În căutarea iubirii

"Trebuie să iubești pe oricine, orice, oricum, numai să iubești." – Alexandre Dumas

Încă de pe vremea când eram un adolescent, din perioada anilor de liceu, mereu mi-am dorit ceva, acel ceva ce niciodată nu am putut avea. În anii mei de tinerețe, ca orice băiat, mi-am dorit să am parte de compania unei fete. Erau destule "tentative" de acest gen, încercări eșuate de a cuceri persoana în cauză și atingerea iubirii. Eram mereu foarte timid și retras, anxios, melancolic și cu capul în nori. Toate aceste trăsături au făcut să par mult prea disperat, sentimental și instabil. Și până la urmă, indiferent că recunosc sau nu, adevărut e că sunt mult prea sentimental chiar și în ziua de azi, poate chiar și instabil din anumite puncte de vedere. Oricum, odată cu trecerea anilor, foarte mult nu m-am schimbat. În 20 de ani, pot spune că realizarea mea cea mare e faptul că m-am cultivat suficient, citind nenumărate cărți și conștientizând foarte multe lucruri. Dar, în timp ce timiditatea s-a mai domolit puțin, anxietatea a devenit mult mai ascuțită și mai profundă.
Ceea ce am descoperit, iar aceasta nefiind un lucru bun, este faptul că în familiile moderne nu se discută nimic despre relații, despre cum să interacționăm unii cu alții, despre sexualitate, ș.a.m.d. Dacă într-o familie există un vid imens la capitolul de comunicare, atunci șansele ca cei mici să eșueze ca adulți sunt foarte mari, atât pe plan profesional cât și în ceea ce privește relațiile de orice natură. Dacă nu te învață nimeni cum să abordezi o fată și nu ai în familie un mascul demn de urmat, șansele tale să devii un bărbat adevărat sunt mult mai mici în comparație cu un alt copil care crește într-un mediu corespunzător, unde problemele sunt discutate și se caută soluții. Problema este și educația primită, deoarece în cele mai multe familii tatăl de obicei este absent, în sensul că îi plecat la muncă, după ce vine de la lucru îi obosit, iar de copil se ocupă doar mama. Oarecum, copilul primește o educație "feminină", în sensul că nu prea vede un bărbat cu un caracter puternic, un exemplu de urmat. La școală la fel, aceeași problemă, învățătoare peste învățătoare, iarăși educație primită de la femei. Nu spun că este un lucru rău faptul că un copil este educat de o femeie sau de către mamă, doar că în cazul celor timizi, sensibili și mai retrași, problema se agravează în timp. Ceea mai mare problemă din cauza aceasta este declinul masculinității. Ceea ce vedem în cazul multor bărbați, nu este altceva decât tentative de masculi, dar cu masculinitatea praf și pulbere.
Nu mi-e rușine să recunosc că la rândul meu și eu sunt unul dintre acești bărbați despre care vorbisem mai sus. Când eram mic, părinții mei munceau, ca aproape în fiecare altă familie, iar de mine avea grijă bunica mea. De fapt, ea m-a și crescut. Pe măsură ce au trecut anii, eu am crescut și am ajuns la pubertate, iar atunci a scăpat și iadul de sub control. Tatăl meu a devenit alcoolic și treburile au început să se strice din ce în ce mai mult. Armonia dispăruse, lipsa de comunicare începuse să prindă contur iar ceea ce era mai rău urma să vină. Nu are rost să intru în detalii, deoarece am mai scris despre asta. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că în toți acei ani de groază legătura dintre mine și bunica mea devenise foarte puternică, realizându-se între noi o conexiune ce nu se poate descrie în cuvinte, un atașament ce trece dincolo de atașament. Relația dintre mine și tatăl meu s-a ruinat complet între timp. În concluzie, numai un mascul demn de urmat nu pot să spun că am avut în familie, iar cariera mea de bărbat eșuat de abia acum începea.
Fiind foarte sensibil, problema era că mă atașam repede de fetele cu care interacționam, mai ales când acestea se purtau frumos cu mine. În mintea mea se conturase povestea cum că fata cu siguranță s-a îndrăgostit de mine, ceea ce făcea să îmi dau filme și mai colorate. Și atunci începeam ceea ce numeam "ofensivă", adică tentativa mea imatură și stupidă de a impresiona și de a cuceri inima fetei. Bineînțeles că nicicum nu reușeam, atât în anii de liceu, cât și în anii de facultate și nici după aceea când deja mă angajasem. Când vedeam pe alții de vârsta mea, sau chiar mai mici decât mine, având prietene și cum se simțeau bine, parcă toți dracii din lume intrau în mine. Era cel mai frustrant să văd pe alții că reușesc ceea ce eu nicicum nu reușesc. Și oricât îmi băteam capul, nicicum nu reușeam să înțeleg ce nu fac bine sau ce se petrece.
Mereu am crezut că dacă mă comport frumos cu o fată/femeie, atunci acest aspect va crea oportunități spre reușită. Fiind educat să fiu mereu amabil și de treabă, aceste învățături le și puneam în practică, chiar și în ziua de azi. Tot ceea ce obțineam era doar o părere bună, o apreciere și atât. Eram apreciat, dar nu eram dorit. Parcă puteam și să le citesc cumva în mintea lor cum gândeau despre mine că: "aha, ești de treabă, ești ok, te apreciez și te admir pentru tot ceea ce faci, dar atât, nimic mai mult". De fapt, acest fenomen despre care am vorbit până acum, în domeniul psihologiei relațiilor are și o denumire: sindromul băiatului bun. Adică e vorba de acei bărbați, traumatizați din copilărie, dezvoltând în timp probleme precum timiditatea, anxietatea, depresia, probleme de comunicare, probleme de integrare, dar care își doresc cu desăvârșire să-și găsească o iubită, încercând iar și iar, dar nereușind niciodată. Și nici nu reușesc din cauză că traumele lor din trecut nu sunt rezolvate, iar concepțiile lor despre iubire și dragoste sunt total eronate. Pentru cine dorește să se aprofundeze și mai mult în acest subiect, recomand cartea celebrului psihoterapeut dr. Robert Glover, "Gata cu băiatul bun", el fiind și cel care a descoperit și a descris acest fenomen.
