci observi că ori l-ai jignit într-un fel cu crezul tău, ori pur și simplu nu e de acord cu tine și cu toate concepțiile tale și te consideră un ciudat pentru tot ceea ce faci, spui și gândești; deci unde-i farmecul în toată combinația atunci? Se spune că de Crăciun toată familia se reunește, cu toții stau frumos la masă și trăiesc clipa fericită. Dar când vezi că familia ta e doar o amintire, o ruină, sau cenușa amintirilor arse de mult, atunci cum se mai poate sta la aceea masă? Cum se mai poate savura masa de Crăciun? Ce gust are? E delicioasă? Sau pur și simplu nu are nici un gust? Sau pur și simplu nici nu mai are vreun rost ca aceea masă să fie pregătită când vezi că n-ai cu cine s-o împarți? Ce farmec mai au colinzile într-o astfel de lume? Pentru cine nu se regăsește în aceste rânduri spre ca sărbătorile de iarnă să fie plăcute, la fel și noul an. Se spune "Sărbători Fericite"! Total greșit!!! Oamenii ar trebui să fie fericiți, nu sărbătorile. Revenind la realitate, cum aș mai putea să mă bucur de sărbători în astfel de condiții, atât eu cât și alții ca mine?

Arta de a iubi (2)

"A iubi înseamnă să fii fericit de ceva: fără condiții, fără judecăți, fără așteptări." — Barry Neil Kaufman

Acest articol este o continuare pentru articolul Arta de a iubi (1). Puteți reciti primul articol dacă apăsați aici. Fiul cunoscutului personaj biblic Noe, Javan, spunea că dragostea poate fi uneori magie, dar magia poate fi uneori doar o iluzie. Cu acest citat am gătat primul articol despre tema iubire-compasiune-dragoste. Am ales să scriu această continuare pentru că în primul articol au rămas niște probleme nerezolvate și neabordate, probleme care o să încerc să le scot la lumină acum. Pentru multă lume, cuvinte precum iubire sau dragoste sunt unul și același, iar pentru alții ele nu înseamnă absolut nimic.
Citatul de mai sus, de la începutul articolului, conține o întreagă filozofie codificată. În primul articol am vorbit despre iubirea necondiționată. La ce se referă ea? Este exact ceea ce spune citatul: o stare de fericire fără condiții, fără așteptări, fără prejudecăți, cu alte cuvinte fără nici un obstacol. Doar astfel se pot evita dezamăgirile, eșecurile și frustrările. E ceva ce ține mai mult de partea emoțională și psihică. Antoine de Saint-Exupery spunea că atunci când te dăruiești, primești mai mult decât dai, căci nu erai nimic și începi să te împlinești. În schimb, bine cunoscutul Albert Camus spunea exact contrariul: să dăruiești totul, să sacrifici totul fără speranță de răsplată - asta înseamnă iubire.
E clar de la bun început că între bărbat și femeie există diferențe de la cer la pământ. Ei bine! Suntem cu toții oameni, clar ca bună ziua, dar femeia e femeie iar bărbatul este bărbat. Diferențele sunt atât la nivel biologic și fizic, cât și la nivel biochimic și hormonal. Din punct de vedere biochimic, la nivel celular, mai exact la nivelul creierului, sunt secretate anumite substanțe care au anumite efecte. De exemplu, la bărbat, când se simte puternic, stăpân pe sine, cunoscându-și misiunea și sarcinile, toate acestea înseamnă că are o secreție puternică de testosteron. Acest lucru poate fi valabil și în cazul femeilor, nu-i bătut în cuie că doar la bărbați se secretă testosteronul. La femei, când se simt mai sentimentale, emoționale, atunci înseamnă că se secretă o cantitate mai mare de estrogen. Estrogenul este substanța care produce stările sufletești emoționale. La fel este valabil și în cazul bărbaților, când se simt mai sentimentali sau mai emoționali, înseamnă că în loc de testosteron estrogenul este secretat mai puternic. Să ne înțelegem, testosteronul este o substanță să zicem mai masculină, pe când estrogenul e mai feminin. Aceste substanțe se secretă atât la bărbați cât și la femei. Secreția lor este influențată de stilul de viață, de personalitatea fiecăruia, de alimentație și nu în ultimul rând de stres.
Cu alte cuvinte, putem spune că orice bărbat are o latură feminină, iar orice femeie are o latură masculină. Toate acestea le-am trecut în revistă de dragul teoriei, dar acum să trecem la lucruri mai practice. O primă mare dilemă ce nu pot digera nicicum este următoarea: dacă femeile în general vorbind sunt alea mai sentimentale, cu toate acestea de ce totuși aleg să trăiască alături de bărbați mai puțin sentimentaliști? Altfel formulat: de ce marea majoritatea dintre femei sunt materialiste? Să ne înțelegem de la bun început: resping cu vehemență ideea cum că toate-s la fel. E doar o dilemă ce nu pot înțelege nicicum. Nici teoretic și nici practic. De ce e atât de important pentru o femeie ca bărbatul alături de care o să-și petreacă viața, sau o parte din viață, să steie bine financiar? De ce e mai important ce are bărbatul în buzunare decât ce are în cap. Într-o lume atât de materialistă ce valoare mai au sentimentele? Sunt atât de mulți bărbați sinceri, cu bun simț, inteligenți și cu un stil de viață ordonat. Și cu toate acestea, acești bărbați sunt niște victime sigure, sortiți eșecului și frustrărilor. Ei trebuie să rătăcească în această lume cu sufletele la pământ, și cu inimile în bucăți precum cioburile de sticlă.

O altă mare dilemă este următoarea: de ce unele femei devin conștiente de faptul că trăiesc alături de bărbatul nepotrivit, și cu toate acestea refuză să acționeze spre direcția corectă, trăind mai departe în mizerie și neînțelegere? De cele mai multe ori este un copil la mijloc. În astfel de cazuri situația într-adevăr că se schimbă. Dar totuși, nici o femeie nu ar trebui să-și neglijeze propria fericire. Un astfel de sacrificiu este inutil și fără rost. Mai ciudată devine combinația aceasta atunci când apare un bărbat în peisaj, un bărbat la care femeia visa de o viață întreagă. Alături de un astfel de bărbat, femeia ar putea primi afecțiunea de care are nevoie, atenție, iubire mult mai profundă, cu alte cuvinte tot ceea ce nu a primit de la bărbatul cu care stătea până atunci, începând de la simple sentimente și până la sex. Dacă o femeie aflată într-o astfel de situație alege divorțul, luând copilul cu ea, acest copil mai târziu va înțelege că a făcut alegerea corectă, asta în cazul în care acestui copil i se va explica într-un mod coerent și fluid. Copiii sunt foarte receptivi și au abilitatea să înțeleagă anumite lucruri mult mai bine decât adulții.
Să nu credeți că sunt misogin că până acuma vorbeam în general doar despre femei. O să aduc critici și bărbaților, stați liniștite doamnelor! Iată prima lovitură: de ce marea majoritatea bărbaților când observă o femeie să gândesc imediat la sex și la perversiuni? De ce nu pot observa întâi frumusețea feminină? E vorba de aceea frumusețe ascunsă în fiecare femeie, frumusețe ce nu poate fi observată doar printr-o simplă privire, ci e ceva ce se simte prin privire mai exact. De ce nu pot privi senzualitatea într-un mod artistic? Imaginând femeia văzută în pielea goală, de ce nu se încearcă apreciera și admirarea celor văzute ca fiind frumusețea feminină? De ce imediat intervin imaginații perverse și scene de sex? Asta pentru că la marea majoritatea bărbaților încă sunt la putere instinctele masculine de dominare, instinctele animalice primitive. Prin autoeducare, dezvoltare personală și cultivare spirituală, aceste instincte pot fi depășite. E nevoie doar de hotărâre, perseverență, ambiție și nu în ultimul rând de timp. Un astfel de bărbat ajuns la desăvârșirea spirituală poate vedea într-o femeie doar partea bună, doar latura naturală, feminină, aceea lumină sacră ce pentru bărbatul obișnuit e doar o simplă lumânare unifolosibilă, ce odată stinsă nu se mai reaprinde; dar pentru bărbatul spiritual aceea lumină feminină e eternă; pentru el aceea lumină arde mereu, indiferent de vârstă, probleme sau situații. În caz că nu ați înțeles la ce mă refeream, lumina în cazul de față reprezenta adevărata iubire dintre bărbat și femeie. Lângă un astfel de bărbat, o femeie rănită, nefericită mult timp, chiar poate să spună că a dat marea lovitură.
Și după toate aceste vorbe totuși trebuie să spun că iubirea nu este pentru oricine, din păcate. După cum spunea marele gânditor Erich Fromm: "iubirea nu este un sentiment de care să se poată bucura oricine, indiferent de gradul său de maturitate... tentativele omului de a iubi vor fi sortite eşecului, dacă nu va încerca, cât se poate de activ, să-şi dezvolte personalitatea deplină, astfel încât să ajungă la o orientare productivă." Indiferent că vorbim de iubirea față de semenii noștri, sau iubirea dintre doi îndrăgostiți, nu are importanță, ceea ce vreau să spun este că probabil iubirea este cel mai sincer sentiment dintre toate, și probabil și cel mai puternic și profund.

