Prizonieri

"Oamenii nu sunt prizonieri ai soartei, ci doar prizonieri ai propriilor idei." - Franklin Delano Roosevelt

Majoritatea cititorilor judecând după titlu o să își imagineze că o să vorbesc despre prizonieri legați în lanțuri, condamnați pentru cine știe ce fapte rele cum ar fi crime, violuri sau furturi. Nu! Nu despre asta e vorba. Adevărații prizonieri sunt cei care sunt liberi, nu cei întemnițați. Într-un articol recent am numit omul de rând luptător, dar acum o să îl numesc doar prizonier.
Lucian Blaga numea omul trestie gânditoare. Cât de mult adevăr în această expresie. Caracteristica principală al omului este acela de a gândi. El gândește dar în același timp este foarte firav și sensibil, exact precum o trestie. Omul este precum bicicleta, își menține echilibrul doar atât cât îi în mișcare. Suntem atât de fragili încât nici nu suntem conștienți de toate astea, atât de sensibili și atât de firavi.

Trăim această viață dar în același timp nu trăim cu adevărat. Simțim dar nu simțim cu adevărat. Percepem dar nu știm ce percepem. Gândim foarte mult, dar marea majoritate dintre noi nu știm la ce anume ne gândim. Suntem pierduți, pierduți în propriile noastre gânduri și sentimente. Am creat o imensă pușcărie clădită din gânduri și imaginații fictive. Și ghiciți cine sunt prizonierii? NOI!!! Suntem prizonierii propriilor noastre sentimente, gânduri și imaginații. Ne proiectăm în imaginația noastră tot felul de holograme mentale care deformează realitatea în totalitate și după aceea ne trăim viețile ghidate după aceste impulsuri false. Adevărul trist e că suntem prizonieri în propriile noastre minți. Marea majoritate din umanitate nu conștientizează asta, iar puținii care își dau seama de toate acestea și reușesc să conștientizeze corect se numesc iluminați.

Majoritatea oamenilor trăiesc vieți total nefericite. Copilării spulberate, o adolescență de nici o culoare, iar mai târziu o căsnicie bazată doar pe interes sau ca formă de refugiu; toate cele enumerate nu sunt altceva decât câteva dintre motivele nefericirii din prezent. Să nu mai vorbesc despre alcoolism, dependența de droguri sau de altceva. Adevărul e că noi toți suntem dependenți de ceva. Toți avem obiceiuri, tuturor ne place să facem ceva. Despre acel ceva avem impresia că ne place cu adevărat, indiferent despre ce este vorba. Adevărul e că toate chestiile respective ne țin doar mintea ocupată. Orice hobby sau obicei scăpat de sub control ajunge să fie un viciu. Nu contează că e vorba de ceva drog, sau de o undiță, sau de paleta de ping-pong. Chiar nu are nici o importanță.
Trăim într-o oarecare formă de captivitate. Suntem plini de stări depresive, anxietate și de alte forme întunecate de gânduri negre. E alarmant că până prin 2020 aproximativ 70-80% din populația globului o să sufere de depresie. Sistemul capitalist prin care populația este exploatată zi de zi își are și ea vina pentru toate astea. Știința nu are un răspuns satisfăcător pentru ceea ce se întâmplă. Religiile deformează totul și proiectează o imagine falsă despre ce se crede că ar fi divin. Nu știm absolut nimic, dar totuși credem că știm totul.

După cum spunea Louis Aragon: nu există dragoste fericită. Totul se consumă în timp. Totul se schimbă. Nimic nu ține la veșnicie. Am văzut de-a lungul timpului destule căsnicii ruinate, în care spiritul era ținut oarecum "viu" doar de dragul unui copil, ființă care după ce o crescut a dat cu piciorul în tot acest sacrificiu și și-a văzut de viața lui pe mai departe. Oare ce gânduri sau sentimente se nasc în mintea acelui părinte care a suferit atâta vreme și a constatat că tot sacrificiul a fost pentru nimic? Nu trebuie să facem sacrificii inutile pentru nimeni, nu e bine să aruncăm la gunoi propria noastră fericire. Nimeni pe lumea asta nu merită un asemenea sacrificiu. O mai fost cineva acum 2.000 de ani care a crezut că o să se schimbe ceva prin sacrificiul lui, dar iată suntem aici în secolul 21 tot așa de răi și însetați după sânge ca acum 2.000 de ani. Toată învățătura din toate observațiile acestea este următoarea: trebuie să știm să conștientizăm, să știm să vedem cu adevărat ce e bine și ce e rău. La un moment dat în viață ajungem într-o intersecție bizară cu două drumuri și trebuie să alegem. Ori o ținem tot așa și ne ruinăm singuri și încet dar sigur, ori ne riscăm și facem o schimbare. Cineva spunea cândva că dacă ai suficient curaj să faci ceva îndrăzneț sau poate chiar ceva stupid riști să rămâi fericit tot restul vieții. Ce frumos sună, nu-i așa? Teoria ca teorie dar știți cum se spune nu? Practica ne omoară.
În loc de nu știu ce cuvinte fermecate aș dori să închei acest articol cu un citat de la Alan Watts, marele filozof englez care a popularizat budismul în Europa. Citatul ar trebui să ne pună pe gânduri pe fiecare dintre noi, pentru că în ea se află cheia rezolvării problemelor. Citatul în profunzimea ei ne amintește cine suntem cu adevărat și ce căutăm aici. Și iată cum sună:
Scopul vieţii este doar acela de a fi în viaţă. Este atât de clar şi de evident şi de simplu. Şi totuşi, toată lumea aleargă de jur împrejur foarte panicată ca şi când ar fi necesar să realizeze ceva dincolo de ei înşişi.

