Coșmarul

"Viaţa: un vis frumos pentru unii, un coşmar pentru alţii. Un vis din care ne trezim doar ca să murim." - Viorel Vintilă

Era o noapte târzie, cândva. Cu greu am reușit să adorm după o zi cu multe provocări. Am adormit, am simțit cum sunt cuprins de val și cum mă scufund treptat într-o stare de inexistență sau inconștiență temporară. Toate bune și frumoase până la un anumit punct. Deodată începe totul să o ieie razna. Apar visele. Nenorocitele de vise...
Se întâmplă în acest vis ciudat să fiu acasă, mai exact să ajung acasă. Nu știu de unde, probabil din ceva călătorie lungă, nu-mi dau seama exact. Casa unde locuiesc arată exact ca și pe vremea când eram copil. Chiar și eu am imaginea mea din copilărie, doar că mintea e de adult. În fața casei încă nu există trotuar betonat, gard vopsit cu lag, pomi ornamentali, asfalt pe drum, mașini în fața caselor din vecini, ș.a.m.d. Totul pare să fie cât mai simplu și cât mai plăcut, exact cum era odinioară cândva, prin anii 90' pe vremea când eram copil. Doamne, parcă aș fi făcut un salt în timp! Cât de minunată arată toată strada mea. Nu-mi vine să cred. Parcă mirosul copilăriei mele uitate prinde viață.
Stau cât stau și mă holb după care intru pe poartă. Curtea arată foarte frumos, o grădină mică cu flori în partea stângă foarte bine îngrijită, în față un nuc imens care ține umbră în toată curtea, două pisici care se odihnesc, un câine mare de lup care mă latră bucuros, și niște voci care se aud de prin apropiere. Totul, dar absolut totul, arată exact ca și pe vremea când eram copil. Doamne, cât de bine mă simt. Nu-mi vine să cred!
Curtea e proaspăt măturată, frunzele de nuc adunate într-o grămadă. Afară e o vreme minunată, cer albatru, soare, fără vânt, nici prea cald, dar nici rece. Cred că e primăvară dacă nu mă înșel. Oricum e o atmosferă cum nu am mai simțit în viața reală exact de pe vremea când eram copil. Apoi observ bucătăria, frumoasă, simplă și întreținută, exact cum arăta pe vremuri. Îmi fac curaj și intru. Înăuntru mă aștepta adevărata surpriză, cea mai mare bucurie de care în realitate nu am mai avut parte de când eram copil. Toată familia mea de altădată era prezentă. Bunicul, tata, bunica și mama. Cele 4 personalități care mi-ai marcat viața. Fiecare stă în jurul mesei, nerăbdători la cât au așteptat după mine. Masa e frumos aranjată, cu o față de masă cum era la noi pe vremea când eram copil, farfurii puse cu stil, iar din spate din bucătăria mică ieșea un miros plăcut de mâncare. Cu toții m-au îmbrățișat și m-au pupat, ca și cum aș fi lipsit de foarte multă vreme. Aveam impresia că de foarte multă vreme mă așteptau. Plângeam cu toții de bucurie.
Ce mai vis... Așa ceva. Nu-mi vine să realizez ce mi se întâmplă. Probabil am murit și am ajuns în rai după multele zile de suferință îndurate în mizeria de viață. Sunt fericit cu adevărat, cred că pentru prima dată în viața mea. Plâng de bucurie, atât eu cât și bunicii și părinții mei. Sunt atât de fericit să îi văd încât nu am cuvinte să exprim tot ceea ce simt. Realizez că tot ce contează de fapt în această existență e familia, oamenii care sunt lângă tine și cărora le pasă cu adevărat de tine. Toate bune și frumoase, chiar foarte frumoase, după care se întâmplă ceva neașteptat. Mă trezesc brusc în patul meu. E noapte, trecut de ora 12 cu mult și bine. Ce mi se întâmplă??? Nu înțeleg!! Eram cu familia mea acum o clipă. Unde m-ați dus? Ce mi-ați făcut? Unde sunt ei? Îi vreau înapoi!!! Îmi vreau familia înapoi!!!
În timp ce plâng ca un copil, încetul cu încetul încep să-mi revină amintirile. Îmi dau seama că mare parte din vechea mea familie s-a dus, nu mai este. Bunicul a murit încă pe vremea când eu aveam 5 ani. Tata a murit 23 de ani mai târziu. Bunica mea, grav bolnavă, e și ea cu un picior în groapă deja. Mama... și ea cu problemele ei. Iar eu... articolele mele spun totul. Ce mai vis și ce mai coșmar. Nu visul a fost un coșmar, ci trezirea la realitate. Realitatea în sine este un coșmar, un chin insuportabil, pentru foarte mulți, printre care mă număr și eu. Și când stau și mă gândesc că mai am jumătate de viață în față. Mă întreb oare e o pedeapsă sau consolare?
Zilele trec, parcă fără niciun fel de rost. Cad filele din calendar pe zi ce trece, în timp ce decorul devine din ce în ce mai gri. Numărul firelor albe și al ridurilor începe să crească. În același timp numărul gândurilor chinuitoare se dublează, se triplează, tot mai mult și tot mai tare de pe o zi pe alta. Asta este adevăratul coșmar, să mori puțin câte puțin în fiecare zi. Să visezi că te fugăresc monștrii după care te omoară, e un lux de care în viața reală nu putem avea parte. Iar un vis ca și cel povestit de mine e precum o cană de apă rece după zile întregi de călătorie prin deșert, o binecuvântare divină deci.
Pentru cei mai mulți oameni, realitatea a fost, este și va fi un coșmar, în adevăratul sens al cuvântului. Visele în care îți poți vedea persoana sau persoanele dragi de mult dispărute, să te simți bine, sau să ai parte de ceea ce în realitate niciodată nu vei avea, toate aceste sunt niște daruri bine meritate pentru toți cei care suferă. Doar simplul fapt că stai să te gândești pentru câteva clipe la visul avut în noaptea precedentă te eliberează temporar de chinul insuportabil al existenței. Te întreb pe tine cititorule, oare care este un coșmar mai mare, faptul că ai visat urât sau că înduri realitatea cu gândul că nu vei mai avea niciodată parte de tot ceea ce era frumos cândva? Ce este coșmarul deci? Ceva ce înduri noaptea cu ochii închiși pentru câteva clipe sau ceea ce înduri zi de zi o viață întreagă?

Depresia - boala mileniului trei

"Duminica este pentru cei bătrâni şi obosiţi, pentru căsătoriţi, pentru îndrăgostiţii fericiţi. Cei solitari sunt vinovaţi de starea lor şi duminica este pedeapsa pentru cei vinovaţi. În ziua aceasta lungă este tot atâta loc pentru dragoste, odihnă, bucurie, cât şi suferinţă sau celebrarea suferinţei." - Anka Kowalska

Dacă în urmă cu 20 de ani cineva m-ar fi întrebat cum o să mă simt dacă o să am calculator performant, internet de mare viteză, telefon inteligent și orice altă tehnologie modernă, bineînțeles că aș fi răspuns că voi fi cel mai fericit. Astăzi, cu toate că am parte de toate cele enumerate tot nu mă simt fericit și împlinit. La fel ca mine sunt mulți. În aceste zile în care tehnologia evoluează cu o rapiditate ieșită din comun, oamenii se simt din ce în ce mai înstrăinați și singuri. Degeaba avem parte de tot ceea ce visam în urmă cu 20-30 de ani căci ceva totuși lipsește, sau ceva a dispărut pe parcurs. Acest gol interior e precum o prăpastie în suflet. E ca un demon care stă la pândă și abia așteaptă să atace și să muște în carne vie. Acest demon se numește depresie.
Depresia este o tulburare mentală, caracterizată de tristeţe persistentă şi de pierderea interesului pentru activităţile de care te bucuri în mod normal, însoţite de o incapacitate de a desfăşura activităţi zilnice, timp de cel puţin două săptămâni. Persoanele care suferă de depresie au în mod normal câteva dintre următoarele caracteristici: lipsa energiei, o schimbare a apetitului, insomnie sau invers dorm foarte mult, anxietate, lipsa capacitaţii de concentrare, indecizie, nelinişte, sentimentul de a fi lipsit de valoare, vinovăţie sau lipsă de speranţă, uneori şi gânduri de auto-vătămare sau de sinucidere. Psihologii semnalează că depresia poate duce la suicid, iar un procent însemnat dintre cei un million de sinucigaşi, suferă de depresie. Totodată, specialiştii spun că boala se manifestă la nivelul corpului, a stării de spirit şi la nivel de gânduri şi nu reprezintă doar o tristeţe de moment prin care fiecare trecem. Nu este doar o tristeţe de moment, ea poate lua forme de la cele mascate, uşoare, cu perturbări afective de sezon, până la tulburări bipolare sau maniaco-depresive, culminând cu suicidul. Ea se produce la nivel de creier, prin funcţionarea anormală a componentelor creierului, care modulează starea de spirit, comportamentul şi gândurile. La fiecare gând, emoţie, chimia creierului secretă neurotransmiţătorul corespondent, iar în cazul depresiei, dopamina şi serotonina sunt deficitare.
Depresivul se simte fără forţă, în nesiguranţă, este neliniştit, are mişcări lente sau agitate, faciesul este plângăcios, îngrijorat, mimică rigidă, riduri de expresie pronunţate. Depresivul trăieşte sentimente de neputinţă, tristeţe, descurajare, abandon, singurătate, culpabilitate. Uneori nu mai are niciun sentiment, este gol. Este sensibil la variaţiile meteo, are apăsări de cap, dureri de stomac, tulburări digestive. Gândurile care apar în depresie sunt negative referitoare la aspectul fizic, la viitor. Îşi urăşte chipul, se simte fără valoare, îi este teamă de sărăcie, trăieşte insuficienţa, se simte păcătos. Are teamă de eşec, se sustrage de la responsabilităţi şi evită noul, viaţa reală.
Un alt aspect foarte puţin cunoscut este că depresia poate fi transferată genetic sau dobândită, iar cauzele depresiei sunt foarte variate. În spatele unei depresii se pot ascunde multe suferinţe, traume, insecurităţi. Viaţa trăită în nesiguranţă induce stări depresive. Șomajul pe termen lung, lipsa de ocupaţie, lipsa unei relaţii de cuplu armonioase, violenţele, abuzurile, pierderea unui părinte în copilărie, evenimentele stresante ce depăşesc 6 luni, apartenenţa la grupurile marginale, bolile grave, şocurile emoţionale, catastrofele, pericolele, sunt factori declanşatori ai depresiei. Apare mai frecvent la femei, dar este activă şi la bărbaţi. Bolile tiroidei, prin creşterea cortizolului, folosirea unor medicamente (antihipertensive, hormonale, contraceptive, energizante, antiinflamatoare, neuroleptice, citostatice etc), produc depresia.
Paradoxal, în vremurile în care există din ce în ce mai multe posibilităţi de comunicare, reţele online cu ajutorul cărora ne facem mii de prieteni, chiar în aceste vremuri, în viaţa reală, oamenii se simt din ce în ce mai singuri, construiesc relaţii armonioase din ce în ce mai greu, devin din ce în ce mai suspicioşi, iar timpul alocat propriei fiinţe, familiei, prietenilor, relaxării este din ce în ce mai redus. Cei mai sensibili şi mai predispuşi la fenomenul depresiei, spune psihologul, sunt femeile şi copiii. Rata divorţurilor este în creştere, tot mai mulţi copii sunt crescuţi de un singur părinte ori sunt abandonaţi, daţi spre adopţie. Depresia post-partum este trăită de 20 până la 30% de către femeile care nasc, aici incluzând şi femeile care au întreruperi de sarcină. Există un mare număr de copii care suferă de depresie de la vârsta preşcolară-şcolară. Întâlnim tot mai multe femei singure, iar multe dintre cele care sunt parte în cuplu, trăiesc singurătatea în doi, sunt diagnosticate cu depresie. Manifestarea dependenţei de alcool, de droguri, de jocuri de noroc, practicarea prostituţiei, promiscuitatea sexuală, în realitate, sunt echivalente depresive. Prognoza medicală ne spune că în următoarele decenii, mai mult de 45% dintre noi,vom suferi de depresie.
Depresia este una dintre cele mai răspândite boli ale mileniului trei, iar Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că peste 300 de milioane de oameni de toate vârstele au fost afectaţi în 2015, ceea ce înseamnă o creştere de 18% în zece ani, aproape 800.000 de persoane se sinucid anual din această cauză (ref. 2015). De asemenea, depresia a fost declarată a treia cauză de dizabilitate la nivel global în 2014, iar până în 2020, specialiştii consideră că va deveni principala cauză. Prognoza medicală ne spune că în următoarele decenii, mai mult de 45% dintre noi vom suferi de depresie.
