Drumul spre casă

Drumul spre casă

Străbat cărări bătătorite de pași triști
Peste văi, munți și pajiști
Caut acel drum care să mă ducă acolo unde aparțin
Sunt obosit și mă odihnesc puțin
Dar îmi continui drumul prin frig și ceață
Căci e timpul să ajung acasă.

De atâta vreme merg fără oprire
Pe această cale, care e o adevărată trăire
Acasă indiferent cine sau ce mă așteaptă
Casa părintească e o comoară
Și să mă opresc nu am cum
Căci drumul pe care merg e cel mai frumos drum.

Balada singurătății

Balada singurătății

A fost odată o casă
Unde stătea o familie care acum e moartă
Pe rafturi erau cărți citite
Iar acum stau acolo prăfuite.

Printre geamuri sparte bântuie fantome
Pe pereți e mucegai și tot felul de arome
Asta e casa mea unde am crescut
Și stau aici de când m-am născut.

Vorbesc cu mine căci nu e nimeni în zonă
Prins între pereți goi ca într-un labirint
Tot ce a fost cