Confesiune pe final de an

"Iar atunci când îți dorești ceva, întreg universul conspiră ca să te ajute să-l obții." - Paulo Coelho

Anul 2024 a fost un an interesant pentru mine. A fost un an atât cu nerealizări și trânte, cât și cu multe realizări. Am luat multe decizii proaste, dar după aceea mereu m-am corectat. Am oscilat între bine și rău, între dezamăgire și speranță. E interesant faptul că de fiecare dată când mă consideram pierdut, mereu reușeam cumva să mă adun, ba pentru că se ivea o nouă oportunitate spre ceva, ba că prindeam eu curașul să încerc ceva nou. De fiecare dată când mi se închidea o ușă în față, una nouă mi se deschidea în altă parte. Și tot timpul era în mine ceva, acel ceva care ținea speranța vie.
Am început anul în forță, încrezător. Lucram pentru un austriac care-mi promitea raiul pe pământ. Treaba o mers până pe la începutul primăverii când am observat că de fapt promisiunile nu plătesc facturi și nu țin nici stomacului de foame. Așa că am ieșit din joc. Bogații mereu au exploatat săracii, crezând că doar ei trebuie să câștige. Eu am o vorbă după care m-am ghidat mereu: nu o să fie cum vreau eu, dar nici cum vrei tu nu va fi! Așa am ajuns să lucrez pentru altcineva pentru o perioadă de timp. Cam vreo 4-5 luni din an am fost într-o stare din asta de incertitudine. Nu era nimic sigur, nu știam ce și cum. Lucrurile așa au mers până m-am hotărât să fiu independent și să nu mai depind de nimeni și nimic, nici de firme și nici de bogătași care să mă exploateze. Am ajuns într-un final să joc jocul după regulile mele. Vremea mea sosise!
Până să ajung să-mi fiu propriul stăpân, rătăceam foarte mult, punând botul la promisiuni și tot felul de vrăjeli ieftine. Nu sunt supărat pe cei care au profitat de mine, sau de serviciile mele. Din contra, le sunt recunoscător. Datorită lor am ajuns să văd mai bine latura naturii umane și să cunosc mai bine psihologia. Și tot datorită lor am reușit să ajung să-mi fiu propriul stăpân.
Am lucrat cu drag și spor tot anul, indiferent că era cald sau frig. Când ajungi să tragi pentru tine, abordarea se schimbă complet. Am ajuns și în acel punct când eram epuizat total și nu puteam nici măcar să mă mișc de la oboseală. Dar nu-mi pare rău. Toate aceste lucruri m-au întărit, m-au îmbunătățit și m-au făcut să mă străduiesc să devin o versiune de-a mea din ce în ce mai bună.
Și tot în acest an am făcut și ceea ce nu făceam înainte: călătorii în lume. Am vizitat castele vechi, conace, locuri istorice. Și nu în ultimul rând, mi-am vizitat și neamurile aflate la distanță mare față de mine. Sighișoara a fost mereu principalul loc care simțeam că mă atrage, că mă cheamă oarecum. Și simțeam această chemare mai ales după ce am aflat că am acolo neamuri. Am aflat că am acolo o verișoară, în care practic o soră pierdută mi-am găsit. Vizitând-o pe ea și pe familia ei, eram ca și regele Ludovic al 2-lea care își adora verișoara, pe împărăteasa Sisi. Obișnuiam să ne și poreclim între noi după numele celor doi suverani. Discuțiile zilnice cu ea din acea perioadă m-au ajutat enorm de mult să ies din impasul în care eram. După moartea bunicii mele eram la pământ precum Germania după al doilea război mondial. Nu eram bun de nimic. Nu aveam nici bani și nici de lucru nu îmi ardea. Nu aveam poftă de viață pur și simplu. Dar această verișoară, care până în acel moment era o fantomă, o necunoscută, prin felul în care mă aborda și cum trăgea de mine să mă pun pe picioare, o ajuns să fie ca o soră pentru mine. Datorită ei am putut intra în 2024 ca un om cu capul pe umeri cât de cât. Mai departe totul a depins de mine și m-am străduit să mă adun. Un alt loc foarte important care am reușit să vizitez este castelul împărătesei Sisi de lângă Budapesta. Este vorba despre Castelul Regal Gődőllő. Cel mai mare vis de-al meu a devenit realitate prin faptul că am vizitat acel castel.
Și partea cea mai bună am lăsat la final. Punctul culminant în toată această poveste a fost acel moment în care m-am decis să încep să frecventez liturghiile de la Mănăstirea Maria Radna. Adevărata schimbare pentru mine acolo s-a întâmplat. Încercam să înțeleg cum de eu ca persoană nereligioasă m-am simțit atras de biserică. Era o chemare? Ce fel de atracție era? Acolo am reușist să cunosc oameni noi și să-mi fac și prieteni noi. Pentru prima dată în viața mea am nimerit într-un loc în care nimeni nu îmi cunoștea trecutul, și unde nimeni nu mă judeca pentru ceea ce fac sau ceea ce sunt, sau pentru ce am făcut în trecut. În acel loc am pășit pe o cale a vindecării. Sunt conștient că vindecarea nu va fi una completă, deoarece sunt răni care niciodată nu se vor vindeca în totalitate și amintiri care niciodată nu vor fi uitate. Dar eu totuși mă străduiesc. De când am luat pe această cale am devenit mult mai creativ. Aproape zilnic desenez, sau scriu. Am descoperit că adevărata mea vocație este creația. Să creez ceva mereu, indiferent că e vorba de un desen, sau de o poezie. Orice, doar să fie opera mea, munca mea. Acest lucru e cel mai bun remediu, plus că îmi ține și mintea ocupată.
Lăsând puțin la o parte aceste povestiri cu aură optimistă, trebuie să fim realiști. Nu putem trece cu vederea faptul că odată cu trecerea anilor totul devine parcă mai greu. Viața pare să se schimbe din ce în ce mai tare, iar noi din cauza acestor schimbări ajungem să ne complicăm și să ne încurcăm tot mai mult. Și nu putem uita nici faptul că pe măsură ce anii trec noi îmbătrânim. Aici e realitatea crudă și nemiloasă. Societatea din prezent nici măcar de departe nu mai e ceea ce era în urmă cu 100 de ani de exemplu. Totul s-a schimbat și se va schimba și mai mult de atât. Trebuie să fim conștienți de faptul că oricât de bine ne-ar merge în momentul de față, toate acestea mâine sau în oricare altă clipă se pot schimba. O boală incurabilă și deloc așteptată, un deces, un necaz în familie, o nenorocire, un accident, pierderea locului de muncă - oricare din acestea se pot întâmpla oricând. Și cea mai mare greșeală e să crezi că ție nu ți se poate întâmpla. Niciodată să nu zici niciodată!
Am decis ca în noul an care vine să mă străduiesc și mai mult ca să evoluez și să mă dezvolt. Sunt atras de dorința cunoașterii. Mereu eram un căutător spiritual care încerca să-și găsească locul, rostul și menirea. În sfârșit pot confirma că am pășit pe această cale a cunoașterii. Anul acesta am luat și câteva decizii mai radicale: am rupt legături cu diverse persoane, cunoștințe din trecut, sau chiar și vecini. Nu poți fi prieten cu o persoană cu care nu ești pe aceeași lungime de undă, sau cu care nu ai 80-90% intere și pasiuni comune. Un om care e în totalitate contrariul tău, indiferent că-ți este prieten din copilărie, rudă, vecin, etc., nu face altceva decât să te tragă în jos. Am eliminat treptat din viața mea bârfitorii, falșii prieteni și pe cei care în spatele meu mă vorbeau de rău, mă batjocoreau, sau mă judecau. Astfel de persoane nu au ce căuta la masa mea. Prieten îmi este acea persoană care nu mă judecă, care nu mă batjocorește și care mă acceptă așa cum sunt eu, și nu în ultimul rând, care prin natura lui reușește să mă ridice, nu să mă împingă în jos.
Eu tot ce-mi pot dori în anul care vine, e același lucru ce doresc și la alții. Să nu mai pierd pe nimeni din familie și nici din altă parte persoane dragi. Să nu mă trezesc cu vreo boală incurabilă. Să-mi văd prietenii, rudele și cunoscuții că le merge bine, că sunt sănătoși și că se bucură de viață. Și dacă aș putea cântări toate acestea într-o balanță, și aș avea puterea și posibilitatea să aleg, aș prefera să văd persoana la care țin că o duce bine, iar eu să fiu acela care suferă.

O poveste de Crăciun

"Crăciunul este locul de păstrare al amintirii inocenţei noastre." - Joan Mills

Inițial vroiam ca titlul acestui articol să fie "Cel mai frumos Crăciun", dar pe urmă totuși m-am răzgândit și am ales cea de "O poveste de Crăciun". Oricare ar fi fost titlul, prea puțin ar fi contat, deoarece conținutul este esențialul, iar în viziunea mea, acest conținut reprezintă cea mai frumoasă poveste de Crăciun care aș fi putut povesti vreodată. Trebuie să recunosc că e prima dată când scriu despre Crăciun, mai ales într-un mod pozitiv. Cititorii mei fideli știu că în urmă cu vreo 15 ani când am înființat acest blog, scriam doar despre arte marțiale și metodele mele de antrenament în Shaolin Kung-Fu. Mai târziu am început să scriu câte ceva și despre spiritualitate. Iar mai târziu am început să scriu despre propria mea filozofie, după care am trecut la poezii compuse de mine, gânduri, trăiri și experiențe trăite tot de mine. Cu alte cuvinte, scrisul a devenit un refugiu pentru mine și o modalitate de eliberare. Simțeam farmecul sărbătorilor doar pe vremea când eram copil. Apoi totul s-a schimbat și farmecul a dispărut în neant, s-a evaporat, lăsând în urmă amintirile unor vremuri frumoase de mult apuse. Sunt mulți adulți pentru care Crăciunul nu are farmec și reprezintă doar durere sau frustrare. Acum câteva săptămâni, un bun prieten de-al meu mi-a spus că nu trebuie să las să moară în mine spiritul sărbătorilor și să le trăiesc ca și pe vremea când eram copil. Nu știu dacă am reprodus exact cuvintele lui, dar ceva asemănător mi-a spus. Și deja de pe atunci au început să se contureze în mintea mea ideile pentru un viitor articol legat de Crăciun.
Când eram copil abia așteptam Crăciunul, dar pe măsură ce am crescut, totul a devenit exact opusul. Ceea ce cândva era frumos și plăcut s-a transformat într-un dezechilibru total și haos. Problemele de familie au dizolvat tot ce era frumos odinioară, lăsând în urmă doar un gol imens, cu multă tristețe și suferință. Cândva se auzeau vorbe frumoase de Crăciun, dar pe urmă, tot ceea ce am văzut și am auzit nu erau altceva decât certuri, înjurături, lacrimi și plânsete, neînțelegeri și reproșuri de peste tot, și lista ar putea continua. Când eram copil, tata făcea tot timpul bradul, iar pe mine până atunci mama și bunica mă duceau la plimbare. Și astfel credeam că Moș Crăciun există și simțeam din plin frumusețea și farmecul sărbătorilor. Dar după cum spuneam, vremurile s-au schimbat apoi. Dacă înainte tatăl meu obișnuia să facă bradul, mai târziu de pe la 12-13 ani aveam să-l văd mereu mort de beat, decăzând tot mai mult pe zi ce trece. Și treaba asta așa funcționa și de sărbători. Cine să mai facă bradul când el zăcea beat iar mama și bunica se necăjeau și se consumau din cauza aceasta? Iar eu priveam tot scenariul neputincios, fără să pot face ceva, pentru că eram copil, eram prea mic, eram neajutorat. Nu mai făcea nimeni bradul. Pur și simplu se anula Crăciunul. Ne ziceam "Crăciun fericit", dar acel Crăciun numai fericit nu era, la fel cum nici noi. Acolo unde cândva sosea Moș Crăciun, urma să vină ori poliția din cauza scandalurilor, ori ambulanța din cauza bolilor...
După cum spuneam, pe vremea când eram copil, abia așteptam Crăciunul, ca oricare alt copil. Era frumos, era plăcut, avea farmec. Dar după aceea totul s-a schimbat. Problemele de familie au făcut ca toată această frumusețe să dispară, luând și farmecul în adâncuri. Cam așa a arătat o parte din copilăria mea, toată adolescența, plus o parte bună din viața de adult. Pot spune că cea mai mare parte din viața mea de până acum, Crăciunul am perceput într-un mod total neplăcut. Dar nu mai vreau să vorbesc despre lucruri negative, ci despre ceva frumos. Au trebuit să treacă atât de mulți ani grei, cu multe provocări și încercări, ca într-un final să simt acel farmec pierdut din copilărie.

