Anxietate - lupta cu dușmanul invizibil (4)

"Ceea ce pare să nu fie nimic mai mult decât o pișcătură de purice pentru unii altora le cauzează un chin insuportabil." - Robert Burton

Nu e prima dată când scriu despre anxietate și probabil nu este nici ultimul articol pe tema aceasta. Oarecum este un subiect morbid, recunosc asta. Mulți nu au curajul să vorbească despre asta, în special despre propriile lor anxietăți. În cazul meu particular, fără să mă laud, consider că este un act de curaj până și simplul fapt că scriu despre asta, cu toate că de discutat nu discut asta cu nimeni. După cum spuneam am mai scris 3 articole până în momentul de față despre anxietate. Primul puteți citi de aici, al doilea de aici, iar al treilea de aici. Nu mai e o noutate faptul că și eu sufăr din cauza acestei tulburări mentale. Fără să am cunoștințe tehnice sau științifice despre termenul de anxietate, dar în același timp foarte conștient de faptul că ceva nu e cum trebuie, mereu am încercat să ascund cumva acest defect. Unii zic că se poate vindeca, alții zic că nu. Vom vedea...
Pe lângă faptul că te face să trăiești într-o continuă stare de frică și neliniște, anxietatea te limitează din toate punctele de vedere. Te limitează atât sentimental, profesional, pe plan amoros cât și pe plan psihic. Anxietate se manifestă prin agitație, mai exact printr-o continuă stare de agitație și de neliniște. Ce scriu aici e atât rezultatul documentării mele cât și ceea ce am trăit și trăiesc pe propria piele.
De multe ori eram invitat la diverse evenimente, ieșiri pe afară și chestii de genul acesta. Normal că la toate am dat eject, fără să stau prea mult pe gânduri. Tovarășii care mă invitau nu puteau înțelege ce naiba e în neregulă cu mine de mă comport așa. Am primit reproșuri de toate felurile pentru aceasta, iar concluzia a fost aceea că nu m-au mai invitat veci, spre bucuria mea. Oamenii normali, adică cei care nu au fobii și nu suferă de anxietate, pur și simplu nu pot înțelege cum e să trăiești constant cu aceea stare de frică teribilă și neliniște fără de sfârșit.
Chestia nasoală e faptul că nici până în ziua de azi nu se știe concret cum se manifestă anxietatea și din ce cauze. Se speculează că ar fi o eroare mentală, mai exact o chestiune de chimie din creier, lipsa unor substanțe și abundența altor substanțe care n-ar avea ce căuta în exces. Se știe că serotonina este hormonul fericirii, tehnic vorbind. Este o substanță care dacă este secretată de creier pur și simplu ne simțim bine. Mai pe înțelesul tuturor, dacă creierul tău secretă suficientă serotonină te vei simți bine și mereu vei fi în largul tău. Dar dacă serotonina este în cantități mici, sau chiar foarte mici, atunci e bai. Mereu o să ai impresia că acel nor negru e deasupra capului tău.O altă substanță activă foarte cunoscută este cortizolul, sau hormonul stresului. Această substanță dacă este din belșug rezultatul este că vei fi cam tot timpul posomorât, trist, deprimat, anxios. Am lămurit și chimia. Deci dacă este serotonină e ok, dacă în schimb este cortizol atunci nu-i mai ok.
Și totuși cum am ajuns eu să am astfel de stări negre? Se consideră că și moștenirea genetică joacă un rol important în toată povestea noastră. De exemplu în familia mea, arborele genealogic dinspre bunicul meu (tatăl tatălui meu) cuprinde o grămadă de exemple negative, nu că le-aș condamna doar spun ca fapt divers. În această ramură a familiei mele au existat strămoși deprimați, sinucigași, melancolici, ratați care n-au ajuns niciunde, alcoolici și posibil și anxioși. Se presupune că dacă ai astfel de strămoși în familie ai șanse mari să moștenești și tu pe plan genetic astfel de trăsături. Tind să cred acest lucru. De exemplu am un bun prieten al cărui părinți și bunică au murit cu toții din cauza cancerului. După ce ultimul membru de familie o murit medicul l-a avertizat să mearga și să-și facă cât de des posibil controale, deoarece are toate șansele din lume să fi moștenit pe plan genetic semințe ale acestei boli terifiante. Dacă boli precum cancerul se pot moșteni ereditar, atunci cred că și tulburările mentale precum anxietatea și depresia se pot moșteni cu ușurință.
Din tot ce am enumerat mai sus am ajuns la concluzia că oamenii ca mine sunt predestinați biologic să devină anxioși. Nu că aș vrea să mă victimizez, dar din moment ce de mic copil am fost așa, acum ca adult mare lucru nu mai pot schimba la asta. Mereu o să trăiesc astfel, mereu o să am nevoie de calmante și mereu o să fac chestii doar ca să am mintea ocupată cu ceva. Odată ce anxietatea s-a instalat există șanse mari ca ea să producă diverse subcategorii, frici sau fobii. Cele mai cunoscute sunt: frica de spații închise (claustrofobie), frica de înălțimi (acrofobie), frica de leșin (astenofobie), teama de a fi departe de casă (agorafobie), frica de germeni (bacilofobie), teama de a nu consuma brânză (turofobie), teama de a vorbi în public (o subcategorie a fobiei sociale), frica de zbor (aerofobie), frica de a vomita (emetofobie), frica de a vomita în avion (aeronausifobie), și multe altele. În cazul meu am probleme cu plecatul de acasă și cu fobia socială, dar despre astea o să vorbesc într-un alt articol.
Din punct de vedere psihologic sau psihiatric depresia și anxietatea nu sunt una și aceeași tulburare mentală. Depresia este o formă de neîmpăcare cu trecutul și cu prezentul și se caracterizează mai mult prin lipsa poftei de viață. Anxietatea este o formă de teamă, în special de viitor, sau de evenimente ce urmează să se întâmple. Depresia are de a face cu trecutul pe când anxietatea cu viitorul. Pe vremea când lucram într-o corporație multinațională, mereu m-am temut de ziua de luni. Pur și simplu îmi era groază când mă gândeam că la 4:30 dimineața eu trebuie să mă ridic din pat și să pornesc la drum. Dar mai îngrozit eram de ziua de duminică seara de dinainte de luni schimbul de dimineață. Era o adevărată catastrofă, un calvar, un coșmar. Fără calmante nu puteam să adorm. Adică ce să adorm, căci pe când reușeam să ațipesc o leacă suna ceasul. Dimineața eram ca vampirii. N-are rost. Abia așteptam ziua de vineri, că wow o trecut săptămâna și chestii din astea. Dar când stăteam mai bine să mă gândesc nu era nici o fericire căci după vineri nu mai trebuia mult și iarăși bătea la ușă duminică seara. Iarăși aceleași stări de groază și de frică. Nu știu ce era mai groaznic, faptul că eram super agitat duminică seara sau zilele de dinainte de duminică în care știam că vine weekendul și sfârșitul va fi iarăși tragic.
Cel mai aiurea în toată povestea cu anxietatea este faptul că atunci când nu ai pe cineva la cine să spui toate aceste lucruri trebuie să le macini în tine, ceea ce nu e bine, pot spune asta din propria experiență. Ani de zile am tăcut, fără să scot un cuvânt cuiva, fără să spun nimănui prin ce trec și cu ce trăiesc. Până și în cazul celor mai apropiați am ținut secretul și nu am spus nimic, cu toate că ei au observat că îs mai ciudat decât restul. În momentul de față am trecut la un fel de next level, adică cu toate că tot singur îmi ling rănile, dar mi le ling cumva cu stil ca să spun așa. Ceea ce vreau să spun este faptul că îmi descriu stările, cu toate că nu vorbesc despre ele cu alții. E mai ușor să scriu decât să vorbesc. Probabil mi-am ratat cariera și nu trebuia să lucrez în corporații, ci trebuia probabil să devin scriitor. Dar asta e. Ce nu se poate rata din cauza anxietății? Până și faptul că m-am născut e o boacănă. După cum o spus Otto Rank în "Trauma nașterii": originea oricărei anxietăți este anxietatea nașterii.