Să nu uităm că și în lumea vedetelor au fost destule personalități care au murit din această cauză. Actori precum Chris Farley, Heath Ledger sau Robin Williams sunt doar câțiva dintre marii actori care au pierdut bătălia împotriva depresiei.
În ceea ce privește în cazul meu particular, depresia mereu a fost prezentă în familia mea. Nu există dubii cum că nu aș fi moștenit această tulburare mentală. Bunicul meu a fost un alcoolic care s-a sinucis, tatăl meu a fost un alcoolic cu probleme de depresie și alte afecțiuni. Bunicul și tatăl meu sunt doar două exemple directe din familia mea, dar au mai fost și alții, tot din categoria rudelor. La mine prima dată a început să apară prin adolescență, în anii de liceu, pe vremea când aveam probleme de familie și stres intens din cauza tatălui meu alcoolic. Intensitatea cu care am simțit și am perceput pe vremea respectivă depresia era moderată, suportabilă, mult mai ok decât în prezent. Dar ceea ce a declanșat adevărata depresie a fost momentul acela blestemat când m-am angajat la o multinațională. Era vara anului 2012. M-am angajat la o fabrică din orașul local, corporație multinațională în domeniul auto, loc de muncă pentru foarte mulți oameni din județ. Până să mă angajez am avut o viață cât de cât liberă, în sensul că aveam suficient timp pentru mine, puteam să fac ce vroiam și când vroiam. Dar după angajare totul s-a schimbat. Viața mea a devenit un dezastru. Am început să devin din ce în ce mai stresat și agitat. Bineînțeles că problemele de familie de acasă nu dispăruseră între timp, ci din contra și alea parcă s-au intensificat. Fiind legat de programul de lucru pe schimburi viața mea a luat o întorsătură dramatică. Începeam să devin din ce în ce mai obosit, stresat, nedormit, nemâncat. De cele mai multe ori dormeam doar câte 4 ore pe noapte, maxim 5, mai ales la schimbul de dimineață, când trezirea era la 4:30 dimineața. Ce viață mizerabilă era. Și să nu mai vorbesc despre condițiile de lucru, presiunea exercitată asupra noastră, stresul și efortul intens, timpul pierdut cu naveta, salariul mult prea prost în comparație cu efortul depus. Și cu toate acestea am rezistat 8 ani în acel loc bătut de soartă.
În tot acest timp mi s-au accentuat și stările de anxietate. Am început să am tot mai des atacuri de panică, în special duminică seara înainte de schimbul de dimineață. Și iată așa au trecut mulți ani, ani în care aș fi putut face altceva dar n-am făcut... Depresia și anxietatea te limitează, te dezumanizează complet, mai ales dacă aceste stări se întind pe durata mai multor ani. Tot din cauza problemelor de familie am ajuns oarecum să nu mai văd niciun fel de scăpare din ghearele unei sorți mizerabile. Toate acestea nu au făcut altceva decât să-mi întărească depresia în toți acești ani, iar greșeala mea a fost faptul că în tot acest timp am ținut ascunse în mine toate aceste gânduri și stări. Îmi era rușine să le spun cuiva, din teama de a nu fi înțeles greșit sau perceput ca un om slab. Nici acum nu pot spune că discut aceste probleme, dar faptul că am ales să scriu despre ele e o oarecare formă de ușurare sau de eliberare, cel puțin pentru moment.
Principala formă de tratament pentru depresie reprezintă medicamentele antidepresive. Cele mai cunoscute sunt xanax, prozac, valium, celexa, etc. Personal, nu am folosit încă niciuna dintre cele enumerate deoarece se eliberează doar pe bază de rețetă, prescrise de un psiholog sau psihiatru. Probabil pe viitor voi apela și eu la un psiholog, pentru rețetă bineînțeles. Ceea ce am folosit eu până în prezent sunt pastilele de sunătoare, 5HTP, extraveral și diverse alte calmante pe baze de plante. Toate au fost ca apa de ploaie, inutile.
De multă vreme am plănuit să scriu acest articol despre depresie, dar parcă totuși ceva nu merge cum trebuie. Când vreau să vorbesc despre adevărata durere sufletească nu reușesc, dar cu toate acestea mirosul de suferință este prezent în toate articolele mele din ultima perioadă. Cu alte cuvinte, indiferent cum a ieșit acest articol, chiar nu contează, deoarece depresia se poate observa în majoritatea articolelor mele, indiferent că vorbesc în mod direct sau nu despre asta. Marea problemă a depresiei este faptul că aceasta nu se vindecă, mai ales dacă se întinde pe perioade lungi. Se poate cumva ține sub o oarecare formă de control, cu medicamente, dar mult nu va ține nici asta. E ca și cum ai hrăni tigrul cu bucăți de carne ca să nu te mănânce pe tine, dar până la urmă carnea se va găta și atunci vine rândul tău. Cam așa este și când se gată medicamentele, sau în cazul în care organismul s-a obișnuit cu ele și nu-și mai fac efectul de altă dată. Schimbările mult prea rapide din zilele noastre, stresul în exces, problemele de familie, lipsa banilor, diverse traume, sistemul corupt de conducere capitalist care exploatează atât de eficient oamenii, toate acestea nu fac altceva decât să crească nesiguranța în populație, creând astfel stările de depresie și anxietate. Nu trebuie să ne mirăm că aceste tulburări mentale câștigă tot mai mult teren, iar până la urmă vor câștiga și bătălia. Dar dintre toate, cea mai mare problemă este faptul că cei imuni la așa ceva, care niciodată n-au avut de a face cu depresia, pur și simplu nu îi pot înțelege pe depresivi. E cel mai ușor să dai sfaturi unui depresiv, sau să vorbești cu el în ultimul hal. Oamenii veseli nu pot înțelege tristețea, iar fericiții nu pot înțelege nefericirea. Și cu toate acestea bătălia pentru supraviețuire trebuie să continue. Căci asta este, pe bună dreptate, supraviețuire, orice zi din viața unui om cu probleme de depresie. Nu există nici zi și nici noapte. Toată viața e alb-negru, sau gri. Toate zilele sunt ciudate, doar că unele sunt mai ciudate decât altele.