Acest articol nu ar fi luat naștere dacă nu aveam norocul de a mă alătura grupului de voluntari și coriști ai Bazilicii Maria Radna. Pentru prima dată în viața mea am simțit efectul pozitiv al schimbării, iar acest lucru pentru mine e un adevărat miracol. Din tot sufletul pot afirma că acest lucru pentru mine e cea mai mare onoare de care am avut parte până acuma. Viața mea nu a fost una obișnuită după cum am descris câte puțin mai sus. Mai mult de jumătate din viața mea nu am avut liniște în casă și o trebuit să trec prin încercări foarte grele ca să ajung să fiu astăzi omul care sunt. Lumina din capătul tunelului, pentru mine, a fost acea zi de duminică 27 august 2023 când am venit pentru prima dată la Maria Radna, participând la liturghie. Nu o să mă aprofundez acum în acest subiect deoarece nu cu mult timp în urmă am mai scris două articole despre călătoriile mele la mănăstirea Maria Radna și pentru cine dorește se pot reciti de aici și de aici. În urmă cu ceva timp am avut șansa să particip la împodobirea bisericii, ceea ce pentru mine a fost o mare bucurie. Trebuie să menționez că făceam acest lucru pe vremea când eram copil și până în perioada adolescenței împreună cu bunica mea, în fiecare an la biserica de la noi din Ghioroc. Cu toate că ideile și concepțiile mele pe parcurs s-au schimbat, dar totuși de mic copil eram un membru activ al bisericii și sărind mereu în ajutor, participând activ la tot felul de lucrări, reparații, curățenie, împodobiri, etc. De asemenea, tot de pe vremea când eram copil, obișnuiam să duc mereu flori la biserică, să fie puse în vazele din fața altarului sau în fața statuii Sfântului Anton. În 2010 am avut ultima acțiune de împodobire, deoarece bunica mea după aceea nu mai putea participa din cauza vârstei înaintate, iar eu fără ea nu vroiam să mai merg. Aveam 22 de ani atunci. Iar acum, 14 ani mai târziu am avut șansa să fac din nou de Crăciun ceea ce făceam de mic copil: să ajut și eu la împodobirea bisericii!
Toată această operațiune a trezit în mine vechile amintiri îngropate și lăsate în uitare de atâția ani. Eu, care în anii precedenți, eram un mare anti-Crăciun din cauza convingerilor mele ateiste și antireligioase, am ajuns să simt iarăși din plin farmecul Crăciunului, acea bucurie de mult uitată în copilărie, și de care îmi era atât de dor...

În toată această poveste, eu sunt ca și Grinch din filmul lui Jim Carrey. Cu toții știm povestea. Grinch era un personaj foarte negativist și pesimist care simțea o ură nebună față de Crăciun. Dar dacă stăm un pic și analizăm povestea cu atenție, din perspectivă psihologică, atunci vom observa că Grinch a ajuns să urască Crăciunul din cauza indiferenței și a răutății din oameni, și nu pentru că s-a născut el să fie rău. Omul devine ceea ce îl modelează mediul din jurul lui, iar dacă nu se străduiește să iasă din mizerie, atunci mizeria îl va înghiți. Cam asta e povestea lui Grinch, și oarecum așa era și povestea mea. Nu pot să spun că am urât Crăciunul, dar nici nu i-am simțit farmecul și bucuria în anii precedenți. Și iată că după atât de mulți ani, o mică scânteie, o mică lumină, a făcut ca vechile amintiri să renască și să iasă la suprafață, emoții și trăiri uitate de mult. Să nu credeți nici măcar pentru o clipă că ceea ce am povestit până acuma am făcut ca să mă plâng, sau ca să cerșesc milă și înțelegere. Eu nu așa sunt, nu așa funcționez. Faptul că-mi descriu traumele pentru mine e terapie, și prin astfel de acțiuni încerc să încurajez și pe alții să nu renunțe niciodată. Sunt recunoscător tuturor suferințelor mele, le datorez tot ceea ce știu și ceea ce sunt astăzi. Dacă duceam o viață în puf și pene, trăind totul în roz, azi poate eram și eu un bețiv ca și tatăl meu, sau un alcoolic sinucigaș precum bunicul. Dar pentru că am străbătut desculț iadul, m-am întărit, am învățat și m-am ridicat ca să pot vedea paradisul. Am murit de atâtea ori, doar ca să pot renaște mereu, mai înțelept, cultivând compasiunea și iubirea și evitând violența și ura. Durerea și suferința nu pot fi evitate. Orice ființă vie le va experimenta la un moment dat. Nu trebuie să ne opunem suferinței. Nu o putem controla. E exact ca și cum am încerca să oprim furtuna. Trebuie să așteptăm ca ea să treacă, căci pe urmă va ieși și soarele. Suferința nu poate fi învinsă, din contra, trebuie să învățăm să trăim cu ea. Când trebuie să plângem, atunci plângem, altfel lacrimile blocate vor fi picături de sânge.
Cea mai mare problemă a noastră e că atunci când suferim, indiferent din ce motiv, mereu așteptăm salvarea din exterior, de la altcineva. Uităm că existăm și că de fapt aceasta înseamnă totul. A exista nu înseamnă doar a suferi, mai înseamnă și a experimenta, bune și rele în același timp. Ajutorul, validarea, recunoștința nu din exterior vin, ci întâi de toate din interior. Nimeni și nimic nu te poate vindeca sau aprecia dacă tu nu vrei. Dacă tu nu te poți accepta pe tine și nu te poți iubi, atunci cum ai vrea ca cei din exterior să o facă? Sau cum ai vrea să îi poți tu accepta pe ceilalți dacă nici măcar pe tine nu te poți accepta și te judeci? Cam astea sunt principalele lecții pe care le-am învățat în anii mei de suferință, învățături pe care încerc să le transmit mai departe celor care vor și care le pot înțelege, prin faptul că scriu articole, poezii și cugetări.
Faptul că am putut participa la împodobirea bisericii, iar mai apoi să particip și la un concert de colinde - deci e ceva ce nu credeam vreodată că voi face în viața aceasta. Și iată că așa am ajuns să duc mai departe tradiția muzicii. Aproape toți strămoșii mei erau muzicanți, înafară de mine. Tatăl meu era toboșar și un unchi de-al meu la fel. Străbunicul cânta la trompetă. Un unchi din partea mamei cânta la acordeon. Nașul meu era saxofonist și cânta și la oboi și clarinet, fiind profesor de muzică și membru al filarmonicii din Arad. Și oarecum spiritul sărbătorilor a făcut să descopăr și să realizez că, direct sau indirect, de când sunt corist, duc și eu tradiția muzicală mai departe, chiar dacă nu prea am mari cunoștințe în domeniu.

Când am participat la acel concert de colinde la Bazilica Maria Radna, iar ziua următoare la biserica romano-catolică din Lipova, în timp ce cântat mai priveam și în jur. Am observat oamenii adunați în biserică, mulți venind special să ne audă cântând. I-am privit și nu o trebuit să depun mare efort ca să le pot analiza expresiile. Tot ceea ce puteam vedea pe ei era bucuria. Pe fețele lor erau zâmbete, parcă radiau de bucurie în timp ce ne ascultau pe noi cum cântăm. Unii chiar lăcrimau, și erau lacrimi de bucurie, nu de tristețe. Pentru 30 de minute cât a durat concertul, noi o mână de oameni, prin faptul că am cântat, eram motivul pentru care un număr mare de oameni s-au simțit bine, zâmbeau emanând lumină parcă, lăcrimând unii de bucurie. Și tot acest miracol am înfăptuit noi, iar din acest NOI am fost onorat să fac și eu parte. Totul a fost atât de înălțător. Nu există cuvinte care să descrie evenimentul și experiența. Poate doar un singur cuvânt se potrivește aici: perfecțiune!
Crăciunul nu este despre cadouri, sau cel puțin nu asta ar trebui să fie ideea de bază. Nu aia contează ce găsești sub brad, ci alături de cine te uiți sub brad. Mult mai mult contează să ai familia unită întotdeauna, nu doar de Crăciun, decât orice alt cadou. Cel mai important e să ai o familie, sau cel puțin să mai ai pe cineva în viață din familie. Cadoul e ceva simbolic, de fapt dăruim ceea ce avem în suflet, iar eu anul acesta m-am dedicat să ofer bucurie. Nu știu dacă am reușit sau nu în totalitate acest lucru. Sper ca măcar pe un sfer să-mi fi ieșit.
În urmă cu un an (2023), abia așteptam să pot veni la Maria Radna de Crăciun, ca să pot asculta acele cântece minunate, cântate de o doamnă cu o voce miraculoasă, divină, venită parcă din altă lume. Și iată că un an mai târziu (2024), nu doar că am avut ocazia să felicit și personal doamna cu vocea divină, spre marea mea bucurie, ci am ajuns să fac parte și eu din acel cor minunat pe care-l admiram atât de mult, legând chiar și prietenii cu acei oameni. Îmi aduc aminte și acum, cum astă vară îi admiram privind de la distanță, până când a venit momentul magic să mă alătur lor și eu. Și acum în pragul sărbătorilor, când stau așa și mă gândesc la toate aceste lucruri, îmi dau seama că de fapt așa arată un adevărat miracol, sau eveniment miraculos. Eu niciodată n-am scris despre astfel de lucruri. Dacă stau bine să mă gândesc, în majoritatea articolelor mele îmi descriam stările sufletești întunecate și suferințele, cu multă simbolistică și metafore, transformând durerea în artă. Scriam despre astfel de lucruri deoarece prea puține motive de bucurie aveam, aproape zero. De fiecare dată când se apropia Crăciunul eram lovit de depresii și letargii, simțeam doliul că mă chinuie și cum toate amintirile neplăcute parcă prind viață. Dar iată că anul acesta în loc de întuneric am văzut lumină și pentru prima dată după atâția ani am trăit Crăciunul așa cum trebuie: în bucurie, oferind bucurie și primind bucurie. Așa ar trebui să fie toate poveștile de Crăciun: despre bucurie. Și nu în ultimul rând, toate poveștile de Crăciun ar trebui să fie cele mai frumoase povești spuse vreodată.

