Strigătul tăcerii

Dacă aș avea puterea să uit, aș uita. Toată memoria umană este încărcată de durere și frământări." - Charles Dickens

Sunt zile în care îmi sunt propriul erou, pentru că oricât de ciudat sună, nu știu cine ar mai fi reușit s-o ducă atâția ani cu o viziune a lucrurilor ca a mea. Câteodată e periculos să spui cu voce tare tot ceea ce gândești, deoarece îți strică reputația, sau renumele. Când îți lași masca să cadă, lumea va vedea cine ești cu adevărat, sau mai bine spus, ce ești cu adevărat. Masca necesității e scutul perfect contra lumii și contra vieții.
A trebuit să treacă ceva timp ca să descopăr că trebuie să joc teatru ca să supraviețuiesc în această societate plină cu pretenții și mari așteptări. Toți au așteptări, toți vor să te vadă bine, vesel, în formă, plin de succes, dornic de realizări. Și la toți ăștia, trebuie cumva să le satisfaci așteptarea. Iar ca toți să fie mulțumiți, și să nu observe nefericirea ta în toată această poveste, folosești o mască a falsității și joci teatru. Nu trebuie să știe nimeni adevărul, pentru că oricum nu le pasă.
Mă gândesc uneori la expresia biblică "Pământ ești și în pământ vei merge". Până la urmă, nu cred că e atât de groaznică ideea de a muri și de a fi îngropat în pământ. Când dormim, acoperiți cu plapuma, într-un somn adânc, oare nu e ca și cum am fi în pământ? Diferența e că din acel somn din pământ nu ne vom trezi niciodată. Oboselile noastre cheamă întinderea și relaxarea. Și nici nu e atât de sinistru să te dizolvi în pământ, să devii unul și același cu el, căci pănâ la urmă, cumva toate oboselile și frământările noastre de o viață întreagă îl cheamă și îl așteaptă.
Singura modalitate prin care ne putem revedea morții, e sub forma visului. Nu cred în reîncarnare și nici în înviere. După dispariția cuiva, tot ceea ce cred că rămâne e doar amintirea despre acea persoană. Din această cauză, doar visând cu respectiva persoană, putem spune că am revăzut-o. În lumea viselor are loc singura formă de înviere și de mântuire.
Nu știu dacă în cazul meu, frica în fața vieții, e un dar sau un blestem. Degeaba încerc să scap de ea; și degeaba o resping - ea se ține de mine. Cu cât îmbătrânesc, cu atât constat că ea e mai tare și lupta mea contra ei e fără speranță. E ca și cum aș încerca să-i fac față unui val imens, care oricum o să mă înghită.
Toate stările pe care le-am trăit cândva, și pe care ajung să le retrăiesc după un anumit timp, sunt precum reîntâlnirile cu niște vechi cunoștințe din trecut. Parcă îmi vine să dau și cu saluturi, căci imediat recunosc o veche stare de frustrare, sau dacă urmează să am iarăși o perioadă de depresie. E fascinant și în același timp înspăimântător ce labirint se poate ascunde în capul unor oameni. Toate perioadele urâte și de instabilitate sunt precum vremurile cu ploi și vânt: dispar pentru o perioadă, după care iarăși reapar.
Am văzut odată un om beat în parc. Și nu faptul că era beat îl făcea să iasă în evidență, ci faptul că în spatele expresiei de om beat se putea observa chipul unui om rătăcit, trist și chinuit de viață. A fost pentru prima dată când am observat această caracteristică comună tuturor oamenilor, și anume, faptul că acea formă de manifestare a durerii și al chinului sufletesc e un fenomen comun pentru toată lumea, și se manifestă aproape la fel la toți. Suntem precum niște mașinării care după prea multă uzură pur și simplu se strică. Nu există niciun sens, sau rol în toată această poveste. Tot misticismul, vorbăria cu conotație religioasă, și multe alte interpretări, nu sunt altceva decât umplutură și vorbe pline cu sens doar pentru cei care vor să le creadă.
Tot ceea ce am ținut în mine de atâta vreme, toate acele cuvinte nerostite și urlete reținute, toate acestea s-au transformat în tăcere. Toată această imensă colecție de amintiri, gânduri, sentimente și stări e precum o imensă arhivă. În spatele tăcerii mele se ascund milioane de gânduri și stări. Și tot ceea ce aș avea de spus, toate expresiile, formele și stările, toate le simplific cumva sub forma unei tăceri, căci această tăcere nu reprezintă altceva decât cuvintele mele.

Jurnal de supraviețuitor (2)

"Învaţă să trăieşti cu dor. Pentru că, uneori, datorită lui supravieţuieşti!" - Maria Dimian

Despre poveștile mele legate de supraviețuirea mea de-a lungul anilor am mai scris un articol, care se poate reciti de aici. Cert este că după orice supraviețuire, omul nu mai e același ca și înainte. Se schimbă totul. În cazul meu, tot ceea ce am trăit m-a schimbat, dar m-a schimbat într-un mod negativ. Nimic din tot ce am îndurat nu am cerut, deci nu simt nicio recunoștință nimănui. Am trăit și am experimentat tot ceea ce nu am vrut, mi s-a întâmplat tot de ce m-am temut. Viața mea e precum un labirint, cu drumuri întortocheate, și fără să se vadă lumina de la capătul tunelului.
Orice schimbare era pentru mine o lovitură sub centură. Când am fost copil și am început grădinița, a fost ceva groaznic. Plângeam veșnic și îmi era teamă de absolut tot. Pe când să mă acomodez, totul s-a terminat, și am început școala. Eu în clasa întâi, iarăși aceeași poveste. Tortură cumplită, zile grele și adaptare zero. Și din nou, pe când să mă adaptez cât de cât, gata școala. Când am început clasa a 5-a, iarăși am luat totul de la capăt. De liceu nici nu are rost să vorbesc. În timp ce pentru unii era cea mai bună perioadă a vieții, pentru mine au fost 4 ani de chin. Au fost precum niște ani de exil în Siberia, ani de teroare și de groază cumplită. Dar iată că am supraviețuit cumva.
Despre anii de facultate pot spune că au fost anii cei mai lejeri din viața mea, cu toate că în viața privată eram înecat până la gât în probleme de familie. Eram afectat de ceea ce se întâmpla acasă, dar reușeam cumva să mă exteriorizez de toate acestea, punând cumva accent pe o formă de nepăsare față de tot ceea ce e lumesc. Mergeam la facultate precum un golan de liceu, fără să-mi pese de ceea ce "studiez". Mă simțeam bine în tren, cu căștile în urechi, sau plimbându-mă aiurea prin parc, sau pe malul Mureșului. Nu eram curios de școală absolut deloc. Nu știam ce e viața, sau ce mă va aștepta după ce voi avea diploma în mână. Și cu toate acestea, iată că am supraviețuit cumva.
După terminarea facultății, când m-am angajat pentru prima dată, totul se schimbase, dar de data aceasta într-un mod cu totul radical. Am ajuns să văd pentru prima dată ce e viața, viața adevărată de fapt. Am ajuns să trăiesc din plin suferința și non-sensul existențial într-o lume insensibilă și lipsită parcă de orice valoare. Lucrând într-o corporație străină, pe zi de trecea tot mai tare mă simțeam precum un sclav pe plantație. Era procesul dezumanizării complete, unde în loc de om trebuia să fii robot, fără sentimente, fără hobby-uri, fără viață privată, fără nimic, doar să lucrezi și atât. A fost cea mai dureroasă distanțare de mine însumi. Toată viața mea se schimbase în toți acei ani cât am lucrat în fabrica aceea nenorocită. Lipsa timpului liber, lipsa alimentației echilibrate, lipsa odihnei suficiente, lipsa lipsei... Toate aceste lipsuri m-au dus în depresie, dar iată că am supraviețuit.
Supraviețuirea înseamnă adaptare. Dar adaptarea nu înseamnă obișnuință. Există răni care niciodată nu se vor vindeca. Tot ceea ce se întâmplă, odată cu trecerea anilor, e faptul că înveți să trăiești cu durerea. Despre asta e supraviețuirea.