"Nimeni nu va fi întrebat la ultima judecată cât de mult a suferit, ci cât de mult a iubit." - Richard Wurmbrand

Stimulare și motivație

"Odată ce ceva devine pasiune, motivaţia este acolo." - Michael Schumacher

Ce anume ne motivează? Ce ne stimulează? Ce este acel ceva ce ne face umani? Când apare empatia? Cum putem să facem să apară empatia? Cum o putem scoate la lumină din adâncurile umbrelor noastre mentale? Și astfel de întrebări putem să tot punem, dar oare răspunsuri putem să găsim la ele? Herbert Harris în Cele 12 legi universale ale succesului spune următoarele: "Motivaţia este inteligenţa care se identifică cu cele mai profunde sentimente asociate gândurilor tale. Acestea reprezintă aspectul subconştient al fiecărui gând conştient". Unii s-au străduit să scrie cărți întregi pe tema aceasta, iar alții care n-au scris nimic și nici n-au citit vreodată despre aceste lucruri și totuși le-au putut pune în practică mult mai bine și mult mai eficient.
Cel mai important lucru în viața oamenilor este acela că oamenii trebuie să aibe ocupație. Trebuie să fie ocupați cu ceva, iar acel ceva să producă stimulare. Odată cu stimularea apare și motivația. Mulți oameni când își pierd slujba, familia, sau orice altceva pur și simplu se destramă, cad pe jos precum piesele de domino. Cel mai ușor e să cazi, dar cel mai greu e să te ridici.
Cu toate acestea, nu sursa externă trebuie să fie sursa de inspirație. Adevărata noastră natură se află adând în interiorul nostru. Acolo sunt toate răspunsurile pe care le căutăm de atâta vreme. Ceea ce se petrece în exterior trebuie doar să declanșeze aceea scânteie care mai departe să aprindă focul. Exteriorul este doar vârful creionului ascuțit ce urmează să puncteze iar apoi să traseze linia de start; începând de la acel punct de dinaintea liniei putem vorbi despre interior, de starea noastră adevărată. Acolo se declanșează totul. Exteriorul fiind doar un stimulent, un fel de declanșator, mai departe odată cu adevărata noastră natură, redescoperirea sinelui, apare și motivația și starea de bine.