Nu mai este o noutate faptul că și eu sunt un "băiat bun". Băieții buni tind să creadă că dacă ei se vor comporta minunat cu femeile, atunci vor fi recompensați pentru faptele lor, iar femeile o să fie precum peștii în plasă, metaforic vorbind. Dar iată că treburile nu așa stau. Cumva femeile au un fel de al 6-a simț și pot depista sau pot observa scopul din spatele acțiunilor unui bărbat. Pentru mine, personal, a fost foarte șocant și frustrant când am descoperit aceste lucruri. Problema cea mai mare e că în România prea puțin se discută despre aceste lucruri. Sunt prea puțini terapeuți sau coach de masculinitate și relaționare. Din cauza asta vedem atât de multe căsnicii eșuate, relații distruse și oameni nefericiți. De asemenea, se găsesc foarte puține cărți în română despre acest subiect. Sunt câteva traduceri ale best seller-urilor internaționale, dar multe dintre acestea, care sunt în top, tot numai în engleză se găsesc. O astfel de carte, poate chiar cea mai bună din domeniu, este The Rational Male, scrisă de Rollo Tomassi. O altă carte foarte bună din acest domeniu, care se găsește și în română, este Jocul seducției, scrisă de Neil Strauss.
Ceea ce este foarte frustrant și enervant este faptul că din toată generația mea cu care am copilărit și crescut, sunt singurul care nu are o relație, restul fiind deja căsătoriți, mulți cu familii și copii. Dintr-o anumită perspectivă, acest lucru pentru mine e foarte frustrant. Cumva mă simt inferior, rămas în urmă rău de tot. Al doilea lucru care iarăși este frustrant este faptul că sunt conștient că niciodată nu voi putea scăpa de anxietate. Tot ce pot e să trăiesc mereu în permanența acestui demon teribil care îmi decolorează zilele. Și dacă tot am început să vorbesc despre lucrurile care-mi provoacă frustrări atunci nu se poate să nu amintesc faptul că lumea modernă cumva mă face să mă simt dezgustat. Pot afirma că 90% dintre femei sunt materialiste. Ca să nu mă extind prea tare, pot spune că toți cunoscuții mei, din vechea mea generație, toți aceia de care spuneam că s-au căsătorit sau că sunt într-o relație, sunt oameni realizați, în sensul că au cât de cât o situație financiară bună, au mașină, nu au probleme mentale precum depresia și anxietatea. Deci cu alte cuvinte, nu sentimentele unui bărbat contează, ci de fapt ceea ce deține acesta. Nu contează cât sunt de inteligent sau de educat, sau ce simt pentru fata respectivă, ci ceea ce am în buzunar, numărul de chei, numărul de zerouri de la salariu, mașina pe care o dețin, ș.a.m.d. E cel mai frustrant să vezi că acești bărbați au succes mai mare decât aceia care au intenții sincere și ar aprecia femeile. Și culmea, că și femeile parcă de bărbații nepotriviți se simt atrase. Oricât de frumos și de amabil m-aș comporta, oricât de civilizat aș fi, cult, deștept și manierat, tot țăranul anafabet cu 8 clase este mai bine văzut deoarece are BMW. Multe preferă să fie sub același acoperiș cu unul care nu le apreciază, mai rău, chiar le și bate, condamnate la viață.
Cumva mereu am avut ghinionul de a avea de-a face cu femeile nepotrivite. Am nimerit tot timpul în capcane precum femei măritate sau care deja au pe cineva, femei mai mari în vârstă ca mine, chiar și lesbience. Ceea ce este interesant, e faptul că de fiecare dată când aveam ca țintă o femeie pe care îmi puneam ochii, după ce perioada de "ofensivă" trecuse, finalul era mereu același: sfârșeam mereu prin a nu mai comunica deloc cu femeia respectivă. Cumva nicicum nu s-a nimerit să fie ce trebuie, lucru care mi-a produs și mai multe frustrări. Și pot confirma asta din propria experiență, atunci când ești sărac și mai ales când mai ai și o groază de probleme, femeile fug de tine ca de dracu. Iubirea în ziua de azi e oarecum sintetică, artificială, nicidecum ceea ce era înainte cândva. În cazul meu, paradoxul cel mare e faptul că mă simt frustrat din cauză că îi văd pe toți cei cu care am crescut că au prietene sau neveste, iar eu nu; dar în același timp nici nu aș vrea să am viața lor. Nu mi-ar place să am familie, să trebuiască să muncesc o viață întreagă pentru copii sau pentru nu știu ce vise comune pentru familie. Pur și simplu nu pot să fac asta, nu sunt făcut pentru așa ceva (și nu că nu sunt pregătit), probabil și din cauza trecutului. Compania unei femei care să-mi devină prietenă oricând aș vrea, dar fără căsnicii, concubinaj cel mult. Poate și viziunile mele sunt estompate, dar până una alta, asta sunt și nu mă pot schimba pentru că nici nu vreau.
Am trecut prin cele mai dificile momente ale vieții singur, adică fără să fiu într-o relație. Nu mi-a oferit nici o femeie vreo consolare, înafară de bunica și de mama. Cumva am învățat să mă descurc și să trăiesc "fără". Totul e bine așa cum e. Iubirea nu mai e ce a fost cândva, lumea s-a schimbat, la fel și oamenii. "Mitul iubirii" nu mai merge, ceea ce a căștigat acum teren e materialismul și imaginea bărbatului modern, integru, însetat după succes, plin de bani, plin de vise, optimist până în măduva osoasă, nicidecum singuratic, pus pe cugetare sau pe filozofie. Oamenii ca mine sunt plictisitori și deloc interesanți pentru femeia modernă. Femeia modernă s-a născut în mașină (poate pentru că acolo a fost concepută), motiv pentru care bărbatul trebuie să aibe mașină ca să o poată plimba pe doamna în stânga și în dreapta, pentru că de la mers pe jos obosește, iar cu mijloacele de transport în comun cum să mearga ea la mall sau la terase? Lumea s-a schimbat, iar toate aceste schimbări nu sunt deloc bune. Masculinitatea a ajuns într-un mare declin, în timp ce feminismul avansează. Nu e vorba de vreun război invizibil dintre sexe, ci de răsturnarea unor valori naturale și universale. Puțini devin conștienți de aceste lucruri, motiv pentru care mulți alunecă în căsnicii ratate, divorțuri și multe alte cazuri nefericite. Personal cred că e mult mai bine să fii singur decât alături de persoana nepotrivită. Am ajuns să cred în ideea că "ce-i al tău e pus deoparte", asta în cazul fericit când există acel ceva ce-i al tău. Dar dacă nu, atunci tot singur e mai bine, decât cu persoana nepotrivită. Aceasta este partea la care vreau să lucrez pe viitor, să mă pot accepta eu pe mine însumi așa cum sunt, fără să mai cred în ideea că într-o bună zi voi întâlni un înger care să-mi schimbe viața. Nimeni nu poate fi acolo pentru mine, pe nimeni nu mă pot baza, doar pe mine. Dacă tu nu reușești să te iubești pe tine, atunci cum ai putea să iubești pe altcineva, sau cum ar putea altcineva să te iubească pe tine?

