Optimiști V.S. pesimiști

"Ce este un pesimist? Un optimist bine informat." - Grigore Moisil

Francois Truffaut spunea că pesimistul este un optimist cu experienţă. Oscar Wilde spunea că între un optimist şi un pesimist, diferenţa este hazlie; optimistul vede gogoaşa, iar pesimistul doar gaura acesteia. Optimistul este acela care mereu înaintează, neținând cont de obstacolele apărute. El are un scop și pentru aceasta se zbate indiferent de condiții. Pesimistul este contrariul. El vede latura întunecată a lucrurilor. Nu se aventurează să lupte pentru că îi conștient că îs mult prea multe riscuri. În opinia mea, ambele cazuri sunt niște extreme și o să-mi și argumentez afirmația în rândurile de mai jos.
Ca o paranteză mai comică, Ion Diviza spunea că aflând din presă faptul că optimiştii trăiesc mai mult, pesimiştii au devenit şi mai pesimişti. Lăsând glumele la o parte, după cum am spus și mai sus, în viziunea mea ambele cazuri sunt niște extreme. Optimismul și pesimismul sunt precum fericirea și suferința. Plus și minus. Optimistul este mult prea încrezut în forțele proprii. Crede că poate cuceri lumea dacă asta își propune. Nu crede în obstacole și este dispus să treacă peste mări și țări ca să ajungă unde își dorește. Nu îl interesează și dacă se epuizează complet în toată această călătorie, se merită tot efortul dacă victoria îi va aparține. Și după victorie bineînțeles că nu va fi mulțumit și va dori și mai mult, alte victorii și succese mai mari. Asta e în firea omului, să lupte mereu și să fie mereu nemulțumit de ceea ce are. În schimb pesimistul nu se aventurează în astfel de călătorii. El le consideră mult prea riscante și în același timp nici nu vede un rost în ele. Cu puținul ce are, el este oarecum mai satisfăcut decât optimistul nesătul, având câteodată și el episoade proprii de nemulțumire. Pesimistul este mult mai frustrat și mult mai predispus spre anxietate decât optimistul. Pesimistul cade mult mai ușor în depresie din cauza problemelor apărute. El pur și simplu nu are capacitatea să gestioneze problemele cu flexibilitatea cu care o face optimistul. La acest capitol, optimistul este ca un fel de mașinărie, nefiind afectat de traume sau alte probleme la nivel mental.
Nimeni nu devine un optimist sau un pesimist dintr-o simplă hotărâre. Totul ține de caracter, de mediul în care ne-am născut și am crescut și nu în ultimul rând de moștenirea genetică. După cum ați înțeles cam toată treaba aceasta este chimie. De cele mai multe ori și mie mi se reproșează că sunt un pesimist, negativist. Trebuie să recunosc că de cele mai multe ori văd latura întunecată a lucrurilor și eu, exact ca pesimiștii. Dar cu toate acestea nu mă consider un pesimist ci un realist. Realitatea trebuie să fie în acord cu adevărul, iar adevărul trebuie să fie adevărat, nu frumos, nu colorat. nu distorsionat. Mă consider un realist. Dacă realitatea tinde spre fericire atunci așa să fie; cine sunt eu să mă împotrivesc? Dacă realitatea tinde spre ceva întunecat? Idem, cine sunt eu ca să stau în calea realității? Asta înseamnă să fi realist, să poți accepta totul așa cum este.
Antonio Gramsci spunea că pesimismul se referă la inteligență, iar optimismul la voință. Foarte adevărat. Când ești un optimist de neoprit este ca și cum te-ai minții singur. Când ești un pesimist negativist e ca și cum pentru tine ar ploua și atunci când afară e soare. Dar când ești un realist nu ești afectat de ploaie și nici de soare, nu ai nici ambiții și nici nu ești însetat după succes. Pur și simplu nu le vezi rostul la marea majoritate dintre lucruri. Ești mulțumit doar cu atât cât simți că îți trebuie. Așa că nu există optimiști și pesimiști. Există doar extreme, iar soluția e calea de mijloc după cum spunea și Buddha, adică acela de a fi un realist. Realiștii mereu acceptă realitatea și nu o distorsionează.

Pro sau contra progresism?