Jurnal de supraviețuitor (1)

"Cine a supravieţuit unei tragedii n-a fost eroul ei." - Stanislaw Jerzy Lec

Ca să ajungi undeva, trebuie mai întâi de toate să pornești de undeva. Dar uneori drumurile se întortochează, iar omul ajunge să se piardă pe el însuși în toată această călătorie. Am pornit la drum, pur precum lumina, iar acum sunt precum un felinar ce a străbătut furtuna și încă totuși arde.
Stau și mă întreb de multe ori, oare ce e mai ușor, să vorbesc despre ce simt sau să scriu despre toate acestea? Indiferent că scrii, sau că vorbești, ideea e că îți trebuie curaj. Acest tip de curaj îți vine de undeva din adâncurile ființei tale, din ultimele picături de viață, din acele rezerve păstrate pentru zile negre.
Cândva, de mult, aveam în față toate șansele pentru o viață bună, așa cum ar trebui să aibe toată lumea. Dar după aceea, cândva între copilărie și adolescență, ceva în mine s-a rupt determinând evoluția gândirii mele actuale și stilul unei vieți neîmplinite.
De când mă știu, m-am temut de orice formă de răspundere. De pildă, căsătoria mi s-a părut întotdeauna o realizare cu mult peste puterile mele de înțelegere, ceva incompatibil cu stilul meu de viață și cu felul meu de a fi. Teama este tovarășul meu de călătorie. Frica de necunoscut este un instinct comun tuturor oamenilor, dar la mine cumva s-a supradezvoltat. Mă tem de orice, mă consum pentru orice urmează să se întâmple. Sunt mult prea îngrijorat.
Aș vrea să nu fiu așa cum sunt, dar nu mă pot schimba, indiferent cine ce îmi zice. Uneori stau și mă întreb că oare nu mă pot schimba, sau pur și simplu nu vreau? Dar după aceea, revin la ideea mea, și anume, acela de a nu fi așa cum vor alții, sau cum vrea societatea. Niciodată nu mi-a plăcut să trăiesc după niște stereotipuri impuse. Nu mi-a păsat de ce așteptări aveau de la mine membrii familiei, sau ce anume ar trebui să fac ca să fiu pe placul societății. Nu-mi pasă ce scriu cărțile sfinte, căci nu urmez astfel de chestii. Cu alte cuvinte, îmi place să trăiesc așa cum vreau eu, și nu cum vor alții.
Ca să rămână ceva în urma ta, trebuie întâi de toate, să faci ceva. Ca vocea ta să se facă auzită, trebuie să știi ce anume să zici, și cum anume să zici. Dacă ceea ce ai spus nu s-a auzit, înseamnă că nu ai spus nimic important.
Nu-mi place, nu mi-a plăcut niciodată și nici nu o să-mi placă vreodată agitația cotidiană și mulțimea. Urăsc tot ceea ce înseamnă adunare în grupuri mari, indiferent că e concert, eveniment, sau orice altceva. În loc de toate acestea prefer pustietatea curții mele, retragerea și scufundarea în liniște și tăcere.
Tot ceea ce am făcut până acuma, nu a fost altceva decât supraviețuire. Ceea ce am trăit nu știu dacă se poate numi trăire, ci mai degrabă supraviețuire. Vreau să spun că, una e când te trezești cât de cât vesel, sau bine dispus, și cu totul altceva e când trezirea e precum o aterizare bruscă, după o noapte furtunoasă. Trezirile mele seamănă izbitor de mult cu o plonjare într-un abis infinit, după care deschiderea ochilor e impactul cu realitatea, realitate de care am reușit să scap temporar cât am reușit să dorm.

