Mereu, zi de zi, sunt trezit de aceeași blestemată dimineață. Soarele nu-mi zâmbește deloc; nu-mi oferă nici o satisfacție, doar dezgustul unei noi zile, o nouă încercare grea de a ieși în ceea ce oamenii numesc lume, acel loc sinistru în care cei ca mine nu-și pot găsi refugiul. Ziua, de cele mai multe ori e doar o hologramă transparentă. Oamenii, doar niște făpturi făcute în așa fel încât să te facă să urăști tot ce e mai sfânt. Așa zisele încercări de zi de zi, doar iluziile stupide închipuite de mulțime. Și toate astea cică petru un trai decent, sau mai bine spus, pentru o așa zisă lume mai bună.
Oriunde aş merge, mă simt străin, ciudat, pierdut într-o lume ce nu pentru cei ca mine a fost făcută. Toţi oamenii mi se par prea pozitivi, prea profesionişti, prea stăpâni pe situație. Nu fac parte din societate, şi tare aş vrea să evadez din cadrul speciei. Nu-mi place să mă consider om, nici măcar ființă. "El nu e de aici" - "El este un ciudat cu idei ciudate, un lup singuratic" - sunt printrele singurele vorbe despre mine care mă ating, care mă exprimă, care mă caracterizează.
Nopțile mele ar putea deveni zilele tale într-o bună zi. Nu cred în nimic, nimic nu e sigur. Orice dovadă poate fi o falsificare ieftină. Insomniile și depresiile sunt doar haine, asta în caz că cel ce le are le știe și a purta. Pur și simplu toate direcțiile duc în același punct.
Prea puțină pace sufletească într-o casă bântuită de stafiile trecutului... Sunt cu un picior în trecut, iar cu celălalt nici în prezent și nici în viitor, doar în nostalgia timpului ce a trecut. Cu toate că n-am aripi, cred că știu să zbor, căci mereu sunt cu capul în nori. Liniștea e doar un strigăt puternic. Aparențele de la suprafață sunt doar măștile ce acoperă ridurile și cicatricile rănilor din categoria zilelor apuse. Camuflarea sentimentelor e doar sângele ce-mi curge în vene. Mulți mă întreabă de ce citesc atât. De ce? Fiindcă sărmanii mei străbuni nu aveau habar de acest soi de activitate; ca să-i răzbun, aşadar, ca să câştig timpul pierdut. Căci, în trecutul nostru, găseşti tot ce vrei, în afară de cărţi.
Singura curiozitate ce am e însăși curiozitatea. O curiozitate maximă, dusă uneori la extreme. Fructul interzis tot un fruct rămâne, iar gustarea ei rămâne ceva omenesc. Chiar dacă nu-mi place specia, dar până una alta tot un nenorocit de om sunt și eu.
Tot ce e viu este înfrânt, nașterea nefiind decât începutul unei capitulări. Tot ce se naște trebuie să și moară. Dar înainte de moartea propriu zisă, înainte de toate, sufletul este cel care moare. Cum ai putea supraviețui o astfel de viață, scăpând cu mintea întreagă și cu psihicul stabil? Sufletul moare încetul cu încetul, zi de zi, minut cu minut. Până să-mi dau duhul, sufletul o să fie deja de mult descompus.
Inactivitatea mea, sau mai degrabă activitatea mea pasivă, ca să nu-i spun pasivitate, este aproape în totalitate lectură neîntreruptă. Nu-mi cere să cred că toată istoria omenirii are un sens şi că omul ca specie are un viitor. Omul va trece din dificultate în dificultate, exact așa cum a făcut și până acuma; şi aşa se vor petrece lucrurile, până va pieri din pricina asta.
De ce un singuratic simte mai mult? Fiindcă singurătatea-i suferinţă. Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul. Ești singurul dintre singurii. Când încerci să instalezi un soft ultramodern și sofisticat pe un calculator vechi pur și simplu dai totul peste cap. Are loc o incompatibilitate. Asta sunt și eu: o incompatibilitate. Sunt incompatibil să trăiesc viața care o trăiește majoritatea. Evit atașamentul. Într-o astfel de situație nu pot să cred în iubire, mai mult de atât, nu cred nici în dragoste. Cum ar putea ține la mine o ființă opusă? Cum e să iubești atât de mult ceva ce nu te iubește? Sursa nefericirii în dragoste e teama de a fi iubit. Iluziile rămân tot iluzii, iar lumea rămâne tot același loc de joacă neprimitor și neprietenos.
Gustul amar al plumbului rămâne la ordinea zilei. Viciile rămân evadările și ocolișurile temporare. Viciile sunt iluzii proprii, făcute cu bună știință, cu un scop inconștient; toate acestea pentru a evita oarecum realitatea. Îmi place mediul virtual din mintea mea, mult mai mult decât realitatea aceasta rece, cumplită și nefericită. Cu toate acestea totuși noaptea, sau miezul nopții, rămân la apogeu. Acolo, sub claritatea lunii, acolo se întâmplă minunile, acolo au loc paradele minții muribunde scăpate de sub control.
Tot ce spun e dezechilibru mental? Nu! E realitatea. E doar una dintre zilele obișnuite. Toată nebunia aceasta a devenit deja artă.
No comments:
Post a Comment