Insomnii (1)

"Insomnia este un deşert fără vegetaţie sau locuitori." - Jessamyn West

Ceasul bate pe perete, ritmic, secundă după secundă. Timpul trece sau curge, nici nu se mai poate distinge. Totul e așa cum a fost și cum va fi. E doar o altă noapte atât de albă pe cât e de întunecată. E una dintre multele nopți în care indiferent de numărul de calmante sau somnifere, nenorocitul de Moș Ene întârzie sau nu mai vine deloc.
Aș vrea să dorm, dar nu pot. Și cred cu tărie faptul că nu pot dormi deoarece sunt damnat, pedepsit, blestemat, ruinat, marginalizat. Orice termen aș folosi, destinul sau universul și-au bătut joc de mine prin faptul că mi-au furat singura modalitate de a avea acces la libertatea infinită: somnul.
Prin somn se deschid porțile spre pace și libertate. Chiar dacă pentru o perioadă limitată, dar reușești să uiți de probleme, griji, necazuri, frământări, suferință și orice formă de durere. În timpul somnului gândurile se calmează precum suprafața oceanului liniștit. Totul devine clar și limpede precum oglinda. Tind să cred că adevărata formă a libertății este somnul, să poți dormi și să te simți liber, uitând de tot ceea ce te macină și nu te lasă în pace.
În somn uiți drama vieții tale, uiți complicațiile și obsesiile, astfel încât fiecare deșteptare devine un început nou de viață, o speranță nouă. Astfel putem spune că ia naștere acel echilibru al stilului de viață sănătos despre care se tot vorbește. Somnul îți reîncarcă bateriile, îți odihnește mintea și trupul. Dar ce se întâmplă atunci când dormi puțin sau nu dormi deloc? Spun eu ce se întâmplă: insomnia se întâmplă! Insomniile duc la un sentiment al agoniei, la o tristețe eternă și iremediabilă, la o disperare absolută.
Un om sănătos și care trăiește într-un mediu echilibrat pur și simplu nu-și poate imagina insomnia. Nu poate să înțeleagă noțiunea de "noapte albă", la fel cum nu poate să înțeleagă că sunt unii care ar sacrifica o țară întreagă pentru inconștiența din somn, ce o răpesc cu brutalitate și fără milă amarnicele lucidități și haosul insomniei. Un astfel de om nu poate să înțeleagă faptul că sunt unii cărora le e frică de pat, pentru care fiecare seară e prilejul de a experimenta o altă stare teribilă de anxietate înainte de culcare, așteptând efectul salvator al calmantelor care odată cu trecerea timpului tot mai greu își fac efectul. Metafizic vorbind, cred că asta este diferența dintre rai și iad: în rai poți dormi când vrei, pe când în iad niciodată. În nopțile în care insomnia câștigă bătălia, cea mai mare descoperire pe care o poți face este accesarea cunoașterii. Cu alte cuvinte, atâta stai pe gânduri că ajungi să înțelegi de unul singur tot ceea ce nu ai putut înțelege o viață întreagă, începând de la lucruri simple până la chestii sofisticate sau abstracte. Cunoașterea nu aduce fericire, absolut deloc. Oare n-a pedepsit Dumnezeu omul luându-i somnul și dându-i cunoașterea? Să nu uităm că și în pușcării pedeapsa cea mai groaznică e atunci când nu te lasă să dormi. Nebunii suferă mult de insomnii, de aceea și depresiile teribile în care trăiesc, dezgustul de viață și înclinarea spre sinucidere. Este pur și simplu imposibil să iubești viața atunci când nu poți să dormi.
Și mă întreg oare ce este mai teribil, să dormi sau să nu poți dormi? În timpul somnului noțiunea de spațiu-timp dispare, timpul parcă se dilată, creându-se astfel un fel de gol temporar, o lipsă despre care nu ști nimic. Nu îți poți aminti cum ai dormit sau ce senzații ai avut în timpul somnului, eventual doar visele avute. Se crează astfel o breșă în timp, pierzându-se acele câteva ore în care dormi. Cu alte cuvinte, e ca și cum ai face un salt din ziua de azi în cea de mâine, pierzându-se astfel câteva ore din viața ta. Dacă viața e grea și lucrurile merg prost, atunci putem spune că somnul nu e deloc salvator, ci mai degrabă un fel de refugiu temporar. Și e greu să aluneci de pe o zi pe alta, să ți se repete la nesfârșit aceleași faze stresante, zi de zi. E greu să trăiești astfel. Devine insuportabil după un timp. Cu alte cuvinte, e ca și cum tot nu ai avea parte de bucuria la care aspiri, deoarece timpul dispare odată cu orele de somn, iar tu rămâi cu acele ore lipsă din viața ta, despre care habar n-ai cum și încotro s-au dus. Și atunci mă întreg oare cu ce e mai bun somnul decât insomnia? În insomnie timpul trece greu, ești conștient permanent, dar în același timp ești și torturat întruna.
Pot afirma ca și o concluzie faptul că alegerea potrivită rămâne totuși somnul. Acele ore furate în care nu ești conștient nu reprezintă altceva decât câteva ore de chin de care ești salvat. Cu toate acestea, tortura cea mai grea pe care o poți încasa rămâne insomnia. Și paradoxul cel mai mare rămâne acela ca să n-ai timp să dormi: din cauza insomniei!

