Se spune că omul cât trăiește învață. Adevărat și asta, ce să spun. Dar în același timp, omul cât trăiește și muncește. Oare munca este o povară pentru om, un refugiu sau o predestinare? Opinii sunt multe. Ca de fiecare dată, o să mă limitez strict la părerea mea sinceră. De-a lungul istoriei nu toți oamenii au muncit, sau au contribuit în mod egal, la fel cum se întâmplă în ziua de azi. Acuma depinde și ce înțelegem prin muncă, sau cum definim acest termen. Începând din copilărie și până în clipa în care ne dăm duhul, oarecum putem spune că tot ceea ce învățăm și experimentăm se poate numi și muncă. Începând de la învățarea primilor pași de mers, scrierea și cititul, și până la lucrul de 8-10 ore zilnic la un loc de muncă, putem spune că totul este muncă. Ca să înveți ceva, indiferent că e vorba de învățarea de a umbla pe două picioare sau conducerea unui autoturism, putem afirma că tot efortul depus se cheamă muncă.
Dar cea mai mare povară pentru om de-a lungul istoriei a fost efortul depus pentru a supraviețui, mai ales atunci când trebuia să facă ceva ce nu îi plăcea. Și să nu credeți că treburile s-au schimbat, căci același blestem e cel mai chinuitor și în zilele noastre. Multe energii se risipesc în neant de dragul muncii, la fel cum multe suflete se sting datorită epuizării constante. Am început să vorbesc despre muncă dintr-o altă perspectivă, nu cea constructivă ci mai degrabă cea distructivă, care te ruginește în timp. Primul lucru care îi vine în minte omului când aude termenul de muncă este o asociere directă cu locurile de muncă și cu tot ce ține de acestea. A avea un loc de muncă e un lucru bun, dar oarecum și rău în același timp. E clar că nu putem supraviețui fără bani, mai ales în zilele noastre. Avem nevoie de locuri de muncă, adevărat și asta, dar ceea ce nu este bine e faptul că mentalitățile locurilor de muncă nu s-au schimbat mai deloc odată cu trecerea timpului. Efortul depus pentru dezvoltarea proprie este un efort constructiv, o muncă pozitivă, cum ar fi învățatul de a umbla în două picioare, scrisul, cititul, îmbogățirea culturii generale, ș.a.m.d. Dar când ne gândim la tot efortul depus, și care odată risipit nu aduce nici o stare de bine, atunci deja nu mai putem vorbi despre muncă în contexturi pozitive.
Lumea parcă a luat-o razna. Din moment ce capitalismul câștigă din ce în ce mai mult teren, parcă oamenii devin tot mai nefericiți. Să nu se înțeleagă greșit, căci nu lenea vreau să promovez sau sistemele politice totalitare, deși acestea din urmă și-au avantajele lor. Capitalismul a luat naștere odată cu revoluția industrială, și putem spune că această ideologie politică a fost alimentată mereu de setea de putere a marilor industriași. Ca să înțeleagă toată lumea ce este capitalismul: eu angajez mai mulți oameni pentru nu știu ce activitate, ăia săracii lucră până le iasă ochii din cap în timp ce eu sunt mare șef și fac tot felul de planuri și planificări, după care cea mai mare parte a profitului îmi intră mie în buzunar, iar la amărâții ăia dau și eu ceva acolo cât să supraviețuiască. Capitalismul funcționează cel mai bine în țările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Toată lumea știe că și noi ne situăm într-o astfel de țară, drept dovadă e numărul crescut al celor care părăsesc țara pentru a avea un viitor mai bun în alte părți. Pe vremea comunismului, industria la noi în țară era în floare, nu existau marile diferențe sociale ca și în prezent, nu era atâta birocrație și atâtea pretenții inutile și fără rost. Dar după ce cortina de fier a căzut și tot mai mult a început să pătrundă influența din vest, treburile au început să se strice. Pentru cei care au trăit în acea perioadă, își pot aminti că prin anii 90 era încă destul de bine în comparație cu ce a urmat după 2000. Odată cu