În căutarea fericirii (2)

"Nu-ți căuta fericirea în curtea altuia, pentru că ea se ascunde întotdeauna în casa ta." – Douglas William Jerrold

Despre fericire s-a discutat foarte mult de-a lungul anilor. Mi-am încercat și eu la rândul meu norocul și am scris cândva un articol despre aceasta, articol ce se poate reciti de aici. Mulți consideră că fericirea e o stare ce trebuie atinsă, alții din contra, consideră că e ceva ce trebuie cucerită. Păreri sunt multe până la urmă.
În ceea ce mă privește pe mine, pentru că în toate aceste căutări despre care scriu eu sunt și narator și personaj principal, consider că fericirea e atât un sentiment, cât și o stare. Indiferent că vorbim despre fericire ca și despre un sentiment, sau ca și despre o stare, această dualitate sentiment-stare e un fenomen efemer, trecător. Ca orice altceva din această lume, nici fericirea nu ține până la veșnicie, sau până la "adânci bătrâneți", după cum se obișnuiește a se spune în popor. De fapt, nimic nu ține până la veșnicie, totul e trecător. Inclusiv această lume este trecătoare, cândva și planeta pe care trăim va fi mistuită de flăcările arzătoare ale soarelui, care la rândul său va pârjoli totul din jur înainte să moară. Și atunci stau și mă întreb, ce este fericirea și până la urmă care este rolul ei?
Fericirea e de moment. Îmi aduc aminte că pe vremea când eram copil mic, perioadă în care toți membrii familiei mele erau în viață și erau bine, la rândul meu mă simțeam și eu cu totul altfel decât în prezent. Constat acum cu surprindere că în acele zile eram de-a dreptul fericit, doar că nu conștientizam atunci. Dar pe măsură ce trec anii, când tot mai mult ai de pierdut, atât persoane dragi cât și diverse lucruri, toate te afectează indiferent cât ai avea inima din piatră și toate lasă urme adânci. Personal vorbind, în cazul meu cel mai interesant lucru ce am observat este faptul că întotdeauna constat că eram fericit în trecut, doar că pe vremea aceea nu conștientizam. Dacă stau bine să mă gândesc, când mi-am cumpărat diverse chestii, sau când au avut loc anumite evenimente frumoase, constat acum în mintea mea că ceea ce simțeam și percepeam atunci era fericire în adevăratul sens al cuvântului. E un fenomen bizar, semănând cu un cuțit cu două tăișuri, deoarece într-un anume fel mă bucură când îmi aduc aminte de aceste amintiri, iar pe de altă parte produce o tristețe adâncă faptul că zilele bune s-au dus.
Mi-am trăit cea mai mare parte a vieții fără să mă gândesc cu adevărat la faptul că într-o bună zi lucrurile din jur pot lua o întorsătură radicală și totul se poate schimba de la o clipă la alta. Greșeala mea, care e de fapt greșeala oricărei alte minți imature care trăiește o anumită frumusețe ca și într-un basm, a fost acela că niciodată nu m-am gândit cu adevărat la moartea cuiva drag din familie, sau la orice altă nenorocire posibilă ce ar putea veni din senin. Asta e de fapt fericirea, un fel de somnambulism combinat cu ignoranță, datorită imaturității minții și al lipsei de cunoaștere. Adevărata călătorie și profunzime începe atunci când conștientizezi faptul că totul se schimbă, în permanență. Ceea ce este astăzi, mâine va fi sub o altă formă, sau nicicum. Nu trebuie să fii precum un călugăr tibetan care meditează non-stop, pur și simplu e nevoie de o furtună teribilă în viața ta, care să te doboare la pământ, ca să poți vedea care ți-e de fapt nivelul, adică acela cu pământul. Atunci descoperi ce este și fericirea, dar și nefericirea.
Un alt fenomen interesant și șocant ce am descoperit în urma căutărilor mele a fost faptul că oamenii cu adevărat inteligenți și profunzi sunt total nefericiți. Cu cât acumulezi mai multă informație, care îți deschide și îți luminează mintea, cu atât devii mai singuratic și mai nefericit. Să nu uităm că de-a lungul vremurilor, toți inițiații și înțelepții, toți marii oameni desăvârșiți au predicat faptul că atât iluminarea, cât și cunoașterea, nu aduc absolut nicio fericire, doar nefericire. Există și o anecdotă pe tema aceasta. Se spune că într-o zi, Viața a întrebat Moartea: "de ce lumea mă iubește pe mine, dar pe tine te urăsc"? La această întrebare, Moartea a răspuns: "pentru că tu ești o minciună frumoasă, iar eu un adevăr urât". Cu alte cuvinte, e mai ușor și mult mai plăcut să duci o viață de ignorant, trăind în plăceri de moment, savurând totul ca și cum niciodată nu se va termina. E mult mai plăcut să te distrezi, să acumulezi bunuri sau experiențe, să alergi după succes sau după femei, ș.a.m.d. Toate acestea sunt mult mai frumoase și mult mai plăcute, decât să descoperi faptul că toate cele enumerate nu sunt altceva decât iluzii de moment, trecătoare și lipsite de orice relevanță.
Nu am de-a face cu lumea oamenilor. Nu sunt motivat de bani sau de lucru. Nu mă simt atras de absolut nimic. Sunt conștient de faptul că totul e trecător, atât bucuria cât și tristețea. Trăiesc clipa așa cum pot, conform posibilităților mele impuse din punct de devere psihologic, biologic, moral și social. Clipa, dacă e frumoasă mă bucur, iar dacă e urâtă mă întristez. Asta este mersul lucrurilor. Fericirea e o extremă la fel de mare ca și opusul ei, nefericirea. Scufundându-te în oricare din cele două stări nu faci altceva decât să te minți singur și să accepți de bună voie toate iluziile proiectate de lume și de viața aceasta. Să nu-ți dorești nimic e cel mai bine. Să nu ai așteptări, deoarece astfel nu vei avea parte de dezamăgiri. Toate se vor întâmpla la timpul lor. Fericit sau nu, nimic nu contează cu adevărat. De fapt, chiar nimic nu contează, pentru că oricum totul e trecător. Trăiește clipa așa cum este ea.
Observ cum momentele în care îmi amintesc de copilărie îmi stârnesc un val de emoții și stări de tristețe. Cu lacrimi în ochi constat că aproape tot ce aveam atunci, acum nu mai am. Nu mai am liniște, nu mai am bucurii, nu mai am o familie completă (acuși nu mai am deloc), nu mai am timp liber. Cu alte cuvinte, nu mai sunt absolut deloc fericit. Și din păcate în această situație sunt majoritatea adulților. Cei hipnotizați de diverse doctrine și religii, sau cei care visează numai succes și hârtii verzi, bineînțeles că rămân pasivi și insensibili la astfel de probleme, din contra, începând și să râdă de fragilitatea și sensibilitatea altor oameni. La un moment dat, viața ne lovește din plin pe fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu. Totul e doar o chestiune de timp. Și în acele clipe, bune sau rele, tot ceea ce contează cu adevărat e cât ești de puternic în spirit. Nu contează câte lovituri poți încasa, ci de câte ori te poți ridica după fiecare lovitură. E bine să putem vedea atât frumusețea lumii și a vieții, cât și părțile rele ale acestora.
Între fericire și nefericire trebuie să existe acea balanță care să le mențină pe cele două în echilibru, nelăsând scăderea sau creșterea niciuneia. Știu că e ușor de spus tot ceea ce dezbat eu aici, dar, o dată stăpânite aceste lucruri, totul se schimba, percepțiile, conștientizarea, gândirea, absolut tot. Despre ce am discutat aici e un fel de imunizare spirituală, antidot contra efectelor nocive ale lumii și mediului în care trăim. Baftă tuturor și mult echilibru între fericire și nefericire!

Între dezamăgire și speranță

"Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?" – Umberto Eco

Erau vremuri când aveam și eu vise, planuri, scopuri, gânduri spre mai bine. Dar toate acestea țin de domeniul trecutului, iar ceea ce se întâmplă în prezent e cu totul altceva. Trăiesc alte zile acum, alte vremuri. Decorul s-a schimbat, la fel și oamenii. De fapt, totul s-a schimbat și nu în ultimul rând totul e într-o continuă schimbare.
În prezent, am micile mele exaltări de moment, clipe în care parcă sunt un pic optimist, simt că am planuri, că vreau asta sau aia. E ca și un salt, ajungi în punctul maxim, cel mai sus, te simți bine, totul e frumos, după care cazi înapoi acolo de unde ai pornit și dispare toată magia. La fel se întâmplă și cu momentele mele pozitive. Reușesc uneori să mă bucur de faptul că trăiesc, indiferent câte necazuri și probleme am, în timp ce altă dată absolut nimic nu-mi produce bucurie și îmi doresc să mor pentru totdeauna. Uneori, simt nevoia să pot să fiu ca alții, să mă pot bucura, să pot zâmbi, și toate acestea să le fac cât mai natural, nu forțat, sau mimând. Și totuși ceva nu merge.
Vreau să evadez, dar nu știu cum, nu știu unde. Car în spate o valiză imensă, plină cu tot felul de frustrări, dezamăgiri și regrete. Și în același timp mă uit în față spre orizont, privind spre un posibil miracol ce urmează să se întâmple. Parcă aș trăi între două lumi, prins între două universuri paralele, trecut și viitor, cu negativitățile acumulate de-a lungul anilor și privind în față. Dar cu toate acestea, sunt suspendat între aceste două lumi, neaparținând niciuneia, precum o insectă prinsă în pânza de păianjen, nemaifiind nici liber dar încă nici mort.
Pentru o viață împlinită mai nou se tot predică despre gândire pozitivă, optimism, cultivarea compasiunii și alte astfel de idei trăznite. Nimic din toate acestea nu au vreun sens. Ascultând ceea ce zic alții, omul nu face altceva decât să se lege la ochi și să meargă înainte. Toți sunt mari predicatori și au ajuns să vândă optimismul cu prescripție medicală precum niște doctori specialiști. Refuz cu bună știință tot acest spectacol ieftin, prin care unii încearcă să-mi sugereze ce ar trebui să fac sau ce nu. Nu am nevoie de sfatul nimănui, mai ales de recomandări. Eu le știu pe ale mele, așa cum fiecare își știe propria poveste. Car aceleași dezamăgiri în spate când apune soarele, iar când răsare privesc spre aceleași speranțe ca și ieri. Acesta este secretul vieții, să aduni cât mai multe regrete și dezamăgiri, astfel încât să ajungi imun la toate și să nu-ți mai pese, după care toată speranța să fie pusă în neantul salvator, în moartea care purifică toată putrefracția dezvoltată de-a lungul vieții.
Dezamăgirile sunt atât de multe precum speranțele. Singura barcă salvatoare de la înec, în acest imens ocean al existenței, este indiferența. Și totuși nu oricine are loc în această barcă. Nu putem fi cu toții indiferenți, mai ales în cele mai cumplite momente. Trăiesc cu speranța că poate mâine va veni o zi mai bună, dar în același timp sunt ferm convins că va veni de fapt o zi mai proastă. Sper la bine, dar mă aștept la rău. Tot ce-mi doresc uneori e să-mi pot recâștiga vechiul meu zâmbet de altădată, după care încep să zâmbesc forțat doar ca să-mi pot acoperi rănile și să nu arăt ce mă doare. Cât de ironic, să vezi un clown trist, asta e adevărata tragedie.
Când ești obișnuit să fii rănit prea des, începi să rănești la rândul tău, dar nu pe ceilalți, ci pe tine mai degrabă. Tot ce pot să spun e faptul că ceea ce ține de magia speranței, de farmecul ei spectaculos, nu e altceva decât efectul ei de moment. Simți cum te cuprinde un val de euforie și calm, după care ai impresia că se va întâmpla tot ceea ce ai sperat. E imaturitate sau naivitate ceea ce se petrece? Nu știu, dar știu un lucru sigur, și anume, faptul că speranța (sau speranțele) oferă un fel de salvare pe moment. Chiar și în cele mai disperate momente ale vieții, dacă omul are doar o singură speranță, oarecum reușește să treacă puțin mai ușor peste încercări și greutăți. Indiferent câte dezamăgiri ai în spate, tot ceea ce îți trebuie e doar o singură speranță minusculă, oricât de nesemnificativă ar fi aceasta. Chiar dacă devii conștient că acea speranță nu se va materializată niciodată, accepți în mod conștient și voluntar iluzia salvatoare, faptul că ajungi să te minți singur, să-ți mituiești mintea doar ca să facă față situației. Așa funcționează lucrurile, indiferent că ne place sau nu.
Dezamăgirile rămân reale, cicatrici pe suflet, în timp ce speranțele rămân visele frumoase cu care adormim. Se spune că speranța moare ultima, dar, decât să-ți pierzi timpul sperând aiurea, mai bine îți pierzi speranța. E o oarecare formă de economie spațială și mentală, după care îți găsești o altă speranță. Totul ține de salvare, acesta fiind în fond adevăratul rol al ideii de a spera. Cine nu știe să spere, trebuie neaparat să învețe, deoarece e cel mai util lucru în momentele de cumpănă.