Prăbușire (1)

"Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbușit din cauza ideilor." - Emil Cioran

Stau și mă întreb cum de pot încăpea atâtea gânduri în mintea unui singur om. De unde este atâta spațiu pentru stocare? Cum de nu mi-a luat foc creierul de la atâtea gânduri și cum de sunt încă intact și întreg? De la multele cuțite înfipte în inimă, oare cum de mai îmi bate și acuma și oare cum de nu mi-a curs sângele în totalitate? Oare sunt indistructibil? Sunt din fier? Să nu uităm că și fierul se distruge datorită propriei rugini.
Am senzația că omul este precum o coardă, forțată mereu până la maximum, după care din cauza deteriorării și al forțării excesive se rupe precum o creangă uscată. Cu toate că avem tot timpul din lume, dar totuși nu avem suficient timp. Simt cum viața asta mă împinge la extreme. Simt cum pe zi ce trece crește în mine sentimentul că ceva foarte rău urmează să se întâmple. Simt cum mă voi prăbuși și mă voi sparge în mii de bucăți precum o statuie din porțelan, nerămânând în urma mea nimic decât doar ceea ce am scris.
De foarte multă vreme arde în mine un foc infernal, gata să erupă precum un vulcan. Și ce bine ar fi dacă s-ar întâmpla una ca asta. Aș vrea ca toate flăcările mele să se împrăștie pe tot globul pământesc, să cuprindă toată planeta, iar dintr-un glob albastru decorul să devină unul de un roșu infernal. Aș vrea ca sacrificiul meu prin explozie să purifice întreaga lume și să arate oamenilor toată nebunia acestei lumi, toate suferințele îndurate de-a lungul mileniilor și tot răul produs.
Sunt încă tânăr, dar totuși mă simt precum un bătrân de 100 de ani, trecut prin greutățile vieții, călit și modelat de multele dureri, dar torturat într-una de o suferință de nedescris și care nu se va termina niciodată decât odată cu intrarea în neant. Uneori simt că ar fi bine dacă aș fi pasăre, să zbor cât de sus posibil, să ies din atmosferă și să părăsesc această planetă blestemată, să privesc de sus tot vidul înconjurător și astfel să rămân pentru eternitate. Viața e doar o cursă de cai, fugăriți fără sens și fără niciun scop. Și ce rost are tot acest teatru?
Singura salvare din toată această sărăcie și mizerie nu este altceva decât neantul. Neantul este locul de unde am venit și locul în care ne întoarcem. Nu este nici o lume de dincolo, nici un paradis sau infern, doar acel vid de nedescris în cuvinte, liniștea totală, tăcerea tăcerilor, nimicul absolut, neantul. Neantul este intrarea în moarte. Budiștii îi spuneau nirvana, dar indiferent cum i-am spune e vorba despre ceva ce reprezintă nimicul, o ceață densă fără de sfârșit. Nu e fericire și nu e nici nefericire. E tot și nimic în același timp.
Ce este ciudat la mine, este faptul că fiind tânăr, în loc să mă gândesc la viață am o obsesie nebună de a medita asupra morții. Prefer liniștea dintr-un cimitir tăcut, decât agitația unui loc aglomerat. Cimitirul știu că este stația finală, locul în care se termină visele, coșmarul și tot ce ține de această existență nesemnificativă. Toți cei care au eșuat în cimitir, au fost cândva carne și oase, ca mine și ca restul lumii, plini de vise și speranțe, dar care până la urmă s-au evaporat în timp, iar timpul i-a ucis și pe ei fără milă, la fel cum mă va ucide și pe mine și pe tine și pe toți.
Sunt oameni care reușesc să-și construiască un scop în această viață și până la urmă se zbat până ating acel scop. Eu nu fac parte din categoria acestor oameni. Cândva aveam și eu visele mele, la fel ca orice om, dar pe urmă am conștientizat faptul că nimic nu contează cu adevărat. Totul e relativ. Toate poveștile spirituale și religioase nu sunt altceva decât niște alternative temporare de anestezie, o sedare mentală de moment. Ceea ce contează cu adevărat este acela că nimic nu contează. Rău sau bun, sunt doar simple concepte. Dualismul este doar o simbolistică care s-a nimerit cumva să se potrivească cu tot ceea ce descriem în acest univers. Sunt acuzat de pesimist, pe nedrept. Ceea ce arăt este realitatea, pe care totuși mulți refuză să o accepte.
Prăbușirea mea este prăbușirea întregii lumi. Fiecare persoană la un moment dat dă de greu, iar în acele momente se vede cine este luptător și cine nu. Prin termenul de luptător mă refer la faptul că cine reușește să îndure mai multă agonie și disperare și nu vreo bătălie sau luptă corp la corp. Cine a simțit focul știe despre ce vorbesc și cunoaște foarte bine iadul. Nu e nici o ridicare după prăbușire, doar stagnare temporară după care vine altă prăbușire și tot așa până la prăbușirea finală...

