Convorbiri cu mine (3)

"Eşti fericit când ai linişte în coliba ta." - Ioan Slavici

Acesta este cel de-al treilea articol din seria "Convorbiri cu mine". Convorbirile cu mine sunt o trilogie, un fel de destăinuire ca să spun așa. Primul articol puteți reciti de aici, iar cel de-al doilea de aici. Imaginea alăturată cu Joker privind în oglindă reprezintă foarte puternic subiectele dezbătute de mine în aceste articole. Nu sunt vreun fanatic psihopat și nici nu încerc să cerșesc atenția sau mila cuiva prin aceste scrieri, am mai precizat asta și voi preciza mereu, căci de multe ori mi se reproșează că asta aș face. Mă victimizez, că sunt ca o p###ă, că nu am c***e, sunt doar câteva dintre vorbele reproșate, și nu de oricine ci de persoane foarte dragi și din cercul apropiat.
După cum spuneam, oameni foarte apropiați îmi reproșează astfel de vorbe. Oameni care nu au trecut, nu trec și nici nu le doresc pentru nimic în lume să treacă prin ce trec eu. E ușor să dai tot felul de sfaturi aiurea și să critici atunci când ai pe umerii cui să-ți verși lacrimile la nevoie, nu-i așa? E ușor să vorbim de atașament atunci când dumitale nu ești atașat de nimeni, ci ai tot felul de vise megalomane de a te îmbogăți și de a ajunge nu știu cine. E ușor să privești pe alții de sus, uitând de faptul că tu de mic ai avut toate condițiile pentru o viață bună.
În ultimii ani am rupt foarte multe legături, din păcate. Oameni pe care mereu îi respectam au ajuns să-mi întoarcă spatele (unii chiar la greu), lăsându-mă baltă în toate nenorocirile mele. M-au m##t cu alte cuvinte, zis așa pe românește. Printre astfel de oameni se numără atât vecini cât și prieteni apropiați (cărora mă adresam mereu cu termenul de "frate"), și nu în ultimul rând neamuri și rude apropiate. Aceste neamuri, majoritatea dintre ei fiind oameni realizați (cu funcții, mașini, bani, firme, etc.) obișnuiau să colinde și să frecventeze casa mea pe vremea când eu eram mic. Veneau mai tot timpul cu mâinile în buzunare iar la plecare aveau câte două sau trei plăși cu fructe, legume, carne și tot ce mai aveam pe vremurile acelea, căci erau altfel de vremuri, ai mei își permiteau să țină animale, să lucreze grădina. Nu-mi pare rău pentru toate aceste bunuri date, nu reproșez nimic. Sunt conștient de faptul că toți avem probleme și cam nimeni nu o duce chiar așa de bine în zilele noastre, dar totuși oare chiar așa greu ar fi să mai sunăm odată și noi să vedem ce mai face nenorocitul acela cu tot cu nenorocirea lui? Chiar așa mult costă un apel? Eu un nimeni în drum îmi permit să vorbesc nelimitat, atunci ei dita mai oamenii realizați și bazați nu își permit? Misterioase sunt căile domnului.
Bunicul meu a murit când eu aveam 5 ani, lăsând în urma lui multă suferință în familia mea. A fost ca un cutremur psihologic, dezechilibrând familia mea, iar pe mine afectându-mă inconștient, fără ca eu să-mi dau seama, pecetluind viitorul meu destin pentru totdeauna. Un alt șoc puternic atât pentru mine cât și pentru persoanele feminine din familie a fost faptul că tatăl meu a devenit alcoolic, un bețivan notoriu și decăzut, care după vreo 15 ani de beții și scandaluri intense s-a stins, lăsând un gol imens în noi toți.
În toți acești ani am văzut mai multe lucruri rele decât bune în familia mea. Am văzut cum omul este cuprins de tristețe și suferință. Am văzut cum omul devine o fiară însetată după sânge. Am văzut cum masa de altă dată unde cândva se mânca în grup devine din ce în ce mai pustie, pierzându-și stăpânii și la propriu și la figurat. Am văzut râuri de lacrimi curgând în voia sorții, dar am văzut mult prea puține zâmbete. Și ce e mai dureros este faptul că am văzut cum omul, cu tot cu ambițiile și realizările lui, se ofilește ca o floare, devenind o plantă uscată, demnă de toată mila.
Dar cu toate acestea am avut parte totuși și de lucruri frumoase. Cea mai frumoasă perioadă a vieții mele a fost perioada anilor 90 și începutul anilor 2000. Era aceea perioadă în care puteam zâmbi încă, nefiind afectat de nimic din jurul meu. Jucam aproape zilnic fotbal pe stradă cu ceilalți copii din vecini. Eram vesel, vioi și plin de viață. Acasă nu era nici un stres. Nu era tehnologie ca și astăzi, telefoane smart și alte minuni, și totuși eram fericit, fără să am habar de asta. Tatăl meu m-a învățat arta pescuitului, mama mă ajuta cu temele, iar despre bunica aș putea să scriu o carte întreagă. Ea a fost și este singura persoană de care sunt mai mult decât atașat. Ea e totul pentru mine. Ea m-a învățat toate lucrurile bune și datorită ei sunt astăzi omul care sunt, cu bune și cu rele. Am făcut cu ai mei călătorii în Ungaria, am vizitat Budapesta, am fost la grădina zoologică, am văzut lucruri la care alți copii pe vremea respectivă numai visau. Și cu toate acestea totuși unde s-a ajuns... Dulce copilărie, prea repede te-ai dus și te-au înlocuit cu un thriller ciudat cu înclinații spre horror.
Tare mult mi-ar place să mai pot percepe lucrurile la fel cum o făceam atunci, în anii 90, anii copilăriei mele frumoase de mult apuse. A-și da orice numai să mai pot retrăi încă odată toate acele amintiri frumoase, să-i pot vedea pe toți vecinii, nașii și cunoscuții care astăzi nu mai sunt, să-mi pot vedea strada cu aceeași privire ca și atunci când eram copil. Nu pot uita de toate acele desene minunate ce vizualizam pe atunci pe Cartoon Network sau pe canalele nemțești RTL2 sau Pro7. Nu pot uita de Batman, de Son Goku, de Pokemon sau de Digimon. Nu pot uita de absolut nimic. În biblioteca mea de cărți un raft special este pentru toată colecția mea de reviste Marvel, albume cu abțibilduri, cartonașe și cam tot ce colecționam în copilărie. Am albume cu timbre, monede vechi, cartușe din al doilea război mondial, melc fosilizat în piatră și tot felul de minuni. Datorită acestor obiecte, și nu numai, toate senzațiile, aromele și trăirile din copilărie sunt încă vii în mine. Aceasta este una dintre puținele lucruri bune din viața mea.
Familia mea s-a destrămat sub privirile mele de copil. Totul s-a întâmplat în așa fel de parcă ar fi fost programată toată treabă. Fiecare ceartă parcă avea calculată deja consecința pentru viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Și nu numai certurile ci absolut totul, căci toate au contribuit la acest declin. La toate speciile, la fiecare trib, începând din vremuri imemorabile și până în prezent, familia a fost și este cel mai important element. Dezintegrarea sau pierderea familiei sunt cele mai mari pierderi. Fiecare membru contează.
Nu există durere mai mare pe această lume decât să-ți vezi persoana iubită cum suferă și cum se stinge câte puțin în fiecare zi, iar tu nefiind capabil să faci ceva, sau orice ai face finalul fiind tot nefericit. Persoana iubită poate să fie copilul tău, careva dintre părinți sau bunici, partenerul sau partenera de viață, cu alte cuvinte persoana la care ții cel mai mult și de care ești cel mai atașat. Nu știu, este o pedeapsă divină, un răspuns al universului, karma dintr-o altă viață? Habar n-am. Cert este că e cea mai pură și cumplită formă a suferinței. Te doare de-ți vine să mori. În acele clipe de agonie sufletească ești capabil să faci orice. Ți-ai da și viața doar ca să-ți poți salva persoana iubită. Și cu toate astea tot nu rezolvi nimic... Rămâne să te consumi până te îmbolnăvești. Eventual îți găsești refugiul în droguri, băutură, calmante sau altceva. Faci orice doar ca să evadezi din realitate. Oare cine a inventat suferința privește acum cu satisfacție deplină?
Mereu vroiam să scriu un articol despre depresie, dar nu cred că mai e nevoie căci aceste 3 articole reprezintă declarația concretă a depresiei. Această trilogie de convorbiri reprezintă cel mai puternic strigăt al unui om tăcut. E propriul meu război cu viața, un fel de "Mein Kampf", neavându-l pe Hitler ca protagonist ci pe Joker. E evadarea mea, scrisul, supraviețuirea mea în această mizerie. E trăirea într-o continuă iarnă, cu scopul de a aștepta cândva primăvara, doar că această așteptare se amână încontinuu. Și deja de ani buni așa trec zilele, săptămânile și anii. Pot afirma că mai mult de jumătate din viața mea mi-am trăit în acest fel, rătăcit într-un tunel întunecat și infinit, căutând lumina, ieșirea, dar fără succes. Poate o să scriu totuși un articol și despre depresie, cândva, în viitor, dar până atunci rămâne supraviețuirea într-o lume rece.

Convorbiri cu mine (2)

"Dintre toate cuvintele triste, pronunțate sau scrise, cele mai triste sunt acestea: "S-ar fi putut întâmpla"." - John Whittier

Ultima dată când am vorbit cu mine însumi am reușit să răscolesc tot felul de amintiri, gânduri și senzații, toate îngropate de mult. Am reușit să reaprind flăcări de mult stinse, dar ale căror fum încă nu ieșise din camera minții mele. Primul articol puteți reciti de aici. Poate în primul articol nu am menționat, pentru că am uitat, faptul că prin aceste scrieri nu încerc să trezesc mila nimănui și nici să cerșesc atenție sau altceva. Adesea sunt acuzat că mă victimizez, dar nu fac acest lucru, mai ales nu prin scrierile de pe blog. Pentru mine toate aceste lucruri sunt o oarecare formă de eliberare.
În primul articol "Convorbiri cu mine" am vorbit în general despre prima dramă a vieții mele, despre pierderea bunicului meu. A fost cu foarte mult timp în urmă, dar acele amintiri și senzații încă sunt la fel de vii în mine. Aveam 5 ani când bunicul a murit. S-a sinucis... Odată cu înaintarea în vârstă am început să observ o oarecare formă de suferință la tatăl meu, bineînțeles cauzată de pierderea tatălui său, a bunicului meu cu alte cuvinte. Mereu începea să lăcrimeze când venea cumva vorba de el, sau dacă trebuia să aibe loc ziua lui sau orice altceva ce ar fi avut vreo legătură cu el. După vreo 7-8 ani aproximativ de la moartea bunicului meu, au început să se întâmple lucruri stranii. Erau stranii pentru mine. Nu vă gândiți la fantome sau la paranormal că nu e vorba de așa ceva. Ce vreau să spun este faptul că tatăl meu, care înainte nu băuse mai deloc, dintr-o dată a căzut în patima alcoolului. La început nu ne-am dat seama, nici eu, nici mama și nici bunica. Venea de la lucru și imediat se și culca și lua somn, fără prea multe vorbe sau altceva. El care înainte făcea de toate pe acasă, se ocupa de animale, grădină, etc., dintr-o dată o început să i se rupă de tot și de toate.
Bineînțeles că a început să aibe probleme și la locul lui de muncă din cauza asta, dar despre toate acestea noi acasă nu știam nimic până într-o zi când un coleg de-al lui a vorbit cu mama și i-a spus totul despre ce face tatăl meu. Acest om, cândva bun prieten cu tatăl meu, consătean și coleg de lucru în același timp, fără să judece sau să reproșeze ceva, a spus doar să încercăm cumva să vorbim cu el sau să facem ceva că nu va fi bine deloc dacă continuă așa. Și normal că nu a fost să fie bine. Au început să apară scandalurile, din ce în ce mai des și cu intensitate tot mai mare. Bunica mea, care era mama tatălui meu, a plâns ani de zile din cauza durerii și a rușinii. Eu între timp am început liceul, sau cum îmi place mie să numesc aceea perioadă a vieții mele: cei 4 ani de groază. Da, erau 4 ani de groază cumplită. Nu mi-a plăcut școala niciodată, nu mi-a plăcut să fiu între mulți oameni, mai ales printre cei pe care nu îi cunoșteam sau cu care nu aveam puncte comune sau tangențe. În acești 4 ani de liceu, ani în care acasă veșnic "ardea casa", la școală eram mereu persecutat și batjocorit de șmecherii clasei. Pentru că eram singurul băiat maghiar din clasă eram pentru unii cea mai râioasă broască. Au fost 4 ani în care chiar dacă nu zilnic dar săptămânal am auzit celebrul "bozgor" sau "ungur împuțit". Abia am așteptat să treacă anii de liceu, erau niște ani de groază. Nu îmi puteam găsi locul niciunde. La școală îmi era teamă și scârbă să merg pentru că știam că voi fi umilit și batjocorit, iar acasă știam că iară o fi tură de ceartă când ajunge tata de la muncă rupt în gură de beat. Eram un mustăcios slab cu brațele precum coada de mătură, îmbrăcat prost și fără nici un fel de stil, fără nu știu ce freză wow și fără vreun aspect atrăgător. Practic eram un fel de copil bătut de soartă al cărui viață se scurgea de pe o zi pe alta. Eram supărat pe lumea asta, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate astea. Nu vroiam să accept faptul că tatăl meu, care cândva era muzicant și un om foarte apreciat și respectat în comună, terminase prin a ajunge un bețivan scandalagiu acasă, de râsul și de plânsul lumii. Nu puteam să accept așa ceva, și parcă nici acuma nu pot după atâția ani, cu toate că el nu mai este.
Ca să pot supraviețui în acest infern feroce aveam nevoie de un antidot puternic. Majoritatea la aceea vârstă erau preocupați cu distracții, cu fete, jocuri video și cu tot felul de astfel de activități. Fiecare făcea ce putea sau ce îi plăcea cu alte cuvinte. Eram și eu (și încă sunt) pasionat de jocuri, dar din păcate nu aveam nu știu ce calculator puternic care să-mi ruleze eficient jocurile noi apărute. Mă jucam și eu ce puteam. Dar asta nu era suficient. Aveam nevoie de altceva, ceva mult mai bun și cu un efect mai puternic. În acele zile eram foarte pasionat de celebrul serial de animație japoneză Dragon Ball Z, nu că acuma nu aș fi. Urmăream zilnic episoadele. Era ceva wow. Son Goku, Vegeta, Piccolo, și restul, toți atât de puternici. Eram uimit până la extaz de aceste desene, și încă mai sunt după atâția ani. Așa m-am hotărât să încep și eu să mă antrenez și să fac sport și să încerc să învăț arte marțiale. Am uitat să precizez că eram mereu pasionat de filmele cu Jackie Chan și Van Damme, de mic copil. Eram motivat la maxim. Am început să cumpăr tot felul de cărți despre arte marțiale de unde să mă pot inspira. Din cauza anxietății și a fricii mele am ezitat să merg undeva la cursuri, așa că am început să mă antrenez de unul singur. Am ajuns să studiez Kung-Fu până la urmă, stilurile Wing Chun și Shaolin. Și iacă tot asta fac și acuma, după 17-18 ani aproximativ, mă tot antrenez, acasă, singur, în propria mea mini-sală. Mulți mă admirau pentru asta, dar partea dureroasă e că niciodată nu am avut curajul să recunosc de ce am început să mă antrenez. Nu a fost niciodată vorba de vreo chemare spre asta. Era pasiune că eram tânăr și eram motivat și mult mai vioi decât acuma. Adevărul e că toate aceste antrenamente și sporturi pentru mine erau un fel de refugiu. Fugeam de tatăl meu, care mereu mă critica pentru asta, fugeam de alți oameni, fugeam de mine, fugeam de tot. Cu alte cuvinte toată această treabă cu artele marțiale era pentru mine un fel de activitate-drog care cumva reușea să mă țină sedat, ocupat și distras de la realitatea dureroasă. Din cauza asta nu am reușit niciodată să devin cineva în domeniu, cu toate că mulți îmi zicea să încerc să mă bag serios că am har și alte chestii din astea. Nu am făcut nimic pentru că niciodată nu a fost vorba de pasiune pură. Totul era doar o mascaradă, un refugiu.
Nu pot spune că nu am învățat lucruri bune din arte marțiale, dar toate își au prețul. Flexibilitatea, puterea fizică, abilitățile și tot ce am îmvățat pentru toate acestea am plătit un preț, pentru care unii încă arată cu degetul spre mine. Am ajuns să creez în mine un mare vid social, o foarte mare prăpastie între mine și lume. Toți au mers înainte, însă eu am rămas la fel, incapabil să fac ceva concret cu viața mea, incapabil să-mi găsesc o prietenă sau să-mi construiesc o relație sau o carieră. Odată cu înaintarea în vârstă, depresiile și stările de anxietate au apărut în număr tot mai mare, și continuă să apară. Am rămas exact același copil chinuit și traumatizat care eram la începutul liceului, doar că puțin mai călit sau mai distrus (nici nu știu cum să mă exprim serios).
După cum spuneam, anii de liceu despre care se spune că sunt cei mai frumoși ani, pentru mine au fost niște ani de teroare, atât din cauză că mereu eram batjocorit și umilit cât și din cauza faptului că acasă era mereu totul pe dos. Pe la început bețiile erau doar odată pe lună, cel mult de două ori, după care cam în fiecare weekend, după care zi de zi. Bineînțeles că și intensitatea lor a crescut în timp, și în același timp și gradul de stres. De multe ori simțeam că voi ceda, că o să sparg tot în jurul meu, inclusiv pe monstrul de taică-meu. În acele vremuri prin imaginea lui am văzut răul absolut, întruchiparea maleficului, cândcolo era și el un nefericit al sorții. Când ambulanța era prezentă la noi, când poliția, când nu știu care cunoscut să ne anunțe că iară îi mangă pe nu știu unde și îi picat pe jos. L-am văzut pe tatăl meu în ultimul hal, așa cum nimeni nu ar trebui să-și vadă un părinte. L-am văzut căcat și urinat pe el, vomitat, spart, julit, belit, chiar și bătut, cu haine murdare și rupte, cu un papuc lipsă, ș.a.m.d. De nenumărate ori o trebuit să merg după el să-l car acasă, fiind anunțat tot timpul de cineva. În toate aceste situații, bunica era acasă, plângând la culme, mama la lucru stresată și ea, iar eu cu nervii turați la maxim. Au fost momente când trebuia să o apăr pe mama sau pe bunica de apucăturile lui violente, iar în acele momente m-am bătut cu el, pardon, l-am bătut, pentru că el era deja praf și nu mai avea forța unui bărbat. Nu sunt mândru deloc de aceste fapte și nici nu recomand nimănui să recurgă la așa ceva, dar pur și simplu așa erau vremurile. Vremuri dure cer măsuri dure așa se spune. Eu eram stresat la maxim iar el pur și simplu și-o căuta cu lumânarea. Indiferent că vorbeam cu el urât, frumos, sau sub nici o formă (căci și din astea erau că treceam pe stradă unul lângă altul fără să ne salutăm, precum doi străini), nimic nu avea vreun efect. Pur și simplu continua să savureze alcoolul până când într-o zi de toamnă târzie i-a cedat organismul cu totul. Am fost ultimul care am vorbit cu el din familie și tot eu am fost ultimul care l-a și văzut în viață. L-am văzut în agonia morții, în ultimele lui clipe, cum se zbătea între viață și moarte câteva ore după care gata. S-a întâmplat în 2016. Memoriile sunt la fel de vii ca și cum ieri s-ar fi întâmplat totul.
Odată cu dispariția lui s-a terminat și violența și zbierăturile. În urma lui a rămas multă durere, multe amintiri triste și ruinele unei familii de altă dată. Totul s-a schimbat după moartea lui. Mama nu-și poate ierta faptul că nu era acasă când nenorocirea s-a întâmplat, iar bunică mea e într-o stare din ce în ce mai deplorabilă și cu sănătatea praf. Eu am rămas cu remușcări, îmi pare rău pentru faptul că l-am bătut, nu-mi pot ierta asta. După moartea lui stările mele de depresie și anxietate s-au accentuat foarte mult. De multe ori nu reușesc să le fac față și recurg la calmante. Despre ce s-a întâmplat mai departe voi descrie în următorul articol.

***

Convorbiri cu mine (1)

"Infernul începe acolo unde nu mai e nici o speranță." - Octavian Paler

Am fost și încă sunt călătorul care merge pe drumul fără de sfârșit. Cred că așa aș putea să mă descriu cel mai realist, artistic vorbind. M-am născut într-o zi de primăvară, fără să fi cerut. Am primit botezul și numele ce-l port, și multe altele, fără să le fi cerut. O grămadă de etichete și ștampile cum s-ar zice. Cam asta este începutul meu, așa în linii mari. Între început și sfârșit e cale lungă, iar pe tot parcursul acestui drum se întâmplă multe și mărunte. Unele sunt bune, altele nu. Dar ce este cel mai important este faptul că toate lasă urme, atât lucrurile bune cât și cele rele. În tot acest proces numit viață, călătorie sau misiune, sau oricum s-ar mai numi, cel mai important este mediul.
Caracterul oricărui individ ajunge să fie definit în cea mai mare parte de mediul în care trăiește. Bineînțeles că și moștenirea genetică și după aceea educația primită joacă un rol cheie, dar definirea propriu zisă este dată de către mediu. Dacă mediul este unul prietenos, atunci individul are toate șansele din lume să ducă o viață echilibrată. Dar în schimb dacă mediul este haotic și dezechilibrat, individul pe viitor va trăi cu traume și mereu va fi o dificultate pentru el să supraviețuiască în societatea modernă.
Pe când aveam 5 anișori bunicul meu s-a sinucis, lăsând un gol și o durere imensă în familie. Era începutul anilor 90, imediat după revoluție. Cu mintea mea de copil încercam să înțeleg pe vremea aceea motivul pentru care a recurs la acest gest. A fost primul meu contact cu moartea, și a fost la o vârstă destul de fragedă. Am fost ultimul din familie care l-a văzut în viață, înainte să plece și să nu să mai întoarcă veci. Pe vremea aceea nu am înțeles ce se întâmplă, nu că acuma aș ști mai multe. Eram copil, eram mic, poate chiar prea mic pentru așa ceva. L-am iubit pe bunicul meu foarte tare. Îl iubesc și acum când îmi amintesc de el, îmi lipsește enorm de mult. Niciodată nu l-am condamnat pentru ceea ce a făcut, ci mereu vroiam să pot înțelege oare ce era în capul lui, ce probleme o fi avut de o recurs la sinucidere. Plecarea lui în eternitate a produs un dezechilibru psihologic imens în familia mea. Aceste lucruri le-am conștientizat în ultimii ani. Moartea lui a fost precum un tsunami, după care valurile negre au lovit familia mea, producând pagube sufletești imense atât pentru părinții mei cât și pentru bunica mea, și nu în ultimul rând și pentru mine. Viitorul meu avea să se schimbe radical.
Nu sunt, nu am fost și niciodată nu voi putea fi genul de bărbat integru, stăpân pe sine și calculat, plin de încredere și însetat după succes, imagine masculină promovată de noul trend al societății moderne. Până pe la vârsta de 5 ani probabil că aveam toate șansele din lume să devin astfel, dar pe urmă toate șansele s-au evaporat ca fumul. Privesc în jurul meu, pe stradă, în parc, sau oriunde aș fi, observ oamenii, cunoscuți sau nu, și nu pot să nu mă gândesc la faptul că toți dintre ei o să moară într-o bună zi, indiferent cât sunt de veseli sau de optimiști în prezent. Nu pot să trec cu vederea faptul că toți acești oameni sunt doar siluete goale care într-o zi se vor strica complet și vor deveni niște rămășite, ruine ale unei existențe de mult apuse. Cum am ajuns să privesc lucrurile astfel? În cei 27 de ani de la moartea bunicului meu s-au întâmplat multe. Anxietatea a fost prezentă permanent, și încă e aici cu mine. De asemenea, de vreo 10 ani buni un alt monstru stă la pândă în întuneric și așteaptă să mă prindă cu garda jos precum un demon șiret. Uneori îi fac față, alteori nu, așa e depresia. Am avut de a face cu dependențe, eșecuri, frustrări, scandaluri și multe altele. Familia mea s-a divizat după care s-a destrămat complet, iar supraviețuitorii au ajuns precum soldații întorși de pe front.
Nu am avut un model masculin în familie despre care pot spune că era demn de urmat. Singura persoană de la care am primit cele mai importante învățături este bunica mea. Ei îi datorez în proporție de aproximativ 90% totul, atât zilele bune cât și zilele negre, atât reușitele cât și eșecurile. Lăsând la o parte drama bunicului meu, pot spune că am avut o copilărie frumoasă. Până pe la vârsta de 12-13 ani nu am avut absolut niciun fel de problemă. Chiar dacă era armonie în copilăria mea, acuma dacă stau bine să mă gândesc și să retrăiesc totul în mintea mea, întorcându-mă în trecut pot conștientiza faptul că toată armonia era probabil un teatru doar de dragul meu, ca să am o copilărie normală, cândcolo de fapt nimic nu era normal, părinții mei fiind stresați, frustrați și nemulțumiți. Cu alte cuvinte ceea ce vreau să spun este faptul că dacă stau bine să mă gândesc oarecum puteam simți deja de pe atunci cum un fel de forță negativă invizibilă începe să pună stăpânire pe familia mea, precum un fel de mucegai invizibil care câștigase tot mai mult teren pe zi ce trecea. Nu vorbesc de demoni sau alte chestii asemănătoare, să nu se înțeleagă greșit. Mă refeream strict la faptul că ceva începea să se întâmple în familia mea pe când eram eu mic, după moartea bunicului meu, ceva ce în nici 10 ani de la cele întâmplate avea să-l transforme pe tatăl meu într-un monstru alcoolic, pe mama mea într-o victimă a abuzurilor, pe bunica mea într-o bătrână copleșită de tristețe, supărare și boli, iar pe mine într-un depresiv retras și ratat.
Despre ce s-a îmtâmplat mai departe voi vorbi într-un alt articol.

***

Pastila de cianură

Pastila de cianură


Am în mână pastila mea de cianură,
Dulce armă, împotriva lumii armură...
Remediu contra nopților grele,
Antidotul meu contra stărilor rele.

Am în mână o bucățică mică de viciu,
Amară-i viața fără ea...
Vreau doar pacea,
Totul e în zadar, fără nici un beneficiu.

Am în mână doza mea de chin,
Pastila ce mă împinge spre declin...
Porția zilnică de durere,
Ce-o accept de bunăvoie.

Golul și negrul din om

"Cine a rătăcit şi a pătimit mult în lume, îşi găseşte bucurii chiar şi în durere." - Homer

De-a lungul vremurilor au existat diverse personalități care au vorbit despre trăiri spirituale profunde, experiențe ieșite din comun, toate acestea obținute prin rugăciune, post, ascetism, meditație, șamanism, etc. Aceste experiențe erau deseori numite mântuire, iluminare, trezire spirituală, nirvana, curățare, iar persoanele care au experimentat aceste trăiri sunt cunoscuți în tradiție ca fiind sfinți, iluminați, șamani, învățători sau maeștri spirituali, ș.a.m.d.
Scopul acestui articol nu este acela de a denigra aceste persoane, ci cu totul altceva. Toți acești maeștri spirituali au prezentat niște experiențe pozitive ca să zic așa. Ceea ce vreau eu să arăt în acest articol este acela că există astfel de experiențe sau trăiri spirituale dar care tind spre polul opus, adică spre negativ. E posibil ca trăirile spirituale, atât cele pozitive cât și cele negative, să nu fie altceva decât unul și același lucru. E posibil ca cele pozitive să fie alea reale, iar cele negative să nu fie altceva decât primii pași spre nebunie și disperare. Habar n-am.
Am experimentat niște chestii ciudate în ultimul timp. S-a întâmplat de vreo 3-4 ori cam așa. Erau ca niște revelații, doar că în loc de ceva pozitiv răspunsurile primite erau total la polul opus. Cele povestite aici sunt din experiențe personale. S-a manifestat în felul următor. M-am pus seara în pas și mă pregăteam să adorm. Totul era sub control. Nu aveam nici un fel de episod depresiv sau vreun atac anxios. Cu alte cuvinte totul era ok. Dintr-o dată totul a luat-o razna. M-a cuprins o stare de groază teribilă, ca și cum urma să mor în clipele ce urmează. Am simțit cum parcă patul mă înghite, cum totul se întoarce împotriva mea. Era precum un coșmar, doar că totul era real. În acele clipe de groază singurul lucru ce am putut simți era acela că nu sunt nimic, atât eu cât și restul omenirii. Indiferent ce facem sau cum facem, că suntem răi sau buni, negrii sau albi, toate sunt irelevante căci același sfârșit ne așteaptă pe toți, iar odată cu sfârșitul se încheie totul. Nu există viață de apoi și nici reîncarnare. Totul se întâmplă într-o clipă scurtă, iar viața oricât de lungă ar părea și plină de sens, în realitate însă nu valorează nici cât doi bani. Lipsa unui sens în filozofie se cheamă nihilism.
Toată aceea groază teribilă ce mă ataca în acele clipe, gândurile acelea bolnave de vinovăție, neîmpăcări cu trecutul, amintiri din copilărie (atât bune cât și rele), dezamăgirile prezentului, teama de viitor, toate acestea parcă veneau ca gloanțele dintr-o mitralieră în fața plutonului de execuție. Rând pe rând eram lovit de toate aceste senzații și trăiri negative, cu o intensitate de nedescris. Nu credeam că poate să existe așa ceva. O teamă de moarte de nedescris o avut toată această experiență.
Nu mai e o noutate că sunt un om mai întunecat. De mic copil am avut probleme de anxietate iar de ani buni și depresia a intrat în viața mea. Tulburările de somn nu mai sunt nici ele o noutate. Nu fac pe victima sau pe milogul, să nu se înțeleagă greșit. Emil Cioran, marele filozof pesimist, de tânăr avea probleme de insomnie, iar asta ulterior a condus la depresii puternice, și de aici s-a născut toată filozofia lui întunecată și pesimistă. E posibil ca aceste experiențe avute de mine să nu fie altceva decât rezultatul negativității din mine, frustrări acumulate în timp, lipsuri și neajunsuri, traume, disperări și tot felul de alte gânduri. Dar e posibil să nu fie așa. Eu cred că revelațiile sau oricum le-aș numi erau reale. Toate dovezile științifice indică spre inexistența sufletului. Toate trăirile noastre nu sunt altceva decât reacții chimice din creier. Mintea e doar un produs al creierului, și nu invers. Nu suntem altceva decât niște goliciuni care speră la bine, dar ceea ce urmează să vină asupra noastră e doar întunericul.
Sunt două modalități prin care se poate supraviețui în acest haos, căci da, toată această mizerie numită existență nu e altceva decât un haos, o furtună, o anomalie. Noi suntem o anomalie, un accident. Poți să fi un om de rând care are un serviciu, familie, prețuiește banii și lucrurile materiale, sau poți să devi un altfel de supraviețuitor, liber cugetător sau artist. Arta este singura salvare din groaza existenței, singura modalitate prin care se poate suporta acest chin, această tortură numită viață. Ca artist ești nemuritor prin creație. Scrisul, pictura, muzica, toate acestea sunt cea mai eficientă modalitate de eliberare a suferinței. Cele mai mari opere de artă să nu credeți că s-au născut din fericire. Nici vorbă! Toate marile opere, picturi celebre, muzică clasică de altă dată (nu mizeriile de astăzi), toate s-au născut din suferința artistului. Toată literatura universală prezintă cumva drama existenței umane, transpusă prin diverse personaje, ceea ce exprimă cumva pe ocolite viața personală al scriitorului.
Am văzut și am simțit golul și negrul din om. Am fost acolo și știu despre ce vorbesc. Mulți o să mă creadă nebun sau pur și simplu nu o să creadă nimic din ce scriu aici. Acest blog avea cândva ca scop să devină cartea virtuală al unui shaolin, dar din păcate cu timpul a devenit jurnalul unui depresiv melancolic. Oricine vă vorbește despre speranță și alte minuni de după moarte ori e șarlatan, ori e ignorant, ori prost, ori vă minte, conștient sau nu. Nu există nimic înafara momentului prezent. Trecutul s-a dus, definitiv. Viitorul încă nu e aici. E doar prezentul, iar finalul e același pentru toți. Furnici și oameni, suferința cu toții o percepem la fel, iar după ce ne-am închis ochii nu ne va aștepta nimic. În mormânt e doar moarte și atât. Asta-i omul, o goliciune, un nimic. Trăim cu speranța, sau mai bine zis sperăm la bine și ne așteptăm la rău.

În căutarea fericirii (1)

"Suma totală a nenorocirilor care încă nu ni s-au întâmplat se numește fericire." - Romulus Dianu