Pe căile disperării (2)

"Dacă nu comunici, te afunzi în disperare." - Anamaria Prodan

Disperarea apare în viața fiecărui om. E ceva inevitabil, depinde totul de individ cum procesează situația și cum trece peste. Am mai scris despre asta într-un articol mai vechi, care se poate reciti de aici. Viața mea e o călătorie ciudată, o colecție de urcușuri și coborâșuri, eșecuri, frustrări, disperări, dar toate aromate cu puțină bucurie. Absurditatea acțiunilor mele uneori a atins apogeul, alteori doar stadiul de amatorism. Toate bucuriile mele nu sunt altceva decât tristeți silențioase, manifestându-se tăcut. Mereu am fost un om rătăcit, care mai tot timpul nu și-a găsit rostul sau menirea în această lume. Melancoliile mele sunt fără de margini. În timp ce stau noaptea singur în pat, chinuit de insomnii, am impresia și îmi și imaginez oarecum faptul că mă plimb în toiul nopții pe străzi, tot singur bineînțeles. Eu și gândurile mele, o echipă ciudată.
Oriunde aș merge și orice aș face, am mereu același sentiment apăsător de neapartenență, de joc inutil și prostesc, neavând un rost sau un sens, de impostură - nu la ceilalți, ci la mine. Simulez că mă interesează lucruri care de fapt mă lasă rece. Joc permanent un rol, din lașitate sau ca să salvez aparențele, dar fără să particip cu adevărat, căci ceea ce mă interesează e altundeva. Izgonit din paradis, unde să-mi găsesc locul? Unde să găsesc un acasă? Fiind atât de singuratic și incompetent, condus de frici și limitări, cum aș putea găsi pe cineva? Oare care ființă ar fi atâta de naivă încât să-și împartă viața cu unul ca mine? Am căzut de atâtea ori, încât căzut am rămas. Sunt, eu însumi, precum o căzătură imensă. Căzut, de o mie de ori căzut. Există în mine un fel de poezii uitate, făcute țăndări, un borcan cu colecții de regrete și frustrări, sparte toate în mii de cioburi în urma căzăturilor, dar după care iarăși toate bucățile se realiniază și se recontopesc, prin mine, formându-mi din nou universul meu interior haotic și macabru. Explodez în mii de regrete zilnic. Sunt un om pentru care nu există patrie pe acest pământ.
A trăi e pentru mine o problemă ciudată și complicată de matematică pe care trebuie s-o rezolv zilnic, de parcă ar fi o noutate. Mi-e groază să revăd prieteni din tinerețe, sau oameni care au jucat cândva un anume rol în viața mea. Observ, prin ei, fie căderea mea, fie pe-a lor, fie, de cele mai multe ori, pe-a amândurora. Nu există om mai vrednic de dispreț ca mine. În loc să-mi rezolv problemele și să iau viața în piept, prefer mai degrabă să mă complac în eșecurile mele de o viață întreagă și să-mi plând de milă, așa cum mi se spunea în trecut. Sunt atât de chinuit de regrete că mă întreb uneori cum de lumea nu a regretat faptul că mi-a dat naștere. Nu trăiesc un regret sau altul, trăiesc regretul în sine.
Cred că am toate motivele din lume să mă simt persecutat de destin, căci tot ceea ce fac este sortit eșecului. Singurul serviciu ce aș putea cere cuiva este să nu descopere cât de jalnic sunt. Merită tot efortul din lume munca depusă pentru a construi acea mască, proiectată ca și scut de protecție împotriva celorlați, care să ascundă toată imperfecțiunea și nevrednicia mea. Îmi ling rănile de unul singur deja de atâta vreme încât am ajuns în punctul în care nici nu mai știu și nici nu mai simt unde mă doare. Să nu ai nicio direcție și niciun scop în această lume, asta înseamnă să suporți atrocitățile existenței.
Există un singur mare adevăr pe această lume: orice ai face, sau n-ai face, oricine ai fii și oricine ai deveni, nimic din toate acestea nu contează cu adevărat. Că faci ceva, sau că nu faci nimic, tot aia e, nimic nu contează cu adevărat. Și ca să conștientizezi acest mare adevăr e nevoie de o furtună teribilă care să-ți răscolească toată viața până în temelii, un cutremur care să-ți zguduie întreaga ființă până în adâncurile sufletului. Doar astfel poți descoperi non-sensul acestei existențe. Nu vei putea înțelege niciodată adevărata durere până nu o vei simții pe propria piele. Dacă cineva s-a devorat în totalitate pe el însuși, atunci eu sunt acela. Nimeni din câți cunosc nu s-a scufundat atât de adânc în propria ființă decât mine. Nimeni din câți cunosc nu a îndrăznit să se privească în oglindă și să recunoască faptul că cel care privește de acolo e demn de tot disprețul și de toată scârba. În mine a murit o lume întreagă, încă din clipa în care m-am născut.
Caut ceva, dar nu știu ce. Mă îndrept undeva, dar nu știu încotro. Vreau ceva, dar habar n-am ce anume. Să fii indecis e ca și cum ai încerca să controlezi întreaga situație ce nu poate fi controlată. Îndrăzneala dea vorbi despre atrocitățile zilnice, despre chinul teribil suportat zi de zi, demonstrează cel mai mare act de curaj. Să poți vorbi despre tot ceea ce te doare ca și cum nu te-ar durea e echivalent cu a fi foarte puternic. Să plângi fără lacrimi, aceasta este cel mai dureros. Nimic nu e mai trist decât să vezi un om care încearcă din răsputeri să fie vesel. Oare care coșmar e mai puternic, cel din somn sau cel din viața de zi cu zi? Să porți o infinitate de bătălii, o viață întreagă, dar nu cu restul, ci cu tine mai degrabă - asta înseamnă să suporți chinul de a exista.
Disperarea este un strigăt tăcut, un ecou ce răsuna veșnic. Să trăiești într-o continuă stare de alertă, mereu încordat, atât fizic cât și psihic, toate acestea nu fac altceva decât să-ți arate adevărata natură a lumii și efemeritatea vieții. Oarecum, toate crizele existențiale și toate disperările, nu fac altceva decât să te trezească dintr-un somn al inconștienței și al ignoranței, dar în același timp nu-ți aduc nici măcar un gram de fericire. Cu cât cunoști mai multe lucruri și acumulezi mai multă cunoaștere, cu atât devii mai singuratic, mai trist și mai nefericit. Și din partea oamenilor chiar nu ai ce aștepta. Nimănui nu-i pasă. Te ai doar pe tine și atât. Eu cu mine, am trecut prin atâtea... Cât de departe e totul... Și cât de departe am ajuns!