Am fost odată...

Am fost odată...


Am fost odată ca niciodată,
Unul dintr-o perioadă ciudată,
Dintr-o epocă de mult uitată,
O lume cu amintiri sudată.

Am fost mare cât am fost mic,
Și niciodată n-am cerut nimic;
Am dat în schimb tot ce am putut,
Și nimic pentru asta n-am cerut.

Niciodată nu am dat în oameni,
N-am vrut rău pentru nimeni...
Am făcut multe fapte,
Dar am răspuns pentru toate.

N-am vrut să fiu o persoană lăudată,
Poate doar apreciată;
Și dacă o să dispar vreodată,
Să știți că am fost odată ca niciodată.

Convorbiri cu mine (4)

"Cea mai mare greșeală a mea, a fost să cred că oamenii țin la mine la fel cum am ținut eu la ei." - Tupac Shakur

Obișnuiam să cred că totul va fi mereu la fel, că nimic nu se va schimba. Copil fiind, credeam multe lucruri. La început credeam în poveștile auzite acasă, apoi în poveștile religioase, după aia în conspirații, apoi în știință, ș.a.m.d. Mereu credeam în ceva, dar niciodată nu știam concret în ce anume. Lipsea direcția propriu zisă. Asta era problema și din păcate o trebuit să treacă ani grei ca să realizez aceasta. Ca să te poți ridica trebuie să cazi întâi, și nu odată, nu de două ori, ci de sute de ori sau chiar de mii de ori. O zicală din artele marțiale tradiționale chinezești spune că diferența dintre un maestru și un discipol este acela că maestrul a ratat sau a gafat de mult mai multe ori decât discipolul. Mda...
Problema mea a fost mereu lipsa direcției. Dar o direcție nu poate exista dacă nu există un sens, un rost. Din perspectivă filozofică, eu fiind un mare nihilist, mereu am văzut non-sensul în lume în locul unui scop anume. Deci, după cum ziceam, dacă nu există un sens nu pote exista nici o direcție. Cineva mereu mă sfătuia pe vremuri să încerc să devin stoic, pe plan filozofic. Am uitat să specific ce e aia nihilist, sau stoic. Nihilismul este filozofia care nu vede un sens în existență. Consideră totul absurb, lipsit de rost. Stoicismul în schimb încearcă să vină cu puțin optimism și spune în felul următor: indiferent cum e viața, bună sau rea, ea trebuie trăită și savurată. Cam atât cu lecția de filozofie.
O persoană întunecată nu va putea străluci niciodată. Asta e clar. Dar o persoană care radiază de lumină oricând se poate întuneca. Mai pe limba tuturor, nu ști niciodată ce ți se poate întâmpla. Degeaba azi îți merge totul bine, dar poate mâine ajungi vai de capul tău.
Din cauza depresiei și a anxietății toată viața mi-am trăit într-un mod foarte simplificat și niciodată nu am putut ajunge la un fel de potențial maxim. În prima zi de grădiniță plângeam cu disperare că vreau acasă, în timp ce ceilalți copii și educatoarea habar n-aveau ce e în neregulă cu mine. În prima zi de școală, cu ochii plini de lacrimi și de durere, nu vroiam nimic altceva decât să fiu cu familia mea, acasă, departe de mizerabila școală. În prima zi de liceu nu am plâns, dar din tălpi și până în creștetul capului eram cuprins de o panică cum nu am mai întâlnit până atunci. În prima zi de facultate nu pot spune că am fost cuprins de stări de panică sau depresie, dar sincer să fiu nu înțelegeam ce caut eu acolo; oarecum știam că n-o să mă ajute cu absolut nimic toată treaba. În prima zi de muncă eram la fel de panicat și de neliniștit ca și la grădiniță pe vremuri. Nici noaptea nu am putut dormi, atât de neliniștit eram. Cum e acuma? Prefer să spun că sunt pe drumul cel bun, cu toate că nimic nu s-a schimbat.
Nihilist sau stoic, tot aia e. Ce mai contează? Toate articolele mele de pe acest blog sunt precum o autobiografie dintr-o oglindă spartă, ca și cum se cheamă cartea lui Octavian Paler. Niciodată nu am avut scopul sau ambiția de a ajunge nu știu cine sau nu știu unde în viață. Pur și simplu nu am văzut rostul. Sau poate că am fost limitat din cauza problemelor mentale. Sau poate că m-am lăsat limitat și influențat greșit. Sau poate că nimic nu e real ci e doar imaginația mea. Sau poate că eu nici măcar nu exist ci vi se pare doar.
Era o vreme când nimic nu-mi doream de la viață decât să am pe cineva alături, o persoană de sex opus bineînțeles, alături de care să mă simt fericit și împlinit. Și erau astfel de persoane feminine de care m-am simțit atras. Am încercat tot felul de chestii să mă apropiu, să intru cumva pe felie cum se zice. Când reușeam, când nu... După toate încercările ratate, căci cam toate au fost ratate, mi-am dat seama că de fapt eu nu-mi doresc așa ceva. Nu vreau compania nimănui. Nu sunt făcut genetic, biologic, pentru a fi un familist, sau un bărbat responsabil și plin de bărbăție. Eu sunt ca mine. Eu așa sunt. Prefer singurătatea mea în locul unei companii greșite.
Nu pot să spun că am o viață lungă de om în spate, dar cu puținul pe care-l am simt de parcă aș fi trăit cel puțin 100 de ani. Nu mă dau vreun mare înțelept sau un mare filozof. Mă consider un simplu liber cugetător. Pe plan religios sunt ateu. Resping orice doctrină. Le consider inutile, cu toate că unele au câteva idei bune. Dar nu toate. De exemplu compasiunea din budism, exercițiile energetice și meditative din daoism, curajul și înțelepciunea lui Isus din creștinism, ș.a.m.d. Într-un fel îi invidiez pe cei ce urmează o cale religioasă. Prin asta, ei văd scopul în viață, sensul cum s-ar zice. Cineva spunea că numai la fericire să nu te aștepți după ce ajungi să ai acces la cunoaștere. Toată înțelepciunea și toate cunoștințele atât științifice cât și mistice sau de orice natură ar fi ele, nu fac altceva decât să te facă total nefericit. Nu degeaba se spune că proștii sunt fericiți, sau că ceea ce nu ști nu te omoară. Mereu am fost însetat după cunoaștere, drept dovadă îmi descriu zilele negre pe un blog citit poate de 2-3 persoane, în loc să fiu pe nu știu unde cu nu știu cine simțindu-mă bine sau făcând una și alta. Mda. Asta-i viața...
Dreptate nu a fost pe această lume și nici nu va fi. Dreptate au putut să facă doar justițiarii sau anarhiștii. Legile sunt făcute pentru proștii de rând, în timp ce ăia care inventează legile și fac ordinea lumii nu au nici un stres. Mereu regii au trăit bine pe spatele țăranilor. La fel e și acuma. Toții bogătașii trăiesc ca peștii în apă în timp ce proștii de rând trăiesc ca peștii pe uscat. De ce avem noi nevoie de societate? După ce ne trebuie atâtea fabrici și mașini? Pentru ce? Nu era mai bine acuma 10.000 de ani când aerul era curat și anotimpurile își urmau cursul? Am vânat un mamut atunci și gata toți eram cu stomacul plin. Să cheme cineva un doctor să repare această lume stricată. Serios! Ne pierdem cei mai frumoși ani din viață făcând exact ceea ce nu ne place. Pentru ce? Să umplem conturile bogaților? De ce sistemul e făcut exact în așa fel ca să nu avem suficient timp liber pentru noi? Întreb și eu așa. Câte și câte vieți s-au irosit degeaba. O vai... Nenumărate...
Cu prilejul sărbătorilor de iarnă, mai ales de Crăciun reușesc să realizez cel mai bine cât de mult sunt înstrăinat de această lume cu tot cu existența ei. Nimic nu mă scoate mai mult din sărite decât să văd pe fețele oamenilor bucuria acestor sărbători. Nu am nimic cu ei, să nu mă înțelegeți greșit. E dreptul lor să sărbătorească. Dar atunci cei ca mine, oamenii din umbră, de ce nu reușim să ne simțim bine în astfel de momente? Măcar un pic așa, de formă cum ar veni zis. Răspunsul e simplu și realist: așa trebuie să fie și cu asta gata. În celebrul film cu Batman, The Dark Knight, Harvey Dent spunea următoarele: "Fie mori ca un erou, fie trăiești suficient de mult pentru a te vedea cum devii personajul negativ." Cam asta a fost una dintre conversațiile mele cu personajul din oglindă.