"Îți dezaprob spusele, dar voi apăra până la moarte dreptul de a le rosti." - Voltaire

Scopul inițial al acestui articol era cândva acela de a arunca tot noroiul și murdăria asupra progresismului. Am tot stat și m-am gândit. Am gândit articolul în minte, după aceea iarăși am regândit totul. Și iacă așa au trecut câteva luni bune până când mi-am dat seama că de fapt progresismul are și părți bune nu numai părți rele. Cu unele dintre aspectele sale sunt de acord iar cu altele nu. O să încerc în acest articol să dezbat puțin cum văd eu acest curent numit progresism.
Conform wikipedia.org o definiție pentru termenul de progresism ar fi rândurile de mai jos:
"Progresismul este un curent politic care promovează sau favorizează reforma socială, politică, și economică. Ca filosofie, ea se bazează pe ideea progresului, care afirmă că progresele în domeniul științei, tehnologiei, dezvoltării economice și organizării sociale sunt vitale pentru îmbunătățirea condiției umane. Progresismul a apărut ca parte a unui răspuns mai general, la schimbările aduse de industrializare și ca o alternativă la răspunsul tradițional conservator în fața problemelor sociale și economice.
Mișcarea progresistă a început la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului al 20-lea, în orașele cu muncitori proaspăt stabiliți și reformatori interesați în ajutarea acelora care se confruntau cu condiții de viață grele. Progresiștii au vorbit despre necesitatea unor legi care să reglementeze problema chiriilor și a muncii copilului. Ei au cerut, de asemenea, condiții mai bune pentru femei.
Partidele politice, ca Partidul Progresist din SUA, au fost organizate la începutul secolului al 20-lea, iar progresismul a fost îmbrățișat de președinții americani Theodore Roosevelt, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt și Lyndon Baines Johnson, În plus, în Europa și Canada, termentul "progresist" a fost ocazional utilizat de către grupuri de dreapta. Progresiștii democrați din Irlanda au luat termenul "progresism", în ciuda faptului că au fost considerați liberali clasici sau un grup de centru-stânga. Progresiștii Europeni Democrați au fost, în principiu, un grup politic heterogen în Uniunea Europeană.
Termenul de "progresism" este utilizat pentru a descrie o largă gamă de vederi asociate cu mișcările politice de stânga.
Adesea, termenul de "progresiv" este astăzi folosit în locul celui de "liberal". Deși cele două sunt relatate în unele moduri, ele sunt ideologii politice distincte și separate și nu ar trebui folosite ca alternativă a uneia la cealaltă. În SUA, termenul de progresiv tinde să aibă același sens ca termenul de social-democrați europeni."
Conform definițiilor ideologia nu este chiar așa de rea. Din contra, e chiar ok ca și concepție. Se sincronizează perfect cu ideea conform căreia mergem înainte și nu înapoi. Până la urmă progresul este scopul oricărei activități, atât în viața personală cât și în cea profesională, dar și la nivel de societate, infrastructură și cultură. Din păcate și progresismul a ajuns ca și restul ideologiilor inventate de oameni. Megalomani cu funcții înalte nu odată s-au declarat progresiști când făceau abuzuri și își urmăreau propriile interese personale.
O să încep să enumăr ideile progresiste cu care nu sunt de acord. În primul și în primul rând progresismul încurajează la maxim ideea conform căreia toți oamenii sunt egali. La acest capitol progresismul merge mână în mână cu umanismul. Nu sunt de acord cu această idee. Dacă vorbim la nivel biologic sau anatomic, atunci da, oamenii sunt egali, facem parte din aceeași specie, Homo sapiens, dar din punct de vedere cultural nu suntem egali și nici nu vom fi vreodată. Există popoare "inferioare" și "superioare", la nivel cultural vreau să zic, nu mă înțelegeți greșit căci nu sunt nazist. E clar că nu putem compara