Nu cred că există om pe această lume care să nu-și dorească fericirea. E pur și simplu de neconceput. Fiecare om își dorește să fie fericit. Unii găsesc fericirea în diverse experiențe, cum ar fi călătorii sau alte activități; alții o găsesc în diverse obiecte, mașini, calculatoare, obiecte de colecție, etc. Marea majoritate o găsesc prin întemeierea unei familii, crescând copii, ș.a.m.d. Mai există și o categorie de persoane pentru care fericirea e doar un simplu concept, ca orice altceva. Din păcate sau din fericire, nu știu cum să spun, și eu fac parte din categoria acestor persoane. Mă consider un filozof, sau liber cugetător cum se mai zice. Asta înseamnă că mereu îmi bat capul și îmi pun diverse întrebări. Începând de la curiozități legate de existență și până la noțiuni abstracte cum ar fi sensul vieții, îmi pun tot felul de întrebări, bineînțeles lipsite de sens pentru omul obișnuit și mediocru.
Cei mai mulți oameni, adică cei obișnuiți, nu își pun prea multe întrebări legate de existență. Ei nu cugetă, nu au nelămuriri și gânduri. Pentru aceste persoane cea mai mare fericire în viață înseamnă cariera, banii, căsnicia, copiii, reușita în viață, succesul, ș.a.m.d. Putem să și observăm de aici ca și o concluzie, că majoritatea marilor gânditori au trăit în singurătate sau în mizerie. Un om care cugetă intens este considerat un fel de ciudat; el nu se integrează ușor în societate, sau aproape deloc. Ideile lui sunt mult prea "antilumești", iar din această cauză integrarea devine o adevărată provocare sau o imposibilitate. Revenind la fericire, după cum spuneam cei mai mulți oameni care se consideră fericiți sunt aceia care nu cugetă deloc, adică acei oameni obișnuiți pentru care totul are sens pentru că așa spune religia sau doctrina politică, familia înseamnă totul iar banii sunt sursa vieții. Când nu te regăsești printre astfel de oameni te mai poți considera oare fericit?
Cred că s-a înțeles cam unde vreau să bat. Concluzia în linii mari e că fericirea e doar o iluzie, ca orice altceva. E o stare trecătoare ca oricare alta. Probabil v-ați prins, sunt nihilist, filozofic vorbind. Sunt un fel de Nietzsche trăind în secolul 21, o perioadă care nu mi-e deloc potrivită, nici ca timp și nici ca și locație. Vorbind în numele meu, consider că toți acei oameni care se declară fericiți au cumva un fel de "Low IQ", adică din punct de vedere cultural sau intelectual sunt mediocrii. Să nu se înțeleagă greșit, nu vreau să jignesc pe nimeni. Toți avem dreptul să fim fericiți, doar că nu toți reușim asta. Un om care intelectual, mental și spiritual este mult peste majoritatea mediocră va conștientiza faptul că fericirea nu există. E doar o iluzie a minții, un fel de produs mental, ca și un sistem de autoapărare la nivel mental împotriva factorilor externi care ne-ar putea bruia tot echilibrul psihic. După cum spuneam, oamenii simpli nu-și pun prea multe întrebări. Atâta timp cât ei au bani, succes, mașini, femei frumoase, etc., totul e perfect, atunci se declară fericiți. Dar să nu uităm un lucru: succesul meu peste 100 de ani va fi nesimnificativ, femeia mea frumoasă va fi o bătrână plină cu riduri peste ceva timp și după aceea doar un schelet la fel ca mine, mașina va fi fier vechi, banii sunt doar hârtii care cum vin așa se duc. Altfel spus, totul e trecător, mai ales fericirea. Ce e real atunci? Răspunsul o să fie deranjant. Singurul lucru real este suferința. Oamenii obișnuiți după cum spuneam găsesc mai ușor fericirea decât un gânditor. Dar gânditorul conștientizează faptul că fericirea e trecătoare și iluzorie, pe când oamenii obișnuiți percep suferința profundă foarte rar. Un gânditor suferă aproape 24 din 24. Foarte mulți dintre cei cu dependențe de droguri sau de alcool din cauza asta se refugiază în așa ceva, ca să fie cumva anesteziați și să nu simtă golul din viața lor. Mulți gânditori și artiști erau pe vremuri niște alcoolici decăzuți, sau curvari, afemeiați, trăind o viață în desfrâu și excese. Toate astea ca să nu simtă aceea lipsă din viețile lor, completând astfel acel gol dureros, și simulând cumva fericirea oamenilor obișnuiți. Cu toate acestea puțini au găsit adevărata pace interioară, evitând și fericirea și suferința.
Fericirea este trecătoare, ca orice altceva. Cum vine așa se și duce. Are o durată, o viață cum s-ar zice. Pentru un mediocru durează o veșnicie, iar pentru un artist e probabil ceva invizibil și inexistent. Viața nu e dreaptă, și nici măcar nu a fost concepută să fie dreaptă. Totul depinde de noi, cum căutăm fericirea și unde o găsim.

Anxietate - lupta cu dușmanul invizibil (3)

"Frica ascute simțurile. Anxietatea le paralizează." - Kurt Goldstein

Așa cum am promis în cel de-al doilea articol despre anxietate, am revenit și cu partea a treia. Primul articol despre anxietate puteți să recitiți accesând acest link, iar al doilea articol accesând acest link. Nu cred că mai este un secret faptul că viața mea e pătată cu probleme legate de depresie și anxietate. Am încercat ani de zile la rând să ascund aceste lucruri de oameni și de lume, dar felul meu de a fi, limbajul trupului, comportamentul și alte elemente probabil că m-au dat de gol fără ca eu să fiu conștient de asta. Mereu credeam că dacă se va afla că am probleme de depresie și de anxietate lumea mă va privi inferior, slab, sau voi fi etichetat într-o perspectivă negativă. În toți acești ani mă confruntam cu rușinea că se va afla despre mine faptul că sunt atât de slab încât nu-mi pot controla viața și că nu-mi pot ține emoțiile sub control. Am ajuns să cred că cei care îmi erau apropiați și înainte, în trecut, cumva conștientizau calvarul prin care treceam, datorită atât problemelor de familie cât și a felului meu de a fi. Țin minte și acum, că în urmă cu vreo 10 ani sau poate mai bine, o mătușă cu care azi nu mai țin legătura mi-a spus ceva de genul: "cea ce ai trăit tu și trăiești încă nu vei putea uita niciodată și te va marca pentru tot restul vieții". Cumva am reușit să absorb toate aceste sfaturi și vorbe pesimiste, astfel încât au devenit ca niște tatuaje invizibile pentru mine. 

Ani de zile am încercat să deslușesc că oare ce se petrece cu mine. De ce sunt așa cum sunt? De ce nu sunt ca alții? De ce nu puteam să fiu și eu ca și restul copiilor din vechea mea copilărie? De ce nu puteam să fiu și eu la fel de fericit și de senin ca ei? De ce eram mereu speriat? De ce simțeam tot timpul aceea senzație înspăimântătoare de frică? Astfel de întrebări aș putea să-mi pun și la momentul prezent. De ce nu reușesc să fiu ca alții? De ce mi frică tot timpul de tot ceea ce urmează să se întâmple, chiar și de la cel mai nesemnificativ eveniment? De ce m[ stresez tot timpul pentru orice? De ce nu reușesc să construiesc și eu o relație cu cineva, la fel ca toți cei de vârsta mea cu care eram cândva coleg, prieten, vecin, etc.? Și întrebările pot continua până mâine... 

Dacă ani de zile am încercat să ascund aceste defecte de ochii lumii, dar iată că mi-a venit ideea să le arăt. De aia am scris aceste articole despre anxietate. Și tot din cauza asta scriu și celelalte articole de pe acest blog, legate de stările mele sufletești și de filozofia mea pesimistă asemănătoare cu ideile lui Cioran. Am ales de bună voie să arăt lumii fragilitatea mea fizică și emoțională, slaba mea fibră morală. Mi-am expus nevrednicia existenței mele. 

Anxietatea schimbă totul. Încerci să-ți găsești liniștea și fericirea în tot felul de căcaturi sintetice, începând de la diverse obiecte materiale și până la droguri, și totul pentru a amortiza starea de suferință sufletească. Cu timpul devi dependent de tot felul de chestii. Îți dezvolți tot felul de vicii și adicții. Tiparul comportamental ți se schimbă. Devi dependent de alcool, droguri, tutun, pornografie, masturbare, în esență cam de orice chestie vicioasă, atâta timp cât îți poate ține mintea ocupată și sedată de ghearele suferinței. Aaa da, am uitat să menționez de calmante. Poate acestea sunt singurele care chiar ajuta, cel puțin pentru moment. Începând de la medicamente homeopate, pastile pe bază de ierburi medicinale și până la pastile pe bază de chimicale, gen Extraveral sau Xanax... ideea e că ajungi să le cunoști pe toate, poate mai bine decât produsele de la alimentară. 

 Așa cum am promis în cel de-al doilea articol, voi dezvălui principalele metode folosite de mine împotriva stărilor de anxietate. Aceste stări anxioase sunt mereu prezente, poate 80-90% din parcursul unei zile, dar intensitatea cu care mă lovesc cel mai puternic este de regulă seara de fiecare dată. Serile sunt de multe ori un adevărat calvar, o provocare serioasă, mai ales dacă în ziua următoare am de făcut ceva sau de mers undeva. De cele mai multe ori metodele pe care le voi prezenta mai jos nu funcționează și atunci sunt nevoit să recurg la calmante pentru a putea adormi. Bineînțeles că dimieața mă trezesc ca și cum aș fi fost aruncat din avion, brusc, uneori agitat, iar alteori obosit. Am încercat calmante homeopate cum ar fi Sedatif pc, calmante pe baze de plante cum ar fi Nervocalmin, Linistres, Stresclin, și medicamente pe bază de valeriană și chimicale cum ar fi Extraveralul, somnifere pe bază de melatonină, ceaiuri medicinale (sunătoare, mentă, ceaiuri antistres, etc.). De asemenea am dezvoltat anumite tipare de comportamente destul de iraționale cum ar fi să verific anumite chestii de mai multe ori, să nu fac ceva din nu știu care motiv fără să fie vreun motiv bine întemeiat la baza deciziei; dependențe față de anumite calmante, dependență de pornografie și masturbare, lipsa de plăcere, lipsa unei direcții în viață, lipsa unui scop, s.a.m.d. Iată care sunt deci propriile mele metode cu care încerc să combat anxietatea:

 - Când sunt lovit de stări puternice de anxietate și sunt foarte neliniștit, singura poziție din care reușesc să adorm este să stau întins pe o parte, pe partea stângă de obicei. Doar așa reușesc să adorm; 

 - Dacă tot neliniștit sunt atunci încerc să mă gândesc la ceva ce mă pasionează. De exemplu încerc să-mi imaginez un atom în minte, și pe urmă încep să-l despart în particule subatomice, pas cu pas, vizualizând totul până la cel mai mic detaliu. Dacă nu asta fac atunci încerc să-mi vizualizez planetele sistemului solar, sau alte obiecte cosmice. Ideea e să-ți imaginezi ceva ce-ți place;

 - Încerc să fiu atent la respirație. Adică vreau să spun că încerc să fiu atent la fiecare inspirație și expirație. Uneori chiar le și număr în gând, astfel nu-mi pierd concentrarea;

 - Încerc să meditez, cumva încerc să conștientizez momentul prezent, astfel reușesc (pentru moment) să nu mă tem de viitor și să nu fiu afectat de trecut.

 Toate aceste metode descrise mai sus funcționează cel mai bine dacă am și ceva calmant la bord. Ideea e că aceste metode au efect de moment. Nu-ți imagina că dacă îți vei închipui atomi și planete în minte te vei liniști pentru totdeauna și veac nu o să mai ai probleme de anxietate. Nu! De anxietate și de depresie nu te poți vindeca complet, poate chiar deloc. E ca un virus. Odată ce-ți infectează mintea, pa, salut, nu mai este cale de întoarcere. Tot ceea ce am descris mai sus e o formă de combatere de moment. Tot ce poți face e să supraviețuiești bătălia. Și faza e că exact atunci când te crezi mai stăpân pe situație (adică atunci când ai impresia că nu o să mai ai episoade de anxietate și depresie), exact atunci te lovește un nou val, ca și de nicăieri, precum un trăznet din cerul senin. Așa funcționează treburile. Anxietatea și depresia sunt ca niște demoni care te atacă exact când nu te aștepți. Sunt prădătorii perfecți care știu să distrugă și să devoreze mintea precum un tigru feroce.