Anti-anormalitate

"Normalitatea calmează, dar nebunia este mult mai interesantă." - John Russell

Încă de la începutul articolului vreau să precizez faptul că rândurile ce urmează nu au nicidecum ca scop promovarea discriminării sau a urii contra semenilor noștri. Nu urmăresc să fac politică sau să promovez idei religioase sau de orice altă natură. Tot ceea ce vreau să fac este să îmi exprim punctul de vedere asupra chestiunii LGBT, deoarece în ultima perioadă prea mult s-a dezbătut această chestiune, atât din cauza unei legi date de guvernul Ungariei, cât și din cauza unora care urmăresc implementarea educației sexuale ca materie de studiu în rândul elevilor, bineînțeles cu conținut din domeniul LGBT. Pentru cine nu știe, conform wikipedia, LGBT+ (uneori LGBTIA+, LGBTQIA+, LGBTQ, comunitatea queer sau alte acronime) este un acronim care se referă la colectivitatea lesbiană, gay, bisexuală, transsexuală, transgen, queer, persoanele intersex, aliați cisgen heterosexuali, persoanele asexuale, demisexuale, autosexuale, pansexuale, polisexuale, poligame, poliamoroase, persoanele non-binare, persoanele care practică travesti, BDSM, fetișisme, swing, persoanele bi-curioase, non-heterosexuale, persoanele heterosexuale care practică sex cu persoane de același sex, persoanele care practică munca sexuală dar și alte minorități care nu sunt minorități sexuale. Pe scurt, dar nu numai, orice persoană non-normativă din punct de vedere sexual, de identitate sau practică este considerată parte a acestei comunități și orice persoană considerată de norma socială ca "ciudată", "în afara normei" sau "atipică". Contrar unor opinii răspândite, persoanele care suferă de parafilii nu sunt reprezentate de comunitatea LGBTQIA+.
Există state unde căsnicia, chiar și adopția de copii, de către astfel de persoane, sunt perfect legale și aprobate. La polul opus, se află statele care aplică chiar și pedeapsa cu moartea unor astfel de persoane. Acum că toată lumea știe despre ce este vorba o să trec la fapte și o să-mi exprim într-un final și eu ideile despre acest subiect. Sunt perfect de acord cu ideea ca fiecare om să facă și să practice ceea ce îl face fericit, fără ca prin aceasta să producă suferință altor ființe. Și toate acestea cât mai discret, acasă între 4 pereți, fără ca lumea să știe, fără ca asta să fie o laudă sau o mândrie. Atât. Restul e politică, manipulare, ură și prostie.
Sincer, nu sunt de acord cu ideea de "orientare sexuală". Există o singură orientare sexuală și aceasta este atracția dintre bărbat și femeie, restul nu e altceva decât o denaturare a naturii și al legilor fundamentale. Noi, oamenii, suntem singurele ființe de pe această planetă capabile de iubire. Atracția dintre noi naște iubire (mă refer la atracția armonioasă și sănătoasă dintre mascul și femelă). Restul speciilor dacă reușesc oarecum să dea dovadă de iubire o fac doar pentru o durată foarte scurtă, mai degrabă empatia este cea specifică celorlate specii, condusă de instincte. Ceea ce multă lume nu știe este faptul că atracția dintre dintre mascul și femelă, bărbat și femeie, este una de natură sexuală, scopul fiind perpetuarea speciei, nicidecum plăcerea, aceasta fiind doar un "bonus" de moment. Perpetuarea speciei înseamnă supraviețuire pentru specie, dar nu și pentru individ. Toate aceste informații se află în codul nostru genetic, în ADN, transpuse și manifestându-se prin intermediul instinctelor. Deci, atunci când mă simt atras de către o oarecare femeie, e deoarece simt nevoia de a mă împerechea cu aceasta, doar că mintea îmi camuflează toate aceste dorințe și insticte transformându-le în sentimente precum dragostea, iubirea, etc. Bărbații sunt atrași de femei cu sâni mari în general deoarece acestea pot asigura o alăptare de calitate noului născut. Tot din perspectiva aceasta, bărbații se simt atrași de femei cu picioare și șolduri frumoase și conturate, deoarece acestea dau dovadă de un corp puternic cu membru inferioare suficient de dezvoltate încât femeie însărcinată să își poată menține poziția verticală, fără să se prăbușească. Dintre o femeie bătrână cu pielea plină de riduri și fără forme, și una tânără, cu sâni frumoși, corp subțire și bine conturat, e clar că bărbatul va alege femeia tânără, deoarece aceasta are toate proprietățile și calitățile necesare pentru a face față împerecherii și să ducă sarcina la bun sfârșit. Cu alte cuvinte, bărbații sunt prădători, vânători de femei frumoase și sănătoase, cu care să se poată împerechea, astfel încât să-și transmită împreună genele și informația genetică mai departe dând naștere următoarei generații. Și procesul continuă tot așa. Atracția greșită mai are loc și la alte specii de animale, nu doar la om. Dar, după cum spuneam, aceasta este o eroare a naturii. Până și fizica ne arată concret faptul că particulele subatomice care au sarcini electrice identice se resping, atracția având loc doar între particulele cu sarcini diferite. Cu alte cuvinte, tot ce se întâmplă e precum un imens program genetic, un fel de simulare virtuală dacă pot spune astfel.
Acum că am lămurit cu teoria, vă întreb așa pe voi, cei care citiți aceste rânduri, ce împerechere și ce perpetuare a speciei poate avea loc între două ființe de același gen? "Dragostea" sau "iubirea" dintre ființe aparținând aceluiași gen, nu e altceva decât o eroare a naturii, o gafă creată de Mama Natură. Nu vreau să promovez idei religioase, deoarece acestea au la bază homofobia și ura. Anticii încercau din răsputeri să distrugă tot ceea ce nu înțelegeau, dând naștere superstițiilor și religiilor în jurul unor astfel de probleme. Religia cu tot cu prostiile ei inutile nu își are rostul în acest articol. Ideile mele despre care vorbesc aici au la bază știința, moralitatea și bunul simț. O să numesc persoanele din LGBT ca anormalități, anomalii chiar, fără să vreau să jignesc pe cineva. Mă refer la această denumire strict din perspectivă biologică. O anomalie are loc atunci când perpetuarea speciei nu poate avea loc, deoarece atracția e deviată și nu corespunde conform programării. Cu alte cuvinte, homosexualitatea și restul anormalităților, nu sunt altceva decât probleme hormonale și dereglări mentale, care din păcate merg mână în mână, manifestându-se diferit de la un individ la altul. Există persoane anormale care duc o viață decentă, nu se dau mari pentru ceea ce sunt și nu cer drepturi suplimentare pentru "mândria" de a fi pe invers, având chiar funcții mari în societate, sau aducând contribuții mari în știință, cercetare sau artă. Cel mai mare savant al evului mediu, Leonardo Da Vinci, a fost homosexual. Părintele fizicii moderne, Sir Isac Newton, se presupune că ar fi fost și el homosexual. Marele poet Goethe a fost și el homosexual. Marele cântăreț de muzică rock din anii 80, considerat chiar cea mai bună voce masculină care a existat vreodată, Freddie Mercury, a fost și el homosexual. Acestea au fost doar câteva exemple.