Neliniște - câteva cuvinte despre anxietate

"Nu prea înveţi despre linişte în nelinişte." - Tudor Chirilă

Neliniște, agitație, zgomot, toate tind să descrie același fenomen. Neliniștea e precum un imens monstru ce doarme, căci odată trezit începe tot ce e mai rău. Omul se teme de neliniște, de nesiguranță și de tot ceea ce nu poate suporta. Din această cauză încercăm mereu să ne agățăm de ceva, să ne refugiem în diverse activități. Încercăm să găsim o cale de scăpare prin liniște, fugind de neliniște.
Eram doar un copil când am experimentat pentru prima dată sentimentul de neliniște. Și nu mă refer la acea neliniște trecătoare, care după câteva minute trece, ci la acea spaimă insuportabilă care simți că te zguduie din temelie. Am simțit cum toată această senzație de neliniște se transformă treptat într-o stare de teamă groaznică, de parcă ar urma să se întâmple tot ce e mai rău în lume.
Cumva neliniștea se împletește cu teama, rezultând un sentiment foarte chinuitor și foarte nasol. Târziu am descoperit că acest fenomen este de fapt o tulburare psihică și poartă numele de anxietate. Cei care suferă de această boală sunt numiți anxioși. Și din păcate nu sunt puțini, ci din contra, din ce în ce mai mulți, mai ales în rândul tineretului. Principalele cauze ale anxietății sunt în general împărțite în două categorii. Prima cauză, cea la nivel personal, poate fi din cauza unor probleme de familie, din cauza unei traume din copilărie, sau a stilului de viață. A doua cauză, cea la nivel global, se datorează în principiu modernismului, excesului de tehnologie, stresul, poluarea și cam tot ce face omul în zilele noastre.
Mi-aș dori să pot simți liniștea, calmul, starea aceea de "chill, no-stress", dar din păcate la mine nu merge. Îi învidiez pe toți cei care nu se consumă pentru toate chestiile mărunte și nesemnificative. Lor le e atât de ușor să vorbească despre liniște, căci s-au născut astfel încât construcția lor genetică nu le permită să perceapă neliniștea la modul cum o percep anxioșii.
Din cauza anxietății, ajungi de cele mai multe ori să te comporți ridicol, iar partea proastă e că nici nu poți explica asta celorlalți, și ești nevoit să rămâi în "căcat" din această cauză. Iei tot felul de decizii proaste, care pe viitor te costă amarnic. Faci tot felul de acțiuni stupide, fără să te gândești limpede la ceea ce faci, dar când realizezi ce tâmpenie mare ai făcut deja fapta e consumată. Ți-e aproape imposibil să legi legături cu oamenii, să construiești relații, sau să ai contacte intime. Totul îți scapă, nu deții controlul deloc, deoarece mereu ești panicat și mintea plină de gânduri.
Partea nasoală e că nici nu prea te poți odihni în aceste circumstanțe. Somnul e o adevărată provocare, mai ales când știi că ziua următoare ai tot felul de sarcini de realizat. Și asta nu e tot, căci toate stările negative de panică și stres se amplifică și mai mult când pe lângă faptul că suferi de tulburări de anxietate, viața mai îți este copleșită și de tot felul de probleme personale sau de familie.
Indiferent cine ce ar zice, eu personal am ajuns la concluzia că anxietatea nu e o boală care se vindecă. Există diverse tipuri de tratamente, începând de la terapii, consultări psihologice, și până la tot felul de medicamente. Concluzia la care eu am ajuns, e faptul că tot ceea ce se poate face e o anumită formă de adaptare la situație. Cu alte cuvinte, trebuie să înveți să trăiești cu această malformație care ține umbră sufletului. Trebuie să te adaptezi și să trăiești cu anxietatea, să conștientizezi faptul că asta e și nu ai ce face. Cum era vorba aceea: înoată sau mori. Altfel spus, toate momentele neplăcute create de anxietate, vor face parte din meniu. Adaptarea e cea mai bună soluție. Cine se adaptează supraviețuiește.

