Spovedania vampirului scârbit de sânge

"Nimic nu sunt
și nimic nu voi fi.
Și nici nu vreau să fiu vreodată,
dar port cu mine toate visele lumii..." - Fernando Pessoa

Am decis să public o mică parte din cartea mea la care lucrez de ceva vreme și sper ca anul acesta să reușesc să o și termin. Cartea se va chema Războinicul tăcut și va fi un roman psihologic, filozofic, precum un film thriller cu niște idei foarte deep, despre un om înstrăinat de lume, cu niște idei și principii foarte neobișnuite pentru aceste vremuri. Această mică poveste ce am decis să public din carte am denumit orientativ "Spovedania vampirului scârbit de sânge" și este o scurtă poveste scrisă sub forma unei mini-parabole, poveste ce va fi înțeleasă și interpretată diferit de un cititor la altul. Iată deci cum sună acest fragment din carte:

"În aceea dimineață cumplită, din prima zi al noului an, căutam oarecum o comparație în mintea mea. Vroiam să mă compar cu ceva. Știam că lupul singuratic, sau războinicul tăcut, nu sunt altceva decât niște etichete, porecle, niște chestii nesemnificative. Nu dădeam doi bani pe aceste catalogări, cu toate că oarecum îmi plăceau cum sunau și una și alta. Vroiam să mă compar cu ceva real sau ireal, prea puțină importanță mai avea. Mi-am dat seama că acel ceva cu ce m-aș putea compara nu ar putea fi altceva decât o formă de viață hidoasă, respingătoare, dezgustătoare, ireală, dar și periculoasă și nocivă în același timp. O astfel de formă de viață nu putea să fie altceva decât vampirul. Această creatură mistică din folclor era aproape la fel de inexistentă ca și întreaga mea personalitate. Și iată cum aș putea să vorbesc despre mine dacă eram în pielea unui vampir și vedeam lumea prin ochii unui vampir:
“Ce ar putea să semnifice pentru mine răsăritul soarelui? Simplu: nimic! E echivalentul apusului. Corpul e lipsit de viață, așa că mi egal dacă soarele răsare sau apune; eu rămân tot același, un nemuritor blestemat, condamnat la viață; un vânător sătul să vâneze, un prădător sătul să mai caute prada, un vampir scârbit de sânge. Ce ar putea să fie mai paradoxal decât existența vampirului care nu consumă sânge? Eeee... iată că este și așa ceva. Eu sunt acela. De atâtea secole, sau poate chiar milenii, pur și simplu m-am scârbit. Nu mai pot găsi plăcerea în gustul sângelui. Și atunci ce rămâne de făcut? Am crezut că pot face schimbări la viața mea blestemată, damnată. Am crezut că pot ieși din întuneric și să trăiesc ca toți oamenii, la lumină. Am crezut că pot să fiu precum restul. Am crezut că pot gusta din plăcerea normalității. Dar m-am înșelat. M-am înșelat amarnic.
Nu sunt făcut să fiu ca alții, aceasta este purul adevăr. Am crezut că dacă alerg spre lumină, în brațele fericirii temporare și iluzorii, o să pot deveni cu totul altceva decât ceea ce sunt. Am crezut că dintr-o simplă lumânare o să mă transform în ceva la fel de luminos precum soarele. Falsele speranțe mi-au băgat mintea într-o ceață densă, într-un abis al euforiei intense și al trăirilor excitante desfrânate din propriile voințe. Totul scăpase de sub control. Vampirul – ființa nemuritoare, vânătorul însângerat, stafia ce bântuie în nopțile reci, a devenit altceva; a devenit clovnul idiot – hipnotizatul otrăvit cu propriile iluzii, nebunul încarcerat în propriul sanatoriu de boli mentale.
Îmi era scârbă de mine. Cum am putut deveni așa ceva? Cum am putut să cad pradă tentațiilor și ispitelor umane, eu, specia superioară omului, cum s-a putut întâmpla așa ceva? Cum am putut să-mi uit toate principiile, strămoșii, cultura, până și stilul de viață? Și toate astea pentru ce? M-am scârbit de gustul sângelui ca să mă obișnuiesc cu gustul amar al lichidelor consumate de oameni? Am încercat să devin uman. Am încercat să fiu ca și ei. Tot ceea ce vroiam era o viață așa zis normală, nu ceea ce trăiam eu. Eram sătul de nopțile reci și lungi, de zilele negre și obositoare. Mă scârbisem de propria ființă, de propria persoană. Tot ceea ce realizasem era egal cu zero în ochii mei. Nu era nimic de nici o valoare. Tot ce vroiam