Ceea ce se întâmplă în zilele noastre este o mare afacere și politică murdară. Se promovează anormalitatea așa cum niciodată nu s-a mai făcut aceasta. Channel-ul online de televiziune Netflix, de pildă, nu are nici măcar un singur serial în care să nu fie prezentat un cuplu anormal. Se încearcă cumva, prin metode subliminale, să ni se bage forțat anumite idei în cap, ca și când a fi pe invers ar fi o mare virtute modernă. Asta este probabil Noua Ordine Mondială despre care se tot discută în ultimul timp, și care probabil că are ca scop remodelarea lumii, acceptarea anormalității fiind una dintre punctele lor cheie. Nu mai e o noutate faptul că progresiștii moderni și globaliștii încearcă din răsputeri să introducă anormalitatea pe lista normalității. Țări mult prea liberale, ca Olanda de pildă, condamnă țările conservatoare, ca Ungaria, care nu vor să promoveze astfel de aberații. Președintele Ungariei, Viktor Orban, este probabil unul dintre puținii politicieni din Europa care are coloană și știe să-și impună punctul de vedere, fără să dorească să servească mizeriile Uniunii Europene. Mă întreb oare noi când vom avea un astfel de lider patriot și demn de toată stima, care să apere interesele naționale, fără să devină târfa altor țări?
Repet, nu vreau să promovez ura sau discriminarea. Nu am treabă cu nimeni. Fiecare face ce vrea, atâta timp cât ceea ce face nu e la vederea lumii și nu se face rău altcuiva prin aceasta. Dar nu sunt de acord sub nici o formă cu anormalitatea și cu promovarea ei. Nu vreau să se legalizeze căsătoriile dintre persoane de același sex, deoarece treaba nu se va opri aici, după care vor apărea alți dezaxați și mai ciudați, care vor cere drepturi și mai ciudate. O să vină de exemplu unul care o să vrea să se căsătorească cu câinele lui, sau mai știu eu ce retardați urmează să apară... Lumea e stricată, sunt mulți nebuni în jur. Ce putem noi face e să nu promovăm aberațiile și anormalitatea. Nu e ceva normal ca atracția să aibe loc între persoane de același sex. Nu e ceva normal ca cineva să se simtă femeie în timp ce îi atârnă ceva în pantaloni. Toate acestea dau dovadă de nebunie curată și nu sunt altceva decât niște boli. În trecut, pentru astfel de probleme, indivizii în cauză erau băgați în sanatorii, internați forțat, deoarece erau considerați nebuni. Trebuie să fim toleranți, să ne acceptăm așa cum suntem, dar fără să o dăm în extreme și fără să promovăm ceea ce nu e de promovat. Iar LGBT-ul chiar nu e de promovat. Ceea ce ar trebui să găsească știința modernă ca rezolvare pentru această chestiune nu este altceva decât un leac, un medicament sau un vaccin, dat la naștere noului născut, ca pe viitor anormalitatea să nu se poată manifesta în acesta. Asta ar fi o rezolvare bună, nicidecum legalizarea tuturor nebunilor cu idioțeniile lor.
Vreau să-mi exprim părerea și despre grupurile sau organizațiile care luptă împotriva LGBT. Există tot felul de grupări radicale, extremiste și ultraconservatoare, cum ar fi de pildă Coaliția pentru familie. Sunt de acord cu faptul că vor să apere ceea ce se cheamă familie tradițională, adică familie formată din bărbat și femeie. Dar, nu sunt de acord cu ideile care stau în spatele motivațiilor unor astfel de organizații. În mod normal, astfel de organizații sunt fondate atât de creștini ultraconservatori (atât pocăiți cât și ortodocși) cât și de naționaliști extremiști, având la bază ura influențată de religie și de primitivism. E clar și limpede ca apa faptul că ar trebui să trecem de mult peste ideea de a distruge tot ceea ce nu înțelegem, precum oamenii primitivi. Dar iată că nu stăm așa, căci încă vrem să ne omorâm între noi pentru motive din astea stupide. În același timp, nu sunt de acord nici cu grupările progresiste și umanitariste, care încearcă din răsputeri să apere comunitatea LGBT, organizând tot felul de marșuri, parade și alte manifestații jenante. E clar că nu avem nevoie de astfel de lucruri.
O altă chestiune foarte importantă este adopția de copii de către cuplurile anormale. Nu sunt de acord cu așa ceva. Un copil sănătos și normal niciodată nu va crește în armonie și nu se va dezvolta sănătos pe parcurs dacă va crește într-o familie formată din doi tați sau două mame. E cu totul altceva atunci când ești crescut de o mamă și de o bunică, sau de un tată și de un bunic, dar nicidecum de două persoane de același sex între care există relații amoroase și de iubire. Un astfel de copil nu va avea niciun viitor bun. Și pe lângă aceasta, încă din copilărie câtă bătaie de jos va suporta sărmanul din cauza "familiei". Mereu va fi persecutat din cauza aceasta și batjocorit. Nu în toate familiile tradiționale există un tată bețiv sau o mamă curvă. Astfel de argumente sunt ieftine și seci. Indiferent că sunt bețivani sau curve, marea majoritate a părinților își iubesc copiii și nu îi abandonează.
O altă problemă de discutat ar fi ideea de educație sexuală. De mult timp se dezbate această problemă. Unii vor să o adopte, alții nu. E precum un cuțit cu două tăișuri. Educația sexuală ar fi bună, ca idee, sau ca materie, dar nu ca metodă de promovare al ideologiei LGBT. Despre tot ceea ce ține de sexualitate, sunt de părere că ar trebui să fie învățați copiii cu vârsta de peste 10 ani, cei aflați în clasele 7-8 mai degrabă, nicidecum copiii de 5 ani cum vor ăștia. Nu ai ce să înveți un copil de 5 ani despre masturbare, sau despre faptul că e alegerea lui ce vrea să fie pe viitor, băiat sau fată. E pur și simplu ridicol. Cel născut cu ceva ce atârna în pantaloni îi băiat până-i lumea, iar cea cu crăpătura dintre picioare e fată. Orice altceva e anormal și greșit. Să te simți femeie, în timp ce te-ai născut bărbat, nu e altceva decât o problemă hormonală și mentală serioasă. Astfel de indivizi nu ar trebui acceptați în instituții, mai ales în cele publice. Globaliștii și progresiștii asta încearcă, să introducă educația sexuală în școli, astfel încât elevilor să li se predea și despre comunitatea LGBT, ca și cum asta ar fi ceva normal și cât se poate de ok. Copiii ar trebui să fie învățați despre pericolele sexului neprotejat, despre o sarcină nedorită, folosirea protecției, problemele și consecințele negative ale excesului de masturbare și cam atât. Nicidecum să își aleagă genul și alte prostii asemănătoare. Se vorbește foarte mult și despre avort. Sunt de acord cu avortul până la un anumit punct, acela ca fătul să nu fie suficient de dezvoltat, astfel încât sistemul nervos încă să nu fie în stadiu de funcționare, deoarece ceea ce se întâmplă după nu e altceva decât crimă. Avortarea unui bebeluș nenăscut, aflat în luna a 7-a să zicem, e crimă curată. Dacă copiii ar fi învățați despre folosirea prezervativelor și despre alte metode de protecție, atunci nu s-ar ajunge la sarcini nedorite, mame minore și alte fenomene cu care țara noastră se mândrește, fiind chiar în topul Europei. Aceste lucruri ar trebui predate în școli și nicidecum promovarea anormalităților și ciudaților.
Tot ceea ce am scris în acest articol reprezintă gândirea mea și părerea mea sinceră despre subiectul LGBT. Sunt de acord cu toleranța, dar nu cu promovarea. Toate își au limitele lor, doar că de o vreme încoace se încearcă trecerea peste limite.