Gânduri printre rânduri

"Gândul nu este decât un alt nume al destinului." - Henry Van Dyke

Pentru fiecare dintre noi există o lume intimă, o lume a gândurilor unde absolut nimeni nu are acces înafară de noi înșine. E un fel de univers paralel de-al fiecăruia în parte. În această lume paralelă ne putem conecta oricând. Lumea gândurilor e acolo pentru fiecare, trebuie doar accesată.
Aș fi un prost dacă nu aș recunoaște faptul că îmi petrec mai mult timp la mine în cap, decât în exterior, pe afară pe undeva. De mic copil eram mai visător de felul meu. Toate marile bătălii, atât personale cât și de altă natură, se dau pe terenul minții. Toate frământările, grijile și gândurile au loc în cap, în cea mai mare parte.
Mereu i-am admirat cumva pe cei nepăsători și neafectați de ceea ce li se întâmplă. Uneori această admirație devine o formă de dispreț, o anti-admirație ca să o numesc astfel. Dar, în general vorbind, mereu i-am admirat pe cei care stăteau drepți în fața obstacolelor, fără să arate puncte de slăbiciune. Această admirație de multe ori se transformă în invidie, căci așa e omul, ajunge să invidieze tot ceea ce nu poate avea. De exemplu, mi-ar place foarte mult să posed mentalitatea oamenilor religioși, să pot accepta tot ceea ce mi se întâmplă ca fiind voința unei ființe superinteligente, care m-a creat după chipul și asemănarea lui. Dar, iată că nu pot să cred în așa ceva, deoarece din punctul meu de vedere sceptic, toate acestea sună mult prea absurd și ridicol. Deci, din perspectiva omului religios, viața mea continuă să fie o rătăcire.
A fost un moment în viața mea când am crezut că tot ceea ce e mai rău din lume mi se întâmplă doar mie. Viața mea a fost lovită de fulgere și trăznete, iar acesta a fost începutul unei lungi furtuni de bătălii al sentimententelor și trăirilor intense. A fost greșit să cred că doar mie mi se întâmplă lucruri rele. Astfel de lucruri se întâmplă aproape pentru toată lumea. Viața e imprevizibilă, iar ziua de mâine e de domeniul necunoscutului. Nu putem ști ce ne va lovi în ziua ce vine. Cert este faptul că nimeni nu scapă cu bine. Nimeni nu o sfârșește bine. Nu există moarte fericită, iar viața nu poate fi supraviețuită de către nimeni.
De cele mai multe ori mă simt copleșit de tot ceea ce mă apasă. Gândurile mă inundă, senzațiile mă ștrangulează, iar tot ceea ce văd, aud și percep mă chinuie. Toată existența mi se pare o povară grea de dus. Zi de zi mă lupt cu morile de vânt, participând în mod conștient la o bătălie, despre care știu că nu am cum să o câștig. Această bătălie este viața, existența, ideea de a trăi.
Tot ceea ce gândesc și nu spun nimănui, ajung să scriu. Îmi notez ideile precum un zugrav care pictează pereții. Am foarte multe idei și senzații, iar dacă toate acestea aș încerca să le descriu și-ar pierde complet înțelesul. Unele lucruri trebuie lăsate pur și simplu așa cum sunt, căci altfel își pierd complet semnificația, sau adevărata valoare, după cum spuneam.
Ce poți să faci atunci când simți că totul se dărâmă în jurul tău? Cum poți să supraviețuiești? Ceea ce a funcționat (și încă mai funcționează) în cazul meu e strategia minții ocupate. Adică, să fii mereu în mișcare și să ai ocupație. O minte obosită nu mai are putere pentru a gândi, astfel scapi de toate gândurile chinuitoare. Această strategie nu este una care să te salveze pentru totdeauna. E doar o chestie temporară, un colac salvator pentru moment, dar care nu te scoate definitiv din apă.
Cândva credeam în ideea că dacă mă voi comporta frumos cu femeile și le voi face mereu pe plac atunci când vor ele, atunci voi fi răsplătit pe măsură. Mă refer aici la acea răsplată care ar vrea orice bărbat să primească de la o femeie. Dar iată că lucrurile nu așa se întâmplă. Când ești bun și darnic ești luat de fraier, iar atunci când ești mereu disponibil ești luat de prost și ești folosit precum o unealtă ieftină. Nu poate exista prietenie între bărbat și femeie, doar interese comune.
Aș putea scrie fără oprire despre tot ceea ce simt și ce mă apasă, și tot nu ar ajunge. Aș putea să vorbesc neîncetat despre tot ceea ce gândesc, și tot nu ar ajuta la nimic. Tot ce pot face e să mă autoînvinovățesc pe mine pentru totul, să mă autodevorez prin scris, astfel încât să ajung martirul propriilor mele idei. Cât de ușor se poate vorbi despre tot ce e complicat. Fără să înțelegem bine ceva, putem trage concluziile greșite. Un om chinuit poate fi înțeles doar de către un alt om care se chinuie.