era să fiu fericit. Asta căutam doar: fericirea. Nimic altceva. Dar am uitat un lucru: un psihic instabil nu poate să ducă un trai fericit. Eu eram acel psihic instabil. În loc de fericire nu am găsit altceva în lumea oamenilor decât bucurii temporare, bucurii care pe urmă m-au împins direct în ghearele suferinței. Am fost nevoit să străbat cele mai nemiloase iaduri, desculț și fără apărare. O trebuit să învăț chiar și să plâng, eu cel fără de sentimente și fără suflet. Inima de piatră a învățat ce e cu adevărat suferința. Ziua arătam un zâmbet fals, iar noaptea plângeam de durere și chin. Ceea ce mă durea nu era trupul, căci fizic eram mort de mult, căci eram vampir. Mă durea ceea ce până atunci credeam că nu am: sufletul.
Atunci am devenit conștient de tot. Nu sunt făcut să fiu fericit. Nu sunt făcut să fiu iubit, nici să iubesc. Orice bătălie aș purta pe tărâmul oamenilor, mereu aș ieși înfrânt în lumea sentimentelor; căci la cât sunt de puternic fizic, la exterior, călit în urma anilor de antrenament, în interiorul meu sunt doar un copil naiv, plin de sentimente și de emoții trăite la intensitate maximă. Și toate astea nu sunt altceva decât echivalentul unui glonț de argint într-un pistol îndreptat asupra mea, cu propria mână. Sunt propriul meu dușman. Ca să mă vindec de această boală emoțională trebuie să rup legătura cu oamenii, trebuie să mă însingurez și mai mult. Nu mai e nevoie să consum sânge, deci nu mai trebuie să gust din trupurile lor. Tot ceea ce trebuie să fac este să îi evit.
Sunt o ființă negativistă, o creatură a nopții, un vampir, născut în întuneric, educat și crescut de însuși marele întuneric absolut. Nu am ce căuta la lumină. Locul meu nu e la lumină, nu trebuie să strălucesc și nu trebuiesc nici să oglindesc lumina altora. Pur și simplu nu sunt făcut pentru asta. Nu trebuia să părăsesc lumea întunecată în care mă aflam. Nu trebuia, dar nu e timp de regrete; tot ceea ce am trăit e o bună experiență și o bună învățătură de minte, să nu mai cad în capcana ispitelor și a dorințelor, să nu mai încerc să devin ceea ce nu pot să fiu niciodată. Acele câteva clipe unice de fericire temporară rămân cele mai plăcute amintiri din viața mea blestemată și condamnată la nesfârșita suferință a existenței. Le voi păstra în arhiva minții mele ca pe cele mai valoroase bijuterii. Mă doare că trebuie să spun asta, dar nu pot să fiu uman, nu pot să duc aceeași existență ca restul oamenilor. Sunt doar unul din mulțime, dar unul foarte diferit și pe o lungime de undă total diferită de restul lumii. Nimeni nu mă poate înțelege și cu asta trebuie să mă împac. Mereu o să fiu batjocorit, scuipat și huiduit. O să fiu respins atât de femei cât și de societate. Asta mi-e soarta. Sunt predestinat să fiu ceea ce sunt și cu asta trebuie să învăț să mă obișnuiesc. Nu pot să capitulez, nu-mi pot apleca capul în fața minciunii și a prefăcătoriei, acceptarea și renunțarea rămânând doar opțiunile finale, în cazul în care celelalte variante de opțiune s-au epuizat.
Și cu toate acestea trebuie să îmi văd de drumul meu, să las la o parte femeile și tentațiile, să las în urmă lumea oamenilor, să rămână totul istorie în trecut și atât. Sunt vampir și locul meu e în umbră, în întuneric, nu la lumină, nu în brațele cuiva, căci totul e iluzoriu și trecător. “Acasă” nu este un loc și nu este nici un sentiment, dar nu este nici o persoană și nici o reacție pornită din cauza unei persoane. Mulți ani la rând am crezut în tot felul de minciuni hrănite de sentimentalisme ieftine. Și iată concluzia: nu mai cred în nimic.
Sunt doar un vampir bătrân, singuratic și obosit; dar cu toate acestea simt nevoia să vă zic că totuși nu am nevoie de nimeni și de nimic.”
Cam astea au fost gândurile mele în cazul în care m-aș fi comparat cu o creatură precum vampirul. Toată această poveste bizară s-a derulat în mintea mea în câteva fracțiuni de secunde și cred că era ceea mai bună comparație cu stările sufletești ce le aveam în acele momente. Era spovedania perfectă, chiar și pentru o creatură infernală precum vampirul."

Arta de a iubi (3)

"Sufletul meu rătăcitor căuta furtuni de parcă în furtuni ar fi liniște..." - Veniamin Kaverin

Adevărul este că am mai abordat acest subiect despre iubire în două articole mai vechi, dar totuși mi-a venit ideea să scriu și acest al treilea articol, să fie o trilogie despre iubire. Cele două articole mai vechi pe tema aceasta le puteți reciti de aici (Arta de a iubi 1) și respectiv de aici (Arta de a iubi 2).
Pe tema iubirii aș putea să scriu probabil și 10 articole și tot nu ar ajunge, căci este precum o poveste fără sfârșit. Dar cu toate acestea încerc cumva să pun punctul pe i în acest articol și să nu mai fie nevoie de continuări; dar dacă totuși ceva se mai ivește pe parcurs n-o să ezit să scriu și partea a patra. Vreau să menționez că de data asta nu am mai apelat la citate, ceea ce am scris sunt vorbele mele, observațiile mele, experiențele celor din jur dar și o parte a trăirilor mele. Cu alte cuvinte, acest articol despre iubire e o formă de concluzie despre tot ceea ce m-a frământat despre această temă de ani de zile. Mai vreau să menționez un lucru înainte să ne apucăm de studiul iubirii. Ceea ce am scris aici se referă strict la iubirea straight sau hetero, cum vă place vouă. Nu mă înțelegeți greșit! Nu încurajez descriminarea, nu am cu nimeni nimic. Doar că pur și simplu nu pot înțelege cum ar putea să fie o relație bazată pe sentimente și trăiri intense între două persoane de același sex. Pot înțelege dorința sexuală sau o aventură cum se spune, datorită unor dorințe, fantezii și euforiei trăite la maxim, dar o relație sau o căsnicie deja e prea mult de digerat. Repet, nu am cu nimeni nimic, nu susțin nici o formă de descriminare după cum spuneam, doar că mi se pare cam aiurea când un bărbat se uită după alți bărbați având în jurul lui sute de femei, sau când o femeie se uită după alte femei ignorând în totalitate bărbații din jur, cu toate că unii ar avea intenții bune spre ceva armonios și sănătos. După cum spuneam, e treaba fiecăruia ce face în mediul privat, dar după părerea mea un cuplu adevărat și armonios este cuplul format din bărbat și femeie. Atât am avut de spus despre categoria LGBT. Nu mai intru în detalii că o să se înțeleagă altceva și nu doresc conflicte.

Mulți s-au întrebat atât în trecut cât și în zilele noastre ce este iubirea. Nimeni nu a dat o definiție concretă, înafară de citate, metafore, anecdote și jocuri de cuvinte. După tot ce am observat și am citit, eu sunt de părere că și iubirea sau dragostea, nu sunt altceva decât reacții chimice la nivelul creierului, la fel ca și restul emoțiilor trăite. Iubirea, dragostea, sau oricum am numi-o, sunt stări mentale, sentimente, la fel ca și restul, trecătoare. De exemplu, persoana de care îți place azi, mâine îți poate deveni cel mai mare dușman din cine știe ce motiv. Atunci unde e iubirea? Se transformă în ură. Sentimentele, la fel ca și energia în definiția fizicienilor, își schimbă forma, trec de la o stare la alta, sub influența celor petrecute atât în exterior cât și în interior. La nivelul minții se întâmplă cam toate. Imaginea formată în minte despre o persoană anume poate fii plăcută pe moment, dar înaintând în timp aceea imagine se transformă în ceea ce este ea în realitate și poate că asta va distorsiona tot peisajul, transformând iubirea în ură, sau invers, depinde de caz.
Ca să spun pe înțelesul tuturor, am ajuns la concluzia că iubirea este un limbaj al emoțiilor și nu al rațiunii. Rațional, tot ce ține de iubire sau de dragoste, se poate explica doar după ce se calmează "furtuna", ca să mă exprim așa, deoarece tot procesul iubirii nu este altceva decât o imensă furtună a minții, care de multe ori face ca rațiunea să dispară, metaforic vorbind. Din cauza asta se spune în popor că dragostea orbește. O altă observație făcută este faptul că bărbații se îndrăgostesc de femeile care interacționează încontinuu cu ei. Se știe că de cele mai multe ori bărbatul este mult mai sensibil decât femeia, doar că încearcă să nu arate aceasta.

