Dorință imposibilă

Dorință imposibilă

Adorm cu gândul la imposibil,
Noapte de noapte,
Implorând pentru ceva de care nu pot avea parte,
Ca și un copil penibil.

Vreau să fiu vântul tău
Și să-ți șopteșc în fiecare seară la ureche numele tău,
Vreau să fiu Luna ta
Să-ți luminez în întuneric și să-ți văd cărarea,
Vreau să fiu regele tău cândva
Atunci când va veni ziua, pentru totdeauna,
Vreau sa fiu prietenul tău
Să-ți fiu alături și să te apăr de orice rău,
Vreau să-ți fiu sânge în inimă
Să bat în tine și să te feresc de frig cu multă stimă,
Vreau să fiu o lumină în ochii tăi
Mâna mea să fie mereu acolo în mâna ta, împreună pe orice cărări,
Vreau să fiu iubirea ta
În viață complice, iar în păcat salvarea,
Vreau să fiu o stea pentru tine
Dacă te uiți la cer, aș avea mereu grijă de visele tale.

Vreau să-și fiu sprijin
Ca atunci când dai de inamic să nu tremuri, nici măcar puțin,
Vreau să-ți fiu o fortăreață
Să te pot apăra de foc și de gheață,
Vreau să-ți fiu umbră
Să nu mă folosești ca pe o jucărie, ci ca armă,
Vreau să trăiesc 1000 de ani
Alături de tine, ca doi tineri, fără griji și fără bani,
Vreau să fiu o lacrimă pe fața ta
Pentru a-ți înțelege sufletul, te voi ajuta în lupta ta.

Aș vrea să-ți ofer o floare
Ca să zâmbești și să uiți tot ceea ce te doare,
Vreau să am grijă de tine pentru totdeauna
Să trăim în armonie precum Soarele și Luna,
Vreau să te văd așa cum ești
Să rămân mereu fascinat și să mă uimești,
Vreau să știu că înțelegi asta, bine?
Să fie scris pe mormântul meu că am trăit, dar numai pentru tine.

Am o adâncime mare în mine
Sper să recuperez totul într-o zi prin tine,
Amintește-ți timpul, pe care mi l-ai oferit
Într-o zi vei recăpăta totul, la momentul potrivit,
Apuc lumea asta, o prăbușesc
Și într-o seară o voi pune în fața ta, fără să greșesc
Iau viața, o absorb, mă calmez
Și cu tine mă fuzionez.

Mă trezesc, e noapte, sunt singur,
Ca de obicei, a fost doar un vis frumos,
Despre dorința mea imposibilă, un mister fabulos
Îngerul a dispărut în vis, iar restul e din nou nesigur.

Aparențele înșeală

"Aparenţele nu înşeală, aparenţele acoperă." - Dorel Schor

De multe ori se întâmplă să ne lovim de diferite situații, iar în acele situații întâmpinăm tot felul de ramificații ale situațiilor. Lucrurile niciodată nu sunt ceea ce par, iar în spatele fiecărei acțiuni există un scop bine stabilit, indiferent din ce unghi am privi problema. Vorbind la modul sarcastic, oamenii nu leagă prietenii ci mai degrabă conexiuni, sau alianțe. Cei mai buni prieteni pot deveni cei mai mari dușmani, sau invers. Deci, în fond e vorba de interese, alianțe și câștig, atât la nivel de instituții cât și la simplul nivel personal. Aparențele înșeală.
În orice perioadă a vieții tale poți întâlni un om care la prima vedere să pară că e un înger trimis din ceruri. Acel om poate să-ți fie cea mai mare binecuvântare, ai crede, dar trecerea timpului va dezvălui adevăratele sale scopuri și intenții. Nu vreau să se înțeleagă greșit, căci nu vreau să demonstrez nicidecum că toți oamenii buni sau cu intenții bune la prima vedere au scopuri meschine sau diabolice. Nu, există și oameni de treabă, categoric. Dar, se poate întâmpla ca un om bun la prima vedere să fie exact opusul a tot ceea ce pretinde a fi sau a tot ceea ce credeam noi despre el. Aparențele înșeală.
Putem vedea tot felul de oameni pe stradă, prin metrou, tren, autobuze, etc. Unii sunt îmbrăcați într-un fel, alții altfel, unii par veseli, alții triști, ș.a.m.d. Ceea ce trebuie să știm este faptul că fiecare dintre aceste persoane de pe străzi sau de oriunde altundeva își duc luptele zilnice cu existența, fiecare în felul lui propriu. Nimeni nu trăiește acea viață fericită, iar de cele mai multe ori oamenii pe care i-am crede că sunt bine au cele mai mari probleme. Istoria ne arată concret cum că cele mai mari atrocități le-au încasat oamenii nevinovați mai tot timpul. Un om care zâmbește și care pare vesel sau glumeț, poate că doar încearcă cumva să-și mascheze tristețea, jucând teatru și astfel inducând interlocutorii în eroare. Și tot istoria ne arată cum cele mai mari cazuri de depresie în rândul celebrităților au avut loc la acele persoane despre care publicul nici nu ar fi bănuit una ca asta. Actori de comedie precum Robin Williams sau Chris Farley au avut un sfârșit tragic datorită depresiei. Și când ne gândit la filmele comice în care au jucat... Chester Bennington de exemplu, fostul vocalist al trupei Linkin Park, este un alt astfel de exemplu. După cum spuneam, în spatele unui zâmbet de multe ori se ascunde o tristețe colosală. Aparențele înșeală.
Sunt oameni care încearcă să ajute pe alții, care practic și-ar da și haina de pe ei nevoiașilor. Acești oameni cum văd că e o problemă sau ceva, în secunda a doua au și sărit în ajutor. Ce anume determină un astfel de comportament cavaleresc? Ce motivație specială au acești oameni? De cele mai multe ori, aceste persoane își ignoră aproape în totalitate problemele lor, sau le neglijează, sau pur și simplu le ascund de văzul lumii. Și totuși sunt primii care intervin când alții au o problemă. Și culmea paradoxului este faptul că de cele mai multe ori totuși ei nu sunt ajutați, ci mai degrabă ignorați. Și cu toate acestea nu le pasă, sau reușesc cumva să arate că nu le pasă, ajutând în continuare pe cei aflați la nevoie. Tind să cred că astfel de persoane, la rândul lor nu au primit prea multă atenție de la alții, și ajutor nici atâta, astfel încât ei încearcă să salveze probabil și pe alții de la starea îngrozitoare de abandon sau de ignorare totală din partea celorlați. Mereu există un factor psihologic în spatele acțiunilor, chiar și a celor bune. Dar sunt totuși și excepții, căci există oameni cu principii solide, care urmează diverse religii, doctrine spirituale sau filozofice și astfel se formează crezul lor în forța binelui. Mai repet o dată, deci, aparențele înșeală.
Când vine vorba de relații interumane, atunci se manifestă iarăși un fenomen interesant. Când două persoane se cunosc, în special când sunt de sex opus, atunci apare această dorință de a impresiona. Fiecare încearcă atunci să-și scoată cea mai bună versiune posibilă, astfel încât celălalt să rămână fără cuvinte și cu o părere cât mai bună. E ca și cum cei doi ar face cumva întrecere, miza fiind cucerirea inimii celuilalt. Careva o să câștige întrecerea, iar după aia vine căsnicia, și toate cele. Dar pe urmă farmecul dispare, iar cu timpul fiecare începe să-și lase masca jos, iar treptat încep să apară adevăratele identități. După ce nu mai este nici o cursă de câștigat, fiecare începe să-și arate adevărata față. Nu mai e nimeni și nimic de impresionat, ceea mai bună versiune s-a evaporat și s-a risipit de mult. Magia nu mai are efect, iar tot ceea ce rămâne după asta e doar monotonia și obișnuința. Ai crezut că-ți intră în viață o prințesă, un prinț, iar după o perioadă vezi că de fapt a intrat cu totul altcineva. Aparențele înșeală.
Mă poți vedea pe stradă, așa cum sunt. Ai crede probabil că sunt o persoană de treabă, sau nu, depinde. Ceea ce contează e că nu sunt deloc ce crezi tu, ci exact contrariul. Toată liniștea de care ai impresia că dau dovadă nu e altceva decât o imensă neliniște interioară, o furtună care niciodată nu se calmează. Ceea ce sunt, cu bune și cu rele, se datorează depresiilor și insomniilor. Ai crede că sunt vesel, fericit, bine dispus, dar iată că sunt exact contrariul. Sunt exact ceea ce sunt, un ajutor pentru unii, un prieten pentru alții, iar pentru marea majoritate un om din umbră, invizibil. Aparențele înșeală, și în cazul meu.

Despre curiozitatea umană

"Curiozitatea este una dintre „bolile” incurabile ale omului." - Teodor Dume

Curiozitatea la om este un fenomen care nu are limite, nici granițe. Fie că vorbim despre curiozitatea de a explora, sau de a descoperi, sau pur și simplu de curiozitatea ca fapt divers de a ști una și alta despre alții. Ca să scriu aceste rânduri am fost inspirat de un eveniment, în care am fost bineînțeles direct implicat. Recent, am fost abordat de către o persoană cunoscută dintr-un anume motiv. Nu are importanță despre cine e vorba și despre ce. Ideea e că persoana respectivă mi-a adresat o întrebare, din pură curiozitate bineînțeles. Și repet, nu aia contează ce am fost întrebat, ci felul în care s-a întâmplat tot acest eveniment. Persoana aceea mi-a pus o întrebare, dar toată intriga a fost dată de felul în care mi s-a pus acea întrebare.
Persoana care mi-a pus întrebarea era atâta de curioasă de răspunsul meu încât practic radia de curiozitate. Până și pe firele de păr de pe brațe se simțea și se vedea curiozitatea. Deci, eu atâta curiozitate în viața mea n-am văzut. Efectiv pot spune că am avut o revelație pe tot parcursul evenimentului respectiv, constatând spre surprinderea mea că omul poate radia și de curiozitate, nu doar de fericire sau de tristețe. Eram ceva de genul: "bă ești prost? chiar se întâmplă asta! să mor eu de nu!". În timp ce eram concentrat pe discuție, eram ca misticii sau înțelepții care atingeau iluminarea, parcă radiam și eu în același timp cu interlocutoarea mea, diferența fiind că ea radia de curiozitatea iar eu de uimire. Cred că și iluminarea poate fi atinsă până la urmă prin mai multe feluri, exact cum există văd că mai multe tipuri de radieri.
Curiozitatea umană roade mai tare decât foamea. Chiar nu contează cât de înfometat și cât de obosit ești, dar parcă tot curiozitatea ți mai mare. Omul este un animal ciudat oricum, poate chiar cel mai ciudat dintre toate creaturile ce a dat natura pe planeta aceasta. Și cred că nu omul este atât de ciudat, ci mai degrabă ciudățenia la el, și anume curiozitatea. Să nu uităm că tot ceea ce am realizat, ca specie și ca civilizație mă refer, totul se datorează curiozității. Marile descoperiri geografice, descoperirile științifice, construcțiile, tehnologia, gândirea, sistemele, ș.a.m.d., toate s-au născut datorită curiozității umane. Dar în același timp și marile nenorociri, cum ar fi bomba nucleară, genocidurile, experimentele pe animale și oameni, și acestea tot datorită curiozității fără de margini s-au născut. Singura limită la curiozitatea umană este faptul că aceasta nu are limite.
Curiozitatea poate fi chinuitoare. În cazul în care nu afli ceea ce vrei, curiozitatea te poate tortura, te poate chinui, te roade, te macină, îți arde prin stomac. Când e vorba de ceva strict personal, gen ești savant și lucrezi la nu știu ce proiect sofisticat și urmează să faci dita mai descoperirea, atunci e clar că nu ai nici zi și nici noapte din cauza curiozității. Curiozitatea merge mână în mână cu nerăbdarea și cu frustrarea. Câteodată din cauza curiozității ajungi precum drogații aflați în sevraj, ai face orice doar să afli ceea ce te interesează, mai ales când e vorba de ceva bârfă foarte importantă. Și am mai constatat un fenomen interesant, straniu chiar, tot la persoana despre care vorbeam la început. Țin minte că odată se uita după niște prunci, dar nu faptul că se uita contează, ci felul în care o făcea. Deci cu atâta curiozitate își arunca privirile căci era precum Arnold Schwarzenegger când îl juca pe Terminator, androidul care atunci când se uita la cineva avea abilitatea de a scana fața persoanelor și să le analizeze. Oarecum așa făcea și persoana respectivă. Pentru hohote de râs, sper doar să nu fie vreun Terminator deghizat în om prin zonă că atunci am pus-o cu toții, și chiar nu e de glumă, căci om contra fiară cam greu... În fine, nu cred că este roboți trimiși din viitor în localitatea în care trăiesc, ceea ce se întâmplă de fapt este un fenomen și mai specific omului de rând cu un IQ redus: curiozitate împletită cu prostia, iar această rețetă dă naștere unui cozonac ciudat pe care nu oricine poate mânca. La fel cum se spune că răzbunarea este arma prostului, așa este și curiozitatea: arma săracului, înfometat dar curios până în măduva osoasă.
În concluzie pot spune despre curiozitate că are și avantaje dar și dezavantaje. Depinde de fiecare în ce categorie se clasifică, ce tip de om este, atât ca personalitate cât și ca și caracter. Curiozitatea poate duce la rezultate bune, dar poate să tragă și în jos individul. După cum spuneam, fiecare conform propriilor posibilități și limitări.

Vorbărețul tăcut

"Nu vreau să fiu un geniu, am destule probleme încercând să fiu om." - Albert Camus

Am toate calitățile și infirmitățile unui profet, însă nu și darurile și harul lui. Aș putea să spun multe; dar cine m-ar asculta? Să strig, dar spre cine? - asta a fost cea mai mare problemă a vieții mele. Cine ar putea să recunoască chinuri și torturi, vechi de când lumea, privindu-mi portretul? Necazurile au venit precum trăznetul din cer senin, condimentându-mi sărăcia, defavorizându-mă în fața sorții. Aș putea să spun multe, dar oare cine ar pricepe?
Un nebun poate fi înțeles doar de către un alt nebun. Simpla mea prezență pe această lume este un ghinion, o tragedie pentru moleculele ce-mi alcătuiesc țesuturile și-mi formează ființa. Tot farmecul vieții dispare în clipa în care descoperi că de fapt nu există nici un fel de farmec. Și atunci ce rămâne? Deșertăciunea, amărăciunea, disperarea, chinul și groaza de a supraviețui. Lacrimile mele au udat pământul, iar acea ploaie nu e altceva decât lacrimile lumii. Să vrei să mergi undeva, și să nu ai unde... Să vrei să spui ceva, și să nu ai ce... Cât de departe sunt toate...
În prezentul meu e mai mult trecut decât prezent. Ceva în mine mă neagă, m-a negat dintotdeauna. Uneori tind să cred că munca m-ar putea salva, dar să muncesc - nu pot. Voința mi-a fost vătămată din naștere. Să mă zbat - n-am pentru ce. Să demonstrez ceva - n-am pentru cine. Și aș renunța la tot dacă aș ști că totul are un rost, dar iată că nu pot.
Morbiditatea e uneori atât de dulce încât gustul ei de putregai parcă prinde viață. Sunt șocat de-a dreptul atunci când văd oamenii, tineretul în special, cu câtă pasivitate și naivitate tratează multe dintre situații. Nu-și pun întrebări legate de existență, nu se gândesc la faptul că într-o zi vor muri, pur și simplu nu sunt interesați de nimic. Și atunci stau și mă întreb că oare eu unde am gafat treburile de am ajuns naufragiat singur pe o insulă pustie, fără să mai îmi găsesc calea de întoarcere spre civilizație, spre normalitate. Există o categorie anume de oameni pentru care indiferent ce lucru bun s-ar întâmpla, în adâncul lor ei rămân tot triști și disperați. Pur și simplu nu ai cum să negi ceea ce ești. Trebuie doar să recunoști și atât.
Tot ceea ce scriu de ani de zile, toate aceste gânduri și frământări, toate sunt niște teme pe care nu le discut cu nimeni, înafară de mine însumi. Și cum poți scăpa de tot ceea ce doare? Prin eliminare. Faptul că scriu, colorând incolorul și arătând latura frumoasă a tot ceea ce e urât, e o oarecare formă de ușurare. Toate lucrurile rele își au frumusețea lor, sub o anumită formă, aspect observat doar de către singuratici, suferinzi și cei aflați pe culmile disperării.
Cum aș putea să descriu eu fericirea? Ca pe o continuă fugă după iepuri, care bineînțeles că scapă mereu. Interacțiunile mele cu sexul opus se sfârșeau mereu printr-un dezastru total, vorbind la capitolul romantism. Dragostea e doar o formă de nebunie. A fi îndrăgostit înseamnă a fi pe jumătate nebun, sau poate chiar în totalitate. În mod normal aceasta nu este o regulă, căci pentru oamenii obișnuiți tot ce ține de dragoste și romantism e floare la ureche, în timp ce pentru cei aflați cu mult peste mediocritate e cea mai mare complicație. Oamenii inteligenți, aflați la un nivel mult superior față de oamenii obișnuiți, mereu au sfârșit într-o singurătate teribilă, neînțeleși mai de nimeni, sfâșiați de propriile lor stări de disperare și agonie. Singurătatea este soarta tuturor oamenilor inteligenți. Filozofii mereu sfârșesc în alcoolism, nopți pierdute, zile grele. Filozofii sunt cei care duc adevărata luptă cu greutățile vieții. Filozofii sunt cei care îndură adevărata singurătate, decâzuți în viciul murdar al masturbării, sfârtecați de propriile lor stări interioare și mulți sfârșind ca alcoolici anonimi, uitați de lume, de tot și de toate. Filozofii sunt cei care se luptă cu adevărații demoni ai acestei lumi, cu insomnia, cu depresia și cu propriile lor minți, în care sunt prizonieri pentru totdeauna. Sunt praf, iar de praful meu nu se poate alege decât praful.
Cât de brutal ar fi din partea mea să ajung să-mi plâng zilele distruse pe umerii unei femei. Cât de nevrednic aș fi de o astfel de scenă, cât de umil ar fi totul. Și până la urmă care femeie ar fi atât de proastă în zilele noastre încât să se oprească la povești cu un filozof amărât? Aș fi nevrednic ca o femeie să simtă milă față de mine, și în același timp nici nu merit atenția sexului opus. Pur și simplu filozofii nu sunt genul de bărbați tatuați, frezați, îmbrăcați la modă, bărboși, emanând acea aură masculină de încredere și de putere. Nu! Oamenii ca mine, filozofii, sunt niște prezențe umile, ființe rătăcite în societate, care nu-și găsesc un rost în această lume, care mereu pun totul la îndoială și refuză să se conformeze, sau pur și simplu nu pot indiferent cât ar încerca. Prezența filozofilor emană ciudățenia, nesiguranța, neîncrederea, anxietatea socială și tot ce ține de introvertism. Eu nu vânez succesul, atât din propria mea incapacitate cât și din cauza faptului că nu-i văd rostul. Dacă cineva ar trebui să mă iubească pentru ceea ce am realizat (împins de societate), sau pentru ceea ce am și nu pentru ceea ce sunt cu adevărat, atunci să nu mă iubească nimeni și îmbrățișez singurătatea, sărutând invizibilitatea și savurând melancolia. Și cu toate acestea, ar fi egoist din partea mea să nefericesc o femeie nevinovată, datorită problemele mele existențiale. Și ar fi și mai egoist, mai brutal și mai barbar de atât dacă mi-aș transmite toate stările și trăirile unui urmaș. Ar fi o crimă curată să dau naștere unui copil care să-mi moștenească monstruozitatea, devenind cu timpul un monstru precum tatăl său. Și cât de departe e totul...
Tot ce am și cu ce mă pot mândri, sunt toate informațiile colecționate și stocate în mintea mea. Cunoașterea, sau mai exact setea de cunoaștere - aceasta niciodată nu îmi va dispărea, iar dacă totuși se va întâmpla înseamnă că am eșuat și am devenit senil, o cauză pierdută. Îmi place să știu, să cunosc, să înțeleg; ador această senzație, însă fără să mă afirm, pentru că după cum spuneam, atât din incapacitate proprie cât și datorită faptului că nu-i văd un rost. Decât să-i dau vieții mele un sens, mai bine îi recunosc non-sensul. Adevărul trebuie să fie adevărat, nu frumos, nu colorat și nu modificat. Și cât de departe am ajuns...

Despre muncă și ideea de a munci

"Munca este refugiul oamenilor care nu au ceva mai bun de făcut." - Oscar Wilde

Se spune că omul cât trăiește învață. Adevărat și asta, ce să spun. Dar în același timp, omul cât trăiește și muncește. Oare munca este o povară pentru om, un refugiu sau o predestinare? Opinii sunt multe. Ca de fiecare dată, o să mă limitez strict la părerea mea sinceră. De-a lungul istoriei nu toți oamenii au muncit, sau au contribuit în mod egal, la fel cum se întâmplă în ziua de azi. Acuma depinde și ce înțelegem prin muncă, sau cum definim acest termen. Începând din copilărie și până în clipa în care ne dăm duhul, oarecum putem spune că tot ceea ce învățăm și experimentăm se poate numi și muncă. Începând de la învățarea primilor pași de mers, scrierea și cititul, și până la lucrul de 8-10 ore zilnic la un loc de muncă, putem spune că totul este muncă. Ca să înveți ceva, indiferent că e vorba de învățarea de a umbla pe două picioare sau conducerea unui autoturism, putem afirma că tot efortul depus se cheamă muncă.
Dar cea mai mare povară pentru om de-a lungul istoriei a fost efortul depus pentru a supraviețui, mai ales atunci când trebuia să facă ceva ce nu îi plăcea. Și să nu credeți că treburile s-au schimbat, căci același blestem e cel mai chinuitor și în zilele noastre. Multe energii se risipesc în neant de dragul muncii, la fel cum multe suflete se sting datorită epuizării constante. Am început să vorbesc despre muncă dintr-o altă perspectivă, nu cea constructivă ci mai degrabă cea distructivă, care te ruginește în timp. Primul lucru care îi vine în minte omului când aude termenul de muncă este o asociere directă cu locurile de muncă și cu tot ce ține de acestea. A avea un loc de muncă e un lucru bun, dar oarecum și rău în același timp. E clar că nu putem supraviețui fără bani, mai ales în zilele noastre. Avem nevoie de locuri de muncă, adevărat și asta, dar ceea ce nu este bine e faptul că mentalitățile locurilor de muncă nu s-au schimbat mai deloc odată cu trecerea timpului. Efortul depus pentru dezvoltarea proprie este un efort constructiv, o muncă pozitivă, cum ar fi învățatul de a umbla în două picioare, scrisul, cititul, îmbogățirea culturii generale, ș.a.m.d. Dar când ne gândim la tot efortul depus, și care odată risipit nu aduce nici o stare de bine, atunci deja nu mai putem vorbi despre muncă în contexturi pozitive.
Lumea parcă a luat-o razna. Din moment ce capitalismul câștigă din ce în ce mai mult teren, parcă oamenii devin tot mai nefericiți. Să nu se înțeleagă greșit, căci nu lenea vreau să promovez sau sistemele politice totalitare, deși acestea din urmă și-au avantajele lor. Capitalismul a luat naștere odată cu revoluția industrială, și putem spune că această ideologie politică a fost alimentată mereu de setea de putere a marilor industriași. Ca să înțeleagă toată lumea ce este capitalismul: eu angajez mai mulți oameni pentru nu știu ce activitate, ăia săracii lucră până le iasă ochii din cap în timp ce eu sunt mare șef și fac tot felul de planuri și planificări, după care cea mai mare parte a profitului îmi intră mie în buzunar, iar la amărâții ăia dau și eu ceva acolo cât să supraviețuiască. Capitalismul funcționează cel mai bine în țările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Toată lumea știe că și noi ne situăm într-o astfel de țară, drept dovadă e numărul crescut al celor care părăsesc țara pentru a avea un viitor mai bun în alte părți. Pe vremea comunismului, industria la noi în țară era în floare, nu existau marile diferențe sociale ca și în prezent, nu era atâta birocrație și atâtea pretenții inutile și fără rost. Dar după ce cortina de fier a căzut și tot mai mult a început să pătrundă influența din vest, treburile au început să se strice. Pentru cei care au trăit în acea perioadă, își pot aminti că prin anii 90 era încă destul de bine în comparație cu ce a urmat după 2000. Odată cu intrarea în UE treburile s-au stricat și mai mult, căci puterile din vest au început să-și exercite influențele și mai mult. Bineînțeles că mizerabilii noștri de politicieni din acele vremuri au vândut pe bani grei toate vechile uzine și teritoriile marilor corporații străine. După ce România a intrat în Uniunea Europeană, toate marile corporații de dincolo au început să aterizeze aici, distrugând sau devorând micile industrii locale. Lanțurile de supermarketuri au nimicit o mare parte a alimentarelor, fabricile străinilor au falimentat vechile fabrici locale sau dacă nu atunci le-au remodelat după bunul lor plac, ș.a.m.d. Și să nu mai vorbesc despre felul în care s-a lucrat înainte și felul în care se lucrează acuma. Să nu încep să vorbesc despre cât de mult a crescut nivelul stresului la locurile de muncă în ultimii 20 de ani, căci atunci articolul nu va mai avea sfârșit. La noi în țară mâna de lucru e ieftină și asta e cea mai mare problemă. Un neamț sau un american nici măcar nu ar scuipa pe jos pentru salariul minim al unui român obișnuit. Suntem membrii UE de aproape 20 de ani și totuși avem cele mai mizerabile salarii, alături de bulgari. Și să nu mai vorbesc despre infrastructură și dezvoltare.
Progresiștii și intelectualii probabil vor sări în sus de ciudă și mă vor cataloga comunist, socialist, marxist, sau mai știu eu cum. Nu-mi pasă. Un lucru e clar, sunt împotriva capitalismului, deoarece acest sistem nu face altceva decât să răpească libertatea oamenilor și să favorizeze diferențele sociale, accelerând în același timp stresul tot mai mult în rândul oamenilor obișnuiți. E noua formă de sclavie, iar pentru aceasta locurile de muncă funcționează precum niște lagăre de concentrare moderne, în special fabricile marilor corporații străine. Și mă întreb acum, așa cu tupeu jegos, că ar trebui să fim fericiți că avem unde să lucrăm? Ar trebui să fim fericiți pentru faptul că superiorii noștri sunt de multe ori foști colegi de-ai noștri care pentru profit și-au vândut sufletele, iar pe noi ne tratează ca pe niște javre? Ar trebui să fim fericiți pentru faptul că cea mai mare parte a timpului nostru, timp considerat liber de fapt, îl pierdem aiurea navetând? Ar trebui să fim fericiți că suntem plătiți cu mult sub nivelul muncii noastre, în comparație cu țările dezvoltate? Dacă ai carte, ai parte, corect? Nu, greșit! Dacă ai pile și relații, doar atunci ai parte. Așa funcționează capitalismul, de fapt așa funcționează lumea modernă.
Dintr-o perspectivă metafizică sau filozofică, tare mi-ar place să văd cum întreg sistemul creat de om se ruinează. Aș vrea să apuc acea zi în care toți să se oprească din activitățile lor. Să se oprească toate tramvaiele, autocarele, avioane, vapoare, tot ce există. Să se stingă toate monitoarele, să iasă afară toți purtătorii de cămăși și cravate, să iasă afară toți cei în șalopete, toți cei în uniforme, cu toții. După ce realizează cu toții non-sensul tuturor activităților pe care le desfășoară, pur și simplu să lase totul baltă și să plece fiecare spre unde apucă. Să ne retragem cu toții în sălbăticiune, acolo de unde am venit și de unde am început totul. Să trăim în armonie cu natura și cu restul formelor de viață ce ne înconjoară. După ce ne trebuie atâtea sisteme de o grămadă de culori? Ce rost au toate acestea? Nimic din ceea ce face omul nu are vreun sens, înafară de binele făcut pentru o altă formă de viață, fie acesta om sau animal. După ce trebuie să plătim taxe și impozite? Cine deține aerul ce-l inhalăm? Cine deține apa ce o bem? Cine deține pământul care ne susține? Unde e libertatea noastră atunci când tot ceea ce facem nu ne satisface sau ne face mai mult rău decât bine? Și mă întreb așa la modul cel mai profund: muncesc ca să trăiesc sau trăiesc ca să muncesc?

Insomnii (2)

" Este pur și simplu imposibil să iubești viața atunci când nu poți să dormi." - Emil Cioran

Din moment ce în viața unui individ apare fenomenul de insomnie, această pedeapsă teribilă va reuși cumva să prindă rădăcini în adâncurile ființei, astfel încât fiecare noapte să fie prilejul unei experiențe de un chin inimaginabil. Am mai vorbit despre insomnie într-un articol mai vechi, și aș mai putea vorbi mult și bine până îmi iasă ochii din cap, deoarece am suficiente nopți la dispoziție să tot scriu despre așa ceva. În fine, primul articol pe tema insomniei se poate reciti de aici. La fel cum am spus și în primul articol, cel care nu are probleme de somn și nu îl macină absolut nimic, nu este chinuit de propriile gânduri și stări, acela nu își poate imagina cum e să nu dormi și cât de minunat e ca noapte de noapte să stai și să admiri de unul singur tavanul camerei.
Insomnia mai are o consecință aproape la fel de terifiantă precum însuși lipsa somnului. E vorba de oboseală, sau oboseală cronică. Din cauza insomniei, cu trecerea timpului apare o senzație de oboseală care se înfășoară pe întregul corp al individului, precum un șarpe invizibil. Această stare de oboseală la un moment dat se transformă în epuizare, după care într-o prăbușire în haosul infinitului. Parcă tot cad, de când exist, dar tot nu mai ajung să mă prăbușesc pe nimic. Doar sunt în plin picaj, fără să mă izbesc de nimic solid. Doar cad și atât, iar prăbușirea îmi consumă întreaga esență și energie, eliberând din mine și ultima picătură de viață.
Ce este omul în fața unui destin atât de crud? Ce povară grea pe umerii celor ce nu pot să doarmă... Să vrei să dormi și să nu ai timp, din cauza insomniei... Iar pastilele cu timpul ajung să fie precum vorbele ce nu te mai afectează: îți intră pe o ureche și îți iasă pe cealaltă. Ce este omul până la urmă? O să spun eu: omul este singurul animal de pe suprafața acestei planete care trebuie să se chinuie ca să adoarmă, sau care nu poate dormi deloc. Și cel care doarme bine în toată povestea aceasta este marele creator, preamărețul Dumnezeu păstor al imensei turme de oi. El doarme și nici măcar nu-i pasă de suferința mea sau a ta. Noapte de noapte, mă rog și îl implor să mă adoarmă, să simt cum picajul meu ajunge la prăbușire. Și cu toate acestea în zadar mă rog. Mă rog atât de mult încât implorarea se transformă în revoltă și declarație de război contra tuturor zeităților de pe această lume infectă. După atâtea rugăciuni zise de dragul vorbelor, din chin și suferință, am ajuns să îl bag pe Dumnezeu în dumnezeii mă-sii, pentru toate rugăciunile neascultate și respinse de-a lungul vieții.
O altă observație foarte dramatică în cazul insomniei este faptul că cei mai afectați de acest fenomen sunt oamenii singuratici în general. Cei care se duc seara singuri la culcare, cei care n-au pe cine îmbrățișa în pat și stau singuri precum un cadavru într-un sicriu, aceia sunt cei mai predispuși spre insomnie, atât bărbați cât și femei. Și problema se amplifică și mai mult în cazul în care individul în cauză are și un nivel intelectual avansat și un grad de inteligență destul de ridicat. Și problema se amplifică și mai mult de atât în momentul în care persoana în cauză sau individul mai are și o grămadă de frământări ce-l macină de o viață întreagă și îl chinuie zilnic. Bineînțeles că în situația dată se deschid porțile spre depresie, iar fiecare zi de acum încolo nu va fi altceva decât o bătălie cu demonii. Ziua vesel, noaptea trist; sau mai bine spus tot timpul trist, doar jucând teatru foarte bine astfel încât aparențele să înșele cu o perfecțiune uluitoare.
Când nu ai cu cine să-ți împarți gândurile și sentimentele nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te alegi pe tine să-ți fi cel mai bun prieten. Tot ceea ce nu te omoară te face pur și simplu mai ciudat, iar oamenii tot mai mult se vor distanța. De la atâta prăbușire în gol simt cum ar fi trebuit să mă dezintegrez de mult datorită aerului care-mi freca corpul. Dar nu se întâmplă una ca asta, ci din contra, uneori parcă reușesc să mă izbesc de pământ, după care simt cum mă sparg în mii de bucăți precum gheața, iar bucățile încep să se topească, formând apă care dupa aia se evaporă. Și din apa evaporată, se formează iarăși acel gaz care-mi va da naștere ființei mele damnate și întreg procesul prăbușirii începe de la început. Insomnia mea este lupta cu mine însumi. Toate gândurile mele se contopesc noaptea, formând un gând imens cât un munte, după care totul se transformă într-un ciocan masiv, după care acel ciocan încearcă întruna să-mi spargă capul. Ce distracție minunată, noapte de noapte. După toate aceste spectacole vin diminețile obosite, dimineți în care nimeni nu te întreabă cum ai dormit sau cum ești, pentru că oricum nimănui nu-i pasă, sau pentru că pur și simplu nu ai pe nimeni lângă tine. Și când vezi că ai în față o zi întreagă de sarcini și responsabilități, 24 de ore în care trebuie să fi apt și prezent, ajungi să te simți precum Don Quijote de la Mancha în luptă cu morile de vânt.
În nopțile lungi și reci, stau și mă gândesc intens la toate mizeriile, la ce viață josnică duc, la cât de ratat sunt la capitolul dragoste, la ce lupte zilnice duc cu mine însumi. Vântul insomniei îmi răscolește toate amintirile, chiar și pe cele îngropate în cimitirul minții mele, noapte de noapte, profanând tot ceea ce nu vreau să dezgrop, amintindu-mi tot ceea ce doare și tot ceea ce n-ar trebui să simtă nimeni niciodată. Mă gândesc și toate gândurile mă consumă, accentuând anxietatea mea socială, depresiile, hrănind insomnia și toți demonii cu care mă confrunt. Și când mă gândesc că prenumele meu în limba mea maternă înseamnă "puternic"... Puternic cum, sau în ce? În supraviețuire? La numărul de nopți nedormite? La numărul de bătălii purtate și pierdute cu toată hoarda de demoni din capul meu?
Vreau doar să dorm și nu pot. Nu vreau nimic altceva. Vreau măcar pentru câteva ore să uit de tot, să uit cine sunt, să uit tot ceea ce mă doare. Nu mai vreau să știu nimic din tot ceea ce știu, să nu mai cunosc pe nimeni, să nu mai fiu eu, să fiu pe Marte și nu pe Pământ, cât mai departe de aici, cât mai departe de tot și de toate. Și iată că nu se poate nimic din tot ceea ce aș vrea. Vreau doar să dorm puțin, atâta tot. Dar nu se poate. Nu pot să dorm, nu pot să dorm și nu pot să dorm...

Sacrificiu de sine

"Viaţa poate fi sacrificată pentru dragoste, dar dragostea nu poate fi sacrificată pentru viaţă." - Osho

Sacrificiul de sine reprezintă renunțarea voluntară la ceva prețios sau considerat ca atare pentru binele sau în interesul cuiva sau a ceva. Cine ajunge la sacrificiu de sine trebuie să practice abnegația, adică jertfirea de sine față de o persoană sau față de o cauză. Sacrificiul este renunțarea voluntară și conștientă la ceva scump. Ca cineva să ajungă să se sacrifice pentru o cauză sau o persoană sau pentru o situație, în primul rând este nevoie de devotament. Dacă vorbim despre o cauză atunci asta înseamnă că trebuie să fi fidel acelei cauze din tot sufletul tău. Când e vorba de o persoană, atunci devotamentul devine loialitate, iar într-o astfel de situație cel care intră pe calea sacrificiului de sine trebuie să fie loial până la moarte persoanei pentru care face toate acestea.
Zilnic ducem jertfe pentru diverse scopuri, dar dincolo de toate aceste scopuri efemere dacă nu există o cauză supremă atunci toate activitățile nu își au rostul. Întotdeauna trebuie să existe o cauză, iar sloganul propagandistic sau de încurajare în situația dată trebuie să fie: "totul pentru cauză". Nu e vorba de fanatism, ci de cea mai pură formă de devotament și loialitate. Cel mai bun exemplu pentru toate acestea reprezintă faptele și filozofia samurailor din istoria Japoniei. Acești războinici nobili treceau prin apă și foc pentru cauza lor, mai exact pentru stăpânul pe care-l serveau. Samuraii sunt exemplul perfect pentru onoarea fără de margini. Mulți consideră filozofia lor un fel de fanatism dus la extreme, dar din contra, samuraii reprezintă cea mai pură formă de sacrificiu de sine pentru o persoană. Și nu e sclavagism, ci loialitate și simț al datoriei.
Nu există fericire mai mare pe această lume decât să-ți vezi persoana cea mai dragă cum se bucură. Nu îți trebuie absolut nimic altceva, crede-mă. Să lămurim un lucru; prin persoana cea mai dragă mă refer la partener/ă de viață, părinți, bunici, copii, etc., adică oricare dintre cele înșirate. Fiecare om iubește pe cineva, tind să cred asta. Marea majoritate dintre oameni au pe cineva pentru care spun că și-ar da și viața la nevoie. Una e să spui aceasta și alta e să o și faci. Am fost acolo, și știu ce vorbesc. Adevărul adevărat este acela că bucuria sau fericirea celui de lângă tine este satisfacția supremă ce o poți simți. Și nu îți trebuie pedeapsă mai mare din partea universului decât acela să îți vezi persoana cea mai dragă cum suferă, indiferent că e careva dintre părinți, soț sau soție, bunici, sau copii. Chiar nu contează vârsta și gradul de rudenie într-o astfel de situație. Și pedeapsa cea mai dură și brutală e atunci când devii conștient de faptul că persoana de care îți este cel mai drag își are zilele numărate, în special din cauza unei boli. În astfel de situații disperarea și agonia ajung la apogeu. E durerea cea mai terifiantă ce îți poate străbate corpul, până în adâncurile ființei. Nu vrei să ști cum se simte, crede-mă, nu e de dorit nici celui mai rău om din lume o astfel de pedeapsă.
O altă problemă poate să apară cu trecerea timpului, deoarece sacrificiul de sine se poate transforma în altceva. Se formează astfel o deviere de la cauza propriu zisă, apărând rutina, monotonia sau dezinteresul. Motivele pot fi multe la număr, dar un lucru e clar, dacă apar senzații de monotonie și plictiseală atunci înseamnă că niciodată nu a existat cu adevărat devotamentul față de cauză. Ce este mai tragic, este faptul că sacrificiul de sine poate deveni autodistrugere. Când e vorba de îngrijirea unui om bolnav, sau salvarea cuiva de la o chestiune de viață și moarte, tot ceea ce desparte sacrificiul de la autodistrugere e doar un pas. Este nevoie de o singură zi proastă pentru a transforma cel mai sănătos om într-un smintit. Totul depinde doar de o clipă. Când e vorba de salvarea cuiva, trebuie să fi conștient că finalul poate fi tragic (pentru tine). Salvarea cuiva nu înseamnă neaparat și supraviețuirea celui care salvează. Eroii doar în filme poartă armuri și pelerine, în realitate de cele mai multe ori sunt martiri sau simple victime nefericite ale sorții. În cazul îngrijirii cuiva, iarăși apar mai mulți factori. Suferința cuiva drag este contagioasă. Expunerea la suferințele cuiva drag, în cazul celui care a intrat pe calea sacrificiului de sine pentru o perioadă lungă de timp, poate avea efecte devastatoare și cumplite. Să privești pentru o perioadă îndelungată de timp suferințele celei mai dragi persoane din viața ta este un chin mai mare pentru tine, decât pentru persoana respectivă. Să înduri zi de zi zbuciumul devastator al unei sorți nemiloase, să inspiri și să expiri suferință, să vezi suferință 24 din 24, toate astea înseamnă să trăiești ororile echivalente cu ale unui război. Într-o zi, cineva te va distruge atât de tare, încât vei deveni imposibil de distrus, iar atunci tot sacrificiul tău de sine nu va fi altceva decât o încercare eșuată de a schimba traseul evenimentelor. Din salvator vei deveni victimă.
Mereu am considerat viața lipsită de sens, dar am ajuns la concluzia că un sâmbure de sens poate exista și în cele mai disperate momente ale existenței. Având în vedere faptul că intrăm pe calea sacrificiului de sine, putem ajunge să percepem realitatea sub o cu totul altă formă. Până și suferința zilnică începe să își aibe sensul atunci când devine rutină. Adică sensul devine obișnuință, program zilnic, porția zilnică de chin. Ca să formulez mai puțin abstract și mai pe înțelesul tuturor, aș putea spune că suferințele zilnice cauzate de sacrificiul de sine devin cu timpul atât de obișnuite încât toată deformarea realității și toate percepțiile ajung să se sincronizeze într-o imensă bombă mentală pe care dacă ajungi să o înțelegi poți afirma că nu mai înțelegi nimic. Și cu toate acestea, când simți că ți-ai pierdut calea și că nu mai există nicio cauză, atunci în acele clipe adu-ți aminte că nimic nu există fără cauză când e vorba de sacrificiu de sine. Totul trebuie să fie pentru cauză, altfel n-are rost. Chiar și sacrificiul de sine reprezintă o cauză pentru cauza originală, vorbind metaforic.
Sacrificiul de sine este o jertfire, dar nu de oricare, ci una nobilă. Cauza este totul, indifent că e vorba despre îngrijirea sau salvarea cuiva, sau orice altceva. Când te-ai decis să te sacrifici pentru cineva sau ceva, automat devii un erou, un sfânt, un supra-om. Cel mai mare act de bunătate e acela când îți arunci propria viață la gunoi de dragul de a face un bine altcuiva. Nu există faptă mai nobilă de atâta. E tot ceea ce poate oferi un om, să-și sacrifice viața pentru binele cuiva sau pentru salvarea cuiva, sau pentru oricare alt eveniment, chiar dacă toate acestea o să-i coste sănătatea sau poate chiar viața. Asta este cauza, și după cum spuneam, cauza este totul.

