Se pot spune multe, dar cuvintele parcă nu își au rostul uneori. De la naștere și până la moarte, întreaga existență e o prăbușire treptată, marcată de mici momente de exaltare temporare și de scurtă durată. Primele scrieri despre prăbușirea în abisul infinit și nemărginit le-am scris într-un articol mai vechi care se poate reciti de aici. Cine a intrat pe calea prăbușiri, pentru acel nefericit nu va exista niciodată o formă de oprire. Iar și iar aceleași situații solicitante se vor repeta mereu, doar că sub altă formă.
Mă simt un om fără sens, fără vreun rost și nu-mi pare rău de aceasta. Și de ce să-mi pară rău? După ce voi muri o să devin praf. Și de ce mi-ar părea rău, când de praful meu nu se poate alege decât praful? În mine arde un foc de gânduri și imagini încă de pe vremea când eram copil. Am doar o singură dorință: să mă transform în apă. Aș vrea ca întreaga mea ființă să se transforme cumva într-un fluviu cu ape tulburi și periculoase, care să poarte numele meu și care să curgă ca o amenințare apocaliptică. Oare va reuși să stingă această apă focul din mine, și focul din mine va evapora această apă? Sunt precum o ființă cu mintea plină de aburi și scântei, ale cărei gânduri au fost arse, iar spiritul inundat.
Simt în mine o neliniște ciudată, care se instaurează în tot corpul, crește pe zi ce trece, după care treptat se metamorfozează din regret și frustrare în tristețe și suferință. Este teama de viitorul existenței mele problematice sau este teama de propria mea neliniște? Gândul morții mă cuprinde, faptul că ființa mea va fi anihilată, eradicată, exterminată și ștearsă din arhiva universului. Oare voi mai putea supraviețui după astfel de probleme și trăiri? Oare ceea ce trăiesc eu este viața reală sau doar un vis absurd visat de cine știe ce nebun internat într-un sanatoriu de boli mintale? Și cei care văd liniște în privirea mea se înșeală amarnic, căci nu e altceva acolo înafară de foc, tunete și trăznete.
Tot ce am făcut până acum a fost doar repetarea acelorași faze banale, doar că în moduri și momente diferite. Stau și mă întreb de multe ori cum de pot încăpea în mine atâtea gânduri. Oare de câte circuite neuronale e nevoie ca toată nebunia mentală să se poată desfășura? Și oare cum de îmi încap atâtea gânduri în cap? Cum am fost cândva nu voi mai putea fi niciodată. Acel copil liniștit și ascultător a murit de mult, intoxicat de propria dorință de a crește. Cu ce sunt eu diferit față de restul? Cine îmi poate spune ce e bine și ce e rău? Și tăcerea se instaurează iarăși...
Uneori aș vrea să las vulcanul din mine să erupă, să inunde peste tot lava de gânduri și frământări, să ardă totul din jur focul necruțător al ființei mele. Aș vrea răzbunare pentru tot, să am parte de tot ceea ce n-am avut căci am primit tot ceea ce n-am cerut niciodată. Strigătul meu de disperare este tăcerea mea calmă. Lacrimile mele cele mai clare și profunde sunt cele pe care nu le-am lăsat să curgă, formând astfel un izvor al suferinței, undeva într-un loc adânc în pădurea minții mele.
Și după toate greutățile războaielor cu existența, cine nu sfârșește în tăcere înseamnă că n-a văzut totul. Doar tăcerea este forma cea mai sinceră prin care se poate exprima tortura anilor nemiloși. Tăcerea este cel mai puternic strigăt. Și cu cât acumulezi mai multă cunoaștere cu atât tăcerea devine din ce în ce mai asurzitoare. Setea de cunoaștere nu aduce fericire. Puțină cunoaștere încântă, iar multă cunoaștere dezgustă. Cu cât cunoști mai mult, cu atât vrei să cunoști mai puțin. Cine nu suferă din cauza cunoașterii, acela înseamnă că n-a cunoscut nimic.
Trecutul meu este depresia, prezentul este stresul iar viitorul e anxietatea. Întregul secret al acestei existențe constă în a te lăsa în voia iluziilor fără să știi că sunt iluzii. De cum le recunoști ca atare, întregul farmec se destramă. Asta este viața, marele miracol al unora. Sunt ani de zile de când mă situez constant mai prejos decât ceea ce sunt. De ani de zile alunec de pe o treaptă inferioară pe alta, fără să protestez sau să mă fac auzit. Teatrul acesta este viața mea, fericită în nefericire, curată în mizerie și luminoasă în întuneric. Toată existența mea nu e altceva decât o imensă prăbușire.
No comments:
Post a Comment