O altă mare observație ce trebuie să fac neaparat este următoarea: între bărbat și femeie niciodată nu va putea fi prietenie apropiată. Un bărbat niciodată nu va putea numi o femeie ca fiind "cea mai bună prietenă" sau "o prietenă foarte bună". E exclus așa ceva. Și știți de ce? Pentru început e ok, orice formă de relație are la bază o anumită formă de prietenie, bazată pe respect, toleranță, înțelegere și prezență. Dar odată cu înaintarea în timp o să observați că aceea formă de prietenie va încerca să se transforme în altceva. Careva dintre așa zișii prieteni va încerca să fie mai mult decât un prieten sau o prietenă. Nu e nimic de condamnat în asta. E biologie, e chimie, e legea naturală a existenței. Cineva cu timpul, mai mult sau mai puțin conștient, va dezvolta sentimente față de celălalt, sentimente ce au la bază atracția. Morala din tot ce am povestit care este? Simplu ca bună ziua! Bărbatul și femeia nu au fost făcuți să fie prieteni. Între un bărbat și o femeie niciodată nu va exista o relație de prietenie, precum între doi bărbați, sau două femei. O să apară sentimentele bazate pe atracție, indiferent că la bărbat apar prima dată sau la femeie, chiar nu are importanță, ideea e că aceste sentimente mai devreme sau mai târziu o să apară într-un astfel de joc. Marea durere și dezamăgire va fi atunci când sentimentele celuilalt nu vor fi la fel. Și cam asta o fi deznodământul poveștii, căci orice astfel de poveste bazată pe prietenie, între bărbat și femeie, se va sfârși cu un deznodământ, cu un final, mai mult sau mau puțin fericit. Am spus asta atât din experiența altora cât și din propria mea experiență.
Trebuie să menționez faptul că dacă între bărbat și femeie este o anumită diferență de vârstă, caz în care indiferent că vorbim de bărbat sau de femeie, careva dă dovadă de mai multă înțelepciune de viață și mai multă cunoaștere acumulată de-a lungul anilor, atunci putem vorbi de o oarecare formă de prietenie. Într-un astfel de caz, persoana mai înaintată în vârstă va fi ceea care va ghida persoana mai tânără într-un domeniu, sau poate în mai multe, și foarte interesantă observație poate fi și faptul că la rândul său, persoana mai tânără, poate să ghideze sub o anumită formă sau într-un anumit domeniu, persoana mai înaintată în vârstă. Doar într-un astfel de caz putem vorbi despre o formă de prietenie sinceră între bărbat și femeie. Dar un astfel de fenomen nu poate avea loc atunci când ambele personaje sunt cam la aceeași diferență de vârstă, plus minus câțiva ani.
Orice formă de iubire începe cu cuvinte dulci, cuvinte foarte rar auzite până atunci. Acele cuvinte cu timpul o să devină obișnuință, ori o să dispară definitiv. De exemplu, cât de plăcut sună atunci când auzi de la o persoană de sex opus expresia "ai grijă de tine", o expresie simplă care probabil nu ți-a mai spus nimeni de ani de zile. Te lasă picioarele de multe ori, așa de bine se simte. Să nu vorbesc de alte lucruri mai directe decât expresiile, îmbrățisări de exemplu, sau pupatul, sărutul, sau mai intime, căci vom intra în alte capitole deja.