Bushido - codul samurailor

Samuraii erau cavalerii Japoniei medievale. Mai bine spus, samuraii reprezentau clasa nobilă militară, o clasă de luptători speciali care nu cunoșteau noțiuni precum frica sau lipsa de onoare.
Un viitor samurai primea o educație specială de mic copil. Erau antrenați de mici să reziste la durere, frig sau orice alt punct sensibil. Erau antrenați în arta luptei corp la corp (jiu jitsu), arta sabiei (kenjutsu), și în paralel cu tot antrenamentul militar erau instruiți în domenii precum literatura, caligrafia, istoria, dar și în domenii spirituale precum budismul și shintoismul. Nu în ultimul rând, de mici copii erau antrenați să-și întărească nervii prin metode precum participarea la execuții publice și alte lucruri pe care societatea modernă le condamnă. Datorită unei asemenea pregătiri, pe viitor, samuraiul nu cunoștea teama, frica de moarte, lipsa de onoare sau lașitatea.
Codul Bushido este ceea ce azi am numi "modul de viață al samurailor", coduri și principii de morală și de etică. În 1899 scriitorul japonez Inazo Nitobe a publicat cartea Bushido: Sufletul Japoniei, carte în care sunt descrise cu lux de amănunte toate principiile samurailor.
În carte, autorul descrie și adună la un loc cele opt principii ale codului Bushido, stilul de viață al samurailor. Iată-le:

1. Corectitudinea
Codul Bushido afirmă că Dreptatea este cea mai puternică virtute a samuraiului. Unul dintre samuraii cei mai cunoscuți o descrie astfel: "Rectitudinea este puterea unui individ de a se decide asupra unui mod de acțiune în concordanță cu rațiunea, fără renunțări; a muri când este timpul să mori, să lovești atunci când e timpul să lovești". Un altul o descrie așa: "Dreptatea este osul care dă fermitate și statură. Fără oase, capul nu poate rămâne în vârful coloanei, și nici mâinile nu s-ar mișca. Deci fără corectitudine, nici talentul și nici învățarea nu pot transforma firea umană într-una a samuraiului".

2. Curajul
Codul Bushido distinge între vitejie și curaj: "Curajul este demn de a fi numit între virtuți numai dacă este exercitat în numele Dreptății. În scrierile sale, Confucius spune: A percepe ceea este drept și a nu face dezvăluie o lipsă de curaj. Mai pe scurt: Curajul înseamnă a face ceea ce este drept".

3. Binefacerea sau milostenia
Un om investit cu puterea de a comanda și de a ucide este de așteptat să demonstreze aceeași putere extraordinară în binefacere și milă: "Dragostea, mărinimia, afecțiunea pentru alții, compătimirea și mila sunt trăsături ale Binefacerii, cel mai înalt atribut al sufletului uman. Atât Confucius cât și Mencius au spus des că cea mai importantă atribuțiune a unui conducător este mila".

4. Politețea
A discerne între servilism și politețe poate fi dificil pentru un vizitator oarecare al Japoniei, dar pentru un bărbat adevărat, politețea are rădăcinile în binevoință: "Politețea și bunele maniere au fost observate ca fiind trăsături japoneze. Dar politețea ar trebui să fie expresia unei griji binevoitoare pentru sentimentele altora. Este o virtute sărăcioasă dacă e motivată doar de teama de a nu ofensa gusturile altora. Cea mai înaltă formă a Politeții se apropie de dragoste".

5. Onestitatea și sinceritatea
Conform lui Nitobe, adevărații samurai au disprețuit banii, crezând că "oamenii trebuie să le poarte pică banilor, pentru că bogăția încurcă înțelepciunea". De aceea, copiii samurailor de rang înalt erau crescuți să creadă că a vorbi despre bani este de prost gust și că ignoranța în privința diferitelor valori ale monedelor arată bună creștere: "Bushido încuraja cumpătarea, dar nu din motive economice, cât pentru a avea exercițiul abstinenței. Luxul era considerat o amenințare la adresa bărbăției și umanității și simplitatea cea mai severă era cerută clasei luptătorilor...mașina de numărat și abacul era urâte".

6. Onoarea
Deși codul Bushido se ocupa în principal cu profesia de a fi soldat, este la fel de adevărat că se referea și la comportamentul non-marțial(combativ). Simțul onoarei, o conștiință vie a demnității și valorii personale îi caracteriza pe samurai. "Teama de rușine atârna ca o sabie deasupra capului fiecărui samurai...A te ofensa la cea mică provocare era ridiculizată. Așa cum spunea vorba populară: Adevărata răbdare înseamnă să suporți ceea ce este de nesuportat".

7. Loialitatea
Realitățile economice au dat o lovitură loialității organizaționale în întreaga lume( Autorul remarcă aceasta la anul 1900! - n.r.). Chiar și așa, bărbații adevărați rămân loiali către cei cărora le sunt datori: "Loialitatea față de un superior era cea mai distinctivă virtute a erei samurailor. Fidelitatea personală există în tot felul de oameni: o bandă de hoți de buzunare jură fidelilate liderului ei. Dar numai în codul Onoarei Cavalerești, loialitea are o importanță capitală".