Convorbiri cu mine (3)

"Eşti fericit când ai linişte în coliba ta." - Ioan Slavici

Acesta este cel de-al treilea articol din seria "Convorbiri cu mine". Convorbirile cu mine sunt o trilogie, un fel de destăinuire ca să spun așa. Primul articol puteți reciti de aici, iar cel de-al doilea de aici. Imaginea alăturată cu Joker privind în oglindă reprezintă foarte puternic subiectele dezbătute de mine în aceste articole. Nu sunt vreun fanatic psihopat și nici nu încerc să cerșesc atenția sau mila cuiva prin aceste scrieri, am mai precizat asta și voi preciza mereu, căci de multe ori mi se reproșează că asta aș face. Mă victimizez, că sunt ca o p###ă, că nu am c***e, sunt doar câteva dintre vorbele reproșate, și nu de oricine ci de persoane foarte dragi și din cercul apropiat.
După cum spuneam, oameni foarte apropiați îmi reproșează astfel de vorbe. Oameni care nu au trecut, nu trec și nici nu le doresc pentru nimic în lume să treacă prin ce trec eu. E ușor să dai tot felul de sfaturi aiurea și să critici atunci când ai pe umerii cui să-ți verși lacrimile la nevoie, nu-i așa? E ușor să vorbim de atașament atunci când dumitale nu ești atașat de nimeni, ci ai tot felul de vise megalomane de a te îmbogăți și de a ajunge nu știu cine. E ușor să privești pe alții de sus, uitând de faptul că tu de mic ai avut toate condițiile pentru o viață bună.
În ultimii ani am rupt foarte multe legături, din păcate. Oameni pe care mereu îi respectam au ajuns să-mi întoarcă spatele (unii chiar la greu), lăsându-mă baltă în toate nenorocirile mele. M-au m##t cu alte cuvinte, zis așa pe românește. Printre astfel de oameni se numără atât vecini cât și prieteni apropiați (cărora mă adresam mereu cu termenul de "frate"), și nu în ultimul rând neamuri și rude apropiate. Aceste neamuri, majoritatea dintre ei fiind oameni realizați (cu funcții, mașini, bani, firme, etc.) obișnuiau să colinde și să frecventeze casa mea pe vremea când eu eram mic. Veneau mai tot timpul cu mâinile în buzunare iar la plecare aveau câte două sau trei plăși cu fructe, legume, carne și tot ce mai aveam pe vremurile acelea, căci erau altfel de vremuri, ai mei își permiteau să țină animale, să lucreze grădina. Nu-mi pare rău pentru toate aceste bunuri date, nu reproșez nimic. Sunt conștient de faptul că toți avem probleme și cam nimeni nu o duce chiar așa de bine în zilele noastre, dar totuși oare chiar așa greu ar fi să mai sunăm odată și noi să vedem ce mai face nenorocitul acela cu tot cu nenorocirea lui? Chiar așa mult costă un apel? Eu un nimeni în drum îmi permit să vorbesc nelimitat, atunci ei dita mai oamenii realizați și bazați nu își permit? Misterioase sunt căile domnului.
Bunicul meu a murit când eu aveam 5 ani, lăsând în urma lui multă suferință în familia mea. A fost ca un cutremur psihologic, dezechilibrând familia mea, iar pe mine afectându-mă inconștient, fără ca eu să-mi dau seama, pecetluind viitorul meu destin pentru totdeauna. Un alt șoc puternic atât pentru mine cât și pentru persoanele feminine din familie a fost faptul că tatăl meu a devenit alcoolic, un bețivan notoriu și decăzut, care după vreo 15 ani de beții și scandaluri intense s-a stins, lăsând un gol imens în noi toți.
În toți acești ani am văzut mai multe lucruri rele decât bune în familia mea. Am văzut cum omul este cuprins de tristețe și suferință. Am văzut cum omul devine o fiară însetată după sânge. Am văzut cum masa de altă dată unde cândva se mânca în grup devine din ce în ce mai pustie, pierzându-și stăpânii și la propriu și la figurat. Am văzut râuri de lacrimi curgând în voia sorții, dar am văzut mult prea puține zâmbete. Și ce e mai dureros este faptul că am văzut cum omul, cu tot cu ambițiile și realizările lui, se ofilește ca o floare, devenind o plantă uscată, demnă de toată mila.