Când totul se prăbușește în jurul tău

"Catastrofele mari sunt alcătuite din catastrofe mici." - Edward A. Murphy

Dacă există posibilitatea ca un lucru rău să se întâmple, atunci probabil că acel lucru rău chiar se va întâmpla. Nu există o regulă, sau o lege, pentru astfel de lucruri. E mai mult o chestiune de noroc, un fel de "scapă cine poate". Cert este că după un timp treburile se cam strică peste tot, în orice domeniu. Ceea ce mulți oameni nu vor să accepte și să înțeleagă, e faptul că, odată cu progresul, avansarea, înaintarea în vârstă, apare inevitabil și degradarea. Totul se degradează în timp. Oricât ai fi de tânăr, vei îmbătrâni și vei muri. Oricât ai fi de sănătos, la un moment dat tot te vei îmbolnăvi.
Nimic nu e făcut să țină până la veșnicie, iar atunci când dezastrul vine, nu te întreabă cine ești. Totul se poate schimba într-un mod brutal, radical și brusc de pe o zi pe alta. Șocul e mare, precum un cutremur, după care vin șocuri seismice mai mici, adică depresiile și nopțile albe. Așa se întâmplă când apare o nenorocire, un accident, pierderea cuiva drag, sau alte tipuri de necazuri. Majoritatea oamenilor, în special tineretul, nu se gândesc la faptul că nimic nu va rămâne la fel. Dacă azi îți merge bine și e totul ok în viața ta, mâine s-ar putea ca totul să se schimbe brusc. Un necaz, sau orice altă formă de nenorocire, te schimbă complet.
Nimic nu poate să producă o schimbare mai radicală în viața unui om înafară de șocul unui dezastru din familie. Vorbesc despre evenimente neprogramate și imprevizibile, precum un accident, o boală incurabilă, moartea cuiva drag, sau orice altă formă de nenorocire. Când pentru prima dată trăznetul dezastrelor și al nenorocirilor a lovit în familia mea, am crezut că tot răul din lume mi se întâmplă doar mie. Eram atât de tânăr și atât de furios. În loc să-mi fi petrecut tinerețea precum ceilalți de vârsta mea, eu trebuia să asist la tot felul de atrocități existențiale cumplite. M-am împăcat cu ideea că asta a fost și că nu am ce face, doar că ecourile acelor vremuri încă-mi răsună în cap, chiar și acum după atâția ani.
În viața fiecărui om va veni la un moment dat imprevizibilul, indiferent cine ar fi, ce funcție ar avea, sau unde ar sta. Când e vorba să ți se întâmple un lucru rău, chiar nu contează deloc ce reputație ai, câți bani ai, ce funcție ai. Ești norocos atâta timp cât ai cui să-i zici "bună" atunci când intri în casă, sau cu cine să schimbi două vorbe din când în când (chiar și telefonic). Mulți bătrâni sunt considerați țicniți, ciudați, sau răutăcioși. Dar tineretul nu pricepe și nici nu poate să înțeleagă faptul că acei oameni până să ajungă la vârsta a treia au fost loviți de tot felul de nenorociri, încercări grele, zile fără soare și nopți cu lumină. E ușor să condamni un om, dar e greu să înțelegi prin ce o trecut. Tot ceea ce ajungi să înțelegi te schimbă, iar tot ceea ce nu te doboară te transformă într-un ciudat.
Indiferent cine ce zice, sau ce aș citi, nu reușesc, nu pot și nici nu am să pot vreodată să trec peste trecut. Oricât aș încerca să-i dau uitare, sau să ignor, dar mintea nu uită. Există anumite experiențe în viață care pur și simplu te doboară atât de mult, încât niciodată nu o să-ți mai revii în totalitate. Eu sunt genul de om care nu cred în finaluri fericite. Din moment ce toată viața ai fost bătaia de joc a sorții, nu ai cum ca la final să vezi curcubeul. E prea de tot, pur și simplu. Există oameni pentru care întreaga lor existență e un continuu coșmar, o luptă neîncetată pentru supraviețuire. Nu ai cum să te bucuri de viață, când zilnic simți cum viața te sugrumă.
Din experiență proprie pot confirma faptul că atunci când te lovește un necaz mare, la început șocul e și mai mare. Simți cum întreaga lume se prăbușește în jurul tău, precum un castel din nisip. Lumea tot mai tare începe să se îndepărteze de tine, sau de familia ta, atât vecinii, cât și rudele și prietenii. Oameni în care aveai cândva maximum de încredere ajung să-ți întoarcă spatele la greu și să te lase în urmă. Vorbesc în cazul acesta din păcate atât despre rude sau persoane foarte apropiate, cât și despre prieteni de o viață întreagă. La început te dor foarte tare aceste lucruri, aceste respingeri și ignorări, mai ales că vin din partea unor oameni în care aveai bază și încredere. Dar pe urmă te obișnuiești cu ideea, și după aceea începi și tu să-i ignori pe ei și să le închizi poarta în nas, sau să-i elimini din viața ta, exact cum au făcut și ei cu tine. În tot arsenalul de rău e și un pic de bine. Sau altfel spus, unde se închide o poartă se deschide apoi o fereastră, cât să intre puțină lumină. Partea bună e că la un moment dat apar în viața ta oameni noi, sau oameni cu care nu credeai că o să interacționezi vreodată, cu toate că îi cunoșteai. Cu acești oameni noi ajungi să interacționezi foarte mult, aproape zilnic, ceea ce va fi portița ta magică, colacul salvator de la înec. Ceea ce am explicat aici, despre etapele unei nenorociri private, nu înseamnă neaparat că așa funcționează pentru toată lumea. Așa a funcționat în cazul meu.
Ceea ce trebuie să subliniez e faptul că toate aceste nenorociri care te lovesc fără milă, nu te fac mai puternic, nu te fac să evoluezi, sau să crești. Din contra, te distrug, te seacă de puteri, îți răpesc ambițiile, te deshidratează de speranțe și vise. Vei învăța cum să supraviețuiești pe parcurs, prin diverse tehnici. Una dintre acestea, poate chiar cea mai importantă, e să-ți ții mintea în permanență cu ceva ocupată. O minte ocupată nu are suficient timp la dispoziție să se gândească. Aceste este un fel de sedativ natural. Îți găsești diverse ocupații, hobby-uri, chiar dacă ești conștient că ele sunt niște non-sensuri, dar ca să-ți țină mintea ocupată, să treacă timpul și să supraviețuiești ziua sunt bune. Nu ajungi niciodată să învingi durerea. E și stupid să crezi în așa ceva. Ceea ce se întâmplă de fapt e că ajungi să înveți să trăiești cu durerea. Așa se întâmplă când totul de prăbușește în jurul tău.