Niște păreri

"Să fii hotărât în părerile tale!" - Cicero

A fost o perioadă din viața mea când nu înțelegeam tot ceea ce înțeleg acuma. Judecam oamenii după aparențe și mă grăbeam să arunc cu reproșuri și acuzații, fără să am habar de cele mai multe ori. Dar, odată cu trecerea anilor, pot spune că m-am mai dezvoltat și eu, și oarecum m-am mai și maturizat (cel puțin așa cred). Pe plan teoretic cel mai mult te ajută faptul că studiezi, te documentezi și citești. Cititul deschide multe porți și lărgește orizonturile. E bine ca mai multe subiecte să fie aprofundate și să nu te limitezi doar la o singură carte, sau la un singur subiect. Pe plan practic, interacțiunile umane și comunicarea cu alții sunt elementele care ajută cel mai mult. De asemenea implicarea în diverse activități contribuie la o bună dezvoltare. Ca să scriu acest articol, cel mai mult am fost inspirat de ceea ce se petrece în ultima perioadă. Trebuie să recunosc că ideea de a scrie acest articol a fost din cauza alegerilor parlamentare din România. Din păcate datorită acestor alegeri am avut prilejul să văd comportamentul oamenilor, societatea actuală și cam tot ce mă înconjoară. Au fost mulți oameni pe care îi admiram de la distanță, dar după aceea mi-am dat seama că sunt doar niște nulități care se pare că nu se vor dezvolta niciodată.
Sunt mulți oameni care la prima vedere par educați, dar după un timp îți dai seama cât de nedezvoltați sunt. Cei mai mulți oameni sunt conduși de ură, și partea cea mai tristă e că se lasă cumva consumați de această ură. Ura față de tot ceea ce nu pot înțelege, ura față de tot ceea ce nu pot accepta, ura față de societate, ura față de sistem, ura față de politicieni și nu în ultimul rând ura față de semeni. Cândva eram și eu un astfel de om și mi-am pierdut mulți ani din viață făcând parte din această categorie. Dar după cum spuneam, am început să pun accent pe dezvoltarea mea personală și pe autodisciplină, fiind inspirat de alții pe care îi vedeam că evoluează, plus că am simțit și eu nevoia să-mi înving o parte din frici, să trec peste niște bariere și limitări și să trec la un alt nivel. Cei mai mulți oameni îi învinovățesc pe alții pentru eșecurile și nerealizările lor. Dau vina pe vecinul, pe părinți, pe împrejurimi, pe sistem, pe conducători, pe oricine înafară de ei înșiși. Cel mai mare dușman de-al tău întotdeauna e personajul din oglindă și nu altcineva din exterior. Așa că dacă trebuie să învingi pe cineva, atunci știi cine e acel cineva. Depășindu-ți propriile limitări ajungi să renaști ca alt om, total schimbat, cu noi orizonturi și cu alte percepții. Și toate acestea într-un mod pozitiv.
Cei mai mulți oameni sunt nemulțumiți și nu le convine nimic. Indiferent cine ar ieși președinte, indiferent ce s-ar face sau ce nu s-ar face, ei tot frustrați și nemulțumiți vor fi. Când ajungi în punctul în care ajungi să fii mulțumit cu tot ceea ce ai și tot ce ai realizat, poți spune că ai pășit pe drumul călătoriei tale. Niciodată n-am dus lipsă de nimic pe plan material, chiar dacă în trecut aveam și eu de multe ori momente de furie și nemulțumiri din cauza unor frustrări. Oricât de sărac eram dar o pâine mereu mi-am permis să-mi cumpăr. Atâta timp cât voința și motivația nu dispar, nici eforturile pentru o viață bună și un trai decent n-au cum să dispară.
Cei mai mulți oameni nu sunt mulțumiți nici măcar de propria persoană. Nu se pot accepta pe ei înșiși, se judecă singuri, găsind tot felul de motive doar să se rănească singuri. Cei mai mulți oameni au vise nerealiste și vor să ajungă ceva ce nu pot fi. Sunt mulți care nu se pot suporta din cauza felului în care arată. Nu le convine că sunt grași, sau slabi, dar în același timp nici nu vor să facă ceva ca să schimbe situația. Mi-am pierdut mulți ani din viață neputând să mă accept din cauza faptului că eram slab. De mic copil aveam o constituție fizică firavă și eram slab de când mă știu. Am petrecut mulți ani trăgând de fiare, dar fără rezultatele dorite, din cauză că nu aveam atitudinea potrivită. Dar după ce am regândit totul, atât dieta cât și felul în care să mă antrenez, dar nu în ultimul rând și mentalitatea, situația a început să se schimbe și rezultatele nu au întârziat să apară. Morala poveștii e că atâta timp cât tu nu te poți accepta pe tine așa cum ești, nici pe cei din jurul tău nu ai cum să-i accepți. Te vei judeca mereu, atât pe tine cât și pe ceilalți.
Pe mine nu mă interesează cine pe cine iubește și nici nu mă deranjează aceste chestiuni. Atâta timp cât e vorba de un om cu bun simț chiar nu îmi pasă de naționalitate, etnie, rasă, religie sau orientare sexuală. Toate aceste lucruri sunt niște bariere mentale, limitări, care nu fac altceva decât hâră, ură și conflicte. Datorită acestor idei preconcepute, în spatele cărora stă ura și lipsa de cunoaștere, ajungem să uităm că de fapt cu toții suntem oameni.
Nu pot să spun că trăiesc viața perfectă și dacă familia mea ar fi întreagă poate că ar fi dezamăgită de mine din multe puncte de vedere, sau poate că nu! Toți foștii mei colegi de școală și facultate s-au realizat, ca să spun așa. Au mașini, jobb-uri bine plătite, familii, copii, etc. Eu nu am nimic din toate acestea. Uneori îmi pare rău, dar de cele mai multe ori nu. Nimic nu regret din ce am făcut, regret doar ceea ce n-am făcut, în special lucrurile pe care le puteam face! Dar, fapta e consumată și nu e timp pentru regrete din trecut. Viața merge înainte, iar eu tot ce pot face e să mă concentrez pe prezent, trăind clipa, savurând libertatea și să mă dezvolt în continuare. Nu am de gând să întemeiez familie și nici să fiu sclav în ceva corporație multinațională lucrând pe mai multe schimburi pe bani puțini. Am ajuns în punctul în care să mă pot accepta așa cum sunt, și după foarte mulți ani, să fiu mulțumit de mine într-un final. Am libertatea să fac ce vreau, când vreau, să realizez creații artistice, și mie mai mult de atât nu-mi trebuie. Cine nu înțelege aceste lucruri și nu mă poate accepta așa cum sunt, nu are decât să părăsească cărarea pe care merg eu. Ce nu merge nu trebuie forțat, iar eu pot înțelege acest lucru.

Ego

Ego

Pe mine au pus stăpânire sentimentele
De aceea nu le-am trăit cum trebuie
Din praf de stele provin
Și tot praf de stele o să devin
Încă nici nu m-am născut
Dar deja am și murit.

Simt că prind viață deodată
Bazându-mă acum pe simțuri
Tu mi-ai arătat mai multe minuni
Decât mi-ar fi arătat raiul vreodată
Și cu toate că nu te-am cunoscut
Totuși te-am iubit.

Despre prietenie

"Adevărata prietenie rezistă timpului, distanței și tăcerii." – Isabel Allende

Ce înseamnă prietenia? Cum e să ai un prieten, sau mai mulți? Conform site-ului dexonline.ro, prieten e o persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune. Poate că aceasta este cea mai bună definiție a prieteniei. O prietenie se bazează în primul rând pe încredere și respect. Când un așa zis prieten nu te respectă și nu are încredere în tine, atunci persoana respectivă nu îți este un adevărat prieten.
Prieteniile se schimbă odată cu trecerea anilor, exact ca și prietenii. E o călătorie lungă și nu toți vor ține pasul din păcate. Dar în același timp, pe durata călătoriei se mai pot alătura și alții pe parcurs, devenind prieteni.
În cazul meu, am avut mulți prieteni de-a lungul anilor. Am avut prieteni de mic copil. Unii au rămas în continuare în viața mea, iar alții nu. Pe măsură ce am crescut și eu, vremurile s-au schimbat. Nu putem cu toții să împărțim aceleași valori și principii. Cu un om cu care nu ai în comun niște chestii, mă refer aici la valori, principii și idei, nu ai cum să fii prieten. Pur și simplu chimia nu funcționează într-un astfel de caz. Cineva care nu te înțelege, ba din contra, te critică și te atacă, nu are cum să-ți fie prieten. Ca să fii cu cineva prieten trebuie să fii cu el cât de cât pe aceeași lungime de undă.
De exemplu, cu cine am fost prieten în copilărie azi nu mai sunt prieten. Dacă mă întâlnesc cu ei, ne dăm cu bună ziua, tradiționalul ce mai faci și cam atât. Când suntem copii nu știm mare lucru. Vrem doar să ne jucăm și de asta avem nevoie de prieteni. Dar pe măsură ce creștem, jocurile se schimbă și apar alte elemente. Apar probleme, discuții și tot felul de provocări. De exemplu am avut un prieten cu care cândva eram cei mai buni prieteni. Eram colegi de școală, colegi la facultate, iar acum nici nu ne mai salutăm măcar. De aceea spuneam că odată cu trecerea timpului oamenii se schimbă. Apar alte anturaje, alte chestiuni.
În ultimul timp am ajuns la concluzia că prieten nu îți e acel cineva cu care ai experiențe comune din trecut, indiferent că sunt bune sau rele. La un moment dat, ori el, ori tu, careva începe ori să crească (financiar, social, personal, spiritual, oricum ar fi), ori să descrească, iar atunci cumva echilibrul din balanță tinde să se destabilizeze, iar prietenia să se clatine de-a binelea. Ideea e că într-un astfel de caz sau proces, cumva două persoane care până atunci erau într-o prietenie bună, tind să nu mai rezoneze, prietenia dintre ei din cauza diferențelor se pune sub semnul întrebării. Există varianta ca prietenia să meargă mai departe, ori din cauza noilor condiții să nu mai funcționeze.
Prieten cu adevărat e acea persoană alături de care te simți bine, a cărui prezență calmează furtuna din sistemul tău nervos. Un prieten adevărat îți dă un vibe bun, pozitiv, te iubește, te acceptă și te sprijină. Nu te critică, nu te condamnă și nu te judecă. O astfel de prietenie poate să dureze din tinerețe, sau poate să apară brusc, din senin, o oarecare persoană cu care într-un timp record să ajungi să construiești o prietenie, poate chiar mai mare decât cu o persoană cunoscută de mult timp.

