Mesaj nelivrat

Spune-mi cum e acolo sus! Ești singură sau mai e cineva acolo? Privești Calea Lactee cum privesc eu de aici cerul? Ai plătit prețul cel mai mare al vieții, prin faptul că te-ai dus, lăsând în urmă o față întristată, un gol în inimă și o lacrimă zilnică.
Zilnic mă întreb ce faci oare... Amintirile renasc în fiecare zi, în fiecare clipă. Zilele sunt negre, iar nopțile albe. Trebuie să depun eforturi supraomenești ca să mimez un zâmbet, să le arăt celorlalți că sunt prezent, să mă prefac că sunt bine și că nu am nimic... Trebuie să mă prefac că m-am împăcat cu ideea că te-ai dus, că nu mai ești aici... Mă prefac, tac și nu spun nimic...
Spune-mi cum e acolo sus! Străzile pe care circuli sunt formate din nori? E în permanență zi, lumină? Niciodată întuneric? Fără războaie și fără foamete? Fără teama zilei de mâine? Fără planuri de rezervă? Fără gânduri și griji? E mai bine decât aici? Repară moartea totul? Ieri erai încă aici, iar azi...
Spune-mi cum e acolo sus! Cum e să te plimbi pe nori? Ți-ai revăzut toți cunoscuții? Arătau la fel ca și pe vremea când erau aici? E o altă planetă acolo? O altă lume? Vă mai faceți acolo planuri pentru vremuri grele, sau e totul frumos și strălucitor? Te simți bine acolo? Te mai doare ceva? Ai mâncat ceva? Sper că nu mai ai dureri... Sper că nu ai mai plâns... Sper că îți amintești numele meu... Sper că nu m-ai uitat... Sper că îți aduci aminte cât de mult te iubesc, cât de mult mă iubeai, cât de fericiți eram... Sper că nu ai uitat cât de important eram pentru tine, la fel cum erai tu pentru mine... Sper și sper...
Spune-mi cum e acolo sus! Există anotimpuri? Este cald, sau este frig? Bate vântul? Plouă? Îți mai afectează vremea stările? Mă vezi de acolo de sus? Vezi cum te vizitez zilnic? Mă auzi când comunic cu tine în gând? Rugăciunile mele au vreun efect asupra ta? Dacă ți-aș putea transmite ceva, atunci asta ar fi: îmi lipsești! Îmi lipsești enorm de mult! Îmi lipsești în fiecare secundă a vieții mele. Îți simt lipsa indiferent ce fac, indiferent unde sunt și indiferent cu cine stau de vorbă. Îmi lipsește îmbrățișarea ta, atingerea ta, vocea ta, prezența ta... Singurul lucru la care mă pot gândi, e speranța că ești într-un loc mai bun. Un loc în care nu te mai doare nimic. Un loc unde nu există suferință. Sper că ești bine acolo unde ești. O să vin și eu cândva... Te iubesc, așa cum te-am iubit și ieri, și cum te voi iubi și mâine! Te iubesc!

Visător

"Nu pe ape moarte vreau să visez pământul, ci pe stânci zdrobite de îmbrăţişări de spume." - Emil Cioran