Despre ideea de vecin

"Nu vecinul e aproapele nostru, ci vecinul vecinului – astfel gândesc toate popoarele." - Friedrich Nietzsche

Nu ne putem alege vecinii și neamurile, astfel spune o veche vorbă din popor. Adevărat sau nu, rămâne de văzut în rândurile care urmează. Mai pe limba tuturor proștilor, vecinii sunt un grup de oameni sau familii, care locuiesc casă lângă casă, pe aceeași stradă sau uliță. Nimic ieșit din comun până acuma.
De mici suntem învățați sau mai bine zis îndoctrinați să ne respectăm vecinii. Dar ce se întâmplă când vecinii nu ne respectă pe noi? Alegem calea pumnului sau moralitatea? Fiecare după propriile limitări și posibilități. Situațiile diferă de la caz la caz.
Vorbind despre mine, aș putea spune că am vecini de treabă. Nu toți, bineînțeles. Începând de la o extremă la alta, am avut toate categoriile de vecini. Am avut pe stradă oameni de treabă, despre care pot vorbi cu multă admirație și respect. Dar în același timp am avut și încă mai am fenomene stranii, retardați cu coeficient de inteligență mai scăzut decât al câinelui meu. Am avut și încă mai am, distruși după care pute strada de la alcool, puși mereu pe scandal și pe "fapte mari", "oameni" care consumă aerul degeaba. Pe unii și unele dintre aceste personaje personal aș pune în fața plutonului de execuție, ca pe Antonescu sau pe Ceaușescu. Deja cred că putem trage prima concluzie despre ideea de vecin: dragostea și iubirea dintre vecini e nemuritoare și infinită, la fel ca dușmănia și ura.
Nu știu cum e în altă parte, dar pe strada mea are loc un fel de "război rece", un fel de război psihologic, în care vecinii joacă teatru atât de minunat de dragul aparențelor și reușesc cu atâta har să mimeze pacea și înțelegere încât îți dau lacrimile. De fapt, e cu totul altceva în joc. Cu o mână ne dăm noroc, dar cu cealaltă mână avem deja cuțitul pregătit, metaforic vorbind. Din păcate nu ne putem alege vecinii.
Nu vreau să se înțeleagă greșit ceea ce dezbat aici, ca și cum nu știu care vecin m-ar spiona cu binoclul sau m-ar urmării prin lunetă să mă nimerească în cap precum lunetiștii de la Stalingrad care vânau nemți (deși nu m-ar mira să am dreptate). Ceea ce se întâmplă în realitate e de fapt dușmănie care are la bază prostia sub cea mai pură formă. Nu vreau să se înțeleagă greșit, căci nu toți vecinii sunt astfel. Există și oameni despre care pot spune lucruri bune. Am vecini/vecine care au reușit să mă șocheze (din punct de vedere pozitiv) prin gesturile lor, prin faptul că mi-au sărit în ajutor când nici nu mă așteptam, sau prin faptul că pur și simplu stau cu mine de vorbă sau că mă salută, fără să mă privească ca pe un ciudat retras și izolat de lume. Pentru astfel de oameni nu am altceva decât cel mai mare respect. Un gest simplu valorează de cele mai multe ori mai mult decât o mie de cuvinte.
Vorbind la nivel filozofic despre ideea de vecin aș putea spune faptul că totul depinde de decizii. Metafizic vorvind, degeaba stai lângă mine și te văd zilnic, dacă eu nu vreau nu te consider vecin, deci nu ești aproapele meu. Așa funcționează treaba. Respectul se câștigă, nu te naști cu el. Suntem la fel, dar nu avem șanse egale. Ceea ce avem în comun e faptul că respirăm același căcat de aer cu toții, în rest ziduri de beton ne despart.
Vorbind de vecini la un mod mai abstract, toată ideea asta de stradă și vecini e precum o pușcărie dar la un nivel mult mai mare, ca mărime mă refer. Cum stăm noi aici, casă lângă casă, vecin lângă vecin, seamănă foarte mult cu celulele din pușcărie, celulă lângă celulă, deținut lângă deținut. Deci, îmi ispășesc pedeapsa de a exista, suportând în același timp toate prostiile tale ca vecin, sau invers, îmi suporți tu toate căcaturile. Sau în loc de pușcărie, o comparație mai bună ar fi cred că grădina zoologică. Căci unii așa se comportă, precum niște porci, maimuțe, șerpi, sau mai știu eu ce spurcăciuni de animale sălbatice.
Acum că e soarta de vină sau destinul, asta nu știu să spun, dar ideea e că vecinii rămân tot vecini, fie că ne place sau nu. Dacă vreau te salut, dacă nu atunci te ignor. Dacă vreau te consider vecin, aproapele meu mult iubit și respectat, dacă nu îți trântesc ușa în față și "hai pa". După cum am mai spus, fiecare după propriile posibilități și concepții. Dar să nu uităm un lucru: un vecin poate să fie ori o binecuvântare, ori un blestem. Un vecin de treabă îți poate face viața frumoasă, pe când un vecin rău ți-o transformă într-un infern. Știu cum e, căci am trăit ambele variante și știu despre ce vorbesc.