8. Caracter și auto-control
Bushido învață că oamenii ar trebui să se poarte în concordanță cu un standard moral absolut, unul care transcende chiar logica. Ce este bine este bine și ce este rău, este rău. Diferențele dintre bine și rău sunt date, nu subiecte supuse dezbaterii sau justificărilor de tot felul. Finalmente, este obligația oricărui bărbat să-și învețe copii standarde morale, prin însuși comportamentul său. "Primul obiectiv al unui samurai este acela de a-și întări caracterul. Facultățile prudenței, inteligenței și dialecticii erau mai puțin importante. Superioritatea intelectuală era prețuită, dar samuraiul era, în esență, un om al acțiunii", scrie autorul.

Ultimul conflict militar în care samuraii au fost implicați s-a petrecut în 1877 și este cunoscut drept Bătălia de la Shiroyama.

Voința ca forță universală

În Univers există patru forțe fundamentale care guvernează legile fizicii. Forța gravitațională, electromagnetismul și cele două forțe nucleare (slabă și tare) sunt alfabetul legilor fizicii. Completarea reciprocă dintre aceste forțe și armonia dintre ele dau naștere susținerii existenței, sau cu alte cuvinte condițiilor favorabile vieții. Pe de o parte, marele filozof german Arthur Schopenhauer era de părere că există oarecum și o a cincea forță, ce nu are de a face cu legile fizicii, forță să spunem așa mai mult metafizică sau filozofică. Această forță este voința. Rândurile de mai jos au fost amănunțit explicate în cartea lui Schopenhauer. Pentru cei interesați, cartea se cheamă Viața, amorul, moartea. În rândurile de mai jos am încercat să explic mai detaliat aceste noțiuni.

Scopul filozofiei este cunoașterea și explicarea existenței Universului. Expresia acestei existențe este Voința de a trăi. Aspirația la existență se manifestă prin organizare, viața fiind unul dintre sensurile posibile de dezvoltare. La animale, Voința de a trăi, ca principiu fundamental al existenței, este imuabilă și unică.
Forța germinatoare este universală, infinită în timp și spațiu, multiplicindu-se divers în formă și conținut, lanțul fecundare - germinare - fecundare - germinare fiind fără început și fără sfârșit. Orice materie susceptibilă de a deveni vie este atrasă, orice element bănuit a întrerupe acest ciclu este respins. Când această Voință de a trăi se epuizează într-o ființă oarecare sub imperiul unei cauze oarecare, în măsura în care ființa concretizează această stare, lupta dintre existență și nonexistență se desfășoară violent, direct, excluzând variantele.
Omul prin excelență reacționează prompt la suferința sa sau a anturajului său și, reciproc, anturajul său participă afectiv. De aceea, o condamnare la moarte, oricât de justificată, este primită de societate și de individul în cauză ca un șoc, rămâniând, în final, un simplu act distrugător de viață, menit să anihileze Voința de a trăi. Viața în ansamblul ei este percepută pe plan social sau pentru fiecare individ în parte ca o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, trăită într-o existență nesigură și tristă, inspirată de schimbări a căror amploare este cel mai adesea prea târziu conștientizată. Oare nu se acordă prea mare importanță unui episod pe care orice ființă îl traversează în drumul său către eternitate?
Voința de a trăi stă la baza oricărei explicații și raportat la concepte ca absoult, infinit, idee, conceptul de viață este cel mai real din câte cunoaștem, centrul în jurul căruia se rotește neîncetat realitatea neschimbătoare. Voința de a trăi cât mai mult posibil care insuflețește toate ființele organizate este înăscută, absolută; ea nu este rezultatul unei cunoașteri obiective a valorii noțiunii de viață, situându-se în afara oricărui examen sau cunoștință apriori.
Să trecem în revistă regnul animal, să contemplăm nesfârșita varietate a formelor, perfecțiunea structurilor și mecanismelor, continua risipă de putere, iscusința și inteligența în activitatea utilă fiecărei ființe în ciclul său de viață riguros determinat. Astfel, la colectivitățile de insecte organizarea muncii atinge perfecțiunea, sfidând omul în orice activitate managerială. Și, totuși, viața celei mai mari părti a colectivității este o muncă continuă, menită să pregătească nutrimentul și habitaclul seminței sale, care nu intră în viață decât pentru a reîncepe aceeași muncă.
Studiind viața păsărilor, lungile lor călătorii, construirea cuiburilor, hrănirea puilor care vor prelua același ciclu, constatăm aceeași risipă de efort.
Totul este muncă efectuată în vederea asigurării unui viitor necunoscut. De unde și întrebările: care este răsplata activității, care este scopul ei? Scopul nu poate fi decât satisfacerea unor necesități naturale, firești, instinctuale: necesitatea de a mânca și de a procrea. Starea de satisfacție rezultată este momentană și comună individului, indiferent de condiția sa. Această satisfacție momentană se numeste plăcere. Fiecare individ ajunge la plăcere pe un drum propriu.
Când vorbim de rasa umană, lucrurile se complică, dar caracterul lor fundamental nu se schimbă, căci pentru om viața nu este un lucru dat, este un scop în sine. Indiferent de poziția socială a individului, lupta pentru existență este severă, acaparatoare, iar ființa lui prin această luptă nu se apropie în nici un fel de nimicnicia din care a venit sau de infinitul spre care tinde.
Mai multe milioane de oameni, consituind popoare, aspiră la binele comun și prin acesta la binele individului; dar mai multe mii de suflete sunt sacrificate interesului general.
Lipsa de scrupul a politicienilor angajați în lupta pentru putere, acțiunile lipsite de judecată ale acelora angajați să asigure binele celor mulți, greșelile, diletantismul, inutilitățile sunt susținute de sudoarea celor mulți și adesea îndreptate cu sângele acestor popoare.
În timp de pace industriile și comerțul prosperă, relațiile și contactele interumane se înmulțesc, toată lumea participă, unii gândesc, ceilalți lucrează, vuietul produs de aceste ființe prinse în angrenajul social este indescriptibil. Scopul final? Pentru cei mai norocoși o viață suportabilă, relativ scutită de șocuri. Rezulatul? O imensă plictiseală.
Această disproporție între efort și recompensă reduce obiectiv voința de a trăi la o simplă nebunie, subiectiv la un vis.
Analizând voința de a trăi, ea ne apare ca o înclinare necugetată și lipsită de motivație, ca un impuls orb, nejustificat, căci dacă orice manifestare a unei puteri naturale are o cauză, forța naturii înseși nu are nici una; dacă fiecare act voluntar are un motiv, voința, prin ea însăși, nu-și găsește motivația, voința fiind unul și același lucru cu motivația.

De aceea, orice ființă umană, care desfășoară o activitate motivată, conștientizează această activitate, dar aceeași ființă, pusă în fața realității existenței sale, nu-i va găsi motivație. Întrebarea: de ce existăm? apare lipsită de sens. Conștiința individuală constată că voința de a exista nu are nevoie de motivație decât în actele sale distincte.
Voința de a exista ca principiu este o aspirație nesfârșită pentru care legea fizică a gravitației este exemplul cel mai pregnant. Imposibilitatea acestei voințe de a-și atinge scopul final este vădită.
Chiar dacă întreaga materie ar constitui o masă unică în interiorul ei, forța gravitațională crescând proporțional cu apropierea de miezul masei, această forță este, în același timp, independentă de elasticitatea și gradul de penetrabilitate al materiei. Forta centrifugă poate fi încetinită, chiar oprită, dar niciodată anulată. Întregul univers este voință, voința este esența tuturor lucrurilor. Din tulpina puietului cresc ramuri, din ramuri frunze, apoi vin florile, fructele care, sub forma semințelor, sunt masa unor forme viitoare, posibile germinații ce vor urma același curs, într-un același sens, din neant către infinit. Aceeași matrice se aplică și vieții animale.
Prin statornicie omul este manifestarea proprie a existenței voinței. Aspirațiile omenești ar putea apare ca un ultim scop al voinței. Și, totuși, după atingerea scopului apare uitarea. Scopul devine lucru făcut, neantizat cu fiece clipă care ne duce spre viitor. Scopul devine iluzie, iluzia dispare, mâine devine azi, apoi ieri... Din fericire, rămâne întotdeauna ceva de dorit și de urmărit, spiritul fiind scutit de rătăcire și de plictiseală. Fiecare act particular are un scop, numai voința este unică, fără scop, se regăsește în toate și în tot.
Manifestarea voinței duce la acutizarea suferinței. În regnul vegetal nu există sensibilitate și nici durere. Durerea apare în forme incipiente la animalele inferioare. Chiar și la insecte, facultatea de a simți este foarte redusă. Durerea se manifestă odată cu aparitia sistemului nervos, la vertebrate fiind legată direct de gradul de înțelegere. Inteligența dezvoltată presupune sesizarea schimbării; cu cât nivelul mintal global depășește ascendent anumite stadii ale dezvoltării cu atât sensibilitatea sa crește, reacția de răspuns la durere fiind simțitor mai rapidă. Se consideră astfel că la omul de geniu suferința este condiția sa existențială.

Viața ca o luptă

"Încearcă să fii un om de valoare și nu neapărat un om de succes." - Albert Einstein