Eu

"Binecuvântate fie eșecurile! Le datorez tot ce știu." - Emil Cioran

Am apărut pe această lume într-o zi de primăvară, când înfloreau lalelele și narcisele, cândva, în perioada comunistă. Chiar dacă eram foarte mic, dar am prins revoluția, l-am mai prins pe Freddie Mercury în viață și am fost acolo când or început să apară și primele televizoare color. Tot ce a fost mai frumos a urmat după aceea, prin anii 90', anii copilăriei mele. Pentru majoritatea oamenilor, copilăria este perioada cea mai frumoasă și cea mai liniștită, aceasta așa a fost și în cazul meu. Eram un copil foarte retras și închis, dar în același timp mă simțeam bine jucându-mă cu alți copii. Problemele mele legate de timiditate și anxietate s-au accentuat odată cu începerea școlii. Un nou mediu, oameni noi, un nou stil de viață, cu alte cuvinte schimbări radicale, care pentru mine erau foarte dificile și greu de digerat, nu ca și pentru restul. Ceea ce nu știam pe atunci, dar am conștientizat mai târziu, a fost faptul că aceste probleme sau limitări mă vor însoți tot restul vieții, din păcate. Asta e, nu am ce face, nu sunt singurul care duce astfel de lupte.
Am crescut pe muzica unor trupe precum Paraziții, B.U.G. Mafia sau La Familia, trupe străine precum Scooter, Modern Talking, Queen, Faithless, 50 Cent sau Gigi D'agostino. Copilăria mea a fost frumoasă, până la un anumit punct, când totul a luat-o razna în jur. Când am avut 5 ani, am fost ultimul care l-a văzut în viață pe bunicul meu, înainte să se sinucidă, din cauza problemelor de alcool și a depresiilor. Familia mea a fost răscolită de acest eveniment, dar după aceea treburile păreau să fi revenit la normal, cel puțin așa credeam eu pe atunci cu mintea mea de copil. Adevărul era că treburile niciodată n-au revenit la normal, totul era doar un teatru bine regizat ca eu să pot avea o copilărie cât de cât ok. Dar cu toate acestea am putut oarecum percepe că ceva nu merge bine. Până pe la 13 ani toate bune și frumoase, urmăream cu obsesie toate noile desene apărute, cum ar fi Pokemon, Digimon, DBZ, etc. Dar după cum spuneam, după aceea treburile au luat-o razna și situația s-a complicat. Tatăl meu, din mai multe motive probabil, a început să aibe probleme de depresie, după care la fel ca tatăl său (bunicul meu), și-a găsit refugiul final în alcool.
Au urmat între 15 și 20 de ani de teroare și chin, ani grei în care înafară de faptul că mi-am găsit refugiul în sport nu am avut absolut nici o bucurie. Familia mea s-a ruinat treptat din cauza certurilor și scandalurilor zilnice. Poliția și ambulanța erau prezente la poarta casei mele aproape săptămânal. Rudele, neamurile și toți acei oameni cu care familia mea se înțelegea cândva bine, treptat, au început să se îndepărteze de noi, de parcă eram ceva leproși ciudați, unii bârfindu-ne iar alții pur și simplu ignorându-ne. Au fost ani grei, ani în care focul iadului o ars intens, pârjolind totul în jur. Acum, focul s-a stins, căci tatăl meu nu mai e de mult, dar jarul încă scoate fum și după atâția ani.
Mereu am avut probleme de timiditate și anxietate, iar odată cu începerea adolescenței, moment în care au început și problemele de familie cu tot cu calvarul ce a urmat, toate aceste probleme interioare de-le mele s-au accentuat treptat. Am început să mă interiorizez din ce în ce mai tare, ceea ce a fost o greșeală fatală. Singurul meu refugiu adevărat a fost sportul. Am început să mă antrenez de unul singur, inspirat de desenele cu Dragon Ball Z, filmele cu Jackie Chan și Van Damme. Am început să fac rost de cărți despre arte marțiale, umblând prin tot felul de librării sau căutând informații pe internet în laboratorul de informatică de la școală. Am început să fiu fascinat de călugării Shaolin și am început să studiez filozofia lor și metodele lor de antrenament. Și iată că asta fac și în prezent, 20 și ceva de ani mai târziu.
Am câștigat pe de o parte și am pierdut pe de altă parte. De câștigat am avut faptul că am dus o viață cât de cât echilibrată și activă, m-am ferit de alcool, țigări și droguri, am făcut mult sport, am văzut multe filme, am ascultat multă muzică, m-am jucat multe jocuri pe calculator, etc. Dar toate acestea le-am făcut mai tot timpul singur. Am foarte puțini prieteni, foarte mulți oameni s-au distanțat de casa mea, atât neamuri cât și prieteni de familie cu care eram cândva bine. Din cauza acestor probleme de familie am pierdut cei mai frumoși ani din viață, mereu trebuia să fiu pe fază și să protejez restul membrilor de familie de atacurile tatălui meu bețivan și agresiv care mereu era pus pe scandal. Anii de liceu au fost niște ani de groază, 4 ani în care mereu eram discriminat și batjocorit de șmecherii clasei pentru faptul că eram singurul maghiar din clasă. Dar iată că am supraviețuit și sunt aici. Totul a trecut, dar în mine toate amintirile sunt vii. O viață furată nu mai poate fi recuperată niciodată. Adolescența mea a fost una teribil de ratată. N-am avut o prietenă (nu că acuma aș avea), am avut mereu probleme serioase la capitolul integrare, au apărut depresiile și insomniile, ceea ce mi-a pecetluit și mi-a schimbat viața pentru totdeauna.
Aș vrea să pot să fiu ca alții, să fiu liniștit, să mă pot duce în stânga și în dreapta fără să fiu stresat și agitat, fără să trebuiască să arăt un zâmbet fals și să mint atunci când spun că totul e bine. Aș vrea să nu mai stau atâta pe gânduri, să nu mai îmi bat atâta capul, să nu mai citesc atâta și să nu mai scriu atâta pe nenorocitul acesta de blog, unde oricum înafara de 2-3 persoane nu citește nici dracu ce prostii scriu. Filozofia mea doar eu o pot înțelege și poate că alți ratați ca mine care se regăsesc în scrierile mele.
În ultimii ani am conștientizat și am descoperit multe lucruri. De exemplu marile bucurii, care de multe ori nu sunt observate pe moment, sunt în lucrurile mici și mărunte. Gesturi simple, treburi casnice zilnice, sau orice altceva, nu se prețuiește până în momentul în care activitatea lor încetează. Suferința cea mai mare este atunci când trebuie să-ți privești persoana cea mai dragă cum se chinuie și cum se stinge câte puțin pe zi ce trece. Nu îți trebuie pedeapsă mai mare de atâta. Cu nimic nu se compară durerea ce se acumulează în tine în acele clipe de agonie. Toată suferința persoanei drage se întipărește în tine și totul devine precum un tatuaj invizibil, transformându-se într-o amintire dureroasă ce-ți va bântuii și îți va răscolii toată viața. Știu despre ce vorbesc, căci sunt în această situație cu bunica mea deja de ceva vreme, iar faptul că știu că o voi pierde pur și simplu mă înnebunește.
Sunt încă aici, în picioare, după toate vijeliile anilor trecuți. Prins între un trecut agitat și un viitor nesigur, prezentul pare a fi mort. Am avut o copilărie frumoasă, dar cu toate acestea am crescut într-un loc toxic, într-un mediu toxic, unde între membrii familiei mele nu exista comunicare serioasă. Nu știu cum să construiesc o relație armonioasă și sănătoasă. Mereu am crezut că dacă voi întâlni o femeie sau fată de treabă lucrurile se vor schimba. Nu s-a schimbat absolut nimic, drept dovadă am o colecție întreagă de eșecuri la capitolul relații. Sunt singurul din generația mea care pe lângă că nu s-a căsătorit, dar nici măcar o oarecare formă de relație nu are. Și ce e mai trist e faptul că am devenit incapabil să construiesc o relație. Nu știu cum e să fii într-o relație sănătoasă, nu îmi pot imagina. Pur și simplu nu sunt construit genetic pentru asta, sau pentru a fi fericit. Sau poate că aveam toate șansele pentru așa ceva, doar că ceva s-a stricat pe parcurs, cine știe... Nu toți sunt făcuți pentru aceasta. Am probleme de comunicare, de integrare, sunt mereu agitat și reușesc cu o perfecțiune ieșită din comun să iau tot felul de decizii proaste și să mă agit și să mă consum întruna pentru orice căcat.
Ce pot să spun mai mult de atâta? Am învățat să trăiesc cu eșecurile mele, în tovărășia singurătății, având în dreapta și în stânga mea balanța echilibrată cu frustrări și regrete. Nopțile lungi sunt prietenele mele, iar gândurile mele sunt cele care niciodată nu mă lasă, fiindu-mi alături și la bine și la rău. Fără să încerc să dramatizez situația, fără să mă victimizez, pur și simplu asta sunt. Un copil într-un trup de adult, maturizat din anumite puncte de vedere și imatur din altele. Mereu mi-am dorit ceea ce nu pot avea, o parteneră și liniște în casă, dar iată că nu toți primim ceea ce ne dorim. Viața nu e dreaptă, nu a fost și nici nu va fi vreodată. Trecutul meu e un început de bucurie spulberat și ruinat. Viitorul meu e unul problematic, nesigur, indecis și incert. Despre prezent pot spune doar că e o mizerie. Și până la urmă toate aceste gânduri negative, născute din cauza depresiilor și insomniilor cauzate de problemele de familie, poate și moștenite genetic de la restul bărbaților din familie, toate acestea într-un fel mi-au deschis ochii și m-au făcut să văd fața reală a lumii. Datorită lor am ajuns să studiez intens filozofia, ideile marilor gânditori din trecut. Și astfel mi-am dezvoltat propria filozofie, propriul mod de a privi lumea. E posibil să mă înșel, poate că am devenit ceea ce sunt datorită faptului că am fost predestinat spre aceasta. Oricare ar fi răspunsul, am reușit să găsesc o oarecare formă de fericire în toată nefericirea mea. Am respins orice formă de religie, politică sau spiritualitate. Nu urmez nici una dintre aceste căi, pur și simplu nu am nevoie de ele. Nu le văd rostul. Sunt precum o insulă pustie în mijlocul oceanului, o mică porțiune de liniște în imensitatea agitației. Acesta sunt eu, un scriitor singuratic și nebun, înțeles de prea puțini, un filozof modern, gânditor al acestor vremuri ciudate în care prea puțini mai gândesc.

