De-a lungul vremurilor au existat diverse personalități care au vorbit despre trăiri spirituale profunde, experiențe ieșite din comun, toate acestea obținute prin rugăciune, post, ascetism, meditație, șamanism, etc. Aceste experiențe erau deseori numite mântuire, iluminare, trezire spirituală, nirvana, curățare, iar persoanele care au experimentat aceste trăiri sunt cunoscuți în tradiție ca fiind sfinți, iluminați, șamani, învățători sau maeștri spirituali, ș.a.m.d.
Scopul acestui articol nu este acela de a denigra aceste persoane, ci cu totul altceva. Toți acești maeștri spirituali au prezentat niște experiențe pozitive ca să zic așa. Ceea ce vreau eu să arăt în acest articol este acela că există astfel de experiențe sau trăiri spirituale dar care tind spre polul opus, adică spre negativ. E posibil ca trăirile spirituale, atât cele pozitive cât și cele negative, să nu fie altceva decât unul și același lucru. E posibil ca cele pozitive să fie alea reale, iar cele negative să nu fie altceva decât primii pași spre nebunie și disperare. Habar n-am.
Am experimentat niște chestii ciudate în ultimul timp. S-a întâmplat de vreo 3-4 ori cam așa. Erau ca niște revelații, doar că în loc de ceva pozitiv răspunsurile primite erau total la polul opus. Cele povestite aici sunt din experiențe personale. S-a manifestat în felul următor. M-am pus seara în pas și mă pregăteam să adorm. Totul era sub control. Nu aveam nici un fel de episod depresiv sau vreun atac anxios. Cu alte cuvinte totul era ok. Dintr-o dată totul a luat-o razna. M-a cuprins o stare de groază teribilă, ca și cum urma să mor în clipele ce urmează. Am simțit cum parcă patul mă înghite, cum totul se întoarce împotriva mea. Era precum un coșmar, doar că totul era real. În acele clipe de groază singurul lucru ce am putut simți era acela că nu sunt nimic, atât eu cât și restul omenirii. Indiferent ce facem sau cum facem, că suntem răi sau buni, negrii sau albi, toate sunt irelevante căci același sfârșit ne așteaptă pe toți, iar odată cu sfârșitul se încheie totul. Nu există viață de apoi și nici reîncarnare. Totul se întâmplă într-o clipă scurtă, iar viața oricât de lungă ar părea și plină de sens, în realitate însă nu valorează nici cât doi bani. Lipsa unui sens în filozofie se cheamă nihilism.
Toată aceea groază teribilă ce mă ataca în acele clipe, gândurile acelea bolnave de vinovăție, neîmpăcări cu trecutul, amintiri din copilărie (atât bune cât și rele), dezamăgirile prezentului, teama de viitor, toate acestea parcă veneau ca gloanțele dintr-o mitralieră în fața plutonului de execuție. Rând pe rând eram lovit de toate aceste senzații și trăiri negative, cu o intensitate de nedescris. Nu credeam că poate să existe așa ceva. O teamă de moarte de nedescris o avut toată această experiență.
Nu mai e o noutate că sunt un om mai întunecat. De mic copil am avut probleme de anxietate iar de ani buni și depresia a intrat în viața mea. Tulburările de somn nu mai sunt nici ele o noutate. Nu fac pe victima sau pe milogul, să nu se înțeleagă greșit. Emil Cioran, marele filozof pesimist, de tânăr avea probleme de insomnie, iar asta ulterior a condus la depresii puternice, și de aici s-a născut toată filozofia lui întunecată și pesimistă. E posibil ca aceste experiențe avute de mine să nu fie altceva decât rezultatul negativității din mine, frustrări acumulate în timp, lipsuri și neajunsuri, traume, disperări și tot felul de alte gânduri. Dar e posibil să nu fie așa. Eu cred că revelațiile sau oricum le-aș numi erau reale. Toate dovezile științifice indică spre inexistența sufletului. Toate trăirile noastre nu sunt altceva decât reacții chimice din creier. Mintea e doar un produs al creierului, și nu invers. Nu suntem altceva decât niște goliciuni care speră la bine, dar ceea ce urmează să vină asupra noastră e doar întunericul.