Când spui cuiva cuvântul luptător, imaginea care se va crea în mintea persoanei va fi una cu un cavaler echipat cu tot felul de armuri și arme, sau un karatist solid plin cu mușchi și pe ici colo cu câte o cicatrice. De fapt, luptător nu este doar cavalerul medieval sau practicantul de arte marțiale. Luptător este acel om pentru care fiecare zi este o provocare, o încercare prin care se i-a la trântă cu viața și cu toate greutățile.
Luptători sunt copii abandonați, bolnavii, oamenii singuratici... Cu alte cuvinte cu toți suntem luptători.
Întreaga viață e ca o linie mai lungă sau mai scurtă, care începe în punctul A și se termină în punctul B. De la A până la B este un drum mai lung sau mai scurt. Tot ce se întâmplă de la A până la B nu e altceva decât opera fiecărui luptător. Luptător în cazul de față este echivalent cu om. Fiecare dintre noi duce o luptă mai mult sau mai puțin grea. Fiecare avem secrete. Fiecare dintre noi ne temem de ceva, ne e frică de ziua X în care se va întâmpla cea mai mare nefericire din viața noastră. Cu toții am vrea s-o ducem bine dar știm că așa ceva nu se poate. Această luptă pe care o duce fiecare dintre noi poate fi una fizică, adică ceva la vedere cum ar fi o boală sau un necaz sau orice altă greutate. Pe de altă parte lupta poate fi una sentimentală, despre care nu știe aproape nimeni, o luptă care se duce în interior. O astfel de luptă este atunci când yin se luptă contra yang, în loc să fie în armonie una cu cealaltă.
Oricare ar fi natura luptei, ideea este că toate luptele sau conflictele sunt de natură negativă și rezultatul nu va fi unul bun.
Majoritatea oamenilor nu au habar de faptul că în univers există două forțe simbolice, reprezentate diferit de la o cultură la alta, forțe care ne caracterizează atât pe noi cât și întregul univers. Aceste două forțe în creștinism se cheamă binele și răul, în cultura chineză se numesc yin și yang, în natură apar ca mascul și femelă, vizual ca negru și alb, la nivelul atingerilor ca rece și cald, și exemplele pot continua la nesfârșit. Aceste două forțe nu sunt într-un conflict între ele ci din contra, se complectează reciproc una pe alta, astfel se dă naștere armoniei.
În viața de zi cu zi putem vedea din păcate din ce în ce mai des dezechilibrul celor două forțe. Cel mai bun exemplu ar putea fi căsnicia distrusă în care soțul și soția nu se mai înțeleg din diverse motive. Un dezechilibru rămâne tot un dezechilibru indiferent că e de natură fizică sau psihică.
Și care ar putea fi o soluție împotriva acestor dezechilibre? Cea mai bună modalitate ar fi păstrarea echilibrului. Dacă se păstrează echilibrul atunci și armonia poate domni. Dacă armonia domnește atunci apare pacea. Dacă apare pacea și totul este într-o rezonanță pozitivă n-o să întârzie nici fericirea să își facă apariția.

Dacă nu știți la ce se referă echilibrul încercați să vă imaginați suprafața unui lac. Imaginați-vă acea suprafață de apă liniștită, clară ca oglinda, fără nici o perturbare, fără nici un val, fără nimic. Deasupra apei este aerul, iar sub suprafața ei este însăși apa. Ceea ce desparte cele două medii este suprafața apei. Mediul gazos și mediul acvatic sunt într-o armonie perfectă una cu alta datorită echilibrului. Echilibrul este în cazul de față suprafața apei, acea linie perfectă care face ca armonia să fie posibilă.
Tot ce puteți face este să vizualizați acest exercițiu mental cu suprafața apei și să meditați asupra ei. Mai departe singuri o să descoperiți aplicațiile ei practice.

Puterea secretă a sinelui

"Fericirea noastră depinde ce ceea ce suntem, de individualitatea noastră, iar nu, cum se credea de obicei, de ceea ce destinul ne hotăreşte." - Arthur Schopenhauer

Fericire, un cuvânt atât de des pronunţat, dar oare ştim ce este ea? Fericirea e oare o stare ce se atinge sau ea trebuie cuverită? Nici una nici alta, spun eu. Fericirea în felul în care considerăm noi că se manifestă nu e altceva decât o iluzie creată de mintea noastră. Omul când este singur meditează foarte mult. Foarte mult stă pe gânduri şi la un moment dat răspunsurile la întrebări le va găsi in interiorul lui. Schopenhauer spunea că singurătatea este soarta tuturor oamenilor înzestraţi cu o capacitate deosebită, ei o vor deplânge uneori, însă o vor alege totdeauna ca pe cel mai mic dintre două rele.
Societatea noastră modernă este mult prea ocupată cu inutilităţi din care o mână de oameni profită iar marea majoritate au de suferit. Luxul şi ideea de a trăi mult şi bine. Dorinţa de a acumula din ce în ce mai mult. Căsnicii şi alte relaţii ratate. Doar câteva dintre multele exemple ce caracterizează lumea asta aşa zis modernă. Prea multă extravaganţă, prea multe excese, prea multă agitaţie şi probabil prea multe nevoi pentru prea mulţi oameni. Şi cu toate astea oare am putea să o ducem bine?
Totul depinde de felul nostru de a fi şi de felul în care percepem lumea. Lumea nu este un loc pentru toată lumea. Adică ceea ce vreau să spun e că nu toţi suntem la fel. Fiecare percepe diferit dar ceea ce trebuie perceput e acelaşi.