De când mă știu eram un mare visător, un copil care se manifesta în propriul lui univers. Mintea mea era, și încă mai este, colorată și sofisticată. Se spune că primul pas spre moarte e să lași copilul din tine să moară. Nu am încetat să visez, și nici nu voi înceta vreodată. Visele mele s-au diversificat de-a lungul timpului. De la mașinuțe și jucării, la stilou și creion. Ca să supraviețuiești lumii reale, trebuie cumva să îți creezi propria lume. Lumea mea este o lume de fantezii, o lume colorată, plină cu arome, plină cu tot ceea ce în exterior nu găsesc. Lumea mea este o lume a viselor.
Eu îmi visez scrierile, iar apoi îmi scriu visele. Astfel fac să apară raze de soare care mângâie obraji necăjiți. Eu prin faptul că îmi permit să visez, ofer totul. Nu sunt nici măcar umbră, ci sunt umbra unui vis. De mic sunt pierdut într-o lume mare, unde inocența s-a devalorizat iar prostia prinde contur. Eu nu sunt un om care se conformează. Nu îmi aplec capul, și nu mă supun. Nu renunț la ideea de a visa, de dragul unei vieți artificiale. În loc de sentimente sintetice prefer visele mele colorate. Lumea e intoxicată, otrăvită cu răutate și invidie. Ca să supraviețuiești într-un astfel de mediu ostil e nevoie de precauții. Nu pot să fiu ca restul, și tocmai de asta sunt ca mine.
Tot ceea ce am învățat de la societatea aceasta e să fac cumva în așa fel încât să nu ajung ca ea. Ce nu atragi, respingi. Ce nu iubești, detești. Și astfel se formează sofisticații inutile, întortocheate precum căile Domnului. Uneori prea multă vorbărie strică totul, precum liniștea prea tăcută. Eu nu am cerut niciodată nimănui nimic, nici măcar să fiu ascultat. Am spus ce am avut de spus și atât. Vis contra realitate - o balanță grea, cu un echilibru instabil.
Am visat cândva că voi schimba lumea, dar pe urmă tot lumea m-a schimbat pe mine. Am visat că voi fi mare, dar acum sunt mic. Am visat că mă voi schimba - și, da, m-am schimbat. Am visat că voi lăsa totul în urmă, și am lăsat doar ziua de ieri... Ce să ceri de la cineva care nu are nimic de oferit? Luați-mi sufletul și păstrați-l. Numai nu-mi luați cuvântul, căci e tot ce am. Prin cuvânt dau formă viselor. Iar visele sunt farmecul a tot ce există.
Eu sunt doar un vis, un vis al unui filozof idiot, singuratic și trist, care doarme într-un univers paralel. Totul e relativ! Atunci de ce atâtea griji? Visați și lăsați visele să fie realitate!

O călătorie scurtă

"Cine se caută pe sine, găseşte lumea, cine caută lumea, se găseşte pe sine." - Octavian Paler

În urmă cu câteva zile am făcut o mică excursie. Acest lucru pentru mine a fost ceva ieșit din comun, deoarece un om ca mine rar face excursii. Din motive de confidențialitate nu voi divulga locațiile pe unde am umblat, și nici persoanele cu care am fost, sau cu care am interacționat. Un singur lucru spun doar: e vorba de județul Harghita. Punct.
Eu nu am mai fost prin lume de ani de zile. Adevărul e că nici nu sunt tipul de om căruia îi plac călătoriile, sau ieșirile. Dar de data aceasta nu am avut încotro și nu prea am avut de ales. Adică, puteam să aleg contrariul dacă vroiam, dar cu o astfel de decizie jigneam persoane cărora nu vreau să fac rău sub nici o formă. Și așa am decis să mă las purtat de val. Fie ce o fi!
Mai trebuie să menționez faptul că această călătorie a durat 3 zile, o călătorie scurtă așa cum sugerează și titlul articolului. Trebuie să recunosc că am început din plin cu stângul toată această călătorie. Plin de stres că plec din mediul meu, sugrumat de tot felul de sentimente, chinuit de doliu... Cu alte cuvinte, o formă de viață ca mine nu are ce căuta prin lume... Ce să fac în lume? Să călătoresc? Să-mi târăsc sufletul chinuit după mine prin lume? Și iată că totuși asta am făcut. Mi-am târât sufletul distrus după mine. Și așa a început călătoria mea.
După ore întregi de mers cu mașina am ajuns într-un final la destinație, unde m-a întâmpinat un peisaj frumos, dar cu un mediu cam pustiu și destul de rămas în urmă în timp. Condițiile din acel loc nu mi-au plăcut deloc. Parcă aș fi călătorit în timp și mă întorceam în secolul al XIX-lea, sau parcă aș fi vizitat o țară din lumea a 3-a. Recunosc că am fost cam răutăcios și batjocoritor când am comparat acea localitate cu Africa. În momentul respectiv era destul de amuzant (cel puțin pentru mine) să fac astfel de glume proaste. Dar acum regret din plin, deoarece sunt perfect conștient de faptul că prin această atitudine am jignit oameni total nevinovați. Nu am vrut să fac acest lucru. Chiar regret din toată ființa mea toate comentariile inutile pe care le-am făcut, indiferent că sunt crezut sau nu. Am judecat greșit acei oameni care locuiesc în acele locuri. I-am crezut înapoiați, inculți și fanatici. Dar nu e așa. Ei sunt fericiți în cultura lor, trăind în mediul lor de viață. Am fost primit cu ospitalitate și cu multă iubire. Și asta spune tot!
După ce am conștientizat că atitudinea mea nu este una potrivită, ziua următoare am reușit să mă adun și să îmi fac ordine în cap. O sursă de inspirație pentru mine în această situație a fost faptul că știam că în ziua ce vine urmează să mă revăd cu o ființă dragă mie. Cumva acest lucru m-a motivat să ies din starea depresivă în care eram, și să-mi iau avânt. Adevărul e că în spatele vorbelor mele care probabil au jignit pe unii, și atitudinea mea ostilă, stă foarte multe suferință. Doliul, acel chin care mă macină deja de aproape două luni de zile... De când mi-am pierdut bunica, care era totul pentru mine (și va continua să fie), sunt total schimbat, sunt cu totul alt om. De atunci timpul s-a oprit parcă. Încerc să nu îmi arăt suferința și să nu vorbesc despre aceste lucruri, dar uneori nu merge. Port de ani de zile o mască de protecție împotriva lumii, o mască care să-mi ascundă adevărata identitate, acela de om chinuit. Dar uneori masca pică și iasă adevărul la suprafață. Tristețea e precum un ocean imens, în care eu plutesc, fără să mă scufund și fără să pot ieși afară. Lucrurile care mă afectează nu trec doar așa, ci lasă urme adânci în mine. Sensibilitatea mea e direct proporțională cu suferințele acumulate în timp. Dorul mă apasă, sufletul îmi plânge, iar rănile interioare mă dor. Iată deci, cu o astfel de imagine interioară am ieșit eu în lume. Dar totuși, partea frumoasă e că am fost întâmpinat foarte bine și cu multă ospitalitate. Poate o fost cam mult și faptul că prea multe rude și neamuri s-au adunat dintr-o dată în jurul meu, dorind să mă cunoască. Am simțit la un moment dat că sunt sufocat de toate aceste persoane. La un moment dat era să fac atac de panică, dar am reușit să mă controlez, încă am avut atâta putere. Citisem cândva că într-o astfel de situație a fost și împărăteasa Sisi, când din motive lesne de înțeles trebuia obligatoriu să participe la tot felul de baluri și întruniri cu mari personalități politice ale acelor vremuri. A fost obositor, pe plan psihic mai mult.
Locurile pe care le-am vizitat au fost minunate. Oamenii cu care am interacționat au fost foarte de treabă. Am putut citi pe chipurile lor bucuria că m-au văzut și cât de fericiți erau să mă cunoască în sfârșit. După ce am plecat de pe acele meleaguri am luat cu mine amintiri frumoase, dar în același timp și un sentiment de vinovăție. După cum am spus mai sus, i-am judecat greșit. Nu sunt deloc ceea ce par. Ei sunt fericiți în fericirea lor, ceea ce eu aici, acasă, în mediul meu nu sunt. Dar oricât de mult mi-ar place acel loc, tot nu aș putea trăi acolo. Pentru mine, locul în care m-am născut și unde am crescut, e centrul universului.
După ce m-am întors acasă, euforia și dorul întoarcerii s-au disipat. Așa se întâmplă întotdeauna, când aștept ceva foarte mult timp, și ajunge să se întâmple, parcă atunci nici nu mai contează. Faza e că durerea era mare atunci când am intrat în casă și am constatat că nu mă așteaptă nimeni... Doliul a prins iarăși viață cu o intensitate foarte mare. Dintr-un colț de rai m-am întors iarăși în micul meu imperiu întunecat unde domnește suferința. Pustietatea era peste tot. Cum am lăsat-o în urma mea, așa am și găsit-o după ce m-am întors. Celebrul pictor Vincent Van Gogh spunea că "tristețea va dura pentru totdeauna". Ceva asemănător pot spune și eu despre pustietate: va dura pentru totdeauna... Doar că de data aceasta am reușit să văd și puțină lumină, sub formă de zâmbete dulci și empatie. Mai exact, această lumină am văzut în chipul unei ființe foarte tinere. Această lumină era atât de pură, atât de inocentă, încât ar fi o crimă curată să fie coruptă de această lume murdară. Pentru mine această călătorie a fost o formă de căutare de sine. Am plecat sărac, dar parcă m-am întors un pic mai bogat. Primul om care a pășit pe Lună, Neil Armstrong, a spus că ceea ce a făcut el a fost un pas mic, dar în același timp un pas mare pentru omenire. Cam așa ceva pot spune și eu. Ceea ce am făcut eu a fost un pas mic pentru restul omenirii, total nesemnificativ, dar în același timp a fost un pas mare pentru mine.