Cu toate acestea, totuși trebuie mai întâi să căutăm în exterior acel ceva ce să ne îndrepte spre interior, spre sinele nostru. Interiorul nu poate funcționa fără exterior, și invers. Cele două părți trebuie să lucreze împreună pentru o bună reușită. Și să nu uităm cel mai important aspect: aceste două laturi sau părți, interiorul și exteriorul, se influențează reciproc.
Dar totuși ce anume stimulează și motivează oamenii să facă ceea ce fac? Ce anume împinge un sportiv să nu renunțe niciodată? De ce anume este motivat un părinte care este capabil să treacă și prin foc pentru binele copilului său? Răspunsul este simplu. Această stare internă, motivația, este declanșată din exterior, de un stimulator. Un sportiv de exemplu este mult mai motivat când alții îl apreciază și îl susțin, decât atunci când îi mulțumit de el însuși în intimitatea lui. Un părinte se simte motivat când vede în ochii copilului bucuria, aceea bucurie care practic el ca părinte a creat. Toate aceste stimulatoare externe produc motivația internă. Așa se explică în mare parte totul. Mama care-și cumpără copilului ei ceva bun, de care copilul se bucură foarte mult, va fi probabil mult mai fericită decât copilul. Văzând în ochii acelui copil aceea bucurie inocentă și sinceră, mama o va simți cu un efect dublu. Nu degeaba spunea Isus că e mai bine să dai decât să primești. În acest mod se poate explica faptul că părinte este capabil de sacrificii mari pentru binele copilului. Făcând un bine altora, în același mod îți faci de fapt și ție un bine. Asta este tot!
Cu aceeași intensitate de bucurie se poate manifeste și un banal de "Like" primit pe Facebook pentru o poză sau pentru cine știe ce postare. În cazul unui sportiv, scriitor, sau orice fel de artist, care își arată abilitatea sau creația pe Facebook, o astfel de apreciere poate însemna foarte mult. Nici nu vă puteți imagina cât de mult înseamnă acel buton albastru cu acel degețel arătând respectuos semnul de la "foarte bine" când îl primești la ceva postare în care să îți arăți rezultatul muncii și al efortului depus. Acel banal buton e stimulatorul extern care provoacă mai departe motivația la nivel intern.
Din cauza asta avem pasiuni, de asta ne place să facem ceea ce facem. Suntem apreciați, suntem iubiți pentru asta și nu în ultimul rând iubim să facem asta. Și nu e vorba de venit sau de ceva material, pur și simplu de o formă superioară de plăcere. De asta suntem stimulați, indiferent că suntem părinți, indiferent că suntem artiști, indiferent că suntem sportivi. Ceva ne stimulează din exterior și asta ne motivează la nivel interior. Despre asta e vorba prieteni!

Tragedia disperării

"Când sunt singur, sunt nemulţumit de lume, iar când ies în lume, sunt nemulţumit de mine." – Emil Cioran

Să trăieşti fără absolut niciun ţel! Am întrezărit această stare, am atins-o adesea, fără să izbutesc să mă menţin în ea: sunt prea slab pentru asemenea fericire. Nu, nu sunt fericit şi probabil că n-am să fiu niciodată. Ăsta-i adevărul! Există şi oameni inapţi de a gusta fericirea. Pentru ei aceasta fericire nu-i decât un cuvânt rece, înscris în dicţionar la litera cuvenită. Incontestabil că eu fac parte din această categorie.
Mereu, zi de zi, sunt trezit de aceeași blestemată dimineață. Soarele nu-mi zâmbește deloc; nu-mi oferă nici o satisfacție, doar dezgustul unei noi zile, o nouă încercare grea de a ieși în ceea ce oamenii numesc lume, acel loc sinistru în care cei ca mine nu-și pot găsi refugiul. Ziua, de cele mai multe ori e doar o hologramă transparentă. Oamenii, doar niște făpturi făcute în așa fel încât să te facă să urăști tot ce e mai sfânt. Așa zisele încercări de zi de zi, doar iluziile stupide închipuite de mulțime. Și toate astea cică petru un trai decent, sau mai bine spus, pentru o așa zisă lume mai bună.
Oriunde aş merge, mă simt străin, ciudat, pierdut într-o lume ce nu pentru cei ca mine a fost făcută. Toţi oamenii mi se par prea pozitivi, prea profesionişti, prea stăpâni pe situație. Nu fac parte din societate, şi tare aş vrea să evadez din cadrul speciei. Nu-mi place să mă consider om, nici măcar ființă. "El nu e de aici" - "El este un ciudat cu idei ciudate, un lup singuratic" - sunt printrele singurele vorbe despre mine care mă ating, care mă exprimă, care mă caracterizează.
Nopțile mele ar putea deveni zilele tale într-o bună zi. Nu cred în nimic, nimic nu e sigur. Orice dovadă poate fi o falsificare ieftină. Insomniile și depresiile sunt doar haine, asta în caz că cel ce le are le știe și a purta. Pur și simplu toate direcțiile duc în același punct.
Prea puțină pace sufletească într-o casă bântuită de stafiile trecutului... Sunt cu un picior în trecut, iar cu celălalt nici în prezent și nici în viitor, doar în nostalgia timpului ce a trecut. Cu toate că n-am aripi, cred că știu să zbor, căci mereu sunt cu capul în nori. Liniștea e doar un strigăt puternic. Aparențele de la suprafață sunt doar măștile ce acoperă ridurile și cicatricile rănilor din categoria zilelor apuse. Camuflarea sentimentelor e doar sângele ce-mi curge în vene. Mulți mă întreabă de ce citesc atât. De ce? Fiindcă sărmanii mei străbuni nu aveau habar de acest soi de activitate; ca să-i răzbun, aşadar, ca să câştig timpul pierdut. Căci, în trecutul nostru, găseşti tot ce vrei, în afară de cărţi.
Singura curiozitate ce am e însăși curiozitatea. O curiozitate maximă, dusă uneori la extreme. Fructul interzis tot un fruct rămâne, iar gustarea ei rămâne ceva omenesc. Chiar dacă nu-mi place specia, dar până una alta tot un nenorocit de om sunt și eu.
Tot ce e viu este înfrânt, nașterea nefiind decât începutul unei capitulări. Tot ce se naște trebuie să și moară. Dar înainte de moartea propriu zisă, înainte de toate, sufletul este cel care moare. Cum ai putea supraviețui o astfel de viață, scăpând cu mintea întreagă și cu psihicul stabil? Sufletul moare încetul cu încetul, zi de zi, minut cu minut. Până să-mi dau duhul, sufletul o să fie deja de mult descompus.
Inactivitatea mea, sau mai degrabă activitatea mea pasivă, ca să nu-i spun pasivitate, este aproape în totalitate lectură neîntreruptă. Nu-mi cere să cred că toată istoria omenirii are un sens şi că omul ca specie are un viitor. Omul va trece din dificultate în dificultate, exact așa cum a făcut și până acuma; şi aşa se vor petrece lucrurile, până va pieri din pricina asta.
De ce un singuratic simte mai mult? Fiindcă singurătatea-i suferinţă. Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul. Ești singurul dintre singurii. Când încerci să instalezi un soft ultramodern și sofisticat pe un calculator vechi pur și simplu dai totul peste cap. Are loc o incompatibilitate. Asta sunt și eu: o incompatibilitate. Sunt incompatibil să trăiesc viața care o trăiește majoritatea. Evit atașamentul. Într-o astfel de situație nu pot să cred în iubire, mai mult de atât, nu cred nici în dragoste. Cum ar putea ține la mine o ființă opusă? Cum e să iubești atât de mult ceva ce nu te iubește? Sursa nefericirii în dragoste e teama de a fi iubit. Iluziile rămân tot iluzii, iar lumea rămâne tot același loc de joacă neprimitor și neprietenos.
Gustul amar al plumbului rămâne la ordinea zilei. Viciile rămân evadările și ocolișurile temporare. Viciile sunt iluzii proprii, făcute cu bună știință, cu un scop inconștient; toate acestea pentru a evita oarecum realitatea. Îmi place mediul virtual din mintea mea, mult mai mult decât realitatea aceasta rece, cumplită și nefericită. Cu toate acestea totuși noaptea, sau miezul nopții, rămân la apogeu. Acolo, sub claritatea lunii, acolo se întâmplă minunile, acolo au loc paradele minții muribunde scăpate de sub control.
Tot ce spun e dezechilibru mental? Nu! E realitatea. E doar una dintre zilele obișnuite. Toată nebunia aceasta a devenit deja artă.