Și cam care ar putea fi concluzia la tot ceea ce am povestit aici cât și în celelalte două articole pe tema iubirii? O întrebare simplă dar cu un răspuns complicat. Sunt de părere că avem cu toții dreptul la iubire, la dragoste. Cu toții suntem ființe și avem tot dreptul din lume, atât de la universul-creator cât și de la mama natură, să iubim și să fim iubiți. Marea problemă e că nu toți avem parte de asta, din păcate. De multe ori ne temem să iubim, sau ne temem să fim iubiți. Ne temem că vom fi răniți sau că vom răni pe alții la rândul nostru. Teama mereu o să fie un mare obstacol în calea realizărilor noastre, poate chiar cel mai mare obstacol. De multe ori ne închidem în noi, ne doare că suntem respinși, ne doare faptul că acolo unde căutăm iubire găsim exact opusul. Ne doare atunci când suntem însetați după iubire și totuși nu putem gusta din apa fericirii ce ne-ar stinge setea. Dar cel mai mult ne doare atunci când sentimentul nostru de iubire nu este apreciat și ne sunt aruncate în față expresii precum: "eu am deja pe cineva", "eu nu vreau să fiu cu tine", "nu mai pune atâta suflet", "nu te atașa de mine căci poate n-o fii nimic între noi", "nu îți pot promite nimic"... și tot aș putea continua. În aceste ultime rânduri am vorbit la plural nu pentru că mă refeream la mine și la restul, cititori sau nu; vorbeam la plural pentru că mă refeream strict la mine: eu cu mine, simbioza. Me and my darkside, ca să spun în engleză, adică eu cu partea mea întunecată; în fine tot "eu cu mine" vroiam să spun, la asta mă refeream. Probabil că te-ai prins dragă cititoare/cititor că acest articol este pentru mine o formă de descărcare. E un pas ce trebuia să fac și nu mi rușine că am făcut în public, online, de văzul lumii. Nu am nimic de pierdut așa că nu simt nici o formă de rușine sau frică de consecințe că am scris despre așa ceva. Sper doar că am lămurit cu acest articol tot ce aveam de spus despre iubire. Cu toate acestea sper ca pe viitor să nu mai trebuiască să scriu despre iubire sau dragoste, sper să mă pot reîntoarce la vechile mele obiceiuri și să scriu despre arte marțiale în continuare, despre idei filozofice, și de ce nu mai nou poezii chiar. Dar dacă se ivesc cunoștințe și idei noi pe tema iubirii nu voi ezita să scriu și partea a patra pentru Arta de a iubi. Sper doar să nu trebuiască să mai scriu despre așa ceva, nu aș vrea să dezgrop iarăși morții și stafiile trecutului și ale neplăcutului. Ce este foarte important și cu asta aș vrea să și închei articolul, trebuie să fim receptivi și să fim capabili să ne iertăm unii pe alții, indiferent de răni și evenimente, respingeri sau reproșuri. Spun cu ceea mai clară sinceritate, cu mâna pe inimă, nu port pică pe nimeni din trecutul meu, persoane de sex opus care m-au refuzat, am învățat să ignor, să îndur și să iert. Iubirea necondiționată - asta trebuie să o mai învățăm și atunci totul va fi bine. Nu suntem perfecți, nici nu prea credem în perfecțiune, dar cu toate acestea totuși tindem spre ea , să o atingem și în final să o cucerim. Iubire fără nici o formă de așteptare și fără atașament. Dacă nu sunt așteptări nu vor fi nici dezamăgiri. Asta este adevărata iubire, modul corect de a iubi, arta de a iubi cum s-ar spune.

"Nu este îngrozitor să aştepţi ceva, îngrozitor este să nu mai ai ce aştepta." - Erich Maria Remarque