*Dedic acest articol unei ființe care mi-a arătat că lumea poate fi și un loc bun și frumos.*

În memoria bunicii mele

"Cel care a murit, dar nu este uitat, este nemuritor!" - Lao Zi

Duminică, 13 august 2023, între orele 18:30 - 19:00 bunica mea își dădea duhul în brațele mele în timp ce încercam din răsputeri să o salvez. Am încercat absolut toate manevrele de resuscitare pe care le știam, dar degeaba... Totul a fost în zadar. Două ambulanțe au ajuns la locul faptei, încercând în zadar să o resusciteze timp de mai bine de o oră bună. Această zi de duminică 13 august rămâne pentru mine cea mai neagră zi. De atunci s-a oprit timpul. Casa în care stau a devenit goală, lipsită de viață, precum o casă bântuită în care eu sunt fantoma. În acea zi nenorocită am pierdut mai mult decât o bunică. Am pierdut acea ființă care era pentru mine TOTUL, și pentru care am sacrificat absolut tot ce se putea, fără să regret nimic. Din păcate această durere voi fi nevoit să o port până la finalul vieții.
Gyorgy Anna - bunica mea - s-a născut pe data de 9 august 1929 în localitatea Ghioroc, județul Arad. A trăit o viață lungă, după cum a spus și preotul la mormântare. Viața ei nu a fost una ușoară absolut deloc. Tatăl bunicii mele (străbunicul meu) a murit prematur la vârsta de doar 38 de ani. Bunica mea avea 4 ani atunci. A fost începutul a nenumărate drame prin care a fost nevoită să treacă săraca de ea. După această pierdere, rămasă orfană pe jumătate, mama ei a fost nevoită să plece din casa în care locuiau, împreună cu încă 3 surori și un frate. Cu alte cuvinte, o mamă rămasă văduvă pentru tot restul vieții, împreună cu 5 copii mici plus încă un bebeluș de doar câteva luni care apoi a decedat fără să împlinească nici măcar un an. Nu o trebuit să treacă mult timp, căci a izbucnit al doilea război mondial, iar localitatea noastră natală, Ghioroc, a fost centrul unor bătălii serioase între trupele maghiare și cele rusești. Nici nu are rost să mai vorbesc despre toate atrocitățile comise de bestiile sovietice care au staționat aici o perioadă. Jafuri, violuri, și multe alte fără de legi erau la ordinea zilei în așa numita "operațiune de eliberare". Când aceste evenimente au avut loc, bunica mea avea 14 ani.
După ce a trecut războiul și treburile au început cât de cât să revină la normal, s-a cunoscut cu bunicul meu, cu care s-au căsătorit în 1949. În 1955 s-a născut și unicul lor copil, tatăl meu. A fost o perioadă foarte grea, cu sărăcie, foamete și comunism. Dar cu toate aceste greutăți au reușit să supraviețuiască, făcându-și casă din greu (casă în care locuiesc și astăzi), lucrând pe deal și pe câmpie, îndurând greutățile regimului comunist. Bunica mea a fost toată viața ei croitoreasă. A fost meseria ei, asta i-a plăcut și asta a și făcut. În căsnicia ei au fost atât perioade bune, cât și perioade mai puțin bune, ca și în orice căsnicie de fapt.
După cum am mai spus, viața bunicii mele a fost marcată de foarte multe drame. I-au murit surorile pe rând, fratele, apoi mama, după care și bunicul meu în 1993 pe când aveam eu 5 ani. Bunicul meu s-a sinucis, lucru care a marcat-o pe bunică mea foarte tare, lăsând-o în suferință pentru tot restul vieții. Bârfele și zvonurile din sat au afectat-o profund. Din păcate 10 ani mai târziu și unicul ei copil, tatăl meu, a luat pe căi greșite, devenind alcoolic. Au urmat niște ani foarte grei, cu multă rușine, multă umilință, multe certuri și multe neînțelegeri. Au fost anii care au chinuit-o și au afectat-o cel mai mult pe bunică mea. În această perioadă relația noastră a devenit foarte profundă, căci am fost singurul care i-a fost alături și care îi lua apărarea.