Ghinionul de a exista

"Durerea care înăbuşă altă durere e ca un leac." - Publilius Syrus

Oare cum s-ar putea descrie printr-un singur cuvânt existența? Care ar putea să fie acel cuvânt? Suferință. Existența este suferință. A exista înseamnă a suferi. Oricine care zice altceva probabil că nu a simțit încă ghearele nemiloase ale existenței. A exista și a fi viu nu e nicidecum un miracol, ci un ghinion.
Știința modernă afirmă oarecum într-un mod indirect faptul că formele de viață apar accidental. Adică noi oamenii suntem o combinație de reacții chimice plus norocul locului și al momentului potrivit. Evoluția și selecția naturală ne-au modelat conform legilor naturii și cu asta basta. V-ați întrebat vreodată că de ce nu suntem contactați de alte forme de viață avansate, din planul extraterestru? Și aici aș putea da exemplu una dintre teoriile civilizațiilor. Se spune că nu am fost contactați de extratereștri deoarece aceștia datorită tehnologiei avansate s-au autodistrus. Cred că asta este soarta oricărei forme de viață, care ajunge la nivel de specie, după care conform selecției naturale și ale legilor universale la gradul de civilizație. Fiecare civilizație teoretic ar trebui să dețină tehnologie avansată, după care din cauza lăcomiei și al prostiei sau al incompetenței, totul se distruge. Autodistrugerea este soarta oricărei civilizații. Putem vedea ce se întâmplă pe Terra în prezent. Și asta e doar începutul sfârșitului.
După cum am afirmat, existența nu e nici pe departe un miracol sau vreo mare minune, ci mai degrabă o greșeală a naturii, o eroare în sistem, un blestem, un ghinion. Acest lucru este valabil atât la nivel de specie sau civilizație, cât și la nivel de individ sau ființă. Putem observa cum totul din jur se rezumă în mare parte doar la suferință. Începând din clipa în care ne-am născut și până la ultima clipă de viață, totul dar absolut totul este doar un chin inutil și o suferință fără de margini. Partea cea mai frumoasă în viața oricărei forme de viață este copilăria. Asta în cazul în care ghinionul nu se manifestă deja de la o vârstă fragedă.
Toată drama existențială e precum un drum către propria înmormântare. Cum trec anii poți observa cum organismul devinde tot mai încet și tot mai mai puțin rezistent la boli și alte nenorociri. E ca și cum pe zi ce trece puțin câte puțin am muri. Nu cred în existența vieții de după moarte. Toată conștiința noastră e doar propria noastră minte, care este un produs al creierului, datorită reacțiilor chimice și electrice de la nivel celular. Faptul că noi putem vedea, auzi sau gândi se datorează doar creierului, asta în cazul în care tot mecanismul funcționează brici. În caz contrar apar dereglări mentale, dereglări hormonale, probleme de handicap, ș.a.m.d.
Nu e niciun miracol faptul că exist. Aș fi preferat să nu mă fi născut niciodată în această lume. Era mult mai bine înainte să mă nasc. Eram în întunericul perfect. Eram, dar nu eram. Acum sunt, și parcă tot nu aș fi. Exist, dar aș vrea să dispar. Exist, dar aș vrea să fiu șters din memoria universului, să uite toți de mine. Întreaga mea viață e o carieră ratată, o poveste tristă dar adevărată. Mi-am început călătoria ca tânăr practicant de arte marțiale, shaolin în devenire, urmând să ajung un depresiv sensibil și bolnav. Cine sunt eu să nu îmi permit să decad? Până și îngerii pot să decadă, să nu uităm de Lucifer. Fără un pumn de boabe nu îmi pot începe ziua, și cam tot în această manieră mi-o și termin. Am nevoie de calmante ca să pot supraviețui ziua. Aș avea nevoie de un motiv de care să mă pot agăța, și în care să cred. Dar acel motiv, scop, sau sens, sau oricum aș numi-o nu există, și probabil nici nu va exista vreodată. Viața n-are un sens, nici nu a avut vreodată și nici nu va avea. Existența e doar o eroare în univers.
Noi, oamenii, suntem precum o imensă gălăgie. Imaginați-vă zborul unui avion. O imensă contrucție metalică, o ingeniozitate mirifică, o capodoperă al creației umane, survolând cerul. Zburând frumos, într-o direcție anume. Dar după toată minunăția zborului apare un fenomen neplăcut. Zgomotul. Nenorocitul de avion produce un zgomot asurzitor și neplăcut. Exact așa suntem și noi oamenii. Universul este cerul cu tot cu avionul ce zboară, dar pe urmă am apărut noi în peisaj, formele de viață, oamenii, zgomotul. Noi suntem agitația și nenorocirea, blestemul pentru oricare planetă.
Singura mântuire adevărată din această existență blestemată este anihilarea, sau moartea. Doar moartea vindecă în totalitate rănile. Iar dacă reîncarnarea chiar există, atunci tot jocul acesta nenorocit e un și mai mare non-sens. Agitația nu va dispărea, doar atunci când nu vor mai fi urechi să o mai audă. Ghinionul de a exista rămâne un ghinion până la urmă indiferent cum am privi problema. Fapta e consumată, iar răul e făcut. Pentru orice există o rezolvare, așa se zice. Ca focurile existenței să se stingă e nevoie de apa rece din izvorul morții. Doar moartea ne va putea face pe toți perfecți...

Depersonalizare

"Cel ce luptă cu monștri ar trebui să aibă grijă să nu devină unul". - Friedrich Nietzsche