Autoportret

"Cine se uită în afară, visează; cine se uită în interior, se trezește." - Carl Gustav Jung

Pentru mine totul este posibil și nimic nu e posibil; totul îmi este permis și nimic. În orice direcție aș apuca, tot acolo aș ajunge. Ori realizez ceva ori nu realizez nimic, ori cred ori nu cred, totuna e, precum totuna e dacă tac sau dacă strig. Pot găsi totului o justificare, precum nu pot găsi nici una. Totul este în același timp ireal și real, absurd și firesc, fantastic și plat, negru și alb. Nici un lucru nu pot pune înaintea altuia, precum nici o idee nu e mai bună decât alta.
De ce să mă întristez de tristețea mea și să mă bucur de bucuria mea? Ce-mi pasă dacă lacrimile mele sunt de plăcere sau de durere? Îmi iubesc nefericirea și îmi urăsc fericirea, amestec totul și confund totul. Renunț la distincții, la diferențieri și la planuri. Sunt precum o frunză dusă de vânturi sau ca o floare purtată de valuri. Sunt negrul de sub unghie și în același timp albul dinților.
Sunt rezistent unde nu trebuie și laș unde trebuie. Cine știe dacă în felul acesta am ceva de câștigat? Și dacă nu câștig, ce e dacă pierd ceva? Este ceva de câștigat și ceva de pierdut în această lume? Orice câștig este o pierdere, precum orice pierdere este un câștig. Pentru ce oamenii mai așteapta una și alta din partea mea?
Dau jos toate măștile purtate de-a lungul anilor, falsitățile cu care mă protejam de lume. Iată cine sunt cu adevărat: un nimeni care vrea să fiu un nimeni. Nu vreau nimic, căci din nimic tot în nimic mă voi întoarce. Nu am dus cu mine nimic, la fel cum nu voi lua cu mine nimic. Nimicnicia este totul. Totul este o iluzie. Iluzia este realitatea supremă.
Cine sunt eu să vorbesc despre toate acestea? Un personaj căruia nu-i mai pasă... Realitatea mea e realitatea tuturor, doar că voi sunteți prea orbi ca să vedeți asta. Nefericirea mea este și nefericirea voastră, doar că voi vă temeți să o recunoașteți. Fericirea mea este și fericirea voastră, doar că vouă nu vă pasă de asta. Eu vorbesc deschis despre tot, precum o carte, citește-mă pentru a afla răspunsurile. Nu casa mea e un templu, ci eu însumi. Sunt darnic dacă am ce dărui și zgârcit când aș vrea să dau și nu am ce.
Eu sunt doar umbra unui om obosit și chinuit, un pustnic celibatar care odată a vrut totul, iar acum nu mai vrea nimic. Sunt doar o voce, un ecou, care se aude doar acolo unde trebuie. Privește-mă în ochi ca să-ți vezi trecutul, ia-mă de mână ca să simți totul. Sunt tot și nimic în același timp. Vreau tot ceea ce nu vor alții și resping vehement ceea ce acceptă restul.
Simt cum trebuie să mor din cauza vieții, la fel cum simt că trebuie să trăiesc din cauza morții. Simt cum fiecare gura de aer e otravă pură, la fel cum fiecare picătură de ploaie e o stingere a focului ce-mi arde în interior. Somnul pentru mine nu e despre odihnă sau recreere, ci e evadare din spațiu-timp, fugă de realitate și de tot, amortizor temporar, un fel de drog cu efect de pauză. Sunt rezultatul unei societăți nesigure, al unui viitor incert și al unui mediu toxic. Sunt combinația perfectă a celor trei elemente: apă, foc și pământ, la fel cum sunt îmbinarea simetrică a 3 personaje celebre: Buddha, Joker și Cioran. Sunt în același timp și speranță și deznădejde, lumină și umbră, curaj și frică, totul și nimic. Simt că ar trebui să vărs foc pe gură și să arunc cu ploi de gheață din priviri, ca răspuns la toate întrebările ce mi s-au pus și ce nu mi s-au pus. Eu sunt umbra voastră, cea de care voi vă temeți și fobia de care nu aveți curaj să vorbiți, iar în același timp sunt și speranța voastră, cea pe care nu o conștientizați. Sunt echilibru, sau cel puțin spre asta tind.