poporul african cu cel european. Repet, mă refer la nivelul cultural. De la cultură pleacă totul. Dacă nu există o cultură cât de cât pusă la punct și organizată atunci și infrastructura o să stagneze și poporul respectiv va merge înainte cu pași sacadați, dând impresia că merge înapoi. Acest lucru este valabil și la nivel de individ. Un pușcăriaș care a violat un copil sau o femeie, care a ucis cu sânge rece, mai merită drepturi? Exterminarea acestor persoane ar fi cea mai bună alternativă sau punerea lor la muncă forțată în folosul societății. Investiția în aceste persoane (dacă pot fi numite astfel) e doar o risipă de bani și pierdere de vreme. Acești indivizi consumă degeaba.
Progresiști sus puși, cu funcții înalte, încurajează foarte mult binecunoscutul eveniment din ultimii ani, și anume: migrația popoarelor. Europa de-a lungul secolelor și-a creat propria cultură bazată în mare parte pe ideologia creștină, după care pe curentul renascentist. Sunt o persoană total nereligioasă, ateu declarat, dar totuși admit că o cultură bazată pe creștinism e mai ok decât o cultură bazată pe islam. Acești imigranți care vin spre Europa (o mare parte din ei sunt deja aici și putem vedea ce haos e peste tot pe unde au ajuns), din țările arabe și din Africa, din păcate vor face mari probleme. Asimilarea mai multor culturi la un loc va crea din păcate un mare circ. Nu mai are rost să specific că acest teatru e interesul cuiva.
Un alt lucru cu care nu sunt de acord este faptul că progresismul încurajează mult mișcarea LBGT. Aici e posibil să fac o greșeală. Poate că nu neapărat ideologia în sine încurajează această mișcare ci ca în cazul migrațiilor niște personaje cu multă influență să fie în spatele treburilor, fiecare având propriile interese. E ok că progresismul vrea ca toți să fim văzuți bine, dar hai să nu exagerăm cu prea multă libertate pentru că putem vedea unde se ajunge. Sunt împotriva oricărei forme de discriminare, dar nici aia nu e o soluție ca două persoane de același sex să meargă bine mulțam pe stradă, mână în mână, sau să nu vă mai spun de îmbrățișări și săruturi. Acest fenomen nu este o boală psihică cum se credea foarte multă vreme, s-a dovedit asta științific. E o problemă la nivel de hormoni, mai exact o dereglare. Progresismul în loc să încurajeze această mișcare ar trebui să încurajeze medicina și știința să găsească contra acestui fenomen un remediu sau o soluție, de exemplu ceva ce să se administreze femeilor însărcinate ca pe viitor copiii lor să nu aibe înclinații spre astfel de orientări sexuale. În trecut (chiar și în prezent) oamenii în general disprețuiau homosexualii, lesbienele, bisexualii și persoanele trans din motive religioase, iar în spatele acestor motive stă bine cunoscutul fenomen uman: ceea ce omul nu poate înțelege încearcă cu orice preț să distrugă. Noile curente încurajează copiii să-și aleagă singuri genul din care să facă parte. Nu pot înțelege așa ceva nicicum. Cum să te consideri femeie din moment ce tu te-ai născut bărbat (sau invers)??? Pentru așa ceva singura explicație e dereglarea hormonală severă și probabil în cazul unora chiar și tulburările mentale. Nu e o soluție discriminarea acestor persoane, sunt total împotriva discriminării. Cel mai bine ar fi ca să-și practice obiceiurile pe ascuns, departe de ochii lumii, iar societatea să nu încerce forțat să bage pe gâtul majorității acceptarea acestui curent ca pe o normalitate, pentru că nu este. E doar o dereglare care ar trebui tratată cumva și nu distrusă sau etichetată ca fiind ok.