Răutate și invidie

"Doar două lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană, însă nu sunt sigur despre primul." - Albert Einstein

Pe măsură ce trece timpul, putem experimenta laturile cele mai stupide ale naturii umane, și anume răutatea și invidia. Oamenii nu au fost făcuți să fie răi sau buni, devin astfel datorită mediului în care trăiesc și datorită anturajului. Poți să urmezi un om bun, luându-l ca exemplu pentru bunătatea lui, sau poți urma un om rău. Toate acestea pornesc încă de pe vremea copilăriei, căci primele modele de urmat sunt membrii din familie, părinți, bunici, frați, ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, totul depinde de natura oamenilor cu care conviețuim, felul lor de a fi, caracterul lor, și nu în ultimul rând, modul nostru de a percepe toate aceste lucruri. Dintr-o familie de bârfitori și bețivani, slabe șanse sunt să iasă un urmaș avocat sau doctor, mai degrabă progenitura unor astfel de oameni le va urma exemplul, datorită mediului și educației primite.
E curios cum tu, ca om care-și vede de treaba lui, ești luat în vizor de oamenii invidioși, precum de niște lunetiști nemiloși. Această invidie este condusă de răutate, porniri egoiste și prostie. Dacă faci ceva, sunt curioși că de unde ai avut bani. Dacă nu faci ceva, ești judecat că ești nepăsător, și că de ce nu faci una sau alta. Dacă ești bogat, ești judecat, se spune că ai furat sau cine știe ce altă ilegalitate ai făcut. Dacă ești sărac, ești etichetat leneș care nu se străduiește să se ridice, și care mai bine așteaptă pomana. După cum spuneam, aceste prejudecăți sunt nutrite de o împletitură formată din invidie și răutate, pornite din ură, pură prostie, lipsă de educație și autocontrol.
Primii care aruncă piatra sunt de obicei oamenii care stau cel mai aproape de tine: vecinii. Vecinul e acea persoană care stă lângă tine, casă lângă casă, căruia de multe ori îi place să te spioneze și să te fileze, fără ca tu să-ți dai seama de aceasta, și care de cele mai multe ori știe totul mai bine despre tine decât oricine altcineva. În astfel de ipostaze sunt de obicei femeile în vârstă, bârfitoarele străzii. Dar mai nou există și excepții. Există și oameni mai tineri, atât bărbați cât și femei, atât cupluri cât și singuratici, care practică invidia și arta bârfitului. Având în vedere că e la modă progresismul, e clar că nu numai babele au dreptul să bârfească, ci și tineretul. Lumea se schimbă, și odată cu ea și oamenii.
Înafară de vecini, alții care devin invidioși sunt neamurile. De multe ori din cauza unor dispute, având la bază anumite moșteniri de exemplu, se ajunge la războaie între familii. Chiar și prietenii pot schimba taberele și să se întoarcă împotriva ta, devenind invidioși. E cel mai stupid lucru să crezi că o prietenie din copilărie, sau de nu știu când, va dura până la nesfârșite. Suntem prieteni atâta timp cât avem aceași viziune, împărțim același ideal, există interese, servicii, etc. Când intervine o eroare în matrice, legătura prieteniei se rupe. Din păcate așa funcționează treburile. Am fost în această situație. Am pierdut și eu prieteni de o viață. Prietenii vin și se duc, exact ca alianțele, unele se destramă după care se formează altele. Iar de neamuri și de rude, ce să mai zicem. Îi ai până îți merge bine. Cum îți apare o problemă în viață, sau în familie, cum se distanțează toți și o iau la fugă precum șobolanii care vor să părăsească vasul ce se scufundă.
O cauză primordială în cazul invidiei este curiozitatea. Oamenii invidioși sunt și curioși, pentru că dacă nu ar fi curioși, nu ar fi nici invidioși. Să nu-ți pese de propriile probleme, dar să-ți pese de ale altora, e caracteristica celei mai josnice și inferioare specimene din punct de vedere etic și moral de pe suprafața pământului.
De cele mai multe ori taci și înghiți jignirile, bârfele și vorbele invidioase ale vecinilor, neamurilor sau așa zișilor prieteni. Taci și înghiți până se umple paharul. Cu toții facem la fel, indiferent de etnie, religie, concepție, etc. După ce ne-am săturat să tot înghițim, putem reacționa prin două moduri. Fie ne luăm la cearta și ne țigănim, ne batem, ne omorâm, sau varianta a doua, ne distanțăm pur și simplu, refuzând chiar și să mai salutăm dușmanul.
O observație interesantă este faptul că de cele mai multe ori victimele bârfelor și ale pornirilor invidioase sunt acele persoane care se comportă diferit față de restul, care au o altă gândire, care trăiesc altfel, care nu fac ceea ce fac restul din jur. Atunci se nasc ideile invidioase în mințile curioșilor furioși și frustrați. Acesta este algoritmul prin care funcționează mecanismul invidiei. Putem compara întregul proces cu modul în care funcționează un motor electric. Sursa de energie, sau de alimentare, pentru motor este răutatea, sau pornirea răutăcioasă; combustibilul, sau uleiul de ungere, este invidia; iar rezultatul întregului proces este bârfa.
După cum spuneam, există două moduri prin care le putem face față invidioșilor. Ori îi invităm, ori îi evităm. Unde să-i invităm? La masă, la terasă, în dormitor, oriunde. Unde să-i evităm? Peste tot!