Noaptea

Noaptea

Coboară tu, întuneric de mult așteptat,
Speranță pentru orice vis spulberat;
Întuneric salvator cu miros de magie,
Noapte minunată plină de veselie.

Te aștept toată ziua cu nerăbdare,
Tu, dulce noapte, a mea salvare;
Îmbrățișează-mă cu întunecimea ta,
Acceptă-mă să fiu veșnic a ta.

Coboară tu, minunată noapte,
Drumul meu spre eternitate;
Sub lumina Lunii te aștept singur pe stradă,
Nevinovat cum sunt, acceptă-mă ca pradă.

Despre ură și dezgust

"Ura este produsul vieții neîmplinite." - Eric Fromm

Există două mari extreme pe această lume: iubirea și ura. Ambele stări sunt un fel de plus și minus infinit pe plan psihologic. După cum spuneam, iubirea și ura sunt două stări total opuse, dar extreme. Extremă însemnând o stare căruia persoana în cauză se dedică în totalitate, lăsându-se absorbit în starea respectivă. Cei ce știu să iubească nu pot înțelege ura, la fel cum cei ce știu să urască nu știu să iubească.
Ura nu poate să nască iubire, dar iubirea poate naște ură. Dragostea cu timpul devine o plictiseală monotonă în cele mai multe cazuri, degradându-se atât de tare încât toată această plafonare se pietrifică transformându-se în cea mai pură formă de ură. Tind să cred că ura se simte cu o intensitate mult mai mare decât iubirea. Și nu spun asta deoarece nu am iubit din toată ființa mea. Am privit și am observat destule cazuri în care persoanele studiate își manifestau ura la un nivel atât de intens încât iubirea se putea compara cu o frunză minusculă în bătaia vântului. Ura poate naște crime macabre, violențe scăpate de sub control și multă răutate. Dar nu asta este scopul articolului, nu voi vorbi despre psihopați măcelari care ucid fără sentimente. Vorbesc despre ură strict la nivel filozofic. Descriu sentimentul de ură față de propria persoană și nu față de un alt individ.
În lipsa iubirii se naște ura. Dacă iubești, dar în schimb sentimentul nu este reciproc, iarăși putem vorbi despre cum se naște ura. Ura este opusul iubirii. Am simțit și simt ura de foarte multă vreme. Nu este adevărată afirmația cum că ura te consumă sau că te transformă îm ceva malefic. Nu așa stă treaba, ura pur și simplu te modelează, ea te definește. Te șlefuiește în așa măsură încât devii precum o statuie perfect realizată, dar în urma căreia se poate vedea toată durerea efortului depus. Ce poate să urască un om? Pe cei din jurul lui sau pe el însuși că nu poate fi ca ei?
În lunga mea carieră în domeniu de ură pot afirma faptul că cel mai mult mi-am urât și îmi urăsc propria persoană. De cele mai multe ori privesc cu dispreț în oglindă. Văd o față morbidă, obosită și chinuită de prea mult timp, o față pentru care e nevoie zilnic de măști pentru a putea păși în societate. Cum să nu te urăști când vezi că nu ești capabil să fi vesel? Cum să nu te urăști când vezi că orice ai face sau de orice surpriză ai avea parte, mereu și mereu decazi iarăși în aceleași stări deprimante în care simți cum nu există cale de scăpare. Cum te mai poți considera om, sau ființă umană, într-o astfel de situație? Privindu-te în oglindă în timp ce ești într-o astfel de stare e clar că tot ceea ce vezi acolo e doar chipul unui demon hidos și demn de toată ura.
Odată cu ura apare și dezgustul. Pot să fiu dezgustat de întreaga lume cu tot cu omenire, dar nu atât de tare cum sunt dezgustat de personajul din oglindă. E imposibil să-i iubești pe toți, dar să urăști o lume întreagă se poate. Am avut parte de atât de multe dezamăgiri încât până și când am avut parte de puține bucurii mi-am urât figura și ființa. Am considerat că o morbiditate ca mine nu merită nimic bun din această lume. Ce caut eu printre voi? Locul meu e într-un tablou pictat de un om trist și expus pe undeva prin ceva muzeu.
Aș vrea să stau undeva pe vârful unui munte, confortabil într-un fotoliu, cu o băutură în mână și eventual cu un trabuc sau și cu o țigară obișnuită. Aș vrea să stau acolo cât mai relaxat posibil și să privesc cum cade o ploaie de meteoriți asupra întregii planete. Aș vrea să văd cum totul se aprinde din cauza focului produs de meteoriți, urmând ca după aia focul să se răspândească peste tot. Ar fi minunat să privesc tot acest eveniment apocaliptic, chiar dacă știu că până la urmă flăcările ar ajunge și la mine. Singurul mare avantaj al întregului scenariu ar fi acela că măcar tot ce e mai rău pe această lume ar dispărea definitiv. Ceea ce arde nu putrezește, iar ceea ce lași să moară nu te omoară.
Un monstru ca mine nu poate să înțeleagă cum e o atingere fină din partea unei persoane care te iubește. Am uitat de mult aceste senzații, căci filmul vieții mele s-a derulat în așa fel încât tot ceea era cândva frumos s-a transformat în urâțenie și mizerie. Nici măcar nu îmi permit să visez la așa ceva sau să-mi închipui, darămite să mai îmi fac speranțe. Speranțele sunt precum baloanele de săpun: sunt frumoase pe moment, cât zboară, după care se sparg cum se lovesc de primul obstacol ieșit în cale. Ar fi fain să fiu ca vampirii, ca atunci când mă uit în oglindă să nu fie acolo nimic. Cât de minunat ar fi, toată nimicnicia mea ar prinde în sfârșit contur. Aș putea să fiu dezgustat total de tot ceea ce urăsc mai mult.
Și până la urmă de ce ajunge omul să simtă ura? Sau mai bine spus, de ce am ajuns să urăsc cu atâta pasiune? Am fost oare predestinat să devin astfel sau mediul m-a făurit într-un ciudat incapabil să iubească? Câte puțin din fiecare ar fi cred că răspunsul cel mai corect. Dacă omul este predestinat spre ceva anume, iar mediul este favorabil pentru aceasta, atunci putem zice că se creează sinergia perfectă. Într-o astfel de situație toate drumurile se deschid spre ură și negativitate. Cum să nu îți urăști viața când vezi că totul merge din ce în ce mai rău, iar șanse spre ceva mai bine nici vorbă! Cum să nu îți urăști propria persoană când vezi ce psihic instabil ai și ce personalitate defectă și incompatibilă cu stilul de viață modern! Toată această ură ajunge să-ți creeze un fel de umbră-entitate, născută din întunericul din tine și mereu prezentă în toată călătoria ta. Această umbră este un alterego. În realitate, este de fapt propria ta imagine, transpusă în exterior, astfel încât să poți vedea cine și ce ești cu adevărat.
Ura rămâne un sentiment sincer până la urmă, depinde doar de felul în care acest sentiment este exprimat. Depinde de mine că te urăsc pe tine mai mult sau pe mine. Și până la urmă pot afirma faptul că tot ceea ce am scris aici am scris din ură. Am scris toate aceste rânduri cu atâta ură încât sunt dezgustat de fiecare literă din fiecare cuvânt. Am scris cu atâta ură încât la final am fost atât de dezgustat că am început să râd de tot ceea ce am scris.