Gânduri pentru o persoană imaginară

Gânduri pentru o persoană imaginară

M-am îmbrăcat în haine de iubire
Doar ca să pot înțelege cum e să iubesc
Tu nu mi-ai arătat cum e,
Iar eu, pierdut prin galaxii, pe cale să cedez
Nu știam cum să evadez,
Cum să mai gândesc.

Nu vreau să mă atașez de tine,
Și nici tu n-ar trebui să te atașezi de mine
Lupta e grea, iar miza e prea mare
Totul sau nimic, nimic sau tot
Totul e în tine, iar Totul este tot.

Această călătorie e doar un început
Un început care duce la un alt început
Și care se va sfârși cu un alt început,
Soarele răsare, apune, după care iarăși răsare
Roata vieții se învârte întruna, fără încetare
Totul merge înainte, fără prea multă păsare.

Privește în urma mea și o să-ți vezi trecutul
Privește-mă în ochi și o să-ți vezi viitorul
Atinge-mă pe obraz și o să-ți simți prezentul
Transpune-te o clipă în pielea mea și o să vezi totul.

Noi am înlăturat durerea
Iar fuziunea noastră a creat lumea
Oamenii sunt chipul și asemănarea noastră
Sunt copiii noștri, creația noastră.

Acum, după tot ce ai aflat, te poți trezi
Poți să revi și tu la realitate, pentru că eu pot
Uită de mine, uită de tine, uită de tot
Totul a fost doar un vis, iar tu ai visat totul,
Bucură-te, indiferent că e rău sau bine
Tu ești Totul, iar Totul e în tine.

Conversații

"Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru că nu se cunosc și nu se cunosc pentru că nu comunică." - Martin Luther King

Pentru mine, faptul că trebuie să port o conversație poate fi o încercare grea, dar uneori poate să fie și o experiență plăcută. Niciodată n-am fost o persoană comunicativă. Copil fiind, eram tare închis și cu greu reușeam să mă împrietenesc cu alții, ca apoi să pot comunica. Pe măsură ce am crescut aceste lucruri s-au mai schimbat puțin. Nu vreau să spun că am devenit brusc o persoană foarte deschisă și comunicativă. Din contra, sunt tot o persoană retrasă și închisă. Rar se întâmplă să devin deschis față de o persoană nouă, sau proaspăt cunoscută. Dar din fericire, în ultimii doi ani (aproximativ) am avut norocul sau prilejul să cunosc câteva persoane, cu care înainte nu am avut tangențe sub nici o formă, și cu care totuși am reușit să leg bune prietenii, în special pentru faptul că am avut suficient curaj să fac eu primul pas și să sparg niște bariere. Sunt niște experiențe interesante aceste lucruri.
Din perspectiva unora, stilul meu de viață este unul ciudat. După cum spuneam, sunt o persoană retrasă și închisă. Nu sunt o fire mult prea sociabilă și cea mai mare parte a timpului îmi petrec singur. Munca pe care o practic mă face să lucrez solitar și să interacționez cu oamenii doar pentru strictul necesar. Singurătatea mereu a fost și va fi o parte esențială a vieții mele. Dar cu toate acestea, uneori mi se întâmplă să întâlnesc câte o persoană mai specială, fie că e vorba de cineva cunoscut sau nu, cu care apoi să pot purta o conversație foarte deschisă, dar în același timp și foarte profundă. Și toate acestea într-un mod pozitiv.
O conversație bună cu persoana potrivită valorează mai mult decât orice. Să știi că persoana cu care vorbești e prezentă, te ascultă fără să te întrerupă, dar mai ales să aibe habar despre ce anume vorbești și să aibe și ceva de spus - deci toate acestea îți dau o stare pozitivă, euforică chiar, de nedescris. Parcă ar fi un extaz, sau un orgasm intelectual, spiritual, sau mental. Și de multe ori se întâmplă ca o astfel de conversație să aibe loc atunci când nici nu te-ai gândi, de parcă universul ți-ar scoate în cale persoana potrivită la momentul potrivit, pentru discuția potrivită.
Există și conversații de care fug, sau mai exact persoane de care prefer să fug. Când sunt obligat să conversez cu cineva, doar de dragul vorbitului, sau pentru că mă știu cu persoana în cauză din trecut, dar fără să mai avem ceva în comun în prezent - cam așa sună definiția torturii psihologice.
Există persoane cu care mă înțelegeam cândva bine, dar acum nu mai rezonăm pe aceeași lungime de undă, și pentru treaba aceasta vorbim mai rar. Trebuie să recunosc că mi chiar greu să vorbesc cu aceste persoane; uneori trebuie chiar să mă forțez. Există și persoane cu care eram cândva cei mai buni prieteni, și cu toate acestea acuma să nu mai vorbim absolut deloc, nici măcar nu ne mai salutăm. Și există și persoane cu care până în urmă cu un an nici o formă de tangețe n-am avut, și cu care în momentul de față să mă înțeleg minunat, chiar mult mai bine decât că o persoană pe care-l cunosc de o viață întreagă. Cu aceste persoane e chiar mai plăcut să port discuții decât cu o persoană pe care îl știu de când lumea. Interesant este faptul că o astfel de persoană, prin felul ei de a fi și prin acțiunile și discuțiile purtate, parcă umple un gol, acei ani lipsă de când nu ne cunoșteam. Parcă o astfel de experiență, sau o astfel de persoană specială, face mai mult decât faptul că mă știu cu X sau Y de când eram mici și ne înțelegeam bine. E ciudată și fascinantă în același timp toată această poveste. Și nu reușesc să-mi explic ce anume face ca aceste conversații să fie atât de miraculoase: comunicarea în sine, faptul că avem subiecte comune sau pur și simplu persoana cu care port conversația? Și totuși, de cele mai multe ori tind să cred că persoana...
Persoana potrivită cu care să porți conversația potrivită, la momentul potrivit, face mai mult decât orice altceva. Nu degeaba am enumerat cuvântul "potrivit" de atâtea ori, deoarece dacă ai suficientă răbdare, la un moment dat, universul, destinul sau viața, te vor răsplăti cu ceea ce meriți. În cazul de față, e vorba de persoane cu care să poți purta conversații plăcute. Și toate aceste lucruri se întâmplă la timpul lor. O conversație de calitate e hrană pentru suflet, iar persoana potrivită cu care să o porți e o binecuvântare.

Când se întâmplă și lucruri bune după multe lucruri rele

"Suntem ceea ce iubim." - Nichita Stănescu

Viața mea a fost și va continua să fie o lungă călătorie. Am experimentat multe lucruri în această călătorie, dar din păcate majoritatea dintre ele erau negative. Dar cu toate acestea, după mulți ani de rătăcire în beznă, pentru prima dată în viața mea mă simt optimist. Eram genul de om care vedea doar latura întunecată a lucrurilor, după care îmi modelam viața conform acestei viziuni întunecate. Nu vedeam sens în nimic. Nu găseam un scop concret în absolut nimic din ce făceam. Totul părea irelevant și lipsit de importanță. Făceam lucrurile "pentru că așa trebuie". Așa eram condiționat de către societate, familie, mediu, etc. Viața a dat cu mine de pământ de nenumărate ori, dar de fiecare dată am reușit să mă ridic. Credeam că mă ridic mai rece și mai rigid, dar de fapt mă ridicam mai puternic și mai înțelept.
Familia mea nu a fost suficient de unită pentru a crea un mediu armonios. Lipsa de comunicare era principala problemă. Cu toții își ascundeau sentimentele sau ce simțeau. Nimeni nu se exprima, nimeni nu zicea nimic. Aceasta a fost prima mare revelație pentru mine: să nu țin în mine! Dacă nu am cui să-i spun ce am pe suflet, încerc cumva să descriu printr-o poezie, sau un articol. Orice, doar să iasă. Din păcate nu am avut un model masculin demn de urmat în familie, așa că a trebuit să mă modelez cumva singur, prin autodisciplină, preocupări artistice, lectură, sport și arte marțiale.
Viața mea a fost una grea, cu multe încercări. Mi-am văzut membrii familiei în ultimul hal, la propriu și la figurat, fie din cauza exceselor fie din cauza bolilor necruțătoare. Nu mi-am pierdut anii de liceu și tinerețea umblând în gașcă cu alții după fete și alte prostii, ci eram prins parcă pe câmpul de luptă din cauza problemelor de familie care păreau că nu se mai termină. Dar într-un final s-au terminat, după care au venit altele și tot așa.
Am observat că lucrurile bune care mi se întâmplau erau asemănătoare cu niște mici porții de mâncare pe care le primeau prizonierii din lagăr. Adică, o dată da și de zece ori nu. Acuma puțin situația s-a schimbat, dar ideea e că am învățat să apreciez și acele mici porții, că vorba aceea, decât nimic...
După foarte mulți ani de greutăți într-un final am ajuns să văd puțină lumină. Am ajuns să socializez, să cunosc oameni noi, să fac lucruri pe care nu le făceam înainte și să ies din mediul meu deprimant în care am stat înghețat parcă de secole. Lucrurile din jurul tău încep să se schimbe când începi și tu să te schimbi. De exemplu, când începi să avansezi, mulți dintre cei pe care îi considerai prieteni o să perceapă schimbările într-un mod negativ și vor deveni invidioși sau răutăcioși. Dar asta e, nu toată lumea trebuie să participe la călătoria ta. Cine vrea, rămâne - cine nu, e liber să plece. Oamenii vin și pleacă, nimeni nu rămâne pănâ la veșnicie. Așa e viața
Atâta timp cât o mână de oameni pe care îi numeri pe degete te apreciază și te susțin, sau când mergi pe stradă și alții te salută zâmbind, poți să știi că ești pe calea cea bună. Iar când ceea ce faci dă roade și îți aduce un bagaj de aprecieri (atât pe plan personal, sentimental și financiar), atunci poți să știi că garantat ești pe calea cea bună, indiferent cine ce ar zice. Lumea știe să critice foarte bine, dar mai puțin să aprecieze. Personal, pentru mine termenul de miracol înseamnă exact ceea ce am descris până acuma. Să rătăcești o viață întreagă în întuneric, după care să găsești lumina - asta se cheamă miracol. Lumina poate fi o vocație, o chemare, o realizare, sau pur și simplu un chibrit cu care să-ți faci singur lumină! Copacii care au rădăcini puternice nu pot fi doborîți de furtună. La fel și oamenii cu un caracter solid, nu pot fi afectați de bârfitori și cei cu intenții rele. După cum spuneam mai sus, schimbarea începe cu tine, după care vine și restul.

Templu

Templu

Printre ziduri străvechi
Adesea am venit
Eram tot timpul ochi și urechi
De parcă de aici aș fi provenit.

Din depărtări se văd două turnuri gemene
O măiestrie artistică ce aici se ridică
Cu o aură pozitivă specifică
Căci cu acest loc nimic nu poate să semene.

Sunete plăcute se aud aici
Ciripit de păsări și glas de îngeri
Cor cu cântece din altă lume
Oferă publicului dispoziții bune.

Locul acesta fascinează de secole
Emană speranță și vindecare
Atât pentru suflete chinuite
Cât și pentru celelalte ființe.

Și cu drag vin aici mereu
Oricât ar fi drumul de lung și de greu
Vin să trăiesc ceva plăcut
Pentru că aici m-am renăscut.

Dacă eram artist (3)

Dacă eram artist (3)

Dacă eram artist, iar tu erai o carte
Zilnic te citeam cu voce tare
Memoram cuvintele tale toate
După care le scriam mai departe.

Dacă eram artist, iar tu erai o celebritate
Te divinizam ca pe o zeitate
O plecăciune făceam în fața ta cu loialitate
Și te veneram cu cea mai mare sinceritate.

Dacă eram artist, iar tu erai un peisaj
Pe cel mai frumos tablou îți pictam chipul
Într-o operă de artă îți transformam trupul
Și făceam să fie totul real, nu un miraj.

Dacă eram artist, iar tu erai o floare
Te îngrijeam ca la carte
Zilnic te udam cu apă de izvor
Ca să poți să crești pe viitor.

Dacă eram artist, iar tu erai departe
Pictam pe cer o mare cărare
Și făceam tot posibilul să te duc mai aproape
Pentru că asta era cea mai frumoasă activitate.

Dacă eram artist, iar tu nu existai
Rupeam jumătate din mine ca să te creez
Și vorbesc sincer fără să exagerez
Căci mai bine muream eu, iar tu existai.

Nevroză de toamnă

Nevroză de toamnă

A venit toamna și s-a dus vara
Cu frunze căzute e plină strada
Păsări părăsesc țara în stoluri
Lăsând în urmă amintiri și goluri.

S-a răcit afară pentru că s-a dus vara
Trenul deja de mult a părăsit gara
Și ai plecat și tu cu ea
Urmând să vină o iarnă grea.

Și până la primăvară trăiesc cu speranță
Că ceva bun e la distanță
Dar acum trebuie să suport povara
Că a venit toamna și s-a dus vara.

Reproș

Reproș

Uneori îmi scriu memoriile plângând
Iar altă dată savurez viața râzând
Aș da foc lumii, dar nu am foc
Aș vrea să ocup o poziție, dar nu am loc

Urmez calea spre ceva plăcut, un anonim pierdut în fum
Ceea ce era greu în trecut, e greu și acum
Cine a fost sărac ieri, va fi sărac și mâine
Dar ceea ce a fost o rușine ieri, va fi o virtute mâine.

Ce pe tine te doare, îmi bate și mie în piept
Banii sunt doar bani, banii nu sunt dragoste
Mintea este doar aer, dar sufletul este respirație
Iar când vine timpul pentru moarte, aleg să stau drept.

Ești bogat când ți se strigă numele
Nu căuta niciodată renumele
Inima mea este legată cu sârmă ghimpată
Dar viața voastră pare mult prea deghizată.

Scrisori către ceruri

Scrisori către ceruri

Scriu aceste rânduri
Cu sufletul în gânduri,
Privind doar cerul albastru
Și ignorând orice dezastru,
Amintind de lucruri frumoase
Din timpuri de mult uitate,
Timpuri petrecute cu tine
Cu zile grele sau cu bine;
Prezența ta s-a evaporat,
Dar amintirile nu s-au dizolvat,
Problemele nu s-au rezolvat,
Nopțile tot nu s-au schimbat,
Durerea nu s-a calmat,
Iar lupta nu s-a terminat;
Încă plouă cu lacrimi
Și plouă din înălțimi;
Umbrele amintirilor încă bântuie
În timp ce furtuna se dezlănțuie,
Dar soarele risipește teama
Cum miracolul înlătură drama;
Și dacă porțile raiului s-ar deschide
Mi-ar place să te văd acolo într-o rochie
De culoare albă,
În jur cu multă iarbă,
Pomi, fructe și grădini de altădată,
Fluturi, păsări și albine,
Să te văd veselă și că ești bine,
Că te uiți zâmbind la mine
Mândră de ceea ce sunt,
Mândră de tot ce înfrunt,
Mândră de cum mă descurc,
Mândră de cum pe munți urc;
Să te mai simt odată aproape
Fiindcă ești atât de departe...

După călătorie

După călătorie

Întors din călătorie duc acasă un gram de bucurie
Port parfumul zilelor de veselie
Și e așa o senzație plăcută
După o lungă călătorie străbătută
Căci am călătorit undeva
Alături de cineva.

Din orice călătorie duc cu mine o doză de tristețe
Cu dor tânjesc după revedere
Și cu un gust dulce și amar
Îmi amintesc de un drum imaginar
De o potecă străbătută cândva
Alături de cineva.

Târziu în noapte

Târziu în noapte

Târziu în noapte, când îmi pun capul pe pernă
Mă scufund în a mea lume internă
Pierdut în oceanul dintre vis și realitate
Sunt și apă și colac de salvare.

Târziu în noapte, după ce mă trezesc
Mă gândesc la fete ale căror nume nu mai îmi amintesc
Și încep să scriu scrisori fostelor mele amante
Scriu toată noaptea, scriu despre frustrări și regrete.

Târziu în noapte, mă văd pe mine când eram mic
Îmi aduc aminte de dureri, griji și frici
Trag doar o singură concluzie după atâtea cicatrici
E mai sănătos să uit tot și să nu mai știu nimic.

Dansând pe val

Dansând pe val

Așa am fost, așa am ajuns
Una am spus, alta am făcut
Trebuia să urc munți, dar am stat ascuns
În vis am câștigat, dar m-am trezit și am pierdut.

Am fost bun, dar pentru ei nu era bine
Am devenit rău, dar nu era frumos, în fine
Am fost cândva frumos, dar nu m-au crezut
N-am știut să arăt, căci nu eram priceput.

Au râs de mine când plângeam
Dar pe urmă am râs eu, când ei plângeau
Cu toții pe val undeva mergeau
Doar eu de unul singur dansam.

N-am văzut, n-am întrebat, n-am cerut și n-am auzit
N-am fost vinovat, dar totuși am recunoscut.

Dacă trăiesc puțin, mă doare mai puțin
De aceea de fiecare dată mă abțin.

Despre călătoriile mele la Basilica Maria Radna (2)