Sunt două modalități prin care se poate supraviețui în acest haos, căci da, toată această mizerie numită existență nu e altceva decât un haos, o furtună, o anomalie. Noi suntem o anomalie, un accident. Poți să fi un om de rând care are un serviciu, familie, prețuiește banii și lucrurile materiale, sau poți să devi un altfel de supraviețuitor, liber cugetător sau artist. Arta este singura salvare din groaza existenței, singura modalitate prin care se poate suporta acest chin, această tortură numită viață. Ca artist ești nemuritor prin creație. Scrisul, pictura, muzica, toate acestea sunt cea mai eficientă modalitate de eliberare a suferinței. Cele mai mari opere de artă să nu credeți că s-au născut din fericire. Nici vorbă! Toate marile opere, picturi celebre, muzică clasică de altă dată (nu mizeriile de astăzi), toate s-au născut din suferința artistului. Toată literatura universală prezintă cumva drama existenței umane, transpusă prin diverse personaje, ceea ce exprimă cumva pe ocolite viața personală al scriitorului.
Am văzut și am simțit golul și negrul din om. Am fost acolo și știu despre ce vorbesc. Mulți o să mă creadă nebun sau pur și simplu nu o să creadă nimic din ce scriu aici. Acest blog avea cândva ca scop să devină cartea virtuală al unui shaolin, dar din păcate cu timpul a devenit jurnalul unui depresiv melancolic. Oricine vă vorbește despre speranță și alte minuni de după moarte ori e șarlatan, ori e ignorant, ori prost, ori vă minte, conștient sau nu. Nu există nimic înafara momentului prezent. Trecutul s-a dus, definitiv. Viitorul încă nu e aici. E doar prezentul, iar finalul e același pentru toți. Furnici și oameni, suferința cu toții o percepem la fel, iar după ce ne-am închis ochii nu ne va aștepta nimic. În mormânt e doar moarte și atât. Asta-i omul, o goliciune, un nimic. Trăim cu speranța, sau mai bine zis sperăm la bine și ne așteptăm la rău.
Așa cum am promis în cel de-al doilea articol despre anxietate, am revenit și cu partea a treia. Primul articol despre anxietate puteți să recitiți accesând acest link, iar al doilea articol accesând acest link. Nu cred că mai este un secret faptul că viața mea e pătată cu probleme legate de depresie și anxietate. Am încercat ani de zile la rând să ascund aceste lucruri de oameni și de lume, dar felul meu de a fi, limbajul trupului, comportamentul și alte elemente probabil că m-au dat de gol fără ca eu să fiu conștient de asta. Mereu credeam că dacă se va afla că am probleme de depresie și de anxietate lumea mă va privi inferior, slab, sau voi fi etichetat într-o perspectivă negativă. În toți acești ani mă confruntam cu rușinea că se va afla despre mine faptul că sunt atât de slab încât nu-mi pot controla viața și că nu-mi pot ține emoțiile sub control. Am ajuns să cred că cei care îmi erau apropiați și înainte, în trecut, cumva conștientizau calvarul prin care treceam, datorită atât problemelor de familie cât și a felului meu de a fi. Țin minte și acum, că în urmă cu vreo 10 ani sau poate mai bine, o mătușă cu care azi nu mai țin legătura mi-a spus ceva de genul: "cea ce ai trăit tu și trăiești încă nu vei putea uita niciodată și te va marca pentru tot restul vieții". Cumva am reușit să absorb toate aceste sfaturi și vorbe pesimiste, astfel încât au devenit ca niște tatuaje invizibile pentru mine.
Ani de zile am încercat să deslușesc că oare ce se petrece cu mine. De ce sunt așa cum sunt? De ce nu sunt ca alții? De ce nu puteam să fiu și eu ca și restul copiilor din vechea mea copilărie? De ce nu puteam să fiu și eu la fel de fericit și de senin ca ei? De ce eram mereu speriat? De ce simțeam tot timpul aceea senzație înspăimântătoare de frică? Astfel de întrebări aș putea să-mi pun și la momentul prezent. De ce nu reușesc să fiu ca alții? De ce mi frică tot timpul de tot ceea ce urmează să se întâmple, chiar și de la cel mai nesemnificativ eveniment? De ce m[ stresez tot timpul pentru orice? De ce nu reușesc să construiesc și eu o relație cu cineva, la fel ca toți cei de vârsta mea cu care eram cândva coleg, prieten, vecin, etc.? Și întrebările pot continua până mâine...
Anxietatea schimbă totul. Încerci să-ți găsești liniștea și fericirea în tot felul de căcaturi sintetice, începând de la diverse obiecte materiale și până la droguri, și totul pentru a amortiza starea de suferință sufletească. Cu timpul devi dependent de tot felul de chestii. Îți dezvolți tot felul de vicii și adicții. Tiparul comportamental ți se schimbă. Devi dependent de alcool, droguri, tutun, pornografie, masturbare, în esență cam de orice chestie vicioasă, atâta timp cât îți poate ține mintea ocupată și sedată de ghearele suferinței. Aaa da, am uitat să menționez de calmante. Poate acestea sunt singurele care chiar ajuta, cel puțin pentru moment. Începând de la medicamente homeopate, pastile pe bază de ierburi medicinale și până la pastile pe bază de chimicale, gen Extraveral sau Xanax... ideea e că ajungi să le cunoști pe toate, poate mai bine decât produsele de la alimentară.
Așa cum am promis în cel de-al doilea articol, voi dezvălui principalele metode folosite de mine împotriva stărilor de anxietate. Aceste stări anxioase sunt mereu prezente, poate 80-90% din parcursul unei zile, dar intensitatea cu care mă lovesc cel mai puternic este de regulă seara de fiecare dată. Serile sunt de multe ori un adevărat calvar, o provocare serioasă, mai ales dacă în ziua următoare am de făcut ceva sau de mers undeva. De cele mai multe ori metodele pe care le voi prezenta mai jos nu funcționează și atunci sunt nevoit să recurg la calmante pentru a putea adormi. Bineînțeles că dimieața mă trezesc ca și cum aș fi fost aruncat din avion, brusc, uneori agitat, iar alteori obosit. Am încercat calmante homeopate cum ar fi Sedatif pc, calmante pe baze de plante cum ar fi Nervocalmin, Linistres, Stresclin, și medicamente pe bază de valeriană și chimicale cum ar fi Extraveralul, somnifere pe bază de melatonină, ceaiuri medicinale (sunătoare, mentă, ceaiuri antistres, etc.). De asemenea am dezvoltat anumite tipare de comportamente destul de iraționale cum ar fi să verific anumite chestii de mai multe ori, să nu fac ceva din nu știu care motiv fără să fie vreun motiv bine întemeiat la baza deciziei; dependențe față de anumite calmante, dependență de pornografie și masturbare, lipsa de plăcere, lipsa unei direcții în viață, lipsa unui scop, s.a.m.d. Iată care sunt deci propriile mele metode cu care încerc să combat anxietatea:
- Când sunt lovit de stări puternice de anxietate și sunt foarte neliniștit, singura poziție din care reușesc să adorm este să stau întins pe o parte, pe partea stângă de obicei. Doar așa reușesc să adorm;
- Dacă tot neliniștit sunt atunci încerc să mă gândesc la ceva ce mă pasionează. De exemplu încerc să-mi imaginez un atom în minte, și pe urmă încep să-l despart în particule subatomice, pas cu pas, vizualizând totul până la cel mai mic detaliu. Dacă nu asta fac atunci încerc să-mi vizualizez planetele sistemului solar, sau alte obiecte cosmice. Ideea e să-ți imaginezi ceva ce-ți place;
- Încerc să fiu atent la respirație. Adică vreau să spun că încerc să fiu atent la fiecare inspirație și expirație. Uneori chiar le și număr în gând, astfel nu-mi pierd concentrarea;
- Încerc să meditez, cumva încerc să conștientizez momentul prezent, astfel reușesc (pentru moment) să nu mă tem de viitor și să nu fiu afectat de trecut.
Toate aceste metode descrise mai sus funcționează cel mai bine dacă am și ceva calmant la bord. Ideea e că aceste metode au efect de moment. Nu-ți imagina că dacă îți vei închipui atomi și planete în minte te vei liniști pentru totdeauna și veac nu o să mai ai probleme de anxietate. Nu! De anxietate și de depresie nu te poți vindeca complet, poate chiar deloc. E ca un virus. Odată ce-ți infectează mintea, pa, salut, nu mai este cale de întoarcere. Tot ceea ce am descris mai sus e o formă de combatere de moment. Tot ce poți face e să supraviețuiești bătălia. Și faza e că exact atunci când te crezi mai stăpân pe situație (adică atunci când ai impresia că nu o să mai ai episoade de anxietate și depresie), exact atunci te lovește un nou val, ca și de nicăieri, precum un trăznet din cerul senin. Așa funcționează treburile. Anxietatea și depresia sunt ca niște demoni care te atacă exact când nu te aștepți. Sunt prădătorii perfecți care știu să distrugă și să devoreze mintea precum un tigru feroce.