De vorbă cu mine (2)

"Indiferent ce faci în viaţă, va fi nesemnificativ. Dar e foarte important să o faci." - Mahatma Gandhi

Îmi place să stau și să vorbesc cu mine însumi, deoarece sunt singurul care reușesc uneori să mă înțeleg perfect, să-mi descifrez toate nebuniile din labirintul minții mele și să mai fac din când în când ordine în tot sertarul mental. Am vorbit despre aceste lucruri în primul articol pe tema aceasta. Se poate reciti de aici. Scriu de câțiva ani buni deja, iar în ultimii ani am reușit să prind curaj astfel încât să scriu despre felul în care văd lumea și nu în ultimul rând despre tot ceea ce simt și am pe suflet. E mai ușor să scriu decât să vorbesc.
Fără să mă laud, dar mulți nici măcar nu au curajul să se gândească la lucrurile despre care am scris în ultima perioadă. Am curajul să recunosc faptul că întreaga mea existență a fost bântuită și răscolită mereu de stările de anxietate, atacuri de panică și depresii. Am curajul să recunosc că nu am apelat niciodată la sfaturile specialiștilor. Am preferat să înfrunt mereu de unul singur această bătălie. E greu să te lupți cu tine însuți, pentru că e greu să te învingi pe tine.
În timp ce majoritatea oamenilor nu conștientizează faptul că întreaga lor viață e doar o mascaradă ieftină în care aleg să se costumeze în ceva și cineva ce nu sunt cu adevărat, eu văd dincolo de acest teatru banal și am tupeul să recunosc și să demaschez tot filmul acesta fără nici un fel de sens și direcție. Am mai spus și voi continua să spun că în viziunea mea tot ceea ce se întâmplă pe această lume e total nesemnificativ. Totul e relativ. Până la urmă ce contează că e bine sau e rău? Singurul mare adevăr universal rămâne acela ca plăcerea ta să nu fie suferința altcuiva, iar restul sunt doar povești.
Fără să mă prefac victimă, trebuie să recunosc faptul că am avut mai multe zile negre și nopți albe decât zile bune. Am plâns de mult mai multe ori decât am râs și de mult mai multe ori m-am simțit trist și supărat pe viață decât împlinit și bine. Oare înspre ce direcție s-ar înclina balanța? Spre fericire sau spre nefericire? Suferința mereu a fost o parte a vieții mele, așa cum e o parte din viața fiecărui om, doar că nu toți conștientizează asta sau pur și simplu nu îi dau atâta importanță. Oamenii nu sunt la fel și nici nu sunt egali, decât doar în fața morții. În rest nu există corectitudine și dreptate pe această lume.
Tot ce se naște trebuie să moară, asta este cea mai crudă regulă din univers. Universul, sau viața, oricum am numi-o, este foarte nemiloasă și de cele mai multe ori foarte brutală. Cred că până la urmă nimeni nu scapă de aici cu mintea întreagă. Oricât de dur sau de puternic ai fi, până la urmă viața sau destinul oricum te îngenunchează. Ce am observat eu este faptul că din păcate viața mereu pe cei nepregătiți îi lovește, exact ca prădătorul care își alege o victimă mai slabă. Cei slabi, vulnerabili, nepregătiți, sunt cei care sunt cel mai tare loviți de soartă, fără milă. Există și excepții bineînțeles. Cei norocoși, născuți în medii și familii mai privilegiate, care trăiesc în confort, hipnotizați de diverse ideologii (religii în special), aceștia sunt cei pentru care viața e roz. Aceștia sunt cei care nu îi pot înțelege pe cei ce văd lumea în cenușiu, pe cei care nu reușesc să facă ceva cu viețile lor și oricât ar încerca tot eșecului sunt sortiți.
Singurătatea este soarta tuturor ființelor dotate cu un intelect ieșit din comun sau cu un grad de conștientizare mult superior. Cu oricât de mulți oameni ar vorbi, sau cu oricâte persoane ar fi înconjurat, un astfel de om mereu se va simți singur. Cu oricât de mare poftă ar vorbi, sau ar râde, dar în interior ar plânge amarnic. Și până la urmă ce e toată viața asta dacă nu o nimica toată?
Seara, când îmi pun capul pe perină, răsuflu uneori ușurat căci am supraviețuit ziua. Dar pe urmă îmi amintesc că mâine vine o altă zi, poimâine alta, tot așa până nu știu când. Fiecare zi e despre haosul nemilos al existenței, manifestându-se diferit de pe o zi pe alta, dar scopul e mereu același: să te doboare. Ceea ce fac eu e total nesemnificativ. Faptul că scriu sau că îmi irosesc viața, chiar nu contează, atâta timp cât reușesc să transmit toate aceste stări și senzații ce reușesc să trezesc în tot acest proces, fie că e despre decăderea mea ori despre triumful meu. Totul e relativ, după cum spuneam, chiar nu contează deloc. Sunt un pictor ciudat, căci pictez cu bucăți din mine. Sunt un scriitor macabru căci îmi folosesc sângele pe post de cerneală. Am ajuns în punctul în care îmi privesc viața dezorientată ca pe o formă de artă neînțeleasă de mulți, dar totuși cumva plăcută sau privită cu curiozitate de puțini. Dacă e parodie sau dramă, asta nu pot să spun. Că e totul o nebunie, asta cu siguranță pot confirma...

De vorbă cu mine (1)

"Vrei să ştii cine îţi sunt adevăraţii prieteni? Fă ceva oribil şi vezi cine rămâne." - Joker

