Mereu am știut că se va întâmpla, oricât de mult am încercat să nu mă gândesc acolo. Încercam să mă mint singur cu tot felul de autosugestii cu finaluri fericite, cu toate că undeva în adâncul meu știam că astfel de lucruri sunt niște iluzii. Știam că la un moment dat voi fi nevoit să mă trezesc din acest vis, într-un fel sau altul, fie de bunăvoie, fie forțat. Și iată că am fost forțat să mă trezesc. În momentul în care am scris aceste rânduri (13 august 2024) se împlinește un an de la moartea bunicii mele. Pentru mine bunica a fost cineva, ceva, ce nu pot explica în cuvinte. A fost acea ființă pe care am iubit-o și am venerat-o cu cea mai mare dedicare și atașament. Faptul că am pierdut-o, și anii de dinainte cât am îngrijit-o și i-am privit suferințele, au declanșat în mine acele suferințe sufletești pe care niciodată înainte nu le-am simțit, și pe care nu le doresc nimănui.
Atașamentul produce suferința. Pot spune acum că mi-am învățat lecția într-un final. Acum, că nu prea mai am ce pierde, lucrez la detașare, să nu mai mă simt atașat de nimeni, să nu mai ajung să sufăr. Ziua în care bunica mea a murit a fost cea mai neagră zi din viața mea, iar ziua de după a fost cea mai incoloră. Țin minte că era o dimineață foarte caldă, caniculară, cu mult soare. Nu am putut dormi aproape deloc, nu aveam poftă de mâncare și încă nu îmi venea să cred și să accept cele întâmplate. Eram ca o sticlă care s-a spart în mii de cioburi și nu realizează ce se întâmplă. Niciodată până atunci nu văzusem viața atât de incoloră ca și atunci. M-am simțit total pierdut și abandonat. A avut loc înmormântarea și toate cele. Timpul a trecut iar eu n-am avut încotro și a trebuit să țin pasul. A trebuit să supraviețuiesc cumva și să mă adaptez noilor condiții. Și asta am și făcut: am supraviețuit, căci sunt un supraviețuitor. Mereu am fost. Am traversat furtuna, ploaia și toată vijelia, dar n-am scăpat de trăznete și fulgere. Și totuși sunt aici.
Partea bună în toată această perioadă e că am ajuns să cunosc câțiva oameni noi, și să fac lucruri pe care înainte nu le făceam. Partea interesantă în toată această poveste e faptul că oricât aș fi de ateu și antireligios, totuși într-o biserică catolică frumoasă din apropiere am ajuns să mă regăsesc și să îmi vindec o parte din răni, grație atmosferei plăcute de acolo și faptului că am avut onoarea să cunosc personalul de acolo. Miraculos sau nu, dar de când am început să frecventez acel loc am observat schimbări care înainte nu credeam că pot avea loc. De exemplu mi-a crescut apetitul pentru creație. Am ajuns să scriu și să desenez cu o intensitate de neoprit.
Pot spune oarecum că puțin am reușit să mă cațăr afară din groapa cu gunoi, cu toate că de multe ori cad înapoi și mă umplu iarăși de noroi. Dar măcar văd ce e la suprafață și mai trag aer curat în piept. Sunt răni care nu se vor vindeca niciodată, doruri care nu vor trece și persoane pe care nimeni și nimic nu le va putea înlocui vreodată. Tot ce pot spune că am realizat în acest un an distanță de când mi-am pierdut bunica, e că am învățat să trăiesc cu suferința. Suferința nu poate fi învinsă, nici eliminată. Ea poate fi doar acceptată, îmbrățișată și atât. Trăiesc cu suferința precum într-o simbioză, sau ca într-un concubinaj.
Singura mea speranță în această poveste e să mă înșel în ceea ce cred eu legat de tema vieții de după moarte. Sper din tot sufletul meu să nu am dreptate și să nu fie așa cum cred eu. Sper să existe ceva după ce murim, o formă de continuare, o altă formă a existenței, o altă dimensiune, nu știu, orice dar să fie ceva. Sper din tot adâncul ființei mele ca atunci când voi adormi aici definitiv, să mă trezesc undeva unde să mă pot revedea cu bunica mea. Nu știu unde, nu știu cum, sub ce formă, doar să fie realizabilă această revedere. Să străbat toate aceste drumuri grele, iar ea doar să mă aștepte acolo undeva, la finalul drumului; exact ca și cum făcea aici, când veneam de la școală, de la muncă, sau de oriunde altundeva.