Pe căile disperării (1)

"Fuga este utilă doar pentru a-ți duce necazul în altă parte." - Massimo Gramellini

Există experiențe peste care oricât ai fi de tare pur și simplu nu poți trece fără să nu fie urmări, indiferent că urmările sunt anumite tipuri de răni, amintiri sau senzații. Aceste experințe, extreme chiar, te împing la marginile prăpastiei existențiale, astfel încât ajungi să vezi dincolo de moarte, să vezi neantul de dincolo de orizonturile spiritului. Și dacă totuși supraviețuiești, aceasta se datorează instincutului de conservare, voinței de a trăi. Ce nu te omoară nu te face mai puternic, ci te afectează la cap, mai pe limba tuturor. Cei care au căzut și pe urmă s-au ridicat, nicidecum n-au mai fost la fel după toate cele întâmplate.
Nervii mei au început să se distrugă treptat începând de la 14 ani. Este aproape incredibil că am rezistat și până acum, având în vedere condițiile și limitările mele! Am citit prea mult de-a lungul timpului. Poate chiar mult prea mult, astfel că cititul mi-a devorat gândirea. Când citesc, am impresia că "fac" ceva, că devin util omenirii, că mă justific în fața societății, că am o ocupație, că-mi spăl păcatul și rușinea de a fi un trândav - un om inutil și inutilizabil, care nu produce nimic, doar consumă. Singura mea mare realizare și experiență profundă în același timp, pe care am făcut-o în această viață a fost experiența plictisului. Pentru mine, nu există, pe această lume, "ocupație", nici, la drept vorbind, "distracție". Și spre marea mea surprindere, am constatat și faptul că ceea ce se cheamă mai nou "hobby", pentru mine nu e nicidecum o pasiune sau plăcere, ci doar o modalitate de evadare temporară, o fugă de realitate, un instrument folosit să-mi țină mintea ocupată, o ușă ce închide camera minții mele de unde mă atacă gândurile nocive și chinuitoare. Tot ceea ce am realizat, sau nu, în viața asta, și tot ceea ce sunt, cu bune, cu rele, se datoarează doar depresiilor și insomniilor. Altfel nu era nimic!
Să rămâi la nesfârșit într-un echilibru perfect instabil, asta înseamnă decădere totală. Sunt precum un etern cerșetor, cerșesc la ușa fiecărei clipe și mă umilesc pentru fiecare gură de aer. Sunt un milog al existenței. Duc o viață de ratat, de târâtură, cu o infinitate de tristeți inutile și istovitoare, cu nostalgii fără obiect și fără direcție; un nimic ce rătăcește pe drumuri, ce se complace cu durerile și frământările lui. În mine nu mai e nici urmă de mine însumi. Lașitatea m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut niciodată curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu am oscilat între disperare și frustrare.
Ca să realizezi ceva, sau ca să creezi o operă de artă, e nevoie de un minimum de credință - în tine însuți sau în ceea ce faci. Dar să te îndoiești de tine și de acțiunile tale, până când această îndoială se înalță la rang de credință! Credință negativă și stearpă, anti-credință, care nu duce la nimic, doar la complicații fără sfârșit, sau la strigăte sugrumate și mult prea tăcute pentru alții. Ce se naște din suferință, trebuie să trăiască în suferință.
Mă simt contemporan cu toate spaimele mele viitoare. Toată furia mea e o frustrare fără de sfârșit, lipsită de margini, care e precum un vulcan stins în exterior, dar clocotind în interior. Sunt la margine de prăpastie, prins între două lumi parcă: cu un picior în trecut, în copilăria mea spulberată de sinuciderea bunicului meu, iar cu celălalt picior în tinerețea mea distrusă din cauza conflictelor interfamiliale. Aș vrea să fac ceva, dar nu am ce. Aș vrea să vorbesc cu cineva, dar nu am cu cine. Cine a avut tentația de a se naște, trebuie obligatoriu să suporte mizeria și nenorocirea existențială.
Fug de atâția ani deja, încât am uitat și motivul și direcția și totul. Mereu încercam să mă refugiez în diverse activități, cărora oricum nu le vedeam rostul, dar le făceam de dragul de a pierde timpul cu ceva. Dar, mi-am dat seama că în tot acest timp, în toți anii ce au trecut, nu de cineva sau ceva fugisem, ci de mine însumi. Încercam prin diverse moduri să ies în evidență, dar degeaba. Încercam să captez cumva atenția sexului opus, iar spre marea mea surprindere rămâneam mereu cu o senzație de admirație distantă din partea acestora, dar fără să fiu însă dorit.
Atâta timp cât există un specimen de talia mea, sunt conștient de faptul că lumea nu e perfectă, deoarece dacă ar fi existat perfecțiune în univers, nu s-ar fi întâmplat o astfel de eroare să apară o ființă defectă ca mine. Perfecțiunea e doar un gând frumos al visătorilor optimiști. Dacă timpul este infinit, iar universul nemărginit, perfecțiunea sau marele miracol s-ar fi putut realiza și în trecutul îndepărtat. Și tocmai din această cauză perfecțiune nu va fi nici în viitor, deoarece nici în trecutul infinit nu a fost. Nu pot spera la nimic bun de la această lume și nu mă pot aștepta nici la miracole.
Toată viața e o moarte lentă și treptată. Fiecare clipă pierdută nu e altceva decât un pas spre anihilare. Timpul curge într-o singură direcție, precum cascada, spre o prăpastie de unde nu există cale de întoarcere. Exact așa e și viața asta. Copilăria este partea frumoasă, dar pe urmă odată cu apariția maturității treburile se complică și totul devine doar o luptă de supraviețuire. Așa se pierd toți anii, după care apare bătrânețea, care nu e altceva decât pedeapsa plătită celor care au îndrăznit a exista. Și după ce ajungi să conștientizezi toate acestea, cum mai poți avea pretenția să ți se întâmple lucruri bune? Cum mai poți avea puterea de a spera, mai ales la ceva bun? Când vezi că toată suferința celor din jur se întipărește în tine și devine precum niște tatuaje invizibile, cum mai poți crede că viața e frumoasă și că totul e bine așa cum e? Cum te mai poți ruga zeilor? L-am renegat pe Dumnezeu încă din tinerețe, și zilnic îi neg existența. M-am lepădat de orice religie și doctrină, fie religioasă, politică, sau spirituală. Nu cred în nimeni și în nimic. Sunt un ateu, un liber-cugetător modern, filozof, nihilist. Sunt vocea neauzită a tuturor celor care au încercat, dar au ratat. Prin mine trăiește Nietzsche, Cioran, Heidegger, și restul filozofilor care au simțit pe propria piele amarul existenței.
Singurătatea mi-a fost mereu călăuză. Chiar dacă am avut în copilărie o familie cât de cât echilibrată, dar mereu am avut acea stare de singurătate, ca și cum nimeni nu m-ar fi înțeles cu adevărat, doar că nu îi dădeam atâta importanță copil fiind. Dar odată cu trecerea timpului, această senzație sau stare s-a accentuat din ce în ce mai mult. Adolescența mi-a fost spulberată și zdrobită de tot felul de evenimente care mi-au testat răbdarea, nervii și au creat din mine un introvertit pus din ce în ce mai tare pe interiorizare și gândire intensă. Și la ce te ajută gândirea? Ajungi la cunoaștere, după care vine adevărata nefericire, căci cunoașterea numai fericire nu îți aduce. Proștii sunt mulți și din cauza asta sunt fericiți, realizați, căsătoriți, bine dispuși și plini de viață. Mi-e silă de ei, dar în același timp îi învidiez. Ce paradox bizar!
Bestialitatea vieții m-a lovit din plin, fără milă, mi-a tăiat aripile din plin zbor și mi-a furat toate bucuriile la care aveam tot dreptul. Tot ceea ce am iubit și am venerat cândva, azi nu e decât o ruină a vremurilor de altădată, în plină descompunere sau în drum spre moarte. Trecutul e depresie curată, prezentul un stres continuu, iar viitorul miroase a anxietate. Simt cum trebuie să mor din cauza acestei vieți, dar nu înainte să decad în ultimul hal și să străbat desculț drumurile arzătoare ale iadului. Simt cum trebuie să trăiesc din cauza morții, să inspir otravă și să elimin dezgust. Cum de încap atâtea gânduri în mintea unui singur om? Cum de e posibil ca toată suferința umanității să poată fi exprimată de către un singur om? Isus a murit degeaba pe cruce, la fel cum eu vorbesc și scriu acum, 2000 de ani mai târziu, tot degeaba. Calea disperării este calea oamenilor singuratici, cuprinși de cunoaștere, nefericiți, dar totuși dornici de mai multă cunoaștere. Să vrei să faci ceva și să nu ai ce... Cât de departe e totul... Și cât de departe am ajuns!