Au fost aproape 15 ani de scandaluri zilnice, ani în care bunică mea de cele mai multe ori doar plângea datorită lucrurilor făcute de tatăl meu. Se necăjea și se consuma la maxim. A fost o perioadă în care iarăși s-au născut multe bârfe pe nedrept. Un lucru și mai rău de atât, era faptul că în această perioadă grea, neamurile și acele persoane cu care bunică mea era cândva în relații bune s-au distanțat treptat de ea. Pe mine acest lucru m-a șocat. Nu putea înțelege nicicum faptul că acei oameni care cândva ne erau aproape, acum țin distanța de noi de parcă am fi leproși. Și acest lucru din păcate a continuat și pe viitor, atunci când bunica mea a devenit bolnavă.
În toamna lui 2016, chiar de ziua morților, tatăl meu a murit brusc. Știam că nu o să aibe un final fericit datorită consumului de alcool în exces, doar că nu mă așteptam ca totul să se întâmple așa de brusc. La toate acele scene macabre am fost martori atât eu cât și bunica mea. Din toată această poveste, logic că ea a fost cea mai afectată. Nimic nu e mai dureros decât o mamă care-și îngroapă copilul. Vreo 2-3 ani după aceea au mai fost cum au fost, dar după aia am observat că ceva nu e în regulă. În același timp, între bunica mea și maică mea s-a născut o dușmănie mare, lucru pentru care evident toată lumea pe bunică mea o învinovățea. Toți acei oameni care arătau cu degetul pe vremea respectivă, care bârfeau, care o judecau, atât neamuri, cât și vecini sau vechi cunoștințe, sunt oameni care nu au înțeles niciodată durerea unei mame care și-a pierdut copilul. Nu mi frică să spun în mod public că neamurile au trădat-o pe bunică mea, judecând-o și condamnând-o pe nedrept.
Din păcate în anul 2020 bunica mea a fost diagnosticată cu demență senilă. Lucrul de care m-am temut cel mai tare s-a întâmplat. De fapt, ulterior aveau să se întâmple absolut toate acele lucruri de care mă temeam, de parcă soarta, sau cineva de sus, se amuză la maxim văzând suferința oamenilor. Au urmat 3 ani foarte grei. Ani pe care nu le doresc absolut nimănui. Au fost ani grei atât pentru ea, cât și pentru mine. Pot spune că 2020 a fost ultimul meu an frumos și liniștit. Am rămas fără loc de muncă, mergeam să mai muncesc cu ziua, făceam ce puteam, și cu toate acestea, bunică mea mă aștepta frumos acasă. Dar pe urmă totul s-a schimbat. Starea mentală a bunicii mele a început treptat să se înrăutățească, ajungând până acolo încât să nu mă mai recunoască de cele mai multe ori. Aceste lucruri pe mine m-au afectat profund. Nimic nu e mai dureros decât să-ți vezi persoana cea mai dragă cum se stinge puțin câte puțin pe zi ce trece, indiferent că ți părinte, bunic, copil, partenere de viață, etc. Nu trebuie pedeapsă mai mare de atât din partea universului.
Au fost 3 ani în care bunica mea a delirat, a făcut crize, a vrut să plece că nu știa unde e, că nu ne mai recunoștea nici pe mine și nici pe mama. Dar au fost și câteva momente frumoase. Indiferent ce lucram pe afară, prin grădină, prin curte, o duceam și pe ea afară să fie acolo prezentă. Iar prezența ei mereu îmi dădea o stare de bine. Mie nu-mi trebuia bucurie mai mare decât să o văd pe ea că e bine. În toată această perioadă cât a fost bolnavă, de unul singur am avut grijă de ea precum de un copil mic. O spălam, o hrăneam, o îmbrăcam zilnic cu haine curate, spălam după ea, unghiile îi tăiam, dinții îi spălam, părul i-o aranjam când era prea mare. Mulți îmi spuneau s-o duc undeva la azil, dar nici nu vroiam să aud de așa ceva. Cum am îngrijit-o eu, nimeni n-o făcea mai bine, fără să vreau să mă laud. Pentru mine ea a fost pe primul loc. Mi-am lăsat hobby-urile și absolut totul la o parte, doar ca să o văd pe ea că e bine.