Omul de când este pe lumea asta este prizonierul propriilor iluzii. Captivi în propriile noastre închisori. Iluziile sunt create de minţile noastre. Mintea este un produs al creierul, un instrument prin care ea se manifestă ca organ de bază ce conduce organismul. În viziunea mea mintea şi spiritul sunt aproape identice. Mintea este creeată de creier, pe când spiritul este manifestarea armoniei din organism, aşa cum spunea şi Aristotel. Mintea poate fi prietenoasă dar şi periculoasă. Ne poate ridica dar ne poate face să şi cădem. Controlul minţii e precum controlul unui cal ce trage căruţa. Dacă nu ai grijă te trezeşti în şanţ sau în stâlp sau mai ştii pe unde. Mintea este precum un cal, ea trebuie îmblânzită.
Dar totuşi de ce există suferinţă? Zilele trecute am fost întrebat de un bun prieten dacă am vreo soluţie împotriva suferinţei şi împotriva problemelor. Nu! Nu am nici un fel de leac! Nu sunt medic, nici psiholog, nici clarvăzător! Ceea ce încerc eu să fac este să le arăt oamenilor o cale de scăpare, şi nu o soluţie gata preparată precum o reţetă. Această cale dacă este urmată va duce acolo unde trebuie. Calea este chiar sub picioarele noastre, aşa spune şi un vechi proverb chinezesc. Chinezii antici tratau bolile prin evitarea lor. Metoda mea este recunoaşterea iluziilor şi după aceea anihilarea sau evitarea lor. Totul în jur este iluzie. Atât lucrurile materiale cât şi cele nemateriale. Banii sunt fabricaţi din hârtii; pentru hârtii e nevoie de copaci; copacii nu se dezvoltă fără apă, aer şi lumină; lumina provine de la stele; aerul se formează în atmosfera planetară, ş.a.m.d. Totul se poate explica la modul cel mai raţional, fără intervenţia vreunei doctrine ce are la bază superstiţia primitivă. Noi, oamenii, nu avem nevoie sub nici o formă de creatori sau zei, de superstiţie. Tot ce ne trebuie este o Cale de urmat. Pentru mine această cale a fost şi este perfecţionarea continuă prin autodezvoltare. Aceasta are mai multe etape. O să încerc să scriu o carte pe tema asta unde o să detaliez totul. Cartea se va numi Cartea celor trei cercuri, şi o să conţină 3 capitole sau 3 cercuri: cercul minţii (dezvoltarea), cercul fizic/trupul (practicarea) şi cercul cunoaşterii (iluminarea/perfecţiunea).
Vreau să vă aduc la cunoştinţă că orice poate deveni un mare înţelept sau un om deştept, tot ceea ce trebuie pentru asta e doar studiul şi perseverenţa. Aşa cum spun şi budiştii, toţi oamenii au în interiorul lor natura lui Buddha. Vziunea mea este că omul trebuie să poată să îşi controleze mintea prin autodisciplină, să se perfecţioneze în continuu prin studiu, să-şi menţină sănătatea, aspectul şi condiţia fizică, iar la final să tindă spre perfecţiune. Pentru asta e nevoie de multă muncă, răbdare, studiu, meditaţie, antrenamente, şi de tăcere. Un samurai spunea odată că din tăcere se naşte spiritul nemuritor.

Pentru prima dată o să dezvălui câteva dintre ideiile mele filozofice pe care le-am aflat şi le-am dezvoltat în urma aniilor de studiu, meditaţie, antrenament şi tăcere. Iniţial, aveam de gând să nu discut cu nimeni despre asta, dar consider că e ok ca lumea să aibe cât de cât habar de ideiile mele. De multe ori ideiile sunt înţelese de cei care le inventează, dar dacă şti cum să le explici oamenilor, cei cu mintea deschisă o să ajungă să le înţeleagă într-un final. Iată, aşa în mare care sunt aceste idei:
- lumea nu are un început şi nici un sfârşit; ea nu a fost creată şi nu poate fi nici distrusă; teoria big-bang spune că totul a apărut dintr-o explozie colosală, de acord cu asta dar înainte de explozie a fost ceva. Şi acest ceva este platforma. Platforma este ceea ce menţine şi susţine întregul univers. Universul nu este infinit, este finit, dar fără margini sau graniţe. S-a demonstrat că universul este într-o continuă expansiune, deci se măreşte, dar se măreşte pe platformă, căci ea o susţine. Totul e ca un cerc, nu poţi spune de unde începe şi unde se termină.