Dar cu toate acestea am avut parte totuși și de lucruri frumoase. Cea mai frumoasă perioadă a vieții mele a fost perioada anilor 90 și începutul anilor 2000. Era aceea perioadă în care puteam zâmbi încă, nefiind afectat de nimic din jurul meu. Jucam aproape zilnic fotbal pe stradă cu ceilalți copii din vecini. Eram vesel, vioi și plin de viață. Acasă nu era nici un stres. Nu era tehnologie ca și astăzi, telefoane smart și alte minuni, și totuși eram fericit, fără să am habar de asta. Tatăl meu m-a învățat arta pescuitului, mama mă ajuta cu temele, iar despre bunica aș putea să scriu o carte întreagă. Ea a fost și este singura persoană de care sunt mai mult decât atașat. Ea e totul pentru mine. Ea m-a învățat toate lucrurile bune și datorită ei sunt astăzi omul care sunt, cu bune și cu rele. Am făcut cu ai mei călătorii în Ungaria, am vizitat Budapesta, am fost la grădina zoologică, am văzut lucruri la care alți copii pe vremea respectivă numai visau. Și cu toate acestea totuși unde s-a ajuns... Dulce copilărie, prea repede te-ai dus și te-au înlocuit cu un thriller ciudat cu înclinații spre horror.
Tare mult mi-ar place să mai pot percepe lucrurile la fel cum o făceam atunci, în anii 90, anii copilăriei mele frumoase de mult apuse. A-și da orice numai să mai pot retrăi încă odată toate acele amintiri frumoase, să-i pot vedea pe toți vecinii, nașii și cunoscuții care astăzi nu mai sunt, să-mi pot vedea strada cu aceeași privire ca și atunci când eram copil. Nu pot uita de toate acele desene minunate ce vizualizam pe atunci pe Cartoon Network sau pe canalele nemțești RTL2 sau Pro7. Nu pot uita de Batman, de Son Goku, de Pokemon sau de Digimon. Nu pot uita de absolut nimic. În biblioteca mea de cărți un raft special este pentru toată colecția mea de reviste Marvel, albume cu abțibilduri, cartonașe și cam tot ce colecționam în copilărie. Am albume cu timbre, monede vechi, cartușe din al doilea război mondial, melc fosilizat în piatră și tot felul de minuni. Datorită acestor obiecte, și nu numai, toate senzațiile, aromele și trăirile din copilărie sunt încă vii în mine. Aceasta este una dintre puținele lucruri bune din viața mea.
Familia mea s-a destrămat sub privirile mele de copil. Totul s-a întâmplat în așa fel de parcă ar fi fost programată toată treabă. Fiecare ceartă parcă avea calculată deja consecința pentru viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Și nu numai certurile ci absolut totul, căci toate au contribuit la acest declin. La toate speciile, la fiecare trib, începând din vremuri imemorabile și până în prezent, familia a fost și este cel mai important element. Dezintegrarea sau pierderea familiei sunt cele mai mari pierderi. Fiecare membru contează.
Nu există durere mai mare pe această lume decât să-ți vezi persoana iubită cum suferă și cum se stinge câte puțin în fiecare zi, iar tu nefiind capabil să faci ceva, sau orice ai face finalul fiind tot nefericit. Persoana iubită poate să fie copilul tău, careva dintre părinți sau bunici, partenerul sau partenera de viață, cu alte cuvinte persoana la care ții cel mai mult și de care ești cel mai atașat. Nu știu, este o pedeapsă divină, un răspuns al universului, karma dintr-o altă viață? Habar n-am. Cert este că e cea mai pură și cumplită formă a suferinței. Te doare de-ți vine să mori. În acele clipe de agonie sufletească ești capabil să faci orice. Ți-ai da și viața doar ca să-ți poți salva persoana iubită. Și cu toate astea tot nu rezolvi nimic... Rămâne să te consumi până te îmbolnăvești. Eventual îți găsești refugiul în droguri, băutură, calmante sau altceva. Faci orice doar ca să evadezi din realitate. Oare cine a inventat suferința privește acum cu satisfacție deplină?
Mereu vroiam să scriu un articol despre depresie, dar nu cred că mai e nevoie căci aceste 3 articole reprezintă declarația concretă a depresiei. Această trilogie de convorbiri reprezintă cel mai puternic strigăt al unui om tăcut. E propriul meu război cu viața, un fel de "Mein Kampf", neavându-l pe Hitler ca protagonist ci pe Joker. E evadarea mea, scrisul, supraviețuirea mea în această mizerie. E trăirea într-o continuă iarnă, cu scopul de a aștepta cândva primăvara, doar că această așteptare se amână încontinuu. Și deja de ani buni așa trec zilele, săptămânile și anii. Pot afirma că mai mult de jumătate din viața mea mi-am trăit în acest fel, rătăcit într-un tunel întunecat și infinit, căutând lumina, ieșirea, dar fără succes. Poate o să scriu totuși un articol și despre depresie, cândva, în viitor, dar până atunci rămâne supraviețuirea într-o lume rece.

Convorbiri cu mine (2)

"Dintre toate cuvintele triste, pronunțate sau scrise, cele mai triste sunt acestea: "S-ar fi putut întâmpla"." - John Whittier

Ultima dată când am vorbit cu mine însumi am reușit să răscolesc tot felul de amintiri, gânduri și senzații, toate îngropate de mult. Am reușit să reaprind flăcări de mult stinse, dar ale căror fum încă nu ieșise din camera minții mele. Primul articol puteți reciti de aici. Poate în primul articol nu am menționat, pentru că am uitat, faptul că prin aceste scrieri nu încerc să trezesc mila nimănui și nici să cerșesc atenție sau altceva. Adesea sunt acuzat că mă victimizez, dar nu fac acest lucru, mai ales nu prin scrierile de pe blog. Pentru mine toate aceste lucruri sunt o oarecare formă de eliberare.
În primul articol "Convorbiri cu mine" am vorbit în general despre prima dramă a vieții mele, despre pierderea bunicului meu. A fost cu foarte mult timp în urmă, dar acele amintiri și senzații încă sunt la fel de vii în mine. Aveam 5 ani când bunicul a murit. S-a sinucis... Odată cu înaintarea în vârstă am început să observ o oarecare formă de suferință la tatăl meu, bineînțeles cauzată de pierderea tatălui său, a bunicului meu cu alte cuvinte. Mereu începea să lăcrimeze când venea cumva vorba de el, sau dacă trebuia să aibe loc ziua lui sau orice altceva ce ar fi avut vreo legătură cu el. După vreo 7-8 ani aproximativ de la moartea bunicului meu, au început să se întâmple lucruri stranii. Erau stranii pentru mine. Nu vă gândiți la fantome sau la paranormal că nu e vorba de așa ceva. Ce vreau să spun este faptul că tatăl meu, care înainte nu băuse mai deloc, dintr-o dată a căzut în patima alcoolului. La început nu ne-am dat seama, nici eu, nici mama și nici bunica. Venea de la lucru și imediat se și culca și lua somn, fără prea multe vorbe sau altceva. El care înainte făcea de toate pe acasă, se ocupa de animale, grădină, etc., dintr-o dată o început să i se rupă de tot și de toate.
Bineînțeles că a început să aibe probleme și la locul lui de muncă din cauza asta, dar despre toate acestea noi acasă nu știam nimic până într-o zi când un coleg de-al lui a vorbit cu mama și i-a spus totul despre ce face tatăl meu. Acest om, cândva bun prieten cu tatăl meu, consătean și coleg de lucru în același timp, fără să judece sau să reproșeze ceva, a spus doar să încercăm cumva să vorbim cu el sau să facem ceva că nu va fi bine deloc dacă continuă așa. Și normal că nu a fost să fie bine. Au început să apară scandalurile, din ce în ce mai des și cu intensitate tot mai mare. Bunica mea, care era mama tatălui meu, a plâns ani de zile din cauza durerii și a rușinii. Eu între timp am început liceul, sau cum îmi place mie să numesc aceea perioadă a vieții mele: cei 4 ani de groază. Da, erau 4 ani de groază cumplită. Nu mi-a plăcut școala niciodată, nu mi-a plăcut să fiu între mulți oameni, mai ales printre cei pe care nu îi cunoșteam sau cu care nu aveam puncte comune sau tangențe. În acești 4 ani de liceu, ani în care acasă veșnic "ardea casa", la școală eram mereu persecutat și batjocorit de șmecherii clasei. Pentru că eram singurul băiat maghiar din clasă eram pentru unii cea mai râioasă broască. Au fost 4 ani în care chiar dacă nu zilnic dar săptămânal am auzit celebrul "bozgor" sau "ungur împuțit". Abia am așteptat să treacă anii de liceu, erau niște ani de groază. Nu îmi puteam găsi locul niciunde. La școală îmi era teamă și scârbă să merg pentru că știam că voi fi umilit și batjocorit, iar acasă știam că iară o fi tură de ceartă când ajunge tata de la muncă rupt în gură de beat. Eram un mustăcios slab cu brațele precum coada de mătură, îmbrăcat prost și fără nici un fel de stil, fără nu știu ce freză wow și fără vreun aspect atrăgător. Practic eram un fel de copil bătut de soartă al cărui viață se scurgea de pe o zi pe alta. Eram supărat pe lumea asta, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate astea. Nu vroiam să accept faptul că tatăl meu, care cândva era muzicant și un om foarte apreciat și respectat în comună, terminase prin a ajunge un bețivan scandalagiu acasă, de râsul și de plânsul lumii. Nu puteam să accept așa ceva, și parcă nici acuma nu pot după atâția ani, cu toate că el nu mai este.
Ca să pot supraviețui în acest infern feroce aveam nevoie de un antidot puternic. Majoritatea la aceea vârstă erau preocupați cu distracții, cu fete, jocuri video și cu tot felul de astfel de activități. Fiecare făcea ce putea sau ce îi plăcea cu alte cuvinte. Eram și eu (și încă sunt) pasionat de jocuri, dar din păcate nu aveam nu știu ce calculator puternic care să-mi ruleze eficient jocurile noi apărute. Mă jucam și eu ce puteam. Dar asta nu era suficient. Aveam nevoie de altceva, ceva mult mai bun și cu un efect mai puternic. În acele zile eram foarte pasionat de celebrul serial de animație japoneză Dragon Ball Z, nu că acuma nu aș fi. Urmăream zilnic episoadele. Era ceva wow. Son Goku, Vegeta, Piccolo, și restul, toți atât de puternici. Eram uimit până la extaz de aceste desene, și încă mai sunt după atâția ani. Așa m-am hotărât să încep și eu să mă antrenez și să fac sport și să încerc să învăț arte marțiale. Am uitat să precizez că eram