Din păcate din primăvara anului 2023 lucrurile au început să se înrăutățească. În urma unei căzături, starea ei a început să se schimbe. A devenit tot mai necomunicativă, având dificultăți la înghițirea alimentelor, ne mai fiind capabilă să se deplaseze nici măcar cu ajutor. Această perioadă a durat 4 luni. Într-un final organismul i-a cedat...
Toată viața mea m-am temut de ziua în care o voi pierde. Și iată că s-a întâmplat. E groaznic. E o durere ce nu se poate descrie în cuvinte. De când ea nu mai e, totul s-a schimbat. Lumea a devenit atât de incoloră, nu mai mă interesează vechile mele hobby-uri, nu mai mă regăsesc în nimic, nu mai îmi găsesc locul niciunde. Supraviețuiesc de pe o zi pe alta, purtând durerea pierderii. Îmi lipsește enorm de mult și e tare greu fără ea...
Când ţi-ai pierdut cel mai drag suflet, porţi suferinţa cu tine până în ultima clipă a vieţii tale. Deşi uneori se mai poate estompa puţin şi înveţi să trăieşti cu ea, sunt momente în care te copleşeşte iar cu totul, te duce înapoi în timp şi simţi din nou durerea la intensitate maximă, la fel ca în prima zi. Nu te „vindeci” niciodată de doliu. Nu e o boală care necesită tratament şi, deşi e confundat deseori cu depresia şi „tratat” cu medicaţie, nimeni şi nimic nu-ţi poate vindeca sufletul. În opinia mea, doliul e mult mai groaznic decât depresia, iar singurul tău tovarăș e durerea. Oricât de tare te-ai îngropa în muncă, oricât de mult te-ai strădui să evadezi puţin din suferinţă, nu faci altceva decât să înăbuşi focul care te mistuie, dar el va arde mocnit undeva în adâncul sufletului tău şi, inevitabil, când flacăra lui se reaprinde, te trânteşte iar la pământ.
Trebuie să fii puternic(ă). Fals. Cred că nu există persoană îndoliată care să nu fi auzit aceste cuvinte de sute de ori. De obicei, ţi se spune aşa fiindcă nimeni nu vrea să împartă cu tine povara suferinţei şi aruncă pe umerii tăi toată greutatea doliului. „Tu trebuie să fii puternic(ă), fiindcă nimeni nu te poate ajuta.” Iar noi nu suntem deloc puternici, ci suntem în cea mai vulnerabilă etapă a vieţii noastre. Acea „putere” pe care o aşteaptă lumea de la noi, de fapt, înseamnă asta: inima ţi se împietreşte, nu mai poţi tolera platitudini şi vorbe goale, nu mai aştepţi nimic de la nimeni, te izolezi şi devii indiferent(ă) la toate celelalte fleacuri lumeşti.
Tot ce mai pot spune e faptul că singura mea speranță e să-mi mai revăd cândva bunica, într-un alt univers, într-o altă viață, sau nu știu unde. M-a întristat faptul că acele persoane cu care era foarte bine pe vremuri, s-au îndepărtat de ea, dar cu toate acestea, la înmormîntarea ei a venit foarte multă lume. Sincer să fiu, chiar nu mă așteptam la atâția oameni.
Draga mea bunică, pentru mine ai fost, ești, și vei rămâne veșnic TOTUL. Nimeni și nimic nu te va înlocui vreodată. Te voi iubi și de acum înainte, ca și până acuma, până la sfârșitul vieții mele. Odihnește-te în pace draga mea bunică, și să veghezi asupra mea întotdeauna de acolo de unde ești, așa cum o făceai atunci când erai în viață!