Gândurile sunt precum niște valuri. Când te lovesc, ești ca o corabie prinsă într-o furtună. Sunt obișnuit de atâta vreme să-mi pierd nopțile stând pe gânduri, gândindu-mă la toate acele lucruri total lipsite de sens pentru marea majoritate, cum ar fi sensul vieții, nașterea și moartea, atașamentul, etc. Și cu toate acestea, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă frământ mai mult și cam tot degeaba. Identitatea mea se clatină puternic în clipele în care realizez cât de departe sunt față de restul lumii. Persoana mea este fragilă, precum o statuetă din porțelan. Vreau să merg undeva, dar nu știu unde. Poate vreau doar să dispar, poate definitiv sau poate doar temporar. Nici eu nu știu. Mintea mea e un labirint, cu capcane și camere secrete, toate fiind ingenios proiectate.
De-a lungul anilor am purtat nenumărate lupte, multe cu cei din jur, cu apropiații, dar cele mai multe cu mine însumi. Nu știu cum ar fi cel mai bine să numesc marea bătălie. Eu contra restul lumii? Eu contra mine însumi? Eu contra cel din oglindă? Bătăliile m-au consumat, iar acum cred că am obosit să mai lupt. Nici nu mai sunt capabil să port lupte, dar nici nu le mai văd rostul. Decât să te trec prin sabie, prefer să mi-o bag direct în inimă. Cel care a pierdut totul, nu mai are nimic de pierdut.
Cu timpul, persoana ta ajunge să se înstrăineze total de tot ce ține de această lume. Toate invențiile stupide ale oamenilor ajung să nu mai valoreze nimic. Bucuria de altă dată ajunge doar zâmbetul din trecut. Amintirile devin doar gânduri de altă dată, în timp ce momentele cele mai bune din trecut devin doar o lacrimă în plus. Toată depersonalizarea este un întreg proces. Înainte să se nască, orice individ trece prin tot felul de procese biologice, începând de la stadiul de embrion până la fetus, ș.a.m.d. La final se va naște un pui de om. Întregul proces al nașterii este o colecție de mai multe etape. La fel stă treaba și în cazul morții. Nu pui capul pe pernă și brusc ești gata. Doar norocoșii au parte de așa ceva. Înainte să moară, orice individ dotat cât de cât cu capacități intelectuale, filozofice și spirituale, va trece prin mai multe etape. Aceste etape pot fi pozitive sau negative. Depersonalizarea este la alegere. Îți poți abandona persoana, fie din cauza că te consideri iluminat și nu-ți mai pasă de ea, fie din cauză că împrejurimile te împing spre cele mai întunecate colțuri ale minții. Poți să fi un sfânt sau poți fi unul oarecare fără nicio valoare.
Cu timpul apar ridurile și firele albe, ceea ce înseamnă că nu ai îmbătrânit degeaba. Pumnii devin din ce în ce mai încordați, iar privirea din ce în ce mai fixă. Și cu toate acestea, totuși spiritul se clatină. Se clatină atât de tare încât parcă începe treptat să se destrame. Ura câștigă tot mai mult teren. Și cu toate acestea, la ce chestie magică te poți aștepta? La vreo minune? La ceva salvare miraculoasă? Minuni se întâmplă pentru cei care cred în ele.
Ființa se va stinge cândva, iar persoana în timp se descompune. Depersonalizarea este procesul prin care întregul caracter ruginește. Fierul este atât de tare încât nimic nu îl poate distruge, înafară de propria sa rugină. La fel stă treaba și în cazul nostru, ființe inteligente ce suntem. Suntem făcuți să ne autodistrugem, atât ca specie sau civilizație cât și ca indivizi. Psihozele noastre nu au limite, la fel cum nici ura nu are. Cândva eram atât de naiv încât credeam că voi putea trăi în această lume decăzută conform principiilor budiste. Ei bine, se pare că m-am înșelat, căci trăiesc precum un sihastru nebun sub al cărui glugă se ascunde un oarecare refugiat care fuge de viață. Sunt precum un fugar, sau ca și un dezertor. Dar nimic nu contează mai mult decât propria libertate.
Fug de realitate de ani buni, uitând în același timp să trăiesc. Evadarea mea e propria mea depersonalizare. Sunt un nimeni care putea să fie oricine. Puteam să fiu totul, dar am ales să fiu nimic. Poate soarta a vrut așa, sau poate propria mea neputință. Nu mai contează oricum.
Cu trecerea anilor, și în același timp datorită diverselor evenimente care te lovesc, ajungi în punctul în care nu mai vezi nimic valoros la persoana ta. Rugina începe să câștige din ce în ce mai mult teren, iar tu nu te mai opui pentru că nu are rost. Fie te lovește o boală, fie bătrânețea, fie proprii tăi demoni, chiar nu contează, atâta timp cât ști că bătălia e pierdută. Asta este depersonalizarea, punctul în care nu mai dai doi bani pe nimic. Nu-ți mai pasă că e albă sau neagră. Toată această lume relativă în care trăim e doar un imens haos din care nimeni nu are șansa să scape întreg. Cum ai putea scăpa tu? Nicicum. Totul e trecător, inclusiv noi, cu personalitățile noastre cu tot. Ființele se nasc și mor, iar lupta lor e total lipsită de sens. Toți vor să supraviețuiască, iar la final cu toții vor muri oricum. Depersonalizarea e despre acceptare. E acceptarea propriei tale înfrângeri în fața sorții, în fața acestei vieți nemiloase care ne lovește precum fulgerul. Dacă nu am ține atât de mult la viețile noastre, inclusiv la persoanele noastre, nu am mai avea atâta de suferit. Depersonalizarea e precum aruncarea unui obiect de care nu mai avem nevoie, în cazul nostru aceasta este propria noastră persoană.