Arta de a iubi (1)

"Fata: Bă, tu chiar ai iubit şi luna şi păsările şi vântul, chiar şi zilele în care ai fost trist? Lumea asta e atât de rea uneori, cum poţi tu s-o iubeşti?
Băiatul: Aşa m-am născut. De fapt aşa ne-am născut cu toţii, numai că unii sunt prea laşi ca să iubească. Un eşec îi împinge la renunţare. Iar renunţarea înseamnă că trăiesc degeaba până la sfârşitul vieţii lor." - replici din piesa de teatru [o staţie...], scenariu de Ştefan Peca

Mai frustrant decât eşecul în dragoste este eşecul în răzbunare, spune poetul Ionuț Popa. Ce este dragostea? Ce este iubirea? Ce este eșecul? De ce se întâmplă toate ciudățeniile astea? Și cel mai important, de ce ni se întâmplă chiar nouă?
Erich Fromm, psiholog și filozof, în cartea Arta de a iubi scrie următoarele:" Iubirea nu este un sentiment de care să se poată bucura oricine, indiferent de gradul său de maturitate... tentativele omului de a iubi vor fi sortite eşecului, dacă nu va încerca, cât se poate de activ, să-şi dezvolte personalitatea deplină, astfel încât să ajungă la o orientare productivă; că satisfacţia în iubirea individuală nu poate fi atinsă fără capacitatea de a-ţi iubi aproapele, fără o autentică smerenie, fără curaj, credinţă şi disciplină. Într-o cultură în care calităţile acestea sunt foarte rare, dobândirea capacităţii de a iubi rămâne de asemenea, inevitabil, o realizare rară. Şi într-adevăr, putem să ne întrebăm fiecare câte persoane care iubeau cu adevărat am cunoscut". Tot același autor mai subliniază și faptul că iubirea este posibilă doar dacă două persoane comunică din centrul existenţei lor. A iubi înseamnă să te angajezi fără garanţie, să te dăruieşti în totalitate în speranţa că iubirea ta va produce iubire în persoana iubită. Iubirea este grija activă pentru viaţa şi creşterea a ceea ce iubim.
Înainte de toate trebuie să știm să conștientizăm corect. Corect și profund în același timp. Doar astfel putem deschide porțile potrivite spre ceva superior. Trebuie să știm să ne vedem atât pe noi înșine cât și pe cei din jurul nostru. Trebuie să știm să observăm și să înțelegem. Cel mai important lucru este faptul că trebuie să știm să ne înțelegem pe noi înșine. Dacă reușim atunci îi vom putea înțelege și pe cei din jur. Pentru început dacă știm să ne acceptăm pe noi înșine, să ne vedem propriile noastre defecte și calități simultan, doar atunci vom fi în stare să vedem partea bună sau mai puțin bună în ceilalți. Până atunci, fără să avem habar de aceste noțiuni, totul este doar vorbărie ieftină și praf în bătaia vântului.
Fiecare dintre noi avem defecte și vicii. Unele mai mult sau mai puțin dăunătoare. Fiecare dintre noi ducem în adâncurile noastre o luptă despre care puțini știu, sau poate că nimeni în cazul multora. Cel mai ușor este să arătăm cu degetul spre alții și să aruncăm cu tot felul de reproșuri și jigniri. Este ușor să ne batjocorim unii pe alții pentru stilul de viață sau pentru orice altceva mai mult sau mai puțin semnificativ. Dacă ne-am înțelege cu adevărat, și am încerca să ne acceptăm așa cum suntem, fără restricții și prejudecăți, n-ar mai fi nevoie de jigniri și de degete care arată. Respectul este abilitatea de a vedea o persoană aşa cum este, de a fi conştient de individualitatea sa unică. Respectul înseamnă grija ca cealaltă persoană să crească şi să se dezvolte aşa cum este. Că vorbim de respect, iubire sau de alt termen, mai bine am formula totul într-un singur cuvânt: compasiune.