In memoriam
Gyorgy Anna (1929-2023)

Declin - despre decădere

"Omul este mare tocmai fiindcă-şi cunoaşte starea de decădere." - Blaise Pascal

Mereu am manifestat o curiozitate ieșită din comun față de oamenii decăzuți. Niciodată nu i-am considerat interesanți pe cei din top, pe cei care alergau după succes. Mult mai interesantă mi s-a părut ideea decăderii, decât ideea succesului. Să ajungi sus e greu, și să te menții acolo e și mai greu. Dar ca să ajungi jos e ușor, nu trebuie să faci decât un pas. Mulți care au ajuns sus de tot, în topul topurilor, și-au dat seama că nu este nimic acolo, după care au continuat să trăiască vieți simple. Oare e și asta o formă de a decăderii?
Nu știu dacă sunt sau nu un decăzut în adevăratul sens al cuvântului. Dar în ceea ce privește statutul meu social, ierarhia socială, cariera, comparația cu restul contemporanilor mei, e limpede precum apa unui izvor de munte că mă aflu pe o pantă abruptă, care se cheamă declin. Nu e nimic de ascuns aici. După cum îmi spunea cândva un vechi prieten: adevărul trebuie să fie adevărat, și nu frumos. Nu are rost să colorez cuvintele cu vorbe și idei care nu își au rostul. Nu are rost să mă prefac că îmi merge bine, când abia trăiesc de pe o zi pe alta. Ce rost ar avea să joc teatru și să mă prefac că sunt un om de succes? Mai bine recunosc adevărul, faptul că sunt un nimeni, un om în umbra lumii.
Să te afli în procesul decăderii înseamnă să fii și conștient în același timp. Conștientizezi că nu ai suficientă putere să te menții pe linia de plutire, și astfel îți accepți soarta și situația, faptul că te vei duce jos de tot. Oamenii străzii, alcoolicii, condamnații pe viață, în ochii oamenilor așa zis civilizați, nu sunt altceva decât niște rebuturi umane. Dar dacă cineva și-a trăit viața din plin, conștientizând după aceea marea goliciune și nesemnificație a vieții, atunci acești oameni pe care i-am enumerat mai înainte sunt aceia.
Tind să cred faptul că decăderea se poate transmite și pe cale genetică. Am avut destule cazuri în familie, în special de pe ramura tatălui meu, și în special bărbați. Nu e nimic de ascuns, sunt lucruri care trebuie recunoscute. Un lucru e sigur: nimeni nu o sfârșește bine, nici cei decăzuți și nici cei cărora le merge bine. Cu toții ajung în același loc. Nimeni nu părăsește lumea aceasta cu zâmbetul pe buze. Probabil că cei îmbătați cu aroma religiilor privesc oarecum viața cu un gram de optimism, dar până la urmă tot acolo vor ajunge și ei ca și restul. Neantul e același pentru toți.
Moartea este cea mai mare eliberare pentru decăzuți. Nu există satisfacție mai mare pentru ei decât stingerea focului infernal care le pârjolește viața, ținându-i captivi în propriile lor decăderi și făcându-i sclavi ai existenței. Decăzuții simt mult, dar spun prea puțin, și de arătat arată și mai puțin. Un gând mă chinuie și pe mine. Oare sunt deja un decăzut, sau doar ce am pășit pe calea decăderii?

Mizerie

"Nu cunosc niciun duhovnic care să ne izbăvească de mizerie." - Honore de Balzac

E atât de multă mizerie în jur, încât stau și mă gândesc cum de mai încap și oamenii ca noi în peisaj. Privesc această societate din perspectiva unui mizantrop neadaptat, care se consumă în această mizerie. Erau vremuri când lumea încă arăta bine, mirosea bine, se vedea bine. Dar acum toate acestea s-au schimbat. Lumea nu mai e deloc ceea ce era cândva, și nici oamenii. Dezgustul meu e atât față de societate, cât și față de ființă. E paradoxal să vezi prin imaginea ființei, atât complexitatea perfecțiunii, cât și cea a imperfecțiunii. O mizerie mizerabilă, și nimic mai mult...
Omul este supus degradării, și probabil și ființa. Prin ființă înțeleg acea parte invizibilă, pe care ne place să o numim minte, spirit, suflet, esență, etc. Odată cu înaintarea în vârstă apar tot felul de probleme care nenorocesc omul și degradează ființa. Tot ceea ce iubești trebuie să moară, iar aceasta este cea mai mare dramă a vieții.
Mi-am trăit toată copilăria după niște concepții predate de alții despre viața bună și viitorul strălucit. La școală notele bune contau, diplomele, etc., deoarece acestea reprezentau cheia succesului. Dar viața reală e cu totul altceva. Nu e nici pe aproape ceea ce ne spuneau în copilărie. Nu găsesc niciunde acel viitor strălucit, la fel cum nu trăiesc nici acea viață bună. Nu am găsit încă nici cheia succesului, și probabil că atunci o voi găsi când vor ajunge ăștia deștepți să colonizeze și să exploreze spațiul cosmic, adică niciodată.
Producem și consumăm mizerie pentru că în esență și noi suntem niște mizerabili. Peste tot ce putem vedea e doar mizeria. Tot ce putem auzi la radio sau la TV e mizerie. Ni se bagă mizeria forțat pe gât, și astfel ea se infiltrează în mințile noastre, ajungând să ne otrăvească sufletul. Până și bisericile promovează mizeria, la fel ca toate politicile moderne.
O altă mizerie modernă e despre teoria genurilor. Adică e vorba de acele aberații care spun că bărbații se pot considera femei, sau femeile bărbați. Și tot această doctrină mai consideră și căsnicia și dragostea dintre persoane de același sex ca fiind ceva normal. Nimic mai anormal de atât. Din păcate ne îndreptăm spre niște vremuri în care nebunii o să fie majoritari și cu tot felul de drepturi suplimentare, în timp ce oamenii normali o să trebuiască să tacă și să înghită mizeria.
O altă mizerie modernă e globalizarea. Această denumire se referă la faptul că omenirea trebuie să fie un singur întreg, o singură unitate globală, fără frontiere și bariere. Cu alte cuvinte, e o amestecare a raselor și a popoarelor. Efectul acestui fenomen e în general ștergerea identității naționale. Se produce un fel de multiculturalism, prin care se amestecă mai multe culturi, iar rezultatul e o mizerie. Cel mai bun exemplu e ceea ce se întâmplă în momentul de față în Europa. Toate țările dezvoltate ale bătrânului continent au ajuns să găzduiască imigranții islamiști din Extremul Orient și necivilizații Africii. Să nu uităm că în trecut, toți regii și împărații Europei au luptat din răsputeri contra musulmanilor care vroiau cu orice preț să cucerească continentul. Iar acum progresiștii ăștia moderni ce fac? Îi primesc cu brațele deschise! Mai are rost să zicem ceva?
Nu mă consider conservator, dar în același timp nu sunt de acord deloc cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Toată mizeria pe care o vedem în jur, și care se promovează fără încetare, servește drept scop și interes cuiva. Lumea s-a schimbat enorm de mult în ultimii 10 ani. Nici nu vreau să mă gândesc ce schimbări vor mai fi în următorii 10 ani...