Un alt fenomen ce a luat amploare datorită progresismului este feminismul, sau mișcarea de emancipare a femeilor. Să nu uităm că în trecutul nu foarte îndepărtat femeile nu aveau aceleași drepturi ca și bărbații. E un lucru bun că femeile sunt privite ca egalul bărbaților, însă și acest fenomen este dus la extreme de unele persoane. E adevărat că mai există în secolul 21 state în care femeile trebuie să se mascheze ca niște ninja și nu au voie să aibe o părere sau să facă ceva mai serios înafară de căsnicie, sex, îngrijirea copiilor și treburi casnice. Foarte trist că încă mai există așa ceva. Femeia și bărbatul sunt două ființe asemănătoare dar în același timp diferite, din mai multe puncte de vedere, atât anatomic cât și psiholgic. Nu are rost să dezbat subiectul deoarece toată lumea știe că femeile au ciclu menstrual, moment în care sunt mai frustrate și deprimate, iar bărbații nu au parte de așa ceva. Femeile pot da naștere, însă bărbații nu, dar femeia nu poate rămâne însărcinată fără bărbat, și exemplele pot continua. Fenomenul ciudat este acela că în ziua de azi mulți bărbați au devenit atât de fragili d.p.d.v. emoțional, cu un comportament atât de feminin, cu o vestimentație și obiceiuri ciudate. La rândul lor, unele femei s-au masculinizat, făcând sporturi extreme, purtând haine bărbătești, având un comportament foarte masculin. Nu știu ce aș putea spune. Să descriu fenomenul într-un singur cuvânt ar suna cam așa: ciudat...
După cum spuneam, progresismul are părți bune dar și părți rele. E aproape imposibil să creezi o doctrină care să fie în totalitate pe placul tuturor. Ce mi se pare important de menționat este faptul că progresismul încurajează evoluția țărilor spre state seculare. Un stat secular este o țară în care statul este separat de religie, iar statul nu discriminează sau favorizează persoane pe baza convingerilor lor religioase. În cadrul unui stat secular, guvernul nu interferează cu religia și activitățile sale, atâta timp cât astfel de activități se desfășoară în limitele legii. Un stat secular este asemănător cu un stat laic. Caracteristica fiecăruia fiind acela că nu are o religie oficială. În cazul României aceste lucruri din păcate nu sunt valabile. Cel mai bine ar fi pentru fiecare țară sau stat să fie separate de biserică și să nu aibe o religie oficială, doar astfel s-ar putea genera un progres pe măsură. De exemplu în cazul țării noastre puteți observa câți bani a mâncat deja mega-catedrala noastră de la București. Cu ce ne ajută asta pe noi? Nu mai bine investea statul aceea sumă colosală în învățământ, infrastructură, modernizarea drumurilor și a spitalelor? După cum am mai precizat și în alte articole, religia este o otravă care otrăvește și distruge totul, iar dacă merge mână în mână cu naționalismul atunci otrava devine și mai puternică.
În viziunea mea, viitorul aparține progresului, iar progresul se bazează pe dezvoltarea și evoluția științei. În secolul 21 n-ar mai trebui să existe religii, idei bazate pe superstiții antice, discriminări, foamete, violențe și războaie. Tot ceea ce ar trebui făcut este ca fonduri mari să fie alocate pentru cercetări științifice care să fie în favoarea întregii umantăți și nu doar pentru unii privilegiați. Ca să înțelegeți la ce mă refer este faptul că într-o țară din lumea a treia nu oricine își permite un smartphone, sau să nu mai vorbesc de o mașină, în timp ce în alte țări dezvoltate astfel de lucruri sunt accesibile oricui. Cel mai mult ar trebui investit în medicină, educație și infrastructură, și mai puțin în armamente sau materiale și industrii care contribuie la poluarea planetei. Nu ar mai trebui să risipim bani pentru culte religioase și pentru construcția unor biserici noi, în loc de astea mai bine am putea construi spitale moderne sau școli, să reparăm drumuri, poduri și alte lucruri care sunt mult mai utile decât cultele religioase. Odată cu dezvoltarea științei s-ar dezvolta și mentalitățile spre direcții mai bune. Dar din păcate, din câte văd eu, marea majoritate a statelor nu spre această direcție se îndreaptă. Vom vedea ce ne aduce viitorul. Să sperăm că va fi bine pentru toți...