Despre compasiune s-a vorbit atât de mult în trecut. Începând de la Buddha și până la Sigmund Freud sau Alan Watts, atâția au încercat să explice această noțiune, sub diverse forme, prin diverse formulări, mai mult sau mai puțin poetice. Nu există o definiție concretă pentru compasiune. O să enumăr totuși câteva tentative de definiții. Arthur Schopenhauer spunea despre compasiune că este baza moralității. Victor Frederick Weisskopf spunea că existenţa umană se bazează pe doi piloni: compasiunea şi cunoaşterea; compasiunea fără cunoaştere este ineficientă iar cunoaşterea fără compasiune este inumană. Marele scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski spunea despre compasiune că este principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate. Dalai Lama spune despre compasiune, că aceasta împreună cu dragostea sunt baza păcii în lume, la toate nivelurile. Totuși, definiția sau citatul meu preferat rămâne cel dat de Buddha: abia atunci când omul are compasiune faţă de toate fiinţele vii, se poate numi nobil.
Cu toate acestea, totuși intră în discuție și un mare opozant al celor enumerate: eșecul. Odată cu eșecul apare și frustrarea, după aceea stările negative de culori din ce în ce mai închise, începând de la depresie și până la insomnie. Eșecul este în principal declanșat de frică, teama de necunoscut sau teama de consecințe. Te duci într-o luptă dar nu ești sigur dacă te mai reîntorci sau nu. Bineînțeles că la o astfel de atitudine scade încrederea în propriile forțe. Nu mai ești stăpân pe tine însuți, iar după o vreme cam toate îți scapă printre degete. Atunci apar cele mai negre gânduri. Compasiunea se înlocuiește cu furie, o furie care te orbește atât de tare încât capeți putere cât n-ai avut vreodată. Cu o astfel de putere și cu mintea întunecată ești capabil de orice, fără teamă de consecințe.

Eșecul este sinonim cu dezamăgirea. Se manifestă atât la bărbați cât și la femei. Depinde totul de personalitate și de caracter. Scriitorul austriac Stefan Zweig spunea că nu există durere mai nimicitoare pentru sufletul unei femei decât aceea de a se fi dăruit întreagă, trup și suflet unui bărbat nedemn de iubirea ei. Dar totuși cum se poate îmtâmpla una ca asta? De ce cad femeile într-o astfel de capcană? O explicație ar fi că acel bărbat nedemn de iubirea din citatul de mai sus, are cumva norocul ca să spun așa, să fie la locul potrivit și la momentul potrivit. E posibil ca femeia să treacă printr-o perioadă grea din cine știe ce motive (suferință sufletească, pierderea cuiva drag, divorț, etc.), iar la un moment dat să simtă nevoia de afecțiune și de "căldură sufletească". Dată peste cap cu tot felul de vorbe, femeia cade în capcana bărbatului profitor. Crede că ceea ce face e bine, iar alegerea e ceea potrivită. Pe moment totul e frumos, primește afecțiunea și atenția de care are nevoie, dar toate acestea se vor schimba pe viitor. Mai târziu sau mai devreme bărbatul își va dezvălui adevărata identitate, iar atunci femeia va suferi enorm văzând ce a făcut. Pentru câteva clipe în rai urmează o veșnicie în iad. Dar să nu credeți că doar femeile pot comite astfel de greșeli. Aceeași greșeală fatală comit și bărbații, atunci când cad pradă seducției. Atunci când principiile morale și jurământul sunt date la o parte și intră în scenă înșelatul. Pentru câteva clipe plăcute, bărbatul își dă la o parte soția, față de care era fidel, și față de care a făcut atâtea promisiuni. Ce mai contează toate principiile, oricum sunt doar vorbe, nu-i așa? Capul sus! Nu e sfârșitul lumii din fericire. Au trecut mulți oameni prin așa ceva, din păcate. Nu e sfârșit de lume după cum spuneam.

Pentru orice problemă este o rezolvare doamnelor și domnilor. Femeia care a trecut printr-o astfel de experiență de umilință nu trebuie să creadă că totul e pierdut. Din contra, nimic nu e pierdut. Probabil o să spuneți că timpul a fost pierdut, cu persoana nepotrivită. Asta e, nu avem ce face. Timpul oricum se duce, vrem nu vrem. Amintirile indiferent că sunt frumoase sau nu, tot amintiri râmăn. E domeniul trecutului, iar trecutul s-a dus și nu mai revine veac. Ideea de a trăi în trecut este o formă de plafonare psihică, care cu timpul duce la depresie.

Niciodată nu e prea târziu să vă refaceți viața doamnelor. Trebuie să luați doar hotărârea corectă și să puneți punctul pe i. Atâta tot. Simplu ca bună ziua. Sunt cât se poate de conștient de faptul că în realitate aceste vorbe sunt greu de aplicat. Cel mai probabil, marea majoritate nici nu o să reușească vreodată să le aplice, din păcate. E nevoie de foarte multă ambiție și de o hotărâre serioasă. Aceste lucruri sunt valabile și pentru bărbați. Să nu credeți că bărbații sunt insensibili. Din contra, un bărbat îi mult mai sentimental decât o femeie. Diferența e că femeia știe să-și ascundă puțin mai bine ceea ce simte, pe când bărbatul se trădează singur de cele mai multe ori. Un bărbat rănit sufletește tinde spre singurătate. Din cauza eșecurilor și a dezamăgirilor, bărbatul devine un lup singuratic și probabil mult mai sentimental decât era înainte. John Maxwell spune următoarele: "Eșecul ar trebui să ne fie profesor, nu gropar. Eșecul înseamnă întârziere, nu înfrângere. Este un ocol temporar, nu o fundătură". Ușor de spus, dar mai greu de aplicat, nu-i așa? Eșecul este pur și simplu ocazia de a începe din nou, de data aceasta cu mai multă inteligență, așa cum spunea Henry Ford. Din această cauză, în toate doctrinele orientale, în special în budism, se pune accentul pe ideea de iubire necondiționată. Necondiționată pentru că dacă există cel puțin o singură condiție o să fie și așteptări. Dacă nu ai așteptări atunci nu ai nici surprize, adică dezamăgiri. Nu lași lucrurile în voia întâmplării, poți interveni sub o oarecare formă, doar că ești în același timp ești conștient de mai multe feluri de finaluri. Într-un final la asta se rezumă arta de a iubi: neimplicare emoțională excesivă, iubire necondiționată și conștientizare. În principiu e vorba de echilibru, atât pe plan emoțional cât și pe plan sentimental.

Va urma o continuare pentru acest articol...

"Dragostea poate fi uneori magie, dar magia poate fi uneori...doar o iluzie". - Javan