Prăbușire (2)

"Nu vei uita niciodată complet cine, măcar o dată, ți-a atins viața cu mâna." - Charles Bukowski

Se pot spune multe, dar cuvintele parcă nu își au rostul uneori. De la naștere și până la moarte, întreaga existență e o prăbușire treptată, marcată de mici momente de exaltare temporare și de scurtă durată. Primele scrieri despre prăbușirea în abisul infinit și nemărginit le-am scris într-un articol mai vechi care se poate reciti de aici. Cine a intrat pe calea prăbușiri, pentru acel nefericit nu va exista niciodată o formă de oprire. Iar și iar aceleași situații solicitante se vor repeta mereu, doar că sub altă formă.
Mă simt un om fără sens, fără vreun rost și nu-mi pare rău de aceasta. Și de ce să-mi pară rău? După ce voi muri o să devin praf. Și de ce mi-ar părea rău, când de praful meu nu se poate alege decât praful? În mine arde un foc de gânduri și imagini încă de pe vremea când eram copil. Am doar o singură dorință: să mă transform în apă. Aș vrea ca întreaga mea ființă să se transforme cumva într-un fluviu cu ape tulburi și periculoase, care să poarte numele meu și care să curgă ca o amenințare apocaliptică. Oare va reuși să stingă această apă focul din mine, și focul din mine va evapora această apă? Sunt precum o ființă cu mintea plină de aburi și scântei, ale cărei gânduri au fost arse, iar spiritul inundat.
Simt în mine o neliniște ciudată, care se instaurează în tot corpul, crește pe zi ce trece, după care treptat se metamorfozează din regret și frustrare în tristețe și suferință. Este teama de viitorul existenței mele problematice sau este teama de propria mea neliniște? Gândul morții mă cuprinde, faptul că ființa mea va fi anihilată, eradicată, exterminată și ștearsă din arhiva universului. Oare voi mai putea supraviețui după astfel de probleme și trăiri? Oare ceea ce trăiesc eu este viața reală sau doar un vis absurd visat de cine știe ce nebun internat într-un sanatoriu de boli mintale? Și cei care văd liniște în privirea mea se înșeală amarnic, căci nu e altceva acolo înafară de foc, tunete și trăznete.
Tot ce am făcut până acum a fost doar repetarea acelorași faze banale, doar că în moduri și momente diferite. Stau și mă întreb de multe ori cum de pot încăpea în mine atâtea gânduri. Oare de câte circuite neuronale e nevoie ca toată nebunia mentală să se poată desfășura? Și oare cum de îmi încap atâtea gânduri în cap? Cum am fost cândva nu voi mai putea fi niciodată. Acel copil liniștit și ascultător a murit de mult, intoxicat de propria dorință de a crește. Cu ce sunt eu diferit față de restul? Cine îmi poate spune ce e bine și ce e rău? Și tăcerea se instaurează iarăși...
Uneori aș vrea să las vulcanul din mine să erupă, să inunde peste tot lava de gânduri și frământări, să ardă totul din jur focul necruțător al ființei mele. Aș vrea răzbunare pentru tot, să am parte de tot ceea ce n-am avut căci am primit tot ceea ce n-am cerut niciodată. Strigătul meu de disperare este tăcerea mea calmă. Lacrimile mele cele mai clare și profunde sunt cele pe care nu le-am lăsat să curgă, formând astfel un izvor al suferinței, undeva într-un loc adânc în pădurea minții mele.
Și după toate greutățile războaielor cu existența, cine nu sfârșește în tăcere înseamnă că n-a văzut totul. Doar tăcerea este forma cea mai sinceră prin care se poate exprima tortura anilor nemiloși. Tăcerea este cel mai puternic strigăt. Și cu cât acumulezi mai multă cunoaștere cu atât tăcerea devine din ce în ce mai asurzitoare. Setea de cunoaștere nu aduce fericire. Puțină cunoaștere încântă, iar multă cunoaștere dezgustă. Cu cât cunoști mai mult, cu atât vrei să cunoști mai puțin. Cine nu suferă din cauza cunoașterii, acela înseamnă că n-a cunoscut nimic.
Trecutul meu este depresia, prezentul este stresul iar viitorul e anxietatea. Întregul secret al acestei existențe constă în a te lăsa în voia iluziilor fără să știi că sunt iluzii. De cum le recunoști ca atare, întregul farmec se destramă. Asta este viața, marele miracol al unora. Sunt ani de zile de când mă situez constant mai prejos decât ceea ce sunt. De ani de zile alunec de pe o treaptă inferioară pe alta, fără să protestez sau să mă fac auzit. Teatrul acesta este viața mea, fericită în nefericire, curată în mizerie și luminoasă în întuneric. Toată existența mea nu e altceva decât o imensă prăbușire.

Copilul din mine

Copilul din mine

O voce mică îmi șoptește uneori
Despre frumusețe și culori,
Despre lucruri de mult uitate
Pagini ale vieții neschimbate.

Invizibil pentru ceilalți,
Dar mereu același în timp
Când alături de el mă plimb
Invincibili suntem în fața munților preaînalți.

Nimic nu mai e ca înainte
Multe nu mai țin minte,
Eu și el - un copil atât de cuminte
Ce nu se poate descrie prin cuvinte.

El stă ascuns în gânduri
Dar îi dau viață printre rânduri;
Hai la joacă puțin,
Căci vreau să fiu iar copil.