Nemuritor

Nemuritor

În loc să fiu pierdut în spaţiu, sunt pierdut în gânduri
În loc să mă gândesc la ceva anume, meditez la cele patru scânduri,
Mă duc undeva unde nu sunt eu acela
Forţându-mi trupul să treacă dincolo pentru aievea
Păşind în neant îmi pierd urmele
Nimeni nu-mi ascultă vorbele, sunt precum clopotele
Produc ecou ca galopul şi tropotele,
Vreau să mai cresc puţin ca să ajung la stele
Să le absorb lumina şi să devin o parte din ele
Caut fără oprire transcendetul scufundându-mă în secole
Îmi golesc sufletul de valori şi de miracole
Într-o zi îmi voi găsi şi eu liniştea
Până atunci o să admir doar priveliştea
Ce-mi străbate în obraz creând o iluzie
Peisaj stricat şi decolorat de glorie
Orbesc orbii şi mor nemuritorii
Învie morţii şi dispar toţi monştrii
Vreau să văd raze de speranţă pe linia ce desparte cerul
Vreau să nu mai fiu materia descompusă din atmosferă ce poluează aerul
Nu sunt eu de mare valoare
Nu strălucesc de nici o culoare
Strigătul meu străbate secole, auzindu-mă oare cine?
Închipuite toate în mintea mea şi produse doar de mine;
Savant nebun sau liber cugetător
Sunt doar un sihastru cu chip respingător
Otrăvit cu propriul venin precum un șarpe narcisist
Tot ce văd nu pare altfel decât fantezist
În tot acest decor ostil doar eu rezist
Îmi forțez limitele peste limite, deci insist
Continui să gândesc, deci exist;
Privește în urma mea și o să-ți vezi trecutul
Privește-mă în ochi și o să-ți vezi viitorul
Atinge-mă pe obraz și o să-ți simți prezentul
Transpune-te pentru moment în pielea mea și o să vezi totul
O să percepi nimicul, și vei simți totul;
Sunt aici de la început, precum gheața, rece
Voi fi aici până la sfârșit, ca speranța, dacă nu trece
Nemuritor ce a murit, renăscut din infinit
O voce imposibilă de definit
Un ecou al vremurilor de altă dată
Primul gând cald precum aerul de primăvară;
Dar în același timp nemuritor și rece
Detașat de tot căci totul trece
Între infinit și de gânduri făuritor
Din suflet hrănit, mă îndrept spre a fi nemuritor.

Lumina

Lumina

Fiecare dimineață întotdeauna începe cu tine
La fel cum fiecare apus de soare se sfârșește cu tine;
Eu sunt ființa care doar îndură
Razele tale aduc căldură,
Faptele tale mă împing către speranță
Brațele tale îmi oferă siguranță,
Datorită strălucirii tale am lăsat în urmă orice formă de ignoranță
Datorită rătăcirii mele am găsit în tine echilibrul de balanță;
Ești tot ceea ce am sperat în realitate să trăiesc
Ești lumina în fața căreia cu sinceritate mă aplec,
Ești liniștea din care nu mai vreau să plec
Ești fundătura spre care alunec;

Am să te aștept stând aici pe loc
În privirea mea mereu va fi foc,
Doar razele tale îmi vor aduce stingerea
Doar din privirea ta o să trăiesc atingerea
Doar în brațele tale voi simți alinarea;
Am să te aștept ca în fiecare dimineață
Am să mă culc cu gândul la tine ca în fiecare seară;
O să-mi doresc să-ți simt razele, iar și iar
Chipul tău, privirea ta, lumină, toate am să le privesc ca pe un dar;

De azi tu ești lumina, ieri erai doar durerea
De azi ești ziua de mâine, dar până mâine nu pot aștepta,
De azi nu mai am nimic, căci tu ești totul
Mi-aș vinde sufletul dacă tu îmi erai Întregul,
De azi ești singura care îmi vindecă rănile
Căci ești singura pentru care mi-aș tăia venele,
Pentru tine sunt doar un nimeni, dar pentru tine am suferit atâta
Pentru tine aș muri dacă asta ar fi soluția
Pentru tine aș ieși din întuneric, căci tu ești lumina.

Obstacolele în practica artelor marțiale

"Dorinţa este cheia pentru motivaţie, dar hotărârea şi angajamentul de a urmări atingerea obiectivului este cel care-ţi va permite să atingi succesul pe care-l cauţi." - Mario Andretti

Cei care practică arte marțiale, sau sunt pasionați de oricare alt domeniu, sau de vreun hobby, sunt 100% convins că sunt conștienți de faptul că în oricare dintre aceste domenii apar tot felul de obstacole cu timpul. În acest articol o să încerc să prezint principalele obstacole întâlnite în practicarea artelor marțiale. Despre aceste obstacole am citit nenumărate cărți, le-am observat la alții, dar cel mai important este faptul că marea majoritate dintre ele le-am trăit pe propria piele. Cele enumerate aici în articol țin doar de domeniul artelor marțiale. Cum spune și citatul de la început, pentru atingerea oricărui obiectiv cheia spre reușită și succes este dorința, după care se naște motivația și restul vine de la sine. Dorinţa este cheia către motivaţie, dar determinarea şi perseverenţa să atingi o anumită ţintă - determinare să fii mereu excelent - sunt căile care te vor ajuta să ajungi la victorie, așa spunea Mario Andretti într-un alt citat celebru.
Iată deci care sunt aceste obstacole care ne pot împiedica în calea noastră spre reușită:

1. Nehotărârea și neîncrederea în forțele proprii. Acest fenomen apare în general la început, înainte de practica propriu zisă. Am experimentat asta și eu când eram copil. Vroiam să merg la cursuri de karate, dar ceva totuși mă bloca. Acel ceva era frica de a face ceva ce nu făcusem până atunci și neîncrederea în propriile mele forțe și puteri.
2. Dezorganizarea. Aceasta se referă la stilul de viață haotic, dezorganizat și la antrenamentul total neorganizat. O "pasăre de noapte" e logic că nu are suficient timp pentru odihnă, iar un plan de antrenament neglijat normal că nu o să ducă la rezultate bune. De exemplu în loc să faci 5 antrenamente de calitate pe săptămână, tu faci una sau două, așa pe fugă, stând mai mult cu ochii pe telefon. Un astfel de antrenament dezorganizat nu o să ducă niciunde din păcate.
3. Antrenamentele de proastă calitate. Un antrenament poate să fie de calitate bună sau nu. De exemplu când ești conștient de faptul că ești în stare să faci 10 tracțiuni, dar tu totuși faci doar 5, atunci ce se mai poate spune? Când ai suficient timp la dispoziție ca să faci un antrenament de o oră să zicem, dar tu totuși faci vreo 30 de minute doar, atunci din nou ce putem spune? Un antrenament de calitate proastă duce la rezultate de calitate proastă.
4. Lenea. Din păcate lenea este un fenomen sau mai bine zis o stare destul de comună speciei noastre. Este o stare negativă și distructivă în același timp. Din cauza lenei pierdem foarte mult timp prețios, timp în care am putea realiza ceva măreț și constructiv. În cazul de față, oare peste câte zile de antrenament am sărit din cauza lenei?
5. Lipsa de motivație. Această stare este probabil mai dăunătoare decât lenea. Când dispare motivația, practicantul e pe cale să-și piardă scopul, își neglijează antrenamentele din simplul fapt că nu le mai vede rostul și pur și simplu nu are nici un chef să le mai facă. Lipsa de motivație în viață duce spre stări letargice și depresive, iar de aici nu mai are rost să spun încotro ne îndreptăm. Personal, când simțeam că îmi pierd motivația, mă uitam la filme vechi cu Jackie Chan. După ce le vizualizam simțeam că se aprinde nou nou flacăra speranței pentru antrenamente motivante. Sunt sigur că fiecare om are o astfel de tehnică prin care își poate reaprinde focul motivațional.
6. Timp insuficient. Acesta este fenomenul cel mai des întâlnit în zilele noastre. Nimeni nu are timp pentru nimic. Nu mai avem timp suficient nici măcar pentru noi înșine. Vrem dar nu dorim cu adevărat. Ne luptăm dar nu ne zbatem. Trăim dar nu trăim cu adevărat. Și atunci care e soluția? Organizarea. Tot ce trebuie să facem e să ne resetăm și să o luăm de la capăt, doar că de data asta să fim mult mai organizați. Doar așa putem avea suficient timp la dispoziție, atât pentru antrenament cât și pentru altceva, cu alte cuvinte pentru noi înșine.
7. Femeile. Da! Ai citit bine! Chiar am scris cuvântul femeie. Pentru un bărbat heterosexual, practicant de arte marțiale, o femeie poate să fie un mare pericol. E un pericol mai mare decât orice altceva, femeia poate fii cea mai mare distragere. Pentru bărbat ceea mai mare slăbiciune este femeia. O femeie te poate distrage de la practică, îți poate influența mintea, îți poate schimba comportamentul. Bărbatul fiind slab, imatur din punct de vedere emoțional, insuficient de evoluat pe plan spiritual, va face marea greșeală: va acorda femeii tot timpul lui, iar prin asta își va neglija practica și antrenamentul. Vorbesc aici atât din experiența altora și din cele observate în jur, cât și din propria experiență. Din cauza asta, marii maeștrii de altă dată, își învățau elevii să se țină departe de femei dacă nu sunt suficient de pregătiți să le întâmpine pe acestea.