intrarea în UE treburile s-au stricat și mai mult, căci puterile din vest au început să-și exercite influențele și mai mult. Bineînțeles că mizerabilii noștri de politicieni din acele vremuri au vândut pe bani grei toate vechile uzine și teritoriile marilor corporații străine. După ce România a intrat în Uniunea Europeană, toate marile corporații de dincolo au început să aterizeze aici, distrugând sau devorând micile industrii locale. Lanțurile de supermarketuri au nimicit o mare parte a alimentarelor, fabricile străinilor au falimentat vechile fabrici locale sau dacă nu atunci le-au remodelat după bunul lor plac, ș.a.m.d. Și să nu mai vorbesc despre felul în care s-a lucrat înainte și felul în care se lucrează acuma. Să nu încep să vorbesc despre cât de mult a crescut nivelul stresului la locurile de muncă în ultimii 20 de ani, căci atunci articolul nu va mai avea sfârșit. La noi în țară mâna de lucru e ieftină și asta e cea mai mare problemă. Un neamț sau un american nici măcar nu ar scuipa pe jos pentru salariul minim al unui român obișnuit. Suntem membrii UE de aproape 20 de ani și totuși avem cele mai mizerabile salarii, alături de bulgari. Și să nu mai vorbesc despre infrastructură și dezvoltare.
Progresiștii și intelectualii probabil vor sări în sus de ciudă și mă vor cataloga comunist, socialist, marxist, sau mai știu eu cum. Nu-mi pasă. Un lucru e clar, sunt împotriva capitalismului, deoarece acest sistem nu face altceva decât să răpească libertatea oamenilor și să favorizeze diferențele sociale, accelerând în același timp stresul tot mai mult în rândul oamenilor obișnuiți. E noua formă de sclavie, iar pentru aceasta locurile de muncă funcționează precum niște lagăre de concentrare moderne, în special fabricile marilor corporații străine. Și mă întreb acum, așa cu tupeu jegos, că ar trebui să fim fericiți că avem unde să lucrăm? Ar trebui să fim fericiți pentru faptul că superiorii noștri sunt de multe ori foști colegi de-ai noștri care pentru profit și-au vândut sufletele, iar pe noi ne tratează ca pe niște javre? Ar trebui să fim fericiți pentru faptul că cea mai mare parte a timpului nostru, timp considerat liber de fapt, îl pierdem aiurea navetând? Ar trebui să fim fericiți că suntem plătiți cu mult sub nivelul muncii noastre, în comparație cu țările dezvoltate? Dacă ai carte, ai parte, corect? Nu, greșit! Dacă ai pile și relații, doar atunci ai parte. Așa funcționează capitalismul, de fapt așa funcționează lumea modernă.
Dintr-o perspectivă metafizică sau filozofică, tare mi-ar place să văd cum întreg sistemul creat de om se ruinează. Aș vrea să apuc acea zi în care toți să se oprească din activitățile lor. Să se oprească toate tramvaiele, autocarele, avioane, vapoare, tot ce există. Să se stingă toate monitoarele, să iasă afară toți purtătorii de cămăși și cravate, să iasă afară toți cei în șalopete, toți cei în uniforme, cu toții. După ce realizează cu toții non-sensul tuturor activităților pe care le desfășoară, pur și simplu să lase totul baltă și să plece fiecare spre unde apucă. Să ne retragem cu toții în sălbăticiune, acolo de unde am venit și de unde am început totul. Să trăim în armonie cu natura și cu restul formelor de viață ce ne înconjoară. După ce ne trebuie atâtea sisteme de o grămadă de culori? Ce rost au toate acestea? Nimic din ceea ce face omul nu are vreun sens, înafară de binele făcut pentru o altă formă de viață, fie acesta om sau animal. După ce trebuie să plătim taxe și impozite? Cine deține aerul ce-l inhalăm? Cine deține apa ce o bem? Cine deține pământul care ne susține? Unde e libertatea noastră atunci când tot ceea ce facem nu ne satisface sau ne face mai mult rău decât bine? Și mă întreb așa la modul cel mai profund: muncesc ca să trăiesc sau trăiesc ca să muncesc?
No comments:
Post a Comment