Iadul

"Nu eu sufăr, ci lumea suferă în mine." - Emil Cioran

Când ai ajuns în punctul în care să te simți scârbit în totalitate de viața ta, dar și de persoana ta, atunci înseamnă că trăiești în iad. Iadul nu este acel loc cu flăcări, ca în basmele religioase, ci e locul în care zilnic îți primești doza de otravă pentru suflet. Adevărata flacără a iadului o poți simți doar în stomac. Când stomacul ți pârjolit de acest foc, atunci poți să ști că ești în iad.
Tot ce ai iubit cândva ajungi să disprețuiești, iar oamenii care odată îți erau loiali îți sunt acum doar niște străini. Toate principiile și ideile devin cu timpul doar niște vorbe ieftine în bătaia vântului. Lumea nu știe, și nici nu poate să înțeleagă o astfel de suferință. Iadul e orice zi în care ajungi să regreți faptul că te-ai născut și orice clipă în care îți dorești propria moarte. Nu te mai satisface nimic și nu te mai poți bucura de absolut nimic.
În iad trăiești mereu aceeași zi, indiferent de vreme, anotimp sau altceva. Nu mai contează că e sărbătoare, weekend, sau orice alt eveniment. E mereu aceeași zi blestemată cu chinurile ei. Iadul te seacă de energie și de resurse. Îți neglijezi mesele zilnice, care cândva le respectai, îți scade și apetitul sau poate că ajungi să mânci tot felul de porcării doar ca să ai ceva în stomac. Înafară de gânduri bolnave nu poți avea altceva. Nu îți permiți să fi fericit într-un astfel de loc. Dar în schimb ajungi să îți urăști cu multă sinceritate și profunzime toți cunoscuții fericiți care trăiesc vieți împlinite. Nu poți înțelege unde ai gafat de ai ajuns în iad. Nu poți înțelege unde ai stricat totul, dar și dacă ai înțelege tot nu ai mai putea face absolut nimic, pentru că e târziu. Lucrurile nefăcute și netrăite la timpul lor nu mai pot fi făcute altădată. Timpul trecut nu se mai întoarce niciodată.
În iad poți observa cum timpul parcă nici nu există. Două ore de calvar și de chin sunt parcă o veșnicie. Toate astea te dor și te macină. Te dor foarte mult. Acest loc e uitat de Dumnezeu, aici nu există mântuire sau salvare. Aici în iad nici măcar nu îți mai poți permite să speri. Nu există speranță într-un astfel de loc. Dar dacă totuși încerci să speri la lucruri bune, atunci înseamnă că te minți singur, și de multe ori faci asta în mod conștient, doar ca să supraviețuiești cumva ziua. Speranța e doar un vis iluzoriu în acest calvar al suferinței. Aici ști doar un singur lucru: că te vei stinge încet și sigur, dar nu înainte de a fi torturat și chinuit bine.
Iadul mai poate fi privit și ca o stare mentală. E precum o cameră mare a minții, plină la refuz cu tot felul de gânduri bolnave, frustrări, regrete, dureri, traume, vise neîmplinite, singurătate și depresii. Această cameră e ca un fel de muzeu întunecat, având tot felul de colecții negative. Un loc ca acesta e precum o capodoperă al întunericului.
În acest loc uitat de divinitate am ajuns să îmi blestem zilele rămase. Suferința e singura condiție. Cel mai sincer și profund sentiment ce mai poți avea e ura. Doar ura îți mai rămâne după tot chinul îndurat. Ajungi să urăști totul, locul unde stai, meseria ce o ai, familia (în cazul în care o mai ai), oamenii, viața, până și propria ta persoană. Ai văzut focul atâta timp de ai ajuns să scuipi și tu cu flăcări. Ura e precum un venin de șarpe, are un gust amar dar efectul e plăcut. Vrei o viață normală? Lasă vrăjeală și obișnuiește-te cu ideea că nu poți avea parte de așa ceva. Bucuriile, fericirea și liniștea sunt doar pentru cei privilegiați și nu pentru cei ca noi, damnații, cei treji până noaptea târziu. Viața noastră e o pedeapsă.
Dintre toate lucrurile oribile îndurate în iad doar una le întrece pe toate. Cea mai profundă durere o poți simți doar atunci când îți vezi persoana cea mai dragă cum se stinge câte puțin pe zi ce trece, fără ca tu să ai puterea de a face ceva. Nu există pedeapsă mai mare de atât. Orice ai face și orice fel de efort supraomenesc ai depune finalul e tot același. E cea mai dură tortură posibilă pe care o poți primi în iad. E suferința cea mai teribilă, în cel mai profund sens al cuvântului. Ajungi să trăiești o stare de singurătate de nedescris, fie din cauza faptului că persoana de lângă tine devine din ce în ce mai absentă, fie din cauza faptului că legăturile tale cu lumea exterioară încep să se reducă dramatic. O astfel de suferință e de nedescris în cuvinte. Doar cel ce a simțit pe propria piele poate să înțeleagă despre ce vorbesc. Ajungi să plângi de nervi și de durere, zi de zi, din ce în ce mai mult. Însă degeaba... Oricâte lacrimi ai vărsa, ele tot nu pot stinge flăcările mistuitoare ale iadului în care ești încarcerat ca prizonier damnat sau blestemat. Nimic nu îți poate alina suferința și nimic nu te poate pune pe picioare. Niciodată nu vei mai putea fi la fel cum erai înainte.
Existența e doar un chin inutil și fără rost. Experiența iadului oarecum te purifică, înainte de purificarea finală care este moartea. Doar moartea ne poate face pe toți perfecți și puri, așa cum eram cu toții înainte de a ne fi născut. Între naștere și moartea tot ce se întâmplă e doar un non-sens, o dramă cumplită.
Mi-am petrecut prea mare parte din viața mea în acest loc blestemat, în iad, în acest infern al demonilor. Iadul e precum o temniță. O temniță în propria ta minte. Acolo ești închis, și tot acolo ești și torturat până la moarte. Cine te torturează? Tu însuți. Tu ești și prizonier și gardian și călău. Drumul spre iad e drumul spre propria nebunie, iar iadul e stadiul final al suferinței. E locul în care odată ajuns nu mai este cale de întoarcere. Nu există salvare pentru cei ce au primit pedeapsa cea mare. Iadul nu e despre moarte, ci despre putrefracție. E despre putrefracția propriei tale persoane. E despre descompunerea ființei, moartea spiritului. E depersonalizare totală, pierderea identității și a personalității. În iad poți experimenta cea mai teribilă formă de singurătate, acel moment când simți că nu ai pe nimeni alături sau că nimănui nu-i pasă de tine. Calvarul variază în funcție de zile, uneori durează două sau trei ore alteori o zi întreagă. Cum mai poți dormi noaptea când toată ziua ai fost torturat? Pe când să ațipești o leacă e dimineață și iarăși începe toată nebunia de la capăt. Și partea cea mai tristă e că oricât te-ai zbate și orice ai face tot nu poți scăpa din mizeria în care ești. Nu poți înțelege de ce ți se întâmplă tot ceea ce ți se întâmplă. Ești pedepsit de Dumnezeu? Ești blestemat? E karma dintr-o viață anterioară? E destinul? Sau ești doar un biet suflet nefericit și ghinionist?
Cea mai mare valoare ce poți avea în această existență mizerabilă este dragostea față de persoana la ca ții cel mai mult, sau de care ești cel mai atașat. Persoana respectivă e tot ce ai, e adevărata ta avere, indiferent că e vorba de soț/soție, careva dintre părinți, bunici, sau copii. Ea devine totul, absolutul. Și când îți vezi persoana cea mai dragă cum se stinge puțin câte puțin pe zi ce trece, încă mai poți spera la un loc numit rai? Mai poți crede în existența nenorocitului de zeu suprem la care se închină masele de creduli ca proștii? Dacă Dumnezeu a inventat suferința oare acum privește cu satisfacție? Mai poți avea puterea să implori pentru milă într-o astfel de situație nefericită? Tot ce îți vine să faci e să declari război întregii lumi, inclusiv bastardului din ceruri. Nu vrei să-ți pierzi speranța, dar la final vei fi complet ruinat de experiența teribilă a iadului. Și după tot acest drum plin de chin, calvar și suferință... cică viața merge înainte... Așa zic cu toții. Doar că ei nu au simțit flăcările iadului pe propria piele. Ziua în care vei pierde totul va fi cea mai lungă.

Anxietate - lupta cu dușmanul invizibil (5)

"Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desfiinţării totale." - Frank Herbert

Anxietatea e despre teamă. Uneori această teamă este total irațională. Am mai scris și alte articole despre anxietate. Ultimul articol scris pe această temă se poate reciti aici. În acest articol vreau să vorbesc despre felul în care oamenii neanxioși, adică cei normali sau sănătoși, îi abordează pe cei cu anxietate. Și o să descriu strict propriile mele experiențe, așa cum am făcut și în celelalte articole.
În filmul Joker din 2019, actorul principal (Joker) zice la un moment dat: "Cea mai grea parte, atunci când trăieşti cu o boală psihică, este că oamenii se poartă ca şi cum nu o ai". Aceste vorbe m-au pus tare pe gânduri, încă din momentele în care am văzut filmul la cinema. Unii oameni sunt chiar cu bun simț în ceea ce privește tratarea și comportamentul față de semenii lor care au tulburări psihice, anxietate sau depresie în general, în timp ce alții se prefac că plouă. Am avut parte de astfel de comportamente inadecvate și eu la rândul meu. De nenumărate ori am avut probleme la muncă din cauza asta. Eram stresat din anumite motive, în spatele cărora stăteau sentimente anxioase bineînțeles, dar totuși nimeni nu putea sau nu vroia să înțeleagă una ca asta. De la ultimul meu loc de muncă am fost și concediat din cauza problemelor mele legate de anxietate. Șefa mea de acolo nu putea să înțeleagă faptul că eu sufăr de această afecțiune mentală. Mi-a zis în față mirată că pur și simplu nu par genul acela de om. Dar iată că aparențele înșeală. Și cu toate că i-am povestit în linii mari dificultățile prin care trec, mulțamul a fost acela că peste câteva zile m-a concediat ca pe ultimul om. Fără nicio milă sau resentiment. Să nu uit să reamintesc faptul că această "șefă", ca să nu o numesc altfel, este și vecină cu mine, mă știe de când eram copil, îmi știe situația și problemele, plus că e o mare creștină pe lângă. Și totuși nu a intersat-o nimic din toate acestea. În fine, să aibe parte de tot binele din lume.
O altă experiență neplăcută a fost din partea unui bun prieten, cu care ne știm de o viață. Pe acest om îl consider ca un frate, chiar dacă acum ne vedem mai rar și vorbim doar din când în când. Când am vorbit ultima dată cu el, am început să spun mai pe ocolite despre problemele mele legate de anxietate la care el m-a întrerupt brusc și mi-a aruncat în față faptul că așa ceva nu există, ci sunt doar niște limitări pe care mi le impun singur. Am uitat să specific faptul că el este genul de om total opus felului meu de a fi, el fiind vesel, vioi, hotărât, fără frică. Cu alte cuvinte el este stăpân pe situație, în timp ce la mine bate vântul și totul se clatină mereu. Din cauza faptului că el este total opusul meu e normal că nu poate să înțeleagă cum e să trăiești cu niște dizabilități mentale care nu fac altceva decât să te limiteze și să te tragă în jos. E normal să nu poți înțelege anxietate din moment ce trăiești o viață fericită și împlinită.
La fel am pățit și cu un alt bun prieten de o viață întreagă. El este plecat din țară de ceva timp dar totuși am menținut legătura și comunicam online. Cu toate că de când el plecase situația mea s-a înrăutățit, din toate punctele de vedere, el totuși mereu zicea că mă plâng, sau că mă victimizez. Acest om mereu a avut o viață liniștită și frumoasă în familie, acasă. Nu văzuse o ceartă în familie, o boală sau orice altă nenorocire. Nu avea probleme financiare sau de sănătate sau de altă natură. Trăind armonia și liniștea perfectă e normal să nu poți înțelege anxietatea și depresia. Până la urmă am rupt legătura și nu mai vorbim de un timp, iar prietenia a rămas doar o amintire din trecut...
Am mai pățit o fază asemănătoare și cu un alt prieten destul de apropiat. Nici el nu putea să înțeleagă anxietatea, dar cu toate acestea era mai puțin critic. În loc să mă judece sau să mă critice îmi dădea exemplu pe nu știu cine, care nu renunța și tot încerca diverse chestii noi doar ca să-și găsească drumul în viață. Mi-a mai spus că n-ar trebui să scormonesc în căcat, când i-am povestit că citesc o carte despre anxietate. Dacă aș fi putut să fiu și eu la fel de liniștit ca și el atunci totul era diferit, plus că el a trăit într-un alt mediu, într-o familie creștină.
Oamenii care nu trec prin astfel de stări mentale cum e anxietatea nu pot înțelege intensitatea la care se simte neliniștea și frica. E cel mai ușor să critici ceva ce nu înțelegi, sau pur și simplu să-i negi existența. Acești oameni, normali și neanxioși, pur și simplu nu pot înțelege cum e să trăiești viața într-o continuă stare de neliniște și teamă, să simți mereu cum alunecă pământul de sub tine, să nu ai nicio bază stabilă, să te clatini mereu și nimic să nu funcționeze în parametri normali. Poate dacă eram și eu la fel de ignorant și de mediocru ca majoritatea cunoscuților mei, poate atunci eram și eu fericit ca și ei.
Din păcate numărul persoanelor care suferă din cauza anxietății este într-o continuă creștere. Asta se datorează în general vremurilor pe care le străim. Fuga și graba sunt din ce în ce mai accelerate. Stresul e din ce în ce mai mare. Starea de nesiguranță și de incertitudine, mai ales în rândul tinerilor, este într-o creștere continuă. E ca și cum am trăi permanent într-o stare de alertă, ca și cum în orice clipă ar urma să se producă ceva rău. Teama de un viitor nesigur și incert naște anxietate. Nu e pentru prima dată când pentru toate aceste probleme acuz sistemul, în mare parte. Capitalismul este sistemul politic care produce aceste stări în rândul oamenilor, datorită condițiilor stresante de viață pe care le oferă. Despre acest subiect o să vorbesc într-un alt articol. În același timp cauzele anxietății se datorează și din motive de biochimie de la nivelul creierului. Se știe că nivelurile foarte scăzute de serotonină și dopamină au ca efect producerea stărilor anxioase și depresive. Asta explică într-o anumită măsură faptul pentru care atât de mulți oameni recurg la alcool și droguri.
Anxietatea mereu a fost pedeapsa oamenilor inteligenți. Istoria ne arată clar acest lucru. Savanți și artiști precum Charles Darwin, Goethe, Kierkegard, Sigmund Freud, Issac Newton, au avut probleme mari din cauza anxietății. Chiar și în zilele noastre, se luptă cu anxietatea celebrități precum Lady Gaga, Ryan Reynolds, Whoopi Goldberg, Selena Gomez sau Emma Stone. Aș dori să închei articolul cu un citat de-al lui Fyodor Dostoevsky care spune în felul următor: "Durerea și suferința sunt inevitabile pentru persoanele cu o inteligență ieșită din comun și cu un suflet profund. Cei mai minunați oameni trebuie să îndure cea mai mare tristețe de pe pământ".

Sclavia modernă

"Uneltele sunt nişte sclavi neînsufleţiţi, iar sclavii sunt nişte unelte însufleţite." - Aristotel

Dacă vă gândiți că sclavagismul a dispărut atunci vă înșelați amarnic. Sclavia a existat de când omul și va continua să existe, din păcate. E precum o formă de viață care reușește mereu și mereu să se adapteze și să se readapteze conform vremurilor și obiceiurilor. Noi, oamenii, suntem singura specie de pe această planetă care ne exploatăm semenii. Nicio altă formă de viață cu care conviețuim nu face așa ceva. Avem imaginația cea mai bogată pentru a face rău.
Nu trebuie să ai o cultură generală foarte vastă ca să ști cum era sclavia pe vremuri. Începând din antichitate și până în vremurile moderne sclavii erau în lanțuri, în cuști, bătuți, vânduți, exploatați, cu alte cuvinte dezumanizați. În 1865 s-a gătat războiul civil american și cu aceasta în același timp a fost și sclavia oficial eliminată. Negrii au fost în sfârșit priviți ca oameni și nu ca animale sau ființe inferioare. Dar oare sclavia chiar a dispărut definitiv în 1865? Eu nu prea cred asta. După cum am spus, sclavia a fost de când omul și din păcate va continua să existe și în viitor, la fel cum există și în prezent.
În zilele noastre, în această perioadă așa zis modernă, cele mai mari plantații de sclavi sunt locurile de muncă. Da! Ați citit bine. Locurile de muncă sunt noile modele de sclavagism. Diferența dintre trecutul și prezentul sclaviei este acela că în trecut oamenii erau forțați să muncească (sclavii), iar în prezent nu te forțează nimeni dar ești forțat de împrejurimi. În trecut, strămoșilor noștri semenii lor le-au pus lanțul la picior, în timp ce astăzi noi alegem să ne punem singuri lanțul. Sclavia nu a dispărut, doar și-a schimbat forma și metodele.
Toate formele de guvernare politice au folosit sclavagismul. Fiecare rege, împărat și conducător a trăit bine în timp ce oamenii de rând erau în mizerie și sărăcie. Tirania, imperialismul, monarhia, comunismul, nazismul și mai ales capitalismul, toate au folosit sclavagismul. Pe vremea comunismului și a nazismului oamenii erau supuși cu forța, în timp ce în zilele noastre capitalismul folosește capcane astfel încât omul să se supună singur fără intervenția cuiva. Toate formele de guvernare sunt greșite deoarece nicio formă de politică dintre toate cele enumerate mai înainte nu pune accentul pe libertatea omului. Fiecare urmărește doar controlul și supunerea popoarelor, fie cu forța brută fie cu ajutorul manipulării sau al șiretlicurilor.
Libertatea este cea mai importantă pentru fiecare formă de viață. Dacă ne uităm înapoi în istoria și trecutul nostru numai despre libertate nu putem vorbi. Oamenii au fost mereu subjugați. Oricine ieșea din rând sau încerca să rupă tiparul era pus la perete și privit ca un eretic. Nonconformismul era mereu privit ca un defect. Dar să nu uităm că cei mai mari nonconformiști au fost cei care au schimbat cursul istoriei. Legile au fost inventate pentru prostimea de rând, în timp ce inventatorii făceau ce vroiau, și nu că ceva din toate acestea s-ar fi schimbat între timp.
După cum spuneam, în zilele noastre cele mai mari forme de exploatare au loc pe câmpul muncii. Locurile de muncă sunt precum niște lagăre de concentrare moderne, mai ales fabricile și supermarketurile corporațiilor muntinaționale. Marile corporații internaționale au fost fondate cu multă vreme în urmă de niște industriași îndrăzneți care pe urmă și-au lăsat operele moștenire din generație în generație membrilor din familie și descendenților, sub o oarecare formă de dinastie imperială ca să spun așa. Deci cu alte cuvinte, niște bogătași care au moștenit de la bunicii sau străbunicii lor o multitudine de uzine sau fabrici dețin controlul asupra destinelor a milioane de oameni care trebuie să muncească pentru ei, bineînțeles în timp ce ei fumează trabucuri și trăiesc în cel mai mare lux posibil. În zilele noastre corporațiile exploatează cel mai bine și cel mai eficient. Fabricile moderne sunt noile lagăre ale morții, în care milioane de oameni anual se lasă condamnați la moarte datorită stresului prea mare în general, în multe locuri din cauza toxicității, și nu în ultimul rând din cauza altor probleme de sănătate, multe dintre acestea apărând pe cale nervoasă din cauza frustrărilor și al excesului de nervozitate acumulat de-a lungul anilor.
Societate modernă încurajează foarte mult ideea de consumatorism, iar pentru aceasta mass-media face o propaganda excepțională, reușind să spele mințile majorității. Consumatorismul se referă la excesul de consum, din toate punctele de vedere și la toate categoriile. Trebuie să cumperi tot felul de porcării, nu pentru că ai avea nevoie de ele ci pentru că așa e la modă. Trebuie să faci asta și aia, nu pentru că îți dorești cu adevărat ci pentru că așa e la modă. Moda este o formă de consumare. În spatele acestei ficțiuni se ascunde o cu totul altă realitate. Lumea nu e deloc ceea ce pare. Cariera, banii, bogățiile, succesul, consumul, moda, toate acestea sunt niște scopuri false. Cu ajutorul acestor unelte reușesc liderii mondiali să țină sub control mințile naivilor. Puțini sunt cei care reușesc să vadă dincolo de această cortină și să descopere adevărul. Tot ce trăim noi este exact ca în filmul The Matrix, doar că aici nu suntem controlați de inteligențe artificiale ci de o mână de bogătași, lideri mondiali, globaliști, lideri ai unor organizații secrete, etc.
Începând din prima zi de școală suntem rupți de realitate și suntem îndoctrinați cu tot felul de minuni dintre care înafară de scris și citit mai nimica nu ne ajută cu absolut nimic în viața de zi cu zi. Suntem învățați să fim ascultători, ni se bagă în cap ca printr-o hipnoză ideea de a fi supuși. Suntem învățați să fim oarecum într-o continuă competiție cu ceilalți. Trebuie să avem neaparat succes în viață, căci la asta se rezumă tot sensul vieții. E ca și cum de mici am fi pregătiți sau mai bine zis dresați pentru ceea ce ne așteaptă ca adulți. Și oare ce ne poate aștepta? Realitatea dură: faptul că trebuie să muncim! A munci înseamnă a fi sclav, indiferent de domeniu. Nu putem vorbi de libertate atâta timp cât trebuie să stai cu capul plecat în fața cuiva ca să-ți primești porția la finalul zilei. Nu putem vorbi de libertate atâta timp cât idei personale nu sunt tolerate într-o instituție numită loc de muncă. Într-adevăr că în ziua de astăzi avem mai multe posibilități de a alege, și mă refer aici la alegerea plantației pe care să fim sclavi. Dar oarecum toate aceste plantații numite locuri de muncă au la bază cam aceeași ideologie. Trebuie să taci și trebuie să faci, cam asta e peste tot în linii mari. Muncitorul de rând n-a fost niciodată apreciat și nici nu va fi vreodată. Ca să vă faceți o idee cam unde vreau să bat o să dau un exemplu. În lagărul de la Auschwitz, în rândul prizonierilor erau niște tentative de gardieni numiți Cappo, care aveau misiunea de a bate restul prizonierilor la nevoie. Ăștia erau ca un fel de șefi mai mici, lingăii nemților. O duceau un pic mai binișor decât restul prizonierilor, dar la finalul zilei tot prizonieri erau și ei, tot sclavii naziștilor. Cam astfel stau treburile și în ziua de astăzi. Unii muncitori dintr-o multinațională reușesc cumva să prindă elan ca să spun așa, și sunt avansați devenind șefi mai mici. Acești șefi mai mici de cele mai multe ori se comportă mult mai urât cu muncitorii de rând, cu care stăteau cândva cot la cot, decât șefii mari.
Sunt oameni cu tot felul de probleme, rate la bănci, familii, datorii, ș.a.m.d. Acești oameni sunt nevoiți să îndure cam orice doar ca să-și poată câștiga existența. Dar un om care nu are astfel de probleme, care caută iluminarea spirituală, pacea interioară, înțelepciunea filozofică și eliberarea de problemele lumești, cum poate un astfel de om îndura toate aceste nedreptăți și toate aceste non-sensuri? Vă puteți imagina cum se simte un om pentru care libertatea personală este mai importantă decât orice, petrecând timp prețios făcând ceea ce nu-i place, aproape o viață întreagă.
Să nu se înțeleagă greșit căci nu vreau să promovez lenea, dar munca nu pentru oameni a fost inventată. În secolul 21, în epoca tehnologiei, mi se pare inuman să trebuiască să te trezești la 4-5 dimineața ca să mergi la un loc de muncă, unde petreci între 8 și 12 ore, lucri ca o mașinărie, te întorci frânt de obosit acasă iar ziua următoare o iei de la capăt. Și pe lângă asta mai pierzi și timp valoros pe drumuri navetând aiurea. În epoca tehnologiei noi nu ar mai trebui să trecem prin așa ceva. Odată cu avansul tehnologic ar fi trebuit să căpătăm și o oarecare înțelepciune ca să putem lua în considerare idei precum libertatea personală al fiecărui individ, liniștea interioară și echilibrul. Dar nimeni nu se gândește la așa ceva. Oriunde ai lucra, în orice domeniu, la particular sau la stat, trebuie să fi un roboțel harnic și fără sentimente. Cu alte cuvinte să fi cât mai productiv.
Unde e dreptatea în această lume nedreaptă? Unde e omul care poate repara acest sistem stricat? E vorba de interese și mereu așa au stat treburile. Cu capul plecat în jos, roboieții, sclavii moderni, trebuie să înainteze, indiferent de vreme sau de nevoi personale. Trebuie să se stingă cu zilele, înainte de timp, pentru niște iluzii. Tot sistemul acesta capitalist și corporatist e precum o junglă imensă, din care scapă doar cei care sunt suficient de puternici, atât fizic cât și psihic. E selecție naturală în vremuri moderne.