Sensul existenței

"Există oameni care îţi aduc viaţa aproape de vis, doar că tu nu exişti în visele lor." - Oscar Wilde

Marea majoritate dintre semenii noștri sunt mult prea ocupați și pierduți în rutină ca să-și pună întrebări cum ar fi: "Care e rostul meu în această viață?", "Care e sensul vieții?", "De ce existăm?", "Cum ar fi dacă nu ar fi nimic?". Nu e o condamnare sau o formă de disprețuire. De când mă știu, de mic copil chiar, îmi puneam astfel de întrebări. Dacă le adresam altora eram dezamăgit de răspunsurile lor. Vedeam cum cei mai mulți acceptă orbește ceea ce le oferă alții. Nu eram niciodată adeptul ideii de "crede și nu cerceta"; din contra, preferam să cercetez, să-mi fac propriile investigații iar pe urmă să cred ce trebuie doar. Dar nu toată lumea procedează la fel...
Pentru cei mai mulți oameni totul e bine așa cum e. Pentru ei totul are un sens. Din rândul apropiaților mei mi se mai reproșează uneori că nu are rost să tot caut și să-mi bat capul, că e doar o pierdere de vreme. Tot ce se petrece în jur e voia unui Dumnezeu bine voitor pentru oameni. Am mai auzit și vorbe de genul: "cu cât știu mai puțin cu atât e mai bine". Pentru mine astfel de vorbe nu sunt o încurajare și nici o soluție. Trebuie să știu ce se petrece și de ce e așa și nu altfel. Sunt însetat după cunoaștere și cu asta îmi pierd cel mai mare timp: studiind și cercetând, punând totul la îndoială (mai ales ce spun religiile).
Care este sensul existenței noastre? Sunt 100% sigur că și alții și-au pus această întrebare, măcar odată în viață. Nu există nici un fel de sens oameni buni. Asta e realitatea. Viața nu are un scop sau vreun sens, are doar o direcție (înainte) și atât. Orice ar spune altcineva e doar umplutură. Religiile oferă răspunsuri foarte exotice și pe placul mulțimii la astfel de întrebări deoarece asta prinde la public. E nevoie ca oamenii să creadă în ceva pentru ca ordinea mondială să poată funcționa. Aceasta este singurul avantaj al religiilor, recunosc asta și eu ca ateu.
Oamenii trebuie să aibe mințile ocupate cu ceva. Și nu doar ca mintea să fie ocupată ci și să accepte ideea la care se gîndește. Probabil liderii mondiali știu asta cel mai bine. Societatea în care trăim noi astăzi este una foarte manipulată, iar cei care conduc lumea cunosc foarte bine adevărul din spatele cortinei. Din această cauză superputerile jonglează treburile în așa fel încât mulțimea să nu-și pună întrebări, să accepte totul așa cum e. Tineretul vrea doar să se distreze. Puțină lume mai citește o carte în aceste zile ciudate, dar în schimb ore întregi sunt pierdute în fiecare zi cu nasul în telefon. E realitatea tristă. Momeala oferită de sus prinde foarte bine aici jos în rândul populației.
După cum spuneam, nu există un sens pentru existență. Lumea e guvernată de legile fizicii și de reacții chimice, ființele supranaturale și zeii sunt istorie și rodul imaginației oamenilor. Scopul vieții este un scop/target ales cu bună știință. E ceva de care ne agățăm și cu care mai departe acceptăm să trăim. Aceasta de cele mai multe ori e o chemare spre viața religioasă, spre o carieră, întemeierea unei familii, un hobby, sau în cazul unora de ce nu un viciu. Indiferent care dintre aceste cărări am alege sau le-am ales, în mod conștient sau nu, influențați de părinți sau de alții, ideea e că toate sunt doar niște măști care să ascundă întunericul din noi, adevărata noastră față. Noi suntem niște forme de viață atât de fragile, sensibile și atât de firave încât atunci când dăm de realitate parcă întreaga lume se destramă sub ochii noștri. Toată stabilitatea noastră psihică e un mare lanț de reacții chimice din creier, doar că din păcate aceste reacții nu mai sunt ceea ce erau înainte, atât din cauza alimentației și al stilului de viață cât și al stresului din ce în ce mai mare. Din cauza asta sunt atât de mulți oameni cu instabilitate psihică în zilele noastre.
Lumea trebuie să aibe mintea ocupată cu ceva. Trebuie să credem orbește într-o iluzie și să trăim conform prescripțiilor iluziei respective. Așa funcționează mentalitatea de turmă colectivă, iar când cineva reușește să rupă tiparul și să iasă din mulțime atunci este catalogat defect sau chiar periculos. Mulți oameni cred că iluminarea spirituală este un fel de pace supremă ce odată ai atins nu mai ai absolut nici un fel de stres. Nu fraților, nu este așa! Orice formă de trezire sau de iluminare e un șoc nervos care-ți creează o agitație psihică de nedescris. Nu e deloc pace, e doar agitație permanentă, o stare ciudată asemănătoare cu depresia. Practic așa se descoperă adevărata noastră natură, așa vedem întunericul care zace în noi. Vrem să strălucim la soare ca să ascundem mizeria din noi, cândcolo toți suntem în aceeași oală, răi sau buni, bărbați sau femei, tineri sau bătrâni, copii sau adulți. Suntem toți o apă și un pământ cum se zice.
Nu există un sens universal pentru existența noastră. Suntem oarecum niște anomalii. Priviți de exemplu zborul unui avion. Câtă măiestrie, nu-i așa? Un gigant metalic survolând cerul. Doar că după zbor mai apare ceva neplăcut. Acesta este sunetul de fundal, adică gălăgia produsă de motoarele avionului. Exact așa suntem noi oamenii, precum gălăgia produsă de avion. Scurta noastră existentă, lipsită de vreun sens, e precum o mare agitație fără de nici un fel de rost. Ne stresăm atâta în stânga și în dreapta pentru nu știu ce cauze, să obținem una și alta, să devenim nu știu ce sau nu știu cine. Și până la urmă toate astea pentru ce? După ce murim îngropăm cu noi toate amintirile și realizările, bune sau rele, dar în schimb tot ce am adunat rămâne pentru alții. Unde e dreptatea? Unde e logica în toată povestea aceasta?
După cum am mai spus, nu există nici un fel de sens al existenței sau al vieții. Noi suntem cei care dăm sens vieții prin activitățile pe care alegem să le facem. Deciziile noastre sunt sensul. Acțiunile noastre sunt sensul. Faptele, gândurile și vorbele noastre sunt sensul. Așa că trebuie să avem foarte mare grijă atunci când ne alegem masca cu care să ne ascundem adevărata noastră identitate întunecată. Să alegem cu grijă ceea ce ni se potrivește.

Shaolinul întunecat

"Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit așa de mult să plângă și n-au putut." - Lucian Blaga

