Sacrificiul de sine reprezintă renunțarea voluntară la ceva prețios sau considerat ca atare pentru binele sau în interesul cuiva sau a ceva. Cine ajunge la sacrificiu de sine trebuie să practice abnegația, adică jertfirea de sine față de o persoană sau față de o cauză. Sacrificiul este renunțarea voluntară și conștientă la ceva scump. Ca cineva să ajungă să se sacrifice pentru o cauză sau o persoană sau pentru o situație, în primul rând este nevoie de devotament. Dacă vorbim despre o cauză atunci asta înseamnă că trebuie să fi fidel acelei cauze din tot sufletul tău. Când e vorba de o persoană, atunci devotamentul devine loialitate, iar într-o astfel de situație cel care intră pe calea sacrificiului de sine trebuie să fie loial până la moarte persoanei pentru care face toate acestea.
Zilnic ducem jertfe pentru diverse scopuri, dar dincolo de toate aceste scopuri efemere dacă nu există o cauză supremă atunci toate activitățile nu își au rostul. Întotdeauna trebuie să existe o cauză, iar sloganul propagandistic sau de încurajare în situația dată trebuie să fie: "totul pentru cauză". Nu e vorba de fanatism, ci de cea mai pură formă de devotament și loialitate. Cel mai bun exemplu pentru toate acestea reprezintă faptele și filozofia samurailor din istoria Japoniei. Acești războinici nobili treceau prin apă și foc pentru cauza lor, mai exact pentru stăpânul pe care-l serveau. Samuraii sunt exemplul perfect pentru onoarea fără de margini. Mulți consideră filozofia lor un fel de fanatism dus la extreme, dar din contra, samuraii reprezintă cea mai pură formă de sacrificiu de sine pentru o persoană. Și nu e sclavagism, ci loialitate și simț al datoriei.
Nu există fericire mai mare pe această lume decât să-ți vezi persoana cea mai dragă cum se bucură. Nu îți trebuie absolut nimic altceva, crede-mă. Să lămurim un lucru; prin persoana cea mai dragă mă refer la partener/ă de viață, părinți, bunici, copii, etc., adică oricare dintre cele înșirate. Fiecare om iubește pe cineva, tind să cred asta. Marea majoritate dintre oameni au pe cineva pentru care spun că și-ar da și viața la nevoie. Una e să spui aceasta și alta e să o și faci. Am fost acolo, și știu ce vorbesc. Adevărul adevărat este acela că bucuria sau fericirea celui de lângă tine este satisfacția supremă ce o poți simți. Și nu îți trebuie pedeapsă mai mare din partea universului decât acela să îți vezi persoana cea mai dragă cum suferă, indiferent că e careva dintre părinți, soț sau soție, bunici, sau copii. Chiar nu contează vârsta și gradul de rudenie într-o astfel de situație. Și pedeapsa cea mai dură și brutală e atunci când devii conștient de faptul că persoana de care îți este cel mai drag își are zilele numărate, în special din cauza unei boli. În astfel de situații disperarea și agonia ajung la apogeu. E durerea cea mai terifiantă ce îți poate străbate corpul, până în adâncurile ființei. Nu vrei să ști cum se simte, crede-mă, nu e de dorit nici celui mai rău om din lume o astfel de pedeapsă.
O altă problemă poate să apară cu trecerea timpului, deoarece sacrificiul de sine se poate transforma în altceva. Se formează astfel o deviere de la cauza propriu zisă, apărând rutina, monotonia sau dezinteresul. Motivele pot fi multe la număr, dar un lucru e clar, dacă apar senzații de monotonie și plictiseală atunci înseamnă că niciodată nu a existat cu adevărat devotamentul față de cauză. Ce este mai tragic, este faptul că sacrificiul de sine poate deveni autodistrugere. Când e vorba de îngrijirea unui om bolnav, sau salvarea cuiva de la o chestiune de viață și moarte, tot ceea ce desparte sacrificiul de la autodistrugere e doar un pas. Este nevoie de o singură zi proastă pentru a transforma cel mai sănătos om într-un smintit. Totul depinde doar de o clipă. Când e vorba de salvarea cuiva, trebuie să fi conștient că finalul poate fi tragic (pentru tine). Salvarea cuiva nu înseamnă neaparat și supraviețuirea celui care salvează. Eroii doar în filme poartă armuri și pelerine, în realitate de cele mai multe ori sunt martiri sau simple victime nefericite ale sorții. În cazul îngrijirii cuiva, iarăși apar mai mulți factori. Suferința cuiva drag este contagioasă. Expunerea la suferințele cuiva drag, în cazul celui care a intrat pe calea sacrificiului de sine pentru o perioadă lungă de timp, poate avea efecte devastatoare și cumplite. Să privești pentru o perioadă îndelungată de timp suferințele celei mai dragi persoane din viața ta este un chin mai mare pentru tine, decât pentru persoana respectivă. Să înduri zi de zi zbuciumul devastator al unei sorți nemiloase, să inspiri și să expiri suferință, să vezi suferință 24 din 24, toate astea înseamnă să trăiești ororile echivalente cu ale unui război. Într-o zi, cineva te va distruge atât de tare, încât vei deveni imposibil de distrus, iar atunci tot sacrificiul tău de sine nu va fi altceva decât o încercare eșuată de a schimba traseul evenimentelor. Din salvator vei deveni victimă.
Mereu am considerat viața lipsită de sens, dar am ajuns la concluzia că un sâmbure de sens poate exista și în cele mai disperate momente ale existenței. Având în vedere faptul că intrăm pe calea sacrificiului de sine, putem ajunge să percepem realitatea sub o cu totul altă formă. Până și suferința zilnică începe să își aibe sensul atunci când devine rutină. Adică sensul devine obișnuință, program zilnic, porția zilnică de chin. Ca să formulez mai puțin abstract și mai pe înțelesul tuturor, aș putea spune că suferințele zilnice cauzate de sacrificiul de sine devin cu timpul atât de obișnuite încât toată deformarea realității și toate percepțiile ajung să se sincronizeze într-o imensă bombă mentală pe care dacă ajungi să o înțelegi poți afirma că nu mai înțelegi nimic. Și cu toate acestea, când simți că ți-ai pierdut calea și că nu mai există nicio cauză, atunci în acele clipe adu-ți aminte că nimic nu există fără cauză când e vorba de sacrificiu de sine. Totul trebuie să fie pentru cauză, altfel n-are rost. Chiar și sacrificiul de sine reprezintă o cauză pentru cauza originală, vorbind metaforic.
Sacrificiul de sine este o jertfire, dar nu de oricare, ci una nobilă. Cauza este totul, indifent că e vorba despre îngrijirea sau salvarea cuiva, sau orice altceva. Când te-ai decis să te sacrifici pentru cineva sau ceva, automat devii un erou, un sfânt, un supra-om. Cel mai mare act de bunătate e acela când îți arunci propria viață la gunoi de dragul de a face un bine altcuiva. Nu există faptă mai nobilă de atâta. E tot ceea ce poate oferi un om, să-și sacrifice viața pentru binele cuiva sau pentru salvarea cuiva, sau pentru oricare alt eveniment, chiar dacă toate acestea o să-i coste sănătatea sau poate chiar viața. Asta este cauza, și după cum spuneam, cauza este totul.
No comments:
Post a Comment