"Sinceritatea este forma cea mai îndrăzneaţă a curajului." - William S. Maugham

În urmă cu vreo 5 luni am scris un articol despre călătoriile mele la Basilica Maria Radna. Din câte am observat atunci, a fost al doilea cel mai apreciat și citit articol, pe primul loc fiind articolul scris în memoria bunicii mele. Pentru cei interesați, ambele articole pot fi recitite de aici: articolul despre Maria Radna de aici, iar celălalt despre bunica mea de aici. Am simțit nevoia să scriu și un al doilea articol despre călătoriile mele la Maria Radna, deoarece mai sunt multe lucruri de spus despre care n-am vorbit în primul articol. Ca și în celelalte articole scrise de mine, o să fiu cât mai sincer și profund. O să îmi prezint atât trăirile pozitive, cât și cele negative. Vreau să precizez de la bun început că prin faptul că scriu acest articol nu am ca scop promovarea locului din punct de vedere turistic, nici nu fac reclamă și nici nu urmăresc intere ascunse. Sunt un căutător spiritual umil pe calea devenirii iar ceea ce am descris în acest articol reprezintă trăirile și cugetările mele sincere, experiențe proprii și concluzii. Toate acestea despre Basilica Maria Radna, sau cum toată lumea cunoaște locul: mănăstirea Radna.
Basilica Maria Radna este cea mai cunoscută biserică din vestul țării și sute de turiști și pelerini vin aici săptămânal. De multe ori am fost și eu aici în copilărie la sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria. Am fost mai apoi și în perioada liceului și mai târziu când eram student, după care câțiva ani din cauza unor probleme personale și de familie nu am mai putut veni. În urmă cu un an am început să umblu cu regularitate strictă iarăși.
Vreau să încep prin a discuta despre lucrurile mai puțin plăcute, ca cele frumoase să rămână pentru final. De când umblu la această biserică, din păcate am experimentat și lucruri neplăcute, sau mai puțin plăcute. După cum am spus la început, sunt un căutător spiritual. Am început cu yoga, apoi cu arte marțiale, filozofie budhistă, iar acum frecventez o biserică catolică. Și nu orice biserică, ci pe cea mai frumoasă și cunoscută din țară (după părerea mea). La un moment dat am ajuns într-o situație asemănătoare ca tânărul prinț Siddhartha Gautama, care în urma unei călătorii prin regat a văzut un om mort pentru prima dată în viața lui și nu înțelegea ce se întâmplă. Mai târziu după ce a pus cap la cap tot puzzle-ul, petrecând mulți ani în ascetism și meditație, tânărul prinț avea să devină Buddha, cel iluminat, cunoscut și ca fondator al budhismului. Situația mea seamănă foarte mult cu al lui deoarece cu câteva zile în urmă să încep să scriu acest articol am participat la pelerinajul de sărbătoare al Nașterii Maicii Domnului și am dat peste o priveliște foarte neplăcută. Printre mulțimea de oameni care se plimbau pe la tarabele din oraș, la un moment dat am văzut o femeie foarte bătrână cerșind, picată pe jos și întinsă. Era epuizată. Tremura cu niște bancnote de 1 leu în mână. Era o priveliște foarte neplăcută. Am stat și am privit pe toți acei oameni cum trec nepăsători pe lângă ea, fără să îi pese cuiva de sărmana bătrână. Nimeni nu ar fi întrebat-o dacă e totul în regulă cu ea, sau să cheme o ambulanță, poliția, orice. Unde e spiritul creștin din topți acești oameni? Și partea proastă era că și eu eram unul dintre aceștia. Era pentru prima dată în viața mea când efectiv îmi era scârbă că fac parte din rasa umană. Atât de josnic și de mizerabil nu m-am simțit niciodată. Cum poate să existe așa ceva? Cum se poate ca în 2024 oamenii, cea mai evoluată specie de pe Terra, să fie atât de insensibili? Bătrâna respectivă era mai mult ca sigur exploatată de cineva pentru a face bani din cerșit. Cum poate să existe așa ceva? Cum se poate ca într-o zi de sărbătoare creștină așa de mare și de importantă să aibe loc astfel de lucruri? Și toate acestea chiar în fața unei biserici impozante și minunate! Autoritățile oare ce păzesc? Întreb și eu așa ca fapt divers.
O altă experiență care m-a marcat a fost predica unui preot. Acest eveniment a avut loc tot zilele trecute. Preotul respectiv a povestit cu lux de amănunte cum pe vremea când era copil a vizitat mănăstirea Radna cu bunica lui. A vorbit atât de frumos despre bunica lui și cu atât de mult respect încât era demn de toată lauda. A povestit foarte amănunțit cum a vizitat mănăstirea de mai multe ori împreună cu bunica. La final a ajuns să vorbească despre bunica lui, ajunsă bătrână și foarte bolnavă. Modul în care o descria semăna foarte mult cu ceea ce am trăit și eu cu bunica mea. Începând cu amintiri frumoase din copilărie și sfârșind cu experiențe traumatizante și triste din cauza unei boli necruțătoare. Preotul acela își descria bunica în ultima ei perioadă din viață ca fiind total pierdută și fără să mai reacționeze la nimic din exterior. Doar înainte să moară a reacționat la rugăciunea preotului chemat pentru ungerea finală. Într-o astfel de situație era și bunica mea în ultimele 4 luni de viață. Era pe zi ce trece tot mai slăbită, tot mai pierdută și tot mai absentă. A fost diagnosticată cu demență senilă după ce și-a pierdut singurul copil (tatăl meu) și a fost așa vreo 5-6 ani buni, dintre care 4 au fost ani intenși și grei. După cum spunea și doctorul, exact ca o lumânare s-a stins, treptat, etapă cu etapă. Foarte multă asemănare era între predica acelui preot și povestea mea. Ascultând acea predică, pentru prima dată în viața mea îmi venea să plâng în public, dar am reușit să-mi țin lacrimile adunându-mi toate puterile în acest scop.
La două săptămâni după moartea bunicii mele am avut ocazia să vin la Maria Radna și să particip pentru prima dată la o slujbă de duminică. Înainte mai aveam obiceiul să ne uităm la slujbele de acolo împreună cu bunica mea când se transimeau în direct pe pagina oficială de Facebook al bisericii. Simțeam că trebuie să fac treaba aceasta, deoarece un vis vechi de-al bunicii mele era să ajungă cu orice preț la mănăstirea Radna. Făcuse cândva o promisiune. Acea promisiune consta printr-un pelerinaj la mănăstirea Radna și rugăciuni. A făcut acest lucru pe vremea când eu terminasem liceul și dădeam examenul de bacalaureat. Din nefericire am picat bac-ul. Eram singurul din clasă în această situație. Nu știu ce era mai mare în mine pe vremea respectivă, rușinea sau dezamăgirea că am făcut tot ce am putut și totuși nu am reușit. Bineînțeles că am făcut contestație, iar după o săptămână au venit rezultatele. Spre bucuria mea am primit o notă bună și astfel am reușit să iau și eu examenul de bacalaureat. Dar în acest timp, pănâ să vină rezultatele bunica mea se ruga neîncetat pentru mine și a făcut promisiunea că dacă reușesc să iau bac-ul va vizita mănăstirea Radna și se va ruga acolo. Îmi pare foarte rău și nu există zi să nu regret că nu i-am îndeplinit acest vis, că nu am chemat pe cineva cu mașină să o ducă acolo. În acea duminică după moartea ei, simțeam cumva că deși ea nu a reușit să ajungă acolo, o voi face eu în locul ei. Și așa a și fost. Timp de o oră cât o ținut slujba, eu am experimentat toate felurile de trăiri. Mi-a venit să plâng de durerea pierderii ei. A fost când am zâmbit, de bucurie că am ajuns aici, atât pentru mine cât și pentru ea. În timpul acelei slujbe în mine s-a dat o bătălie, și nu știu de ce, dar cumva am impresia că ministranții au observat acest lucru, cu toate că erau doar niște copii. Se uitau la mine insistent. Sunt ferm convins că se vedea pe mine că duc o bătălie în interior, o bătălie în care experimentez toate tipurile de trăiri, începând de la tristețe și durere și până la pace și bucurie. Căci într-un final am atins și pacea. În sinea mea am făcut pace, atât cu mine, cât și cu bunica mea. În sinea mea mi-am cerut iertare sinceră de la ea, că nu am reușit să o duc acolo. Am reușit într-un final să fac pace cu mine. Toate aceste bătălii s-au dat în mine în timp ce corul cânta minunat. Mă simțeam scufundat în lumină și energie pozitivă ascultând acea voce de înger din cor alături de alte voci. A fost cea mai frumoasă experiență după mulți ani de suferință. Eram precum un soldat întors de pe câmpul de luptă, care vede soarele după mulți ani de furtună și simte cum razele de lumină îi mângăie obrajii răniți și cum acea lumină îi șterge lacrimile.
În acea duminică soarta mea cumva s-a hotărât. Am simțit că Maria Radna devine a doua mea casă, și de fiecare dată când o să merg acolo va fi ca și cum m-aș întoarce acasă. Am avut această senzație fără să mai fi fost acolo vreodată la vreo slujbă și fără să fi cunoscut pe cineva din personalul locului. Era duminică 27 august 2023.
Peste tot pe unde am fost mereu de greutăți am dat. Anii de școală, în special anii de liceu, au fost ani grei. De multe ori am fost batjocorit pentru faptul că sunt retras și tăcut, dar mai ales pentru faptul că sunt maghiar. La locurile de muncă pe care le-am avut de multe nedreptăți am avut parte și de multe faze nasoale. Maria Radna a fost singurul loc de până acuma unde am reușit să mă integrez bine, fără să fiu judecat sau batjocorit. Niciunde nu am fost întâmpinat cu atâta amabilitate și căldură ca și acolo. Și repet, e un loc pe care îl vizitam ocazional în copilărie când erau bâlciuri, iar pe oamenii de acolo nu i-am cunoscut până acum un an.
Nu vreau să se înțeleagă greșit ceea ce descriu aici. Nu am ajuns un fanatic religios. Am rămas tot același om care eram și înainte, tot liber-cugetător, tot filozof, tot gânditor. Farmecul locului m-a prins din prima zi acolo. Atmosfera plăcută, energia pozitivă care se simte acolo, amabiliatea personalului, glasul minunat care se aude din cor, toate acestea pe mine m-au cuprins din plin. Maria Radna e locul unde a început un proces pentru mine. Maria Radna e locul unde m-am vindecat, unde m-am refăcut bucată cu bucată, ieșind din groapa cu gunoi în care eram scufundat de ani de zile. Maria Radna e locul unde am zâmbit pentru prima dată după mulți ani de chin și unde am reușit să spun pe bune că mă simt bine.

Ziua de după

Doar iluzia este ușoară. Adevărul este întotdeauna dificil! - Rabindranath Tagore

Mereu am știut că se va întâmpla, oricât de mult am încercat să nu mă gândesc acolo. Încercam să mă mint singur cu tot felul de autosugestii cu finaluri fericite, cu toate că undeva în adâncul meu știam că astfel de lucruri sunt niște iluzii. Știam că la un moment dat voi fi nevoit să mă trezesc din acest vis, într-un fel sau altul, fie de bunăvoie, fie forțat. Și iată că am fost forțat să mă trezesc. În momentul în care am scris aceste rânduri (13 august 2024) se împlinește un an de la moartea bunicii mele. Pentru mine bunica a fost cineva, ceva, ce nu pot explica în cuvinte. A fost acea ființă pe care am iubit-o și am venerat-o cu cea mai mare dedicare și atașament. Faptul că am pierdut-o, și anii de dinainte cât am îngrijit-o și i-am privit suferințele, au declanșat în mine acele suferințe sufletești pe care niciodată înainte nu le-am simțit, și pe care nu le doresc nimănui.
Atașamentul produce suferința. Pot spune acum că mi-am învățat lecția într-un final. Acum, că nu prea mai am ce pierde, lucrez la detașare, să nu mai mă simt atașat de nimeni, să nu mai ajung să sufăr. Ziua în care bunica mea a murit a fost cea mai neagră zi din viața mea, iar ziua de după a fost cea mai incoloră. Țin minte că era o dimineață foarte caldă, caniculară, cu mult soare. Nu am putut dormi aproape deloc, nu aveam poftă de mâncare și încă nu îmi venea să cred și să accept cele întâmplate. Eram ca o sticlă care s-a spart în mii de cioburi și nu realizează ce se întâmplă. Niciodată până atunci nu văzusem viața atât de incoloră ca și atunci. M-am simțit total pierdut și abandonat. A avut loc înmormântarea și toate cele. Timpul a trecut iar eu n-am avut încotro și a trebuit să țin pasul. A trebuit să supraviețuiesc cumva și să mă adaptez noilor condiții. Și asta am și făcut: am supraviețuit, căci sunt un supraviețuitor. Mereu am fost. Am traversat furtuna, ploaia și toată vijelia, dar n-am scăpat de trăznete și fulgere. Și totuși sunt aici.
Partea bună în toată această perioadă e că am ajuns să cunosc câțiva oameni noi, și să fac lucruri pe care înainte nu le făceam. Partea interesantă în toată această poveste e faptul că oricât aș fi de ateu și antireligios, totuși într-o biserică catolică frumoasă din apropiere am ajuns să mă regăsesc și să îmi vindec o parte din răni, grație atmosferei plăcute de acolo și faptului că am avut onoarea să cunosc personalul de acolo. Miraculos sau nu, dar de când am început să frecventez acel loc am observat schimbări care înainte nu credeam că pot avea loc. De exemplu mi-a crescut apetitul pentru creație. Am ajuns să scriu și să desenez cu o intensitate de neoprit.
Pot spune oarecum că puțin am reușit să mă cațăr afară din groapa cu gunoi, cu toate că de multe ori cad înapoi și mă umplu iarăși de noroi. Dar măcar văd ce e la suprafață și mai trag aer curat în piept. Sunt răni care nu se vor vindeca niciodată, doruri care nu vor trece și persoane pe care nimeni și nimic nu le va putea înlocui vreodată. Tot ce pot spune că am realizat în acest un an distanță de când mi-am pierdut bunica, e că am învățat să trăiesc cu suferința. Suferința nu poate fi învinsă, nici eliminată. Ea poate fi doar acceptată, îmbrățișată și atât. Trăiesc cu suferința precum într-o simbioză, sau ca într-un concubinaj.
Singura mea speranță în această poveste e să mă înșel în ceea ce cred eu legat de tema vieții de după moarte. Sper din tot sufletul meu să nu am dreptate și să nu fie așa cum cred eu. Sper să existe ceva după ce murim, o formă de continuare, o altă formă a existenței, o altă dimensiune, nu știu, orice dar să fie ceva. Sper din tot adâncul ființei mele ca atunci când voi adormi aici definitiv, să mă trezesc undeva unde să mă pot revedea cu bunica mea. Nu știu unde, nu știu cum, sub ce formă, doar să fie realizabilă această revedere. Să străbat toate aceste drumuri grele, iar ea doar să mă aștepte acolo undeva, la finalul drumului; exact ca și cum făcea aici, când veneam de la școală, de la muncă, sau de oriunde altundeva.

Pactul

Pactul

Am gustat cândva fructul
Ce mi s-a interzis prin lege
Și ca să ajung rege
Cu răul am făcut pactul.

Am cunoscut frumosul
Iubirea și atașamentul
Dar și opusul
Ura și dezgustul.

Am trăit totul pe propria piele
Bune și rele
Râsete, probleme
Și în final am râs de necazurile mele.

Am stat la masă cu Diavolul
Ca să fiu nemuritor
Eu, un biet visător
Am dat la schimb totul.

Dorință imposibilă (2)

Dorință imposibilă (2)

Îți duc dorul, de parcă aș căra o povară grea
Bântuind bezmetic și rătăcind într-o lume rea
Să ajung la tine e imposibil, pentru că tu ești departe
Dincolo de un orizont vizibil, unde un zid imens ne desparte.