mereu pasionat de filmele cu Jackie Chan și Van Damme, de mic copil. Eram motivat la maxim. Am început să cumpăr tot felul de cărți despre arte marțiale de unde să mă pot inspira. Din cauza anxietății și a fricii mele am ezitat să merg undeva la cursuri, așa că am început să mă antrenez de unul singur. Am ajuns să studiez Kung-Fu până la urmă, stilurile Wing Chun și Shaolin. Și iacă tot asta fac și acuma, după 17-18 ani aproximativ, mă tot antrenez, acasă, singur, în propria mea mini-sală. Mulți mă admirau pentru asta, dar partea dureroasă e că niciodată nu am avut curajul să recunosc de ce am început să mă antrenez. Nu a fost niciodată vorba de vreo chemare spre asta. Era pasiune că eram tânăr și eram motivat și mult mai vioi decât acuma. Adevărul e că toate aceste antrenamente și sporturi pentru mine erau un fel de refugiu. Fugeam de tatăl meu, care mereu mă critica pentru asta, fugeam de alți oameni, fugeam de mine, fugeam de tot. Cu alte cuvinte toată această treabă cu artele marțiale era pentru mine un fel de activitate-drog care cumva reușea să mă țină sedat, ocupat și distras de la realitatea dureroasă. Din cauza asta nu am reușit niciodată să devin cineva în domeniu, cu toate că mulți îmi zicea să încerc să mă bag serios că am har și alte chestii din astea. Nu am făcut nimic pentru că niciodată nu a fost vorba de pasiune pură. Totul era doar o mascaradă, un refugiu.
Nu pot spune că nu am învățat lucruri bune din arte marțiale, dar toate își au prețul. Flexibilitatea, puterea fizică, abilitățile și tot ce am îmvățat pentru toate acestea am plătit un preț, pentru care unii încă arată cu degetul spre mine. Am ajuns să creez în mine un mare vid social, o foarte mare prăpastie între mine și lume. Toți au mers înainte, însă eu am rămas la fel, incapabil să fac ceva concret cu viața mea, incapabil să-mi găsesc o prietenă sau să-mi construiesc o relație sau o carieră. Odată cu înaintarea în vârstă, depresiile și stările de anxietate au apărut în număr tot mai mare, și continuă să apară. Am rămas exact același copil chinuit și traumatizat care eram la începutul liceului, doar că puțin mai călit sau mai distrus (nici nu știu cum să mă exprim serios).
După cum spuneam, anii de liceu despre care se spune că sunt cei mai frumoși ani, pentru mine au fost niște ani de teroare, atât din cauză că mereu eram batjocorit și umilit cât și din cauza faptului că acasă era mereu totul pe dos. Pe la început bețiile erau doar odată pe lună, cel mult de două ori, după care cam în fiecare weekend, după care zi de zi. Bineînțeles că și intensitatea lor a crescut în timp, și în același timp și gradul de stres. De multe ori simțeam că voi ceda, că o să sparg tot în jurul meu, inclusiv pe monstrul de taică-meu. În acele vremuri prin imaginea lui am văzut răul absolut, întruchiparea maleficului, cândcolo era și el un nefericit al sorții. Când ambulanța era prezentă la noi, când poliția, când nu știu care cunoscut să ne anunțe că iară îi mangă pe nu știu unde și îi picat pe jos. L-am văzut pe tatăl meu în ultimul hal, așa cum nimeni nu ar trebui să-și vadă un părinte. L-am văzut căcat și urinat pe el, vomitat, spart, julit, belit, chiar și bătut, cu haine murdare și rupte, cu un papuc lipsă, ș.a.m.d. De nenumărate ori o trebuit să merg după el să-l car acasă, fiind anunțat tot timpul de cineva. În toate aceste situații, bunica era acasă, plângând la culme, mama la lucru stresată și ea, iar eu cu nervii turați la maxim. Au fost momente când trebuia să o apăr pe mama sau pe bunica de apucăturile lui violente, iar în acele momente m-am bătut cu el, pardon, l-am bătut, pentru că el era deja praf și nu mai avea forța unui bărbat. Nu sunt mândru deloc de aceste fapte și nici nu recomand nimănui să recurgă la așa ceva, dar pur și simplu așa erau vremurile. Vremuri dure cer măsuri dure așa se spune. Eu eram stresat la maxim iar el pur și simplu și-o căuta cu lumânarea. Indiferent că vorbeam cu el urât, frumos, sau sub nici o formă (căci și din astea erau că treceam pe stradă unul lângă altul fără să ne salutăm, precum doi străini), nimic nu avea vreun efect. Pur și simplu continua să savureze alcoolul până când într-o zi de toamnă târzie i-a cedat organismul cu totul. Am fost ultimul care am vorbit cu el din familie și tot eu am fost ultimul care l-a și văzut în viață. L-am văzut în agonia morții, în ultimele lui clipe, cum se zbătea între viață și moarte câteva ore după care gata. S-a întâmplat în 2016. Memoriile sunt la fel de vii ca și cum ieri s-ar fi întâmplat totul.
Odată cu dispariția lui s-a terminat și violența și zbierăturile. În urma lui a rămas multă durere, multe amintiri triste și ruinele unei familii de altă dată. Totul s-a schimbat după moartea lui. Mama nu-și poate ierta faptul că nu era acasă când nenorocirea s-a întâmplat, iar bunică mea e într-o stare din ce în ce mai deplorabilă și cu sănătatea praf. Eu am rămas cu remușcări, îmi pare rău pentru faptul că l-am bătut, nu-mi pot ierta asta. După moartea lui stările mele de depresie și anxietate s-au accentuat foarte mult. De multe ori nu reușesc să le fac față și recurg la calmante. Despre ce s-a întâmplat mai departe voi descrie în următorul articol.