Am început să scriu pe acest blog din iarna anului 2011. Inițial scopul era acela de a promova artele marțiale chinezești, în special Shaolin Kung Fu și Wing Chun, dar și metodele energetice precum Qigong sau Tai Chi. Până în 2015 doar despre acest subiect am scris. Am descris atât metodele tradiționale de antrenament și practică cât și propriile mele metode prin care am studiat individual. Vroiam cât mai mult să promovez stilul Shaolin, deoarece foarte puțin se practică la noi în țară, dar în același timp vroiam oarecum să mă promovez și pe mine ca practicant independent, fără îndrumarea vreunui mentor sau maestru. În 2015 însă pe blog a apărut o eroare și nu am mai putut scrie. Dar minunea s-a întâmplat în 2018 când am observat că eroarea respectivă a fost remediată și totul revenise la normal. După o pauză de 3 ani eram pregătit din nou să scriu, doar că de data aceasta totul era diferit.
Am început din 2018 să scriu despre propriile mele idei filozofice și felul în care văd lumea. Prea puțin accent mai pun pe domeniul artelor marțiale, în schimb descriu noțiuni mai complexe, stări ale minții și nu în ultimul rând îmi descriu chiar și depresiile. Totul încerc să fac într-o manieră cât mai artistică. Sunt de părere că cele mai mari opere artistice s-au născut din suferință. Nimeni nu a creat nimic din fericire sau de plictiseală. Toți marii artiști care au lăsat ceva măreț în urma lor, capodoperele universale, toate acestea au luat naștere în cele mai deprimante momente ale artistului, în cele mai mari momente de agonie. La fel încerc să fac și eu. Încerc să scriu despre cele mai întunecate stări ale minții în timp ce trăiesc din plin tot ceea ce descriu. Pentru unii e nebunie curată și pierdere de vreme, chiar și în rândul puținilor mei prieteni. Ce poate face mai mult decât atât un om anxios care vede lumea diferit față de restul și care nu se poate adapta standardelor societății moderne? Creația artistică este singura eliberare.
Chiar dacă nu prea mai scriu despre arte marțiale asta nu înseamnă că nu le mai practic. Numele blogului rămâne același, deoarece mă consider un luptător, un shaolin, cu depresii sau fără. Bineînțeles că vor mai fi pe viitor și articole despre metode de antrenament sau despre alte subiecte ale artelor marțiale, doar că în momentul de față mă concentrez asupra altor subiecte, mult mai profunde, mult mai tulburătoare și probabil mult mai plictisitoare pentru marea mulțime. Sunt perfect conștient că marea majoritate dintre cei care mai citesc una alta de pe aici nu sunt de acord cu mine și cu felul în care văd lucrurile. Sunt un liber cugetător și am dreptul să spun sau să descriu ceea ce gândesc. Sunt un fel de Joker al zilelor noastre care nu-și găsește locul în această lume sintetică și decăzută (apropo de asta, filmul a fost o capodoperă, o creație de geniu pot spune). Am devenit blogger deoarece e gratuit, nu costă nimic, iar în același timp e o metodă bună de a mă descărca, de a scrie despre tot ce mă apasă și despre tot ce gândesc. De asemenea e o metodă bună și eficientă prin care comunic cu oamenii, cu lumea.
După multe articole mă simt epuizat, psihic și emoțional, deoarece pun mult suflet în ceea ce scriu. Îmi este mult mai ușor să-mi exprim astfel sentimentele decât să vorbesc cu cineva față în față, chiar și cu o persoană cunoscută. Ce pot să spun... așa sunt suntem noi ăștia mai ciudați, timizi, retrași, anxioși și depresivi. Se pare că anii de antrenament au întărit fizicul în special, mintea rămânând aproape la fel de firavă și sensibilă precum în copilărie. Altfel spun, pe acest blog temele descrise oscilează undeva începând de la spiritul războinicului neînfricat și până la tipul întunecat și panicat de propriile trăiri anxioase.
Cam despre asta ar fi vorba. Dragul meu cititor rătăcitor dacă te-ai aventurat pe aici îți urez un călduros bun venit în lumea mea; în lumea gândurilor mele; în lumea minții mele; în lumea lui Joker; în lumea războinicului tăcut; în lumea lupului singuratic; pe tărâmul Shaolinului întunecat.

Despre haosul din jur

"E înfiorător să ai chef s-o iei din loc, dar să nu ştii unde ai vrea să ajungi." - Sylvia Plath