- timpul există datorită universului, şi datorită expansiunii acesteia avem senzaţia că "timpul trece". Timpul pentru noi este doar o durată, dar în realitate este precum o senzaţie sau un semnal ce se percepe. Ea înseamnă mişcare. Ea nu poate fi controlată. Teorii s.f. precum maşina timpului sunt doar de domeniul filmelor fantastice, în realitate aşa ceva nu se poate face, pentru că timpul nu poate fi derulată. Timpul înseamnă mişcare continuă, doar înainte şi nu înapoi. Ce a fost s-a dus. Nici măcar prezentul nu există. Din prezent o să fie mereu un următor prezent şi tot aşa. Nu există trecut, prezent şi viitor, aceste noţiuni sunt doar pur teoretice şi ele există numai în minţile noastre. În realitate timpul este doar o mişcare continuă spre înainte datorită expansiunii universului.
- lumea nu are un creator, Dumnezeu, zeii, sau mai ştiu eu ce minte universală. Aceste noţiuni sunt cele mai primitive ce au rămas în viaţă din păcate până în prezent, şi datoriă cărora s-a vărsat cel mai mult sânge şi s-a răspândit cel mai mult superstiţia. Religia este o ruşine, un act de slăbiciune al omului slab şi fricos care se teme de necunoscut şi de aceea îşi caută refugiul în aşa ceva. Tot ceea ce răspândeşte religia şi bisericile sunt fără de valoare, invenţii pure pentru profitul unor oameni, idei de manipulare în masă, un obstacol pentru perfecţiune. Cum spunea şi Karl Marx: religia este metafizica poporului.
- cele mai mari iluzii ce s-au transmis de-a lungul secolelor sunt idei precum sufletul, eu-ul personal, divinitatea, lumea de dincolo sau adevărata lume, ş.a.m.d. Sufletul este doar o noţiune ce a fost inventată de grecii antici şi mai târziu preluată de primii creştini. În realitate nu există aşa ceva. Dacă separi bucată cu bucată întregul corp uman nu o să mai rămână nimic. Nicăieri în organism n-o să găsim adevăratul nostru eu personal sau sufletul, deoarece acestea sunt cele mai mari iluzii create de minţile noastre. Suntem reali şi trăim doar datorită reacţiilor chimice ce au loc permanent atât în jurul nostru cât şi în interiorul nostru. Frica omului de moarte a dat naştere ideilor precum sufletul sau lumea de dincolo.
- moartea este eliberarea, cum spunea Buddha intrarea în nirvana (adevărata fericire), dar nu se referea la o lume paralelă în care ne continuăm existenţa ci se referea la anihilarea fiinţei, oprirea din funcţiune al organismului, al acestui robot biologic mecanizat obosit, pe o cale mult prea armonioasă, şi anume prin iluminare. În budism această noţiune poartă numele de Extincţie. Nu e tot una că mori în chinuri groaznice după o viaţă trăită în degradare sau că mori împăcat cu tine însuţi în plină armonie.
- corpul trebuie îngrijit şi antrenat intr-una. Este cel mai minunat lucru când vezi până unde poţi ajunge cu flexibilitatea şi puterea corpului. Mai ales dacă acestea sunt combinate cu puterea din interior ce vine din minte. Acesta este calea artelor marţiale, un stil de viaţă sănătos, puternic şi cu adevărat fericit. Accent foarte mare se pune şi pe alimentaţie, evitarea unor produse, îngrijirea personală şi autodisciplina.
- când toate aceste idei sunt înţelese, şi sunt bine asimilate, ele o să se îmbine întruna singură: perfecţiunea, sau iluminarea. Aceste este omul modern, adevăratul om trezit din somnul iluziilor, supraomul cum spunea Friedrich Nietzsche, sau iluminatul în viziunea lui Buddha, cu alte cuvinte omul perfect.
În mare parte cam asta este filozofia mea; filozofia unui practicant de shaolin kung fu şi mare amator de filozofie şi cunoaştere. Toată această cunoaştere se află în noi. Cum spunea Morihei Ueshiba, fondatorul Aikido-ului: dacă eşti viu ai acces la secretele veacurilor, căci adevărul sălăşluieşte în fiecare fiinţă umană. Acest adevăr este după părerea mea puterea secretă a sinelui, adevărata noastră natură.