Dor de copilărie

"În copilărie dorești totul, în tinerețe și la maturitate ceva anume, la bătrânețe nimic." - Lev Nicolai Tolstoi

Să crești și să devii un adult e un fel de capcană în procesul de derulare a timpului. Nu există sinceritate și puritate mai mare decât în imaginea unui copil. În copilărie totul e altfel. În cazul celor mai mulți oameni, copilăria este acea etapă în care totul merge bine, totul e frumos și armonios. Cu alte cuvinte, copilăria este cea mai frumoasă etapă a vieții.
Despre viața de adult, din păcate nu putem spune același lucru ca și despre copilărie. Cel puțin în cazul meu, viața mea de adult e un dezastru total față de copilăria mea de altădată. Copilăria e despre inocență și puritate, farmec și mirare, joacă și distracție. Viața de adult e despre probleme, griji, responsabilități, gânduri și tot felul de confruntări. E o diferență de la cer la pământ între copilărie și viața de adult.
Să fii adult e de cele mai multe ori tragic, dacă nu chiar dramatic. Dacă aș putea da timpul înapoi, m-aș întoarce în copilărie și aș rămâne copil pentru totdeauna. Și probabil că marea majoritate a oamenilor ar face la fel. Vremurile pe care le trăim în prezent sunt grele. Nu ne confruntăm cu problemele cu care se confruntau bunicii noștri de exemplu, dar în același timp ducem vieți mult mai stresante și mult mai nesănătoase decât ei.
Anii mei de tinerețe și de copilărie s-au dus rapid. Parcă ieri eram copil, și nicidecum un adult amărât de azi. Anii liniștiți cu multă joacă și desene animate s-au înlocuit cu niște ani întunecați de tot felul de sarcini solicitante, zile negre și nopți albe pline de gânduri și stres cât încape.
Dacă vrei să vezi fericirea sau inocența, trebuie doar să te uiți în ochii unui copil. Vei vedea acolo tot ceea ce nu vei vedea în ochii nici unui adult. Majoritatea adulților suferă și sunt triști, în timp ce copiii sunt fericiți, energici și plini de viață. Tot ceea ce a fost cândva frumos în viața mea, astăzi a rămas doar o amintire. Mă doare când răsfoiesc albumele foto și mă văd copil. Mă doare să constat că toate acele momente fericite acum sunt doar amintiri. Mă doare când îmi amintesc că majoritatea cunoscuților și apropiaților din copilărie azi nu mai sunt. Toate acestea dor foarte tare...
Copiii sunt inocenți. Ei nu cunosc suferința, doar în cazuri extreme. Copiii trăiesc viața din plin, savurând fiecare clipă. Cândva așa făceam și eu. Dar azi mai pot spune același lucru? Nici măcar nu pot afirma că trăiesc zilele, ci le supraviețuiesc. Și din păcate sunt mulți așa.
Sunt zile în care nici nu îmi vine să cred ce viață am ajuns să duc ca și adult. Dar din fericire, copiii nu au astfel de gânduri. În lumea lor totul e perfect și minunat. Viața începe ca un basm, se continuă ca o poveste, după care devine un thriler ciudat. Sunt atât de mulți oameni indiferenți pe care astfel de gânduri nu îi pun în mișcare. De obicei singuraticii și cei chinuiți de viață simt cel mai mult dorul copilăriei.