Se spune că tot ce se întâmplă e cu un scop. De asemenea se mai spune că totul are o consecință, orice acțiune are o reacțiune, cauză și efect cum s-ar zice. Se spun multe, chiar foarte multe. Trăim în acele vremuri când avem aproape totul în fața noastră dar cu toate acestea suntem mai nefericiți decât oricând înainte de toate acestea. Ce e alarmant e faptul că pe plan psihic pe zi ce trece tot mai mult crește rata diagnosticului cu depresie și anxietate, iar pe plan fizic sunt din ce în ce mai mulți bolnavi de cancer. Trăim în acele vremuri când mai mulți oameni mor din cauza sinuciderilor decât pe vremea când mureau oamenii din cauza războaielor. O altă observație ciudată este faptul că mai mulți mor din cauza bolilor cauzate de obezitate și mâncare de calitate proastă decât pe vremea când domnea foametea. Mai are rost să enumăr?
Trăim în acele vremuri când avem acces la informație și cu toate acestea alegem în mod inconștient nepăsarea și ignoranța. Refuzăm să cercetăm, mai bine credem orbește tot ceea ce ne oferă alții pe tavă. În loc să acționăm noi, mai bine așteptăm salvarea din altă parte, de la străini, din ceruri, din galaxie, sau din altă parte.
Cel mai important ar fi să putem trăi cu adevărat momentul prezent. Totul în prezent se întâmplă, trecutul s-a dus de mult, iar viitorul încă nu a ajuns. Aici și acum, asta este totul. Putem privi fluxul mental ca pe un infinit șir de imagini, gânduri, senzații, etc. Unele dintre acestea sunt plăcute, altele mai puțin plăcute, unele crează bucurie, altele anxietate, ș.a.m.d. E un haos total ce se întâmplă la nivel mental, o adevărată nebunie. Acest haos are loc atât în exterior, în lumea în care trăim, cât și în interiorul nostru, în lumea noastră mentală. După cum spuneam, fluxul mental e un lung șir de gânduri, senzații și stări ce vin și pleacă, fără oprire. Dar ce este interesant este faptul că în acest șir de gânduri putem observa din când în când, chiar dacă pentru o mili-fracțiune de secundă, acel ceva minunat care oferă liniștea adevărată, acel moment în care putem înțelege cine și ce suntem, chiar dacă pentru jumătate de secundă sau mai puțin, după care uităm totul. E un adevărat miracol când experimentăm aceasta. Unii reușesc prin intermediul drogurilor, alții prin meditație, poate unii cu ajutorul rugăciunilor. Oricare ar fi metoda aleasă, ideea e că stările mentale pot fi influențate în mod conștient, iar conștiința poate urca la trepte superioare, sau din cauza nebuniei poate coborî la altele inferioare. E precum un cuțit cu două tăișuri. Ca exemplu de comparație aș putea spune că e ca și atunci când observați un imens banc de pești, înotând cu milioanele, iar la un moment dat observați în mulțime acel pește marcat cu un semn pe care l-ați ținut cândva în mână; îl vedeți pentru o secundă doar, poate chiar mai puțin, după care îi pierdeți urma. În acel timp scurt, dacă mă pot exprima așa, experimentați cele mai ciudate stări, dar în același timp și cele mai plăcute.
Viața ne învață multe, atât lucruri bune cât și rele. Mediul ne modelează într-una, la fel cum oamenii din jur ne influențează, atât pozitiv cât și negativ. Ceea ce rămâne de făcut sau de urmat e alegerea noastră, iar această alegere o facem atât în mod conștient cât și inconștient de cele mai multe ori. Important e să putem conștientiza din timp dacă calea pe care mergem e bună sau nu, să putem repara ce am stricat în trecut, stricăciune ce are efecte până în prezent ca un ecou. O veche zicală chinezească spune în felul următor: "calea este chiar sub picioarele tale".

Poezie despre nebuni

Poezie despre nebuni


Singuri în camerele lor, așa stau nebunii
Privind fiecare în gol, văzând universul,
Piele și os, zdremțuroși, dar cu spirit mai mare decât colosul
Pentru restul nu suntem decât proștii, ciudații.
Ochii noștri sunt goi, la fel cum suntem noi pe dinăuntru
La orice întrebare importantă răspunsul nostru e neutru.
Suntem doar ceea ce am fost făcuți să fim, îngeri decăzuți
Pentru foarte mulți pe care i-am cunoscut, doar oameni dispăruți,
Pierduți, fără speranță, cerșetori de atenție...
Suntem poate nepricepuți, fără echilibru de balanță, sfâșietori din detenție...

Nu suntem nici negri și nici albi
Nu suntem nici mici și nici mari.
Noi am plâns pe vremea când toți s-au bucurat
La nimic valoros cu adevărat nu am aspirat,
Noi râdem atunci când alții plâng
Nu ne mai sperie nimic, nici om și nici vreun gând,
Când toți vorbesc pentru noi e noapte
Iar când noi vorbim nu se aud în jur nici șoapte.
Tot ce vroiam cândva a fost doar un pic de iubire
Nicidecum cadouri ca despăgubire...
Vorbesc cu multe prezențe absente, cu spiritele amintirilor dragilor mei străbuni
Sunt doar eu cu mine, doi nebuni izolați povestind despre nebuni.

Lupta cu demonii (2)

"În mine toate amintirile te-așteaptă. De-aceea mi-i privirea stranie și dreaptă." - Demostene Botez.

Lupta nu a încetat și niciodată nu se va opri. Ultima dată când demonii au atacat am descris șcenariul în felul următor: Lupta cu demonii (1). De atunci lupta a continuat neîncetat, cu mici pauze, dar fără să apară razele unui armistițiu pe orizont sau mirosul păcii definitive. Nu se va opri niciodată această bătălie, indiferent de circumstanțe sau de împrejurări.
Eu sunt o ființă unică în această lume, un colecționar de gânduri, totul ascuns în întunericul din mine, departe de ochii lumii; arăt doar ceea ce consider că trebuie văzut. Tu nu vezi ce văd eu și nu simți ce simt eu. Am ales calea războinicului singuratic din mai multe motive, toate bine întemeiate. Sunt incapabil să iubesc într-o lume plină de ură, sunt incompatibil cu stilul de viață modern, iar oamenii din jur, marea lor majoritate, sunt doar niște zgomote deranjante de cele mai multe ori. Întunericul din mine e atât de mare încât are puterea unei bestii. Din această cauză, de teamă, trebuie să o ascund. Lupta cu demonii continuă; lupta cu demonii mei...
Când o mână invizibilă apasă pe umeri prea mult timp, insistând, nu poți face altceva decât să înduri în tăcere. Toate acele urlete care îți vine să le scoți pe gură cât ai putea de tare le elimini printr-o tăcere perfectă. De ce se aude liniștea și tăcerea așa de tare? Exact din cauza asta. În astfel de clipe realizezi că nu suntem făcuți să conviețuim, ci să supraviețuim.
Singurătatea este un mod a fi, un fel de stil de viață. Singuri ne-am născut și tot singuri și vom muri. Nu a fost nimeni alături de noi și nici nu va fi, sau și dacă totuși este vreo prezență în apropiere tot nu poate percepe lucrurile așa cum o facem noi.
Gândurile noastre ne definesc, iar mediul din jur ne modelează. Nu există om bun sau om rău, există doar oameni care au devenit buni sau răi datorită mediului în care au trăit. Psihologic vorbind, copiii nu seamănă cu părinții, ci seamănă cu relația dintre aceștia.
În cazul meu particular am 3 tipuri de personalități care îmi definesc caracterul. Prima dintre aceste personalități este tipul cu planuri ascunse, care din umbră manipulează treburile în favoarea lui. Pentru el oamenii nu înseamnă nimic, sunt doar simple instrumente pentru ca el să-și atingă scopurile. Știe perfect ce butoane trebuie să apese în cazul fiecărui om. Acest caracter l-am denumit simbolic Joker, după cunoscutul personaj din benzile desenate DC Comics. A doua personalitate este una foarte calmă, plină de compasiune și de bunătate. Când acest tip de personalitate domină, atunci oamenii se simt bine în jurul meu, sunt liniștiți și le place să mă asculte. Acest caracter l-am numit Buddha, nu are rost să mai explic motivul, e evident. Ultimul caracter este cel care domină de cele mai multe ori. Este personajul deprimat, pesimist, fără un țel anume, fără mari planuri de viitor și fără prea multe plăceri. Acest personaj preferă singurătatea mai mult decât compania oricărui alt om, îi place izolarea, și într-un fel sau altul este oarecum fericit în nefericirea lui. Caracterul acesta l-am denumit simbolic Emil Cioran, deoarece gândirea lui seamănă foarte mult cu cel al marelui filozof. Cine nu înțelege profunzimea acestor rânduri va crede că sunt un schizofrenic bipolar nebun, dar nu e așa. Nu am probleme mentale și sper să nici nu am. Ideea e că marea majoritate dintre noi avem într-un fel sau altul mai multe tipuri de "personalități" care ne definesc stările de spirit. Cine nu înțelege asta nu poate să înțeleagă nici lupta cu demonii.
Ceea ce am observat eu în urma anilor, este faptul că oamenii se agață orbește de un scop iluzoriu. Fac toate acestea pentru a avea activitate, ocupație, prea puțini conștientizând de ce fac ceea ce fac. Totul este iluzoriu și trecător, nimic nu are o stare generală, o formă proprie. Lumea arată așa pentru că așa o percepem. Toate ambițiile noastre sunt o perdere de vreme dacă e să o luăm așa. Toată plăcerea savurată e temporară, de moment doar. Când realizezi că toată mizeria asta nu e altceva decât un teatru ieftin ce mai rămâne de făcut? Unde mai poți găsi bucurie? De cine te mai poți apropia și cine te mai poate înțelege? Singurul refugiu adevărat rămâne retragerea in tine însuți, dar în toată această retragere trebuie să te confrunți cu demonii, care nu vor să te lase în pace.
Lupta cu demonii este adevărata luptă pe care trebuie să o duc, atât eu cât și restul, doar că marea majoritate nu conștientizează aceasta. De cele mai multe ori mi scârbă să mă uit în oglindă, urăsc să-mi văd acolo adversarul cel mai de temut. De multe ori găsesc liniște plimbându-mă singur într-un cimitir pustiu; știu că acolo se termină visele, orgoliul, lupta, și omul în sine. E oarecum pacea eternă după care suntem însetați în subconștient.
După cum spuneam, lupta cu demonii continuă, iar aceștia devin din ce în ce mai agresivi. Toate stările negative, depresiile, anxietatea, etc., toate acestea sunt cele mai mari dificultăți cu care se luptă introvertiții, inteligenții, singuraticii, noncomformiștii, și nu în ultimul rând filozofii. Lupta aceasta nu se va opri niciodată...