Dacă ar trebui să descriu printr-un singur cuvânt întreaga existență, atunci cuvântul cel mai potrivit ar fi acela de ciudățenie. Lumea este un loc foarte ciudat, un loc atât de sinistru în care cei ca mine, oamenii care fără încetare cugetă, ne trezim cum vorbim adesea cu noi înșine. În scurta mea existență pot spune că am stat mai mult pe gânduri, sau mai exact de vorbă cu mine însumi, decât cu ceilalți din jurul meu. Am fost, sunt și voi fi mereu, genul de om introvertit, uneori visător, iar alteori melancolic. Poate sunt nebun, sau poate că abia acum încep să înnebunesc. Se spune că nu anii te maturizează, ci experiențele trăite. Se mai spune și faptul că ceea ce nu te omoară te întărește. În versiunea mea, ceea ce nu te omoară te face pur și simplu un ciudat.
Din vaga mea experiență pot afirma faptul că cele mai mari surprize, pozitive bineînțeles, vin de cele mai multe ori din partea unor oameni străini, cu care nu avem un trecut comun sau experiențe comune. În același timp, la polul opus, pot spune că cele mai mari dezamăgiri și trădări primim din partea acelor oameni care ne știu de o viață, alături de care am crescut. Cum spune o veche vorbă chinezească: ține-ți dușmanii aproape, iar prietenii departe. Nu-i așa? Mi s-a reproșat de multe ori că omor timpul. Nu e așa, de fapt timpul mă omoară pe mine. Mai exact, pe toți, așa frumos pe rând.
Și până la urmă cine sunt eu să condamn lumea? Dacă lumea mă condamnă pe mine, atunci și eu am tot dreptul din lume să condamn lumea. Dacă încerci să mă muști, te voi mușca și eu. Simplu ca bună ziua, așa funcționează treburile.
Stările mele oscilează undeva între melancolie, frustrare și dorințe imposibile, toate camuflate excelent printr-o stare de liniște perfectă. Cine mă vede are impresia că sunt cel mai pașnic și liniștit om din lume, precum un călugăr tibetan, însă treburile stau cu totul altfel. Sunt precum un vulcan stins, dar în interiorul căruia fierbe lava pregătind să erupă în orice clipă. Cu toate că sunt perfect conștient de faptul că timpul merge doar înainte, totuși încă sunt prizonierul trecutului, plângând adesea după vremurile bune de altădată care s-au dus de mult. Despre viitor pot spune doar că îmi provoacă o fobie teribilă. Ce pot aștepta să îmi ducă viitorul? Doar surprize, și prin asta nu mă refer la lucruri bune. Cât de naiv și de dureros poată să sune niște vorbe copilărești rostite de un adult...
Durerea este ceea ce definește această existență. Privind în jur putem constata că totul este ca un fel de haos foarte bine organizat. Întregul univers este precum o imensă formă de viață, care se rostogolește în vid, îndreptându-se spre neant. Cât de nesemnificativi suntem, vorbind la nivel cosmic.
Trebuie să recunosc că întreaga mea viață am trăit într-o continuă stare de teamă, frică, uneori chiar de spaimă. Anxietatea a fost mereu dușmanul invizibil care îmi făcea probleme, atât în copilărie cât și în viața de adult. Iar pe urmă a mai apărut și depresia de câțiva ani buni. Atât din propria experiență, cât și din observațiile mele, pot afirma faptul că viața este o continuitate de etape, care bineînțeles mereu se complică. Întregul scenariu devine tot mai prost realizat pe măsură ce trec anii. Lucrurile nu devin mai faine sau mai ușoare, ci din contra, ele devin tot mai rele și tot mai dureroase. Cu alte cuvinte, după o tinerețe făcută scrum nu are rost să speri că bătrânețea o fi mai bună. Nu, o fi și mai urâtă de atât.
Încerc să nu disper prin tot ceea ce scriu, dar nu prea îmi iese. Sunt cumva prea bun în domeniul artei pesimiste, ca să o numesc așa. Dacă nu eram un nihilist, atunci poate că eram unul dintre mediocrii din mulțime care aleargă după iluzii. Și până la urmă cam totul este relativ. Rău sau bun, negru sau alb, bogat sau sărac, cu toții o să sfârșească la fel. Vorbim despre durere în limbi diferite, dar ca senzație cu toții o percepem la fel.
Când stau cu mine de vorbă parcă ajung la o oarecare formă de pace, căci sunt singurul care mă înțelege. Dar această pace e cumva totuși ciudată, deoarece e precum un fel de conflict interior, un fel de război psihologic purtat de mine contra propria mea persoană. Sunt propriul meu prieten, dar în același timp și dușman, și parcă sunt predestinat să fiu astfel. Îmi ling singur rănile precum un câine abandonat, câteodată dorind compania cuiva, după care din ură mă răzgândesc nedorind pe nimeni alături. Ceea ce descriu este paradoxul suprem. Mi-am pierdut ani din viață încercând prin diverse mijloace și metode să cerșesc cumva atenția lumii prin ceea ce făceam. Încercam să ies în evidență, din greu chiar, până să-mi dau seama că de fapt nu am nevoie de asta. Prefer umbra rece în locul luminii călduroase. Sunt precum un porc care face baie în propria mizerie, în noroi și în gunoaie, savurând toate acestea. Așa sunt și eu exact precum porcul, savurând mizeria în care mă scald, fericit în propria mea nefericire.