Meditaţia

Drumul spre sănătate începe cu mintea. Mulţi oameni pornesc la acest drum cu bune intenţii. Motivul îl poate reprezenta un atac de cord sau simpla dorinţă de a se vedea aşa cum sunt ei în realitate. De obicei trec la un regim de şoc şi încep să facă exerciţii fizice grele. Dacă nu mor până ajung să piardă kilogramele dorite, dacă o fac totuşi sunt prea bolnavi ca să se mai bucure de rezultat. De obicei, "toana" durează puţin iar "poftele" revin cu dorinţă de răzbunare astfel că pacientul e mai bolnav ca înainte din cauza şocului la care a fost supus organismul.
Singura unealtă pe care o avem la dispoziţie pentru a putea să ne urmăm intenţiile până la capăt este mintea. Din păcate, ea ajunge în aceeaşi stare ca şi restul organismului din cauza obiceiurilor alimentare proaste, a gândurilor "inestetice" şi a obiceiurilor sportive proaste. Ne trebuie mai întâi ceva ca să vindecăm mintea pentru ca apoi ea să poată vindeca tot corpul.
Felul în care trăim ne influenţează mintea. Tensiunea creată prin simplul fapt că trăim în secolul 21 este principala cauză a deprecierii sănătăţii dar nu mulţi doctori realizează acest fapt. Ni se prescriu pastile pentru a micşora această tensiune dar ele nu atacă de fapt cauza şi astfel boala evoluează.
În corpul nostru există nişte canale numite meridiane prin care curge energia. Indienii numesc această energie prana, japonezii ki, chinezii qi iar noi o numim electricitate sau energie vitală. Existenţa acestei energii nu mai este pusă la îndoială de oamenii de ştiinţă. Ceea ce nu se ştie însă este cum se poate păstra o cantitate cât mai mare şi cum se pot menţine meridianele deschise.
Avem nevoie de o modalitate de a învăţa mintea să nu permită tensiunii să ne afecteze. Fie că această tensiune e de ordin psihologic sau fizic, ea are acelaşi efect asupra energiei corpului. Dacă se întrerupe curgerea liberă a energiei sau dacă aceasta e încetinită, sistemele noastre naturale de vindecare nu mai pot apăra corpul de atacuri din exterior.
Această tensiune, mai mult decât orice altceva, afectează curgerea energiei prin închiderea meridianelor. Cu ajutorul unei camere minuscule putem vedea cum stomacul unei persoane se contractă şi nu poate digera hrana atunci când o persoana respectivă este supusă stresului sau doar se gândeşte că se poate enerva. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul meridianelor: ele se contractă, lăsând doar o mică parte din energie să curgă spre toate organele corpului.
În spatele sternului se află glanda endocrină numită timus. Medicina tradiţională chineză consideră că această glandă controlează curgerea energiei cât şi funcţia fizică a acesteia de producere de anticorpi. Prima glandă afectată de stres este timusul. Sistemul energetic al corpului este afectat imediat şi dacă nu se iau măsuri, acest fapt va conduce la distrugerea sa.
Este adevărat că mai diminuăm stresul prin somn dar cei mai mulţi dintre noi pierd acest beneficiu dormind pe saltele moi, privind la televizor şi mâncând înainte de a merge la culcare. Avem nevoie de somn pentru a ne reîncărca bateriile. Dacă ne folosim însă energia pentru digestie şi pentru procesarea gândurilor, nu mai putem face acest lucru eficient.
Dacă putem găsi o modalitate de a opri stresul să ne afecteze suntem pe drumul cel bun către înlăturarea principalei cauze a acestei probleme. Trebuie să ne calmăm mintea dar acest lucru nu e întotdeauna uşor de realizat. Meditaţia este de multe ori un lucru străin pentru occidentali dar qigong-ul nu pare chiar aşa de ciudat deoarece se foloseşte corpul pentru a a obţine efectul dorit.
Există trei niveluri de meditaţie pe care le putem folosi cu ajutorul mişcării. Mai există unul care nu necesită mişcarea corpului şi care se regăseşte în toate formele de yoga. E vorba de poziţia cu picioarele încrucişate şi meditaţia concentrată pe o mantra sau un obiect. Majoritatea ocidentalilor consideră acest lucru destul de dificil iar uneori se amăgesc singuri crezând că practică meditaţia. Meditaţia în mişcare, chiar dacă necesită învăţarea anumitor mişcări standard, se poate dovedi mai uşor de practicat deoarece nu foloseşte astfel de jocuri ale minţii. Nu trebuie decât să învăţăm şi să practicăm mişcările în mod corect iar meditaţia va veni de la sine. Mintea şi corpul se vor relaxa, în timp ce corpul se relaxează mintea va face la fel şi tot aşa.
Primul nivel al mişcării sau al meditaţiei în mişcare este reprezentat de poziţia stând în picioare cu genunchii uşor flexaţi. Genunchii astfel flexaţi furnizează căldura necesară pentru anumite schimburi chimice sau energetice. Astfel, încercăm să învăţăm mintea să se relaxeze în timp ce practicăm, astfel încât tensiunile din corp să nu mai apară.
Al doilea nivel al meditaţiei în mişcare este momentul în care începem să ne mişcăm în timp ce păstrăm starea meditativă indusă de exerciţiile de qigong. Aceste mişcări line relaxează mintea iar acest lucru face ca mişcările să fie executate mai relaxat şi mai lin lucru care la rândul său va ajuta mintea să se relaxeze şi mai tare astfel încât mintea şi corpul să se ajute reciproc în atingerea unei stări de relaxare completă.
Al treilea nivel al meditaţiei este reprezentat de momentul când putem să ne îndeplinim sarcinile zilnice şi să păstrăm în acelaşi timp starea meditatică câştigată în celelalte două niveluri.

Sportul şi memoria

"Memoria este scribul sufletului." - Aristotel

Este foarte cunoscută teoria: dacă faci sală îţi îmbunătăţeşti nivelul de forţă, viteză, rezistenţă şi inclusiv nivelul psihic. Însă ce mulţi nu ştiu este că dacă faci sală îţi îmbunătăţeşti creierul. Exact, sala te face mai deştept. Probabil vă întrebaţi de ce? Atunci când depui efort creierul tău este atent la orice mişcare, inclusiv din jurul tău. Devii mai activ în ce priveşte luarea unei decizii sub stres. S-a demonstrat că dacă alergi în jurul blocului creierul este mai activ decât atunci când se face un puzzle de cuvinte încrucişate.
După cum se ştie că după o anumită vârstă (mijlocul anilor 20) corpul începe să se deterioreze dacă nu se face sport.
La fel şi cu partea cerebrală, partea ce are de-a face cu învăţatul şi memoria se pierde din cauza hippocampus-ului ce după vârsta de 25-26 ani începe a se micşora.
Pentru a preveni ca acesta să se micşoreze este necesar ca persoana în cauză să înceapa prin a face exerciţii (chiar şi cu propria-i greutate) pentru a stopa şi chiar inversa procesul de micşorare.
Hippocampus-ul poate genera noi celule pentru a le înlocui pe cel în proces de decădere, acest proces fiind denumit ca neurogeneză.
Adevărul este că oamenii de ştiinţă încă nu au desluşit misterul, cum ajută exerciţiile să fim mai inteligenţi. Unele studii arată că a face sală ajută foarte mult proteina BDNF (factor neurotropic derivat din creier.
Această proteină poate întări celulele din creier şi de asemenea ajuta la neurogeneză, creeând noi celule. Deci dacă sala ajută la creşterea acestei proteine, atunci numai aşa se poate explica de ce persoanele ce fac sală au activitate, percep lucrurile mai clar.
A face sport înseamnă iniţierea neurogenezei, iar noile celule ajută la creşterea memoriei. Un studiu recent având ca subiecte persoane mai în vârstă, a demonstrat că exerciţiile moderate au ajutat aceste persoane nu numai să încetinească procesul mental dar şi să îl oprească.
Ca o concluzie dacă vreţi să fiţi mai activ mental, să înţelegeţi lucruri ce nu le-aţi înţeles apucaţi-vă de sport, chiar şi de alergat.