Am toate calitățile și infirmitățile unui profet, însă nu și darurile și harul lui. Aș putea să spun multe; dar cine m-ar asculta? Să strig, dar spre cine? - asta a fost cea mai mare problemă a vieții mele. Cine ar putea să recunoască chinuri și torturi, vechi de când lumea, privindu-mi portretul? Necazurile au venit precum trăznetul din cer senin, condimentându-mi sărăcia, defavorizându-mă în fața sorții. Aș putea să spun multe, dar oare cine ar pricepe?
Un nebun poate fi înțeles doar de către un alt nebun. Simpla mea prezență pe această lume este un ghinion, o tragedie pentru moleculele ce-mi alcătuiesc țesuturile și-mi formează ființa. Tot farmecul vieții dispare în clipa în care descoperi că de fapt nu există nici un fel de farmec. Și atunci ce rămâne? Deșertăciunea, amărăciunea, disperarea, chinul și groaza de a supraviețui. Lacrimile mele au udat pământul, iar acea ploaie nu e altceva decât lacrimile lumii. Să vrei să mergi undeva, și să nu ai unde... Să vrei să spui ceva, și să nu ai ce... Cât de departe sunt toate...
În prezentul meu e mai mult trecut decât prezent. Ceva în mine mă neagă, m-a negat dintotdeauna. Uneori tind să cred că munca m-ar putea salva, dar să muncesc - nu pot. Voința mi-a fost vătămată din naștere. Să mă zbat - n-am pentru ce. Să demonstrez ceva - n-am pentru cine. Și aș renunța la tot dacă aș ști că totul are un rost, dar iată că nu pot.
Morbiditatea e uneori atât de dulce încât gustul ei de putregai parcă prinde viață. Sunt șocat de-a dreptul atunci când văd oamenii, tineretul în special, cu câtă pasivitate și naivitate tratează multe dintre situații. Nu-și pun întrebări legate de existență, nu se gândesc la faptul că într-o zi vor muri, pur și simplu nu sunt interesați de nimic. Și atunci stau și mă întreb că oare eu unde am gafat treburile de am ajuns naufragiat singur pe o insulă pustie, fără să mai îmi găsesc calea de întoarcere spre civilizație, spre normalitate. Există o categorie anume de oameni pentru care indiferent ce lucru bun s-ar întâmpla, în adâncul lor ei rămân tot triști și disperați. Pur și simplu nu ai cum să negi ceea ce ești. Trebuie doar să recunoști și atât.
Tot ceea ce scriu de ani de zile, toate aceste gânduri și frământări, toate sunt niște teme pe care nu le discut cu nimeni, înafară de mine însumi. Și cum poți scăpa de tot ceea ce doare? Prin eliminare. Faptul că scriu, colorând incolorul și arătând latura frumoasă a tot ceea ce e urât, e o oarecare formă de ușurare. Toate lucrurile rele își au frumusețea lor, sub o anumită formă, aspect observat doar de către singuratici, suferinzi și cei aflați pe culmile disperării.
Cum aș putea să descriu eu fericirea? Ca pe o continuă fugă după iepuri, care bineînțeles că scapă mereu. Interacțiunile mele cu sexul opus se sfârșeau mereu printr-un dezastru total, vorbind la capitolul romantism. Dragostea e doar o formă de nebunie. A fi îndrăgostit înseamnă a fi pe jumătate nebun, sau poate chiar în totalitate. În mod normal aceasta nu este o regulă, căci pentru oamenii obișnuiți tot ce ține de dragoste și romantism e floare la ureche, în timp ce pentru cei aflați cu mult peste mediocritate e cea mai mare complicație. Oamenii inteligenți, aflați la un nivel mult superior față de oamenii obișnuiți, mereu au sfârșit într-o singurătate teribilă, neînțeleși mai de nimeni, sfâșiați de propriile lor stări de disperare și agonie. Singurătatea este soarta tuturor oamenilor inteligenți. Filozofii mereu sfârșesc în alcoolism, nopți pierdute, zile grele. Filozofii sunt cei care duc adevărata luptă cu greutățile vieții. Filozofii sunt cei care îndură adevărata singurătate, decâzuți în viciul murdar al masturbării, sfârtecați de propriile lor stări interioare și mulți sfârșind ca alcoolici anonimi, uitați de lume, de tot și de toate. Filozofii sunt cei care se luptă cu adevărații demoni ai acestei lumi, cu insomnia, cu depresia și cu propriile lor minți, în care sunt prizonieri pentru totdeauna. Sunt praf, iar de praful meu nu se poate alege decât praful.
Cât de brutal ar fi din partea mea să ajung să-mi plâng zilele distruse pe umerii unei femei. Cât de nevrednic aș fi de o astfel de scenă, cât de umil ar fi totul. Și până la urmă care femeie ar fi atât de proastă în zilele noastre încât să se oprească la povești cu un filozof amărât? Aș fi nevrednic ca o femeie să simtă milă față de mine, și în același timp nici nu merit atenția sexului opus. Pur și simplu filozofii nu sunt genul de bărbați tatuați, frezați, îmbrăcați la modă, bărboși, emanând acea aură masculină de încredere și de putere. Nu! Oamenii ca mine, filozofii, sunt niște prezențe umile, ființe rătăcite în societate, care nu-și găsesc un rost în această lume, care mereu pun totul la îndoială și refuză să se conformeze, sau pur și simplu nu pot indiferent cât ar încerca. Prezența filozofilor emană ciudățenia, nesiguranța, neîncrederea, anxietatea socială și tot ce ține de introvertism. Eu nu vânez succesul, atât din propria mea incapacitate cât și din cauza faptului că nu-i văd rostul. Dacă cineva ar trebui să mă iubească pentru ceea ce am realizat (împins de societate), sau pentru ceea ce am și nu pentru ceea ce sunt cu adevărat, atunci să nu mă iubească nimeni și îmbrățișez singurătatea, sărutând invizibilitatea și savurând melancolia. Și cu toate acestea, ar fi egoist din partea mea să nefericesc o femeie nevinovată, datorită problemele mele existențiale. Și ar fi și mai egoist, mai brutal și mai barbar de atât dacă mi-aș transmite toate stările și trăirile unui urmaș. Ar fi o crimă curată să dau naștere unui copil care să-mi moștenească monstruozitatea, devenind cu timpul un monstru precum tatăl său. Și cât de departe e totul...
Tot ce am și cu ce mă pot mândri, sunt toate informațiile colecționate și stocate în mintea mea. Cunoașterea, sau mai exact setea de cunoaștere - aceasta niciodată nu îmi va dispărea, iar dacă totuși se va întâmpla înseamnă că am eșuat și am devenit senil, o cauză pierdută. Îmi place să știu, să cunosc, să înțeleg; ador această senzație, însă fără să mă afirm, pentru că după cum spuneam, atât din incapacitate proprie cât și datorită faptului că nu-i văd un rost. Decât să-i dau vieții mele un sens, mai bine îi recunosc non-sensul. Adevărul trebuie să fie adevărat, nu frumos, nu colorat și nu modificat. Și cât de departe am ajuns...
No comments:
Post a Comment