***

Convorbiri cu mine (1)

"Infernul începe acolo unde nu mai e nici o speranță." - Octavian Paler

Am fost și încă sunt călătorul care merge pe drumul fără de sfârșit. Cred că așa aș putea să mă descriu cel mai realist, artistic vorbind. M-am născut într-o zi de primăvară, fără să fi cerut. Am primit botezul și numele ce-l port, și multe altele, fără să le fi cerut. O grămadă de etichete și ștampile cum s-ar zice. Cam asta este începutul meu, așa în linii mari. Între început și sfârșit e cale lungă, iar pe tot parcursul acestui drum se întâmplă multe și mărunte. Unele sunt bune, altele nu. Dar ce este cel mai important este faptul că toate lasă urme, atât lucrurile bune cât și cele rele. În tot acest proces numit viață, călătorie sau misiune, sau oricum s-ar mai numi, cel mai important este mediul.
Caracterul oricărui individ ajunge să fie definit în cea mai mare parte de mediul în care trăiește. Bineînțeles că și moștenirea genetică și după aceea educația primită joacă un rol cheie, dar definirea propriu zisă este dată de către mediu. Dacă mediul este unul prietenos, atunci individul are toate șansele din lume să ducă o viață echilibrată. Dar în schimb dacă mediul este haotic și dezechilibrat, individul pe viitor va trăi cu traume și mereu va fi o dificultate pentru el să supraviețuiască în societatea modernă.
Pe când aveam 5 anișori bunicul meu s-a sinucis, lăsând un gol și o durere imensă în familie. Era începutul anilor 90, imediat după revoluție. Cu mintea mea de copil încercam să înțeleg pe vremea aceea motivul pentru care a recurs la acest gest. A fost primul meu contact cu moartea, și a fost la o vârstă destul de fragedă. Am fost ultimul din familie care l-a văzut în viață, înainte să plece și să nu să mai întoarcă veci. Pe vremea aceea nu am înțeles ce se întâmplă, nu că acuma aș ști mai multe. Eram copil, eram mic, poate chiar prea mic pentru așa ceva. L-am iubit pe bunicul meu foarte tare. Îl iubesc și acum când îmi amintesc de el, îmi lipsește enorm de mult. Niciodată nu l-am condamnat pentru ceea ce a făcut, ci mereu vroiam să pot înțelege oare ce era în capul lui, ce probleme o fi avut de o recurs la sinucidere. Plecarea lui în eternitate a produs un dezechilibru psihologic imens în familia mea. Aceste lucruri le-am conștientizat în ultimii ani. Moartea lui a fost precum un tsunami, după care valurile negre au lovit familia mea, producând pagube sufletești imense atât pentru părinții mei cât și pentru bunica mea, și nu în ultimul rând și pentru mine. Viitorul meu avea să se schimbe radical.
Nu sunt, nu am fost și niciodată nu voi putea fi genul de bărbat integru, stăpân pe sine și calculat, plin de încredere și însetat după succes, imagine masculină promovată de noul trend al societății moderne. Până pe la vârsta de 5 ani probabil că aveam toate șansele din lume să devin astfel, dar pe urmă toate șansele s-au evaporat ca fumul. Privesc în jurul meu, pe stradă, în parc, sau oriunde aș fi, observ oamenii, cunoscuți sau nu, și nu pot să nu mă gândesc la faptul că toți dintre ei o să moară într-o bună zi, indiferent cât sunt de veseli sau de optimiști în prezent. Nu pot să trec cu vederea faptul că toți acești oameni sunt doar siluete goale care într-o zi se vor strica complet și vor deveni niște rămășite, ruine ale unei existențe de mult apuse. Cum am ajuns să privesc lucrurile astfel? În cei 27 de ani de la moartea bunicului meu s-au întâmplat multe. Anxietatea a fost prezentă permanent, și încă e aici cu mine. De asemenea, de vreo 10 ani buni un alt monstru stă la pândă în întuneric și așteaptă să mă prindă cu garda jos precum un demon șiret. Uneori îi fac față, alteori nu, așa e depresia. Am avut de a face cu dependențe, eșecuri, frustrări, scandaluri și multe altele. Familia mea s-a divizat după care s-a destrămat complet, iar supraviețuitorii au ajuns precum soldații întorși de pe front.
Nu am avut un model masculin în familie despre care pot spune că era demn de urmat. Singura persoană de la care am primit cele mai importante învățături este bunica mea. Ei îi datorez în proporție de aproximativ 90% totul, atât zilele bune cât și zilele negre, atât reușitele cât și eșecurile. Lăsând la o parte drama bunicului meu, pot spune că am avut o copilărie frumoasă. Până pe la vârsta de 12-13 ani nu am avut absolut niciun fel de problemă. Chiar dacă era armonie în copilăria mea, acuma dacă stau bine să mă gândesc și să retrăiesc totul în mintea mea, întorcându-mă în trecut pot conștientiza faptul că toată armonia era probabil un teatru doar de dragul meu, ca să am o copilărie normală, cândcolo de fapt nimic nu era normal, părinții mei fiind stresați, frustrați și nemulțumiți. Cu alte cuvinte ceea ce vreau să spun este faptul că dacă stau bine să mă gândesc oarecum puteam simți deja de pe atunci cum un fel de forță negativă invizibilă începe să pună stăpânire pe familia mea, precum un fel de mucegai invizibil care câștigase tot mai mult teren pe zi ce trecea. Nu vorbesc de demoni sau alte chestii asemănătoare, să nu se înțeleagă greșit. Mă refeream strict la faptul că ceva începea să se întâmple în familia mea pe când eram eu mic, după moartea bunicului meu, ceva ce în nici 10 ani de la cele întâmplate avea să-l transforme pe tatăl meu într-un monstru alcoolic, pe mama mea într-o victimă a abuzurilor, pe bunica mea într-o bătrână copleșită de tristețe, supărare și boli, iar pe mine într-un depresiv retras și ratat.
Despre ce s-a îmtâmplat mai departe voi vorbi într-un alt articol.

***

Pastila de cianură

Pastila de cianură


Am în mână pastila mea de cianură,
Dulce armă, împotriva lumii armură...
Remediu contra nopților grele,
Antidotul meu contra stărilor rele.

Am în mână o bucățică mică de viciu,
Amară-i viața fără ea...
Vreau doar pacea,
Totul e în zadar, fără nici un beneficiu.

Am în mână doza mea de chin,
Pastila ce mă împinge spre declin...
Porția zilnică de durere,
Ce-o accept de bunăvoie.