Glasul tău îmi răsună zi și noapte în minte
Amintiri răzbat și readuc la viață multe cuvinte
Și chiar dacă eu vreau, tot nu te pot atinge
Căci ești precum focul ce arde, dar care totuși se stinge.

Tăcere (2)

Tăcere(2)

Obișnuiam să vorbim mult
Dar asta era în trecut
Acum domină tăcerea
Pentru că s-a instalat răceala
Și dacă încerc să-ți comunic
Ignoranță e tot ce primesc.

Obișnuiam să vorbim aproape zilnic
Și eram atât de prost crezând că va ține veșnic
Trebuia să știu că te retragi din joc
Și lași să se stingă acest foc
Ce atât de greu am aprins împreună
Cu intenția de a avea o perioadă bună.

Obișnuiam să vorbim la început din plăcere
Și era frumos pănâ nu a apărut această tăcere
Credeam că mereu va fi astfel
Dar tu mi-ai arătat că poate fi și altfel
Datorită ție nu mai cred în oameni
Și nu mă mai atașez de nimeni.

Vară

Vară

E vară, e cald, e soare
Afară un cer albastru fără nori
Îmi șoptește deja din zori
Că totul e frumos și bine.

E plăcut să stai afară
Să vezi oameni pe stradă
Să te bucuri de raze de lumină
Și de câte o ploaie bine-venită.

Iarna s-a dus și s-a topit toată gheața
Acum e totul verde
Și ca printr-un miracol, a reapărut viața
Pentru că, în fața căldurii frigul pierde.

Din când în când mai tânjim după ploaie
Zilele sunt uneori foarte călduroase
Dar mai bine așa decât seri de iarnă lungi și dureroase
Căci acum e vară, e cald și e soare.

Drumul spre casă

Drumul spre casă

Străbat cărări bătătorite de pași triști
Peste văi, munți și pajiști
Caut acel drum care să mă ducă acolo unde aparțin
Sunt obosit și mă odihnesc puțin
Dar îmi continui drumul prin frig și ceață
Căci e timpul să ajung acasă.

De atâta vreme merg fără oprire
Pe această cale, care e o adevărată trăire
Acasă indiferent cine sau ce mă așteaptă
Casa părintească e o comoară
Și să mă opresc nu am cum
Căci drumul pe care merg e cel mai frumos drum.

Balada singurătății

Balada singurătății

A fost odată o casă
Unde stătea o familie care acum e moartă
Pe rafturi erau cărți citite
Iar acum stau acolo prăfuite.

Printre geamuri sparte bântuie fantome
Pe pereți e mucegai și tot felul de arome
Asta e casa mea unde am crescut
Și stau aici de când m-am născut.

Vorbesc cu mine căci nu e nimeni în zonă
Prins între pereți goi ca într-un labirint
Tot ce a fost cândva aici reprezint
Sunt și eu ca familia mea, o fantomă.

Eu mă țin ocupat că așa e bine
Un suflet care multe a experimentat
Dezorientat și depersonalizat
Și sunt așa că așa mi-e bine.

Adorm în vise din care nu vreau să mă trezesc
Ziua e grăbită și așteaptă noaptea
Căci doar noaptea alungă realitatea
Iar casa asta e sicriul meu în care putrezesc.

Moartea cea de toate zilele

"Absența și moartea sunt același lucru – doar că în moarte nu există suferință." – Theodore Roosevelt

Moartea este inevitabilă pentru orice formă de viață. Orice se naște, trebuie să și moară. Din păcate așa este mersul vieții. Moartea este cea mai mare nedreptate, sau poate cea mai mare dreptate, depinde din ce perspectivă o privim. De moarte nimeni și nimic nu scapă, nici vinovații și nici nevinovații, nici săracii și nici bogații. Când moare un sărac, acesta nu are ce lua cu el, în timp ce un bogat nu poate lua nimic cu el. Deci, cumva moartea face dreptate. Moartea este adevărul suprem, iar în fața ei cu toții suntem egali. Viața este precum un vis, din care la un moment dat ne trezim. Această trezire este moartea. Viața e temporară și scurtă, în comparație cu moartea. Mulți oameni trăiesc ca și cum niciodată nu ar urma să moară; în special tineretul și cei fără de griji și cărora le merge bine.
Eram la o vârstă foarte fragedă când am văzut pentru prima dată moartea. Aveam doar 5 ani când bunicul meu a murit. Am fost ultimul care l-a văzut în viață, la fel ca și în cazul celorlalți membri de familie. Pe bunicul l-am văzut plecând de acasă, fără să se mai întoarcă vreodată viu. Mai târziu mi-am văzut tatăl agonizând, fără să înțeleg ce se petrece. Bineînțeles că era pe moarte, doar că eu nu știam asta atunci. Bunica mea a murit în brațele mele, fără ca eu să o pot salva. Am văzut moartea de câteva ori, și de fiecare dată când i-am simțit parfumul era în apropierea mea, în casa mea.
Moartea e un fenomen perfect natural, doar că noi oamenii o mistificăm atâta și dramatizăm atât de mult în jurul ei. Știința spune că moartea e sfârșitul, că nu mai este nimic după. Sau cel puțin ne spune că încă nu s-a putut demonstra prin metode științifice cum că ar fi o continuare a vieții după moarte. În același timp, religiile lumii oferă o gamă largă de posibile continuări ale vieții după moarte. Unii spun că există un suflet care în funcție de viața trăită va merge ori în iad, ori în rai. Alții spun că ne vom reîncarna. Alții mai spun că ne vom reîntoarce la stele. Și exemplele pot continua. Eu, personal, nu cred în aceste lucruri. Nu cred că există suflet, cum nu cred nici în existența vieții de după moarte, sau cel puțin nu în felul în care vorbesc religiile despre aceste lucruri. Eu cred că ceea ce se întâmplă după moarte e o formă de compostare, transformare. Toată materia care ne-a compus până atunci, începe treptat prin procese chimice să se dezintegreze și să devină altceva. Acel ceva ce ne-a compus până am existat nu își mai are rostul. Se dezintegrează, se descompune. Cu alte cuvinte, tot organismul nostru devine parte al unui proces asemănător cu o reciclare. Devenim un fel de îngrășământ atât pentru mediu cât și pentru sol. Cât despre minte, eu cred că ceea ce numim minte e același lucru cu ceea ce alții numesc suflet, conștiință, spirit, etc. Indiferent care denumire am folosi, eu cred că acel ceva, să îi spunem minte, nu e altceva decât un produs al creierului, sau rezultatul mai multor reacții chimice din creier, altfel spus. Nimeni nu știe concret ce se întâmplă cu ființa noastră după ce murim. Nici teologii, nici preoții și nici oamenii de știință nu pot da un răspuns satisfăcător la această întrebare.
Am avut și animale de companie, care din păcate tot sub privirile mele s-au stins. De exemplu, câinele meu a murit exact în ziua în care a murit și bunica, doar că mai repede cu doi ani. Pisica mea, cea mai frumoasă pisică pe care am avut vreodată, a murit îm brațele mele după ce a fost lovită de o mașină. Când i-am ținut trupul mic în mâini, am putut simți cum ceva se schimbase. Ceva dispăruse din ea. A devenit ca o păpușă, ca o jucărie. Dispăruse viața din ea. Exact aceste senzații le-am simțit și atunci când îmi îmbrățișam bunica moartă... O ființă după ce moare devine doar un trup lipsit de viață. Țin minte că pe vremea când eram copil, mergând la cimitir cu tatăl meu la mormântul bunicului l-am întrebat ce simte un om atunci când a murit. "E ca și atunci când dormi? Sau ce simți totuși?" - îl întrebasem eu. La care el mi-a răspuns doar atât: "omul după ce a murit nu mai simte nimic..." Am stat și am meditat mult asupra acestor vorbe. Încă nu le-am uitat nici acuma, după vreo 30 de ani.
Tare aș vrea să mă înșel și să existe o continuare a vieții după moarte, într-o altă lume, sau în ceva univers paralel, sau pur și simplu să rămânem aici sub o formă invizibilă pentru restul muritorilor, fără să mai simțim vreo durere sau suferință. Tare frumos ar fi să ne putem cumva revedea cu toți membri de familie pe care i-am pierdut, să le povestim tot ce am făcut și cât de mult ne-au lipsit. Din tot sufletul meu mi-aș dori să-mi întâlnesc bunicul, care nu o avut prilejul să mă vadă cum cresc, și cum dintr-un copil mic devin adolescent, iar apoi bărbat. Mi-aș dori să-mi reîntâlnesc și tatăl, cu care în ultimii 10-15 ani din viața lui nu am avut din păcate o relație bună. I-aș cere iertare că nu am fost mai înțelegător în privința lui, și în loc să încerc să îl ajut în legătură cu problemele lui de alcool, eu doar l-am judecat. Eram tânăr pe vremea respectivă, prea tânăr pentru acele lucruri oribile pe care le-am trăit din cauza lui, și poate și alții tot așa reacționau ca mine. Dar cu toate acestea mi-aș cere scuze. Și ce mi-ar place cel mai mult, e faptul că ar vedea că s-a înșelat, și că am ajuns totuși cineva, nu așa cum spunea el mereu, că nu sunt bun de nimic și chestii din astea. I-aș arăta toate sculele cu care lucrez, tot ceea ce fac, toate creațiile mele, desene, poezii, scrieri, etc.
Și nu în ultimul rând, dacă viața de după moarte ar fi posibilă, cel mai mult mi-aș dori să-mi revăd bunica. Aș implora-o pentru iertare că nu am reușit să o salvez. În perioada cât a fost bolnavă nu prea mai știa mare lucru nici despre ea, nici despre mine și nici despre lucrurile din jurul ei. I-aș povesti absolut tot ce a ratat, tot ce s-a întâmplat, tot ce am făcut, cu bune și cu rele. I-aș povesti cu lux de amănunte cum am avut grijă de ea, cum am îngrijit-o, cum am hrănit-o și cum am spălat-o. I-aș povesti cum dintr-un copil visător și pierdut în spațiu am devenit o persoană responsabilă datorită acestei situații neplăcute. Bineînțeles că mi-ar place să-mi revăd și toți cunoscuții, foștii vecini, neamuri și rude decedate, toți acei oameni care și-au lăsat amprenta în viața mea la un anumit moment dat în trecut. Singura persoană care mai trăiește din familia mea este mama, deci mă pot considera un om bogat, încă...
Viața e precum un mare abator, cu multe benzi rulante, pe care noi precum niște bucăți de carne ne îndreptăm încet dar sigur spre mașina de tocat. Când o bucată de carne pică în mașina de tocat ne mirăm și rămânem uimiți. "Vai! A murit x sau y" - asta în timp ce nu ne dăm seama că la un moment dat o să ne vină nouă rândul să fim acea bucată de carne care pică în mașina de tocat de pe banda rulantă. E multă suferință în viață, multe boli și multe necazuri. Dar cu toate acestea, există și câteva momente frumoase. Acele momente sunt clipele petrecute cu cei dragi. Aceste momente devin amintiri cu timpul și odată cu trecerea anilor ne hrănesc cumva speranța că poate într-o bună zi ne vom revedea totuși, undeva sub o altă formă. Când mă plimb în cimitir simt că toți cei de acolo sunt într-un loc mult mai bun. S-au eliberat de tot ceea ce doare și macină, de toate suferințele și necazurile și au lăsat în urmă toate durerile. E un gând liniștitor oarecum să știi că toți cei pe care i-ai iubit cândva se află într-un loc mai bun și nu mai trebuie să sufere. Cumva această viață e precum un vis, un somn adânc, din care moartea ne trezește.

Vise

Vise

Am avut un vis în care nu eram dezamăgit
Unde mai era speranță că viitorul va fi diferit
Știu că trebuie să fiu puternic pe dinăuntru și pe dinafară
Sunt precum o statuie de piatră, rece ca o bucată de gheață
E greu să mă trezesc și să merg mai departe
Când știu că realitatea de vise se desparte,
Am avut un vis care s-a terminat cândva.
Am avut un vis în care trăiam deja.

Am avut un vis în care am o familie mare
Unde am realizat multe și am ajuns departe
Păcat că mă trezesc mereu la ora asta fără să solicit
Deși s-ar putea să nu fiu mulțumit de finalul fericit,
Aș zbura departe, deși nu am aripi să zbor
Aș alerga cât mai departe, dar nu am picioare să cobor
Și multe amintiri au rămas în ceață
Căci am avut un vis în care persoana iubită de mine era încă în viață.

2020

"Cine a văzut speranța, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile și printre toți oamenii." - Octavian Paler

Anul 2020 a produs foarte multe schimbări în viața mea, schimbări ale căror urmări încă le resimt și le trăiesc până în ziua de astăzi. Trebuie să menționez de la bun început faptul că lucrurile despre care am scris în acest articol nu au absolut nici o legătură cu pandemia de coronavirus, cu teorii conspiraționiste și alte chestii din astea. Cititorii fideli ai blogului meu știu deja faptul că eu obișnuiesc să scriu despre propriile mele trăiri, percepții, gânduri, și despre lucrurile pe care nu le discut cu nimeni. La fel fac și în acest articol. Vorbesc despre tot ce am trăit în 2020 și cum aceste lucruri m-au făcut să fiu omul care sunt astăzi. Titlul este simbolic, deoarece e vorba de un an care mi-a schimbat viața în totalitate. Repet, articolul nu are legătură cu ceea ce s-a întâmplat pe vremea respectivă în lume, adică pandemia. Chiar și imaginea pentru articol am ales cu mare grijă. În poză este reprezentată primăvara. Acest lucru nu este o coincidență, deoarece schimbările din viața mea despre care urmează să povestesc au început în primăvara anului 2020.
2020 a fost un an în care am trăit tot felul de sentimente, toate la intensitate maximă. A fost o mare rătăcire pentru mine, nu că acuma ar fi altfel. Am luat tot felul de decizii, una mai proastă decât cealaltă. Dar cu toate acestea, am reușit oarecum să mă mențin la suprafață și să ajung într-un final acolo unde trebuia. Din cauza pandemiei am fost trimis în șomaj tehnic. Am stat așa două luni. În această perioadă am observat pentru prima dată că ceva nu este în regulă acasă. Am observat primele semne ale unor probleme la bunica mea. M-am temut să recunosc și să accept despre ce este vorba, dar câteva luni mai târziu o trebuit să dau față în față cu realitatea crudă, atunci când bunica a fost diagnosticată cu demență senilă. A fost șocul vieții mele. Aș fi preferat să încasez mai bine 100 de cuțite, sau orice altceva, decât să trăiesc asta. Încă și acuma îmi dau lacrimile când recitesc scrisoarea medicală cu diagnosticul. Pe măsură ce timpul trecea, simțeam în subconștientul meu cum zilele mele bune alături de bunica mea sunt numărate. Habar n-aveam atunci că în anul ce va urma, haosul se va dezlănțui, iar tot ce era pănâ atunci frumos și plăcut avea să devină doar o amintire tristă din vremuri apuse. Practic, știam că e doar o chestiune de timp până când viața mea (care până atunci era bună, chiar dacă eu de multe ori nu așa credeam) urmează să se facă scrum, doar că nu puteam să accept așa ceva. Între timp am schimbat și locul de muncă. M-am lăsat de fabrică ca să-mi încerc norocul în comerț. A fost o idee proastă, căci de la noul loc de muncă am fost concediat după o lună. Acasă situația era încă stabilă. Cu mama mea, din păcate în acea perioadă nu pot spune că am avut o relație prea strălucită, dar din fericire acest lucru s-a reparat pe parcurs.
Am fost conștient că din cauza situației nu mă pot angaja în curând, plus că în lume circula virusul ucigaș. Nu pot să spun că m-am temut de coronavirus. Am refuzat vaccinul deoarece nu am avut încredere în toată propaganda ce se derula pe vremea respectivă. Recunosc că m-am ferit de virus prin faptul că evitam aglomerațiile și eram mult mai atent la igienă. Mă spălam pe mâini de mai multe ori pe zi cu dezinfectant, de fiecare dată când veneam acasă de undeva. Toate acestea le făceam deoarece m-am temut ca nu cumva să contactez undeva virusul acela nenorocit și să o duc acasă la bunică mea. Știam că dacă așa ceva se întâmplă, atunci s-a terminat tot. Nu pentru mine m-am temut, ci pentru ea.
Norocul meu a apărut atunci când am luat contact cu o familie cu care și în trecut bunica mea se înțelegea bine. Era vorba de un cuplu de vârstnici care aveau nevoie de o mână de ajutor. Erau niște oameni foarte de treabă și m-am simțit foarte bine la ei. Cumva, atunci când eram la ei, reușeam pentru moment să uit de necazul pe care-l aveam. Aveau o casă foarte mare în stil aristocratic, cu multe camera, pivniță mare, curte mare și plină cu flori, grădină mare. Erau multe camere. În fiecare cameră erau tablouri mari pe pereți. Mă simțeam foarte în largul meu când eram în casa respectivă, alături de acei oameni. Chiar dacă erau bătrâni mă înțelegeam de minune cu ei. Aveam o stare specială când mă aflam acolo cu ei, în casa lor. Parcă eram într-o altă lume. Aveam cumva senzația că retrăiesc niște sentimente dintr-o altă viață, ca și cum aș mai fi fost cândva în casa respectivă. Adevărul e că, în anii de dinainte de cel de-al doilea război mondial, bunica mea ca și fetiță pe vremea respectivă a lucrat mult acolo, la părinții bătrânului. Lucra în grădină în special, la cules de zmeură. Aveam o stare specială că pășeam într-o casă unde cu foarte mulți ani în urmă lucra și bunica mea. Trebuie să menționez ca și o paranteză, faptul că bătrânul din familia respectivă era cel mai bătrân om al localității. Din păcate, în prezent nu mai trăiește. S-a stins din viață în 2022 chiar cu câteva zile înainte de Crăciun, la vârsta de 101 ani. Foarte bine mă înțelegeam cu el și foarte tare l-am respectat de mic copil. Întotdeauna era un om foarte elegant și manierat. Îmi aduc cu drag aminte de conversațiile cu el, și cum îi ascultam cu mare curiozitate și admirație povestirile despre viața lui.
Am lucrat așa până toamna târziu la această familie. Situația de acasă începea așa treptat să se schimbe. Schimbarea finală a venit în toamna lui 2020, atunci când a devenit evident faptul că bunica mea era tot mai pierdută și derutată, începând tot des să delireze. În acel blestemat de an, 2020, am conștientizat pentru prima dată în viața mea cât de importante sunt clipele cele mai simple. Am reușit să apreciez cu cea mai mare sinceritate și profunzime acele clipe în care bunica mea putea să mănânce singură, sau să iasă pur și simplu afară la o plimbare, sau ce e și mai dureros, să mă recunoască, să mă strige pe nume și să știe cine sunt. Sunt lucruri simple, care înainte erau total banale și nesemnificative, dar care acum contau mai mult decât orice. Înainte, era ceva normal să am în casă mâncare gătită, haine spălate, curățenie, grădină ordonată, etc. Dar dintr-o dată toate acestea s-au schimbat. Dacă vroiam să mănânc, trebuia să îmi fac mâncare, plus să mai hrănesc și o persoană bătrână și bolnavă. Cu alte cuvinte, dintr-o dată a căzut totul pe umerii mei. A fost o schimbare radicală, total neașteptată, dar la care am fost nevoit să mă adaptez dacă vroiam să supraviețuiesc.
2020 a fost începutul unei perioade foarte tulburi și sfârșitul unei perioade care ulterior am conștientizat cât de frumoasă era de fapt. Din 2020 până în prezent s-au întâmplat multe. Am avut multe necazuri și probleme și puține bucurii și clipe frumoase. Problemele și clipele urâte au fost din cauza bolii care o degrada pe bunica mea tot mai tare. Nenorocierea supremă a fost moartea ei, care într-un final a venit, indiferent cât de tare am încercat eu să mă opun și să mă lupt pentru ea. A fost cea mai neagră zi din viața mea. Dar cu toate acestea, au fost totuși și câteva clipe frumoase. Clipele în care stăteam cu bunica mea, când era liniștită și se simțea bine, sau când le vedeam împreună cu mama cum se uită la tv sau cum stau în curte la aer curat. Toate acestea erau clipe înălțătoare. Am cunoscut câțiva oameni noi în toată această perioadă, oameni care mi-au marcat viața într-un fel sau altul. Cu unii am reușit să creez prietenii bune, în timp ce cu alții am rupt legătura. Au fost câțiva care mi-au fost alături în clipele grele, iar acei câțiva au ajuns să conteze cu adevărat. Vizitele mele la Maria Radna mi-au adus o schimbare foarte pozitivă în viață, ceea ce nu aș fi crezut niciodată. Și ce e mai important, în tot acest timp am învățat și o meserie: grădinăritul. Cu așa ceva îmi câștigam existența, doar că pe parcurs am dus acest lucru la un alt nivel. Am investit în scule performante, mi-am format clienți și am dat dovadă de seriozitate.
2020 a fost anul care mi-a arătat că totul se poate schimba de la o zi la alta. 2020 mi-a arătat cum e să pierd totul, dar în același timp și cum să am grijă de mine. În tot acest timp la două lucruri nu am renunțat. Am continuat să mă antrenez și să mă mențin în formă maximă, chiar dacă mai făceam niște pauze și întreruperi din cauza situației de acasă. Al doilea lucru la care nu am renunțat a fost dorința de a crea. Am continuat să scriu, să desenez de fiecare dată când am avut ocazia. Scrisul m-a ajutat enorma de mult. Eu nu sunt o persoană comunicativă. Sunt rece, distant și închis de felul meu. Puține persoane sunt față de care sunt deschis. Acest lucru mă dezavantajează la capitolul comunicare. Îmi e mult mai ușor să scriu despre tot ce simt decât să vorbesc de aceste lucruri. Prin faptul că scriam reușeam să-mi eliberez toate frustrările, frământările, tot ce mă durea și tot ce gândeam. Și aceste lucruri fac și în prezent. Creez neîncetat. Scriu, desenez, mă antrenez - căci aceste lucruri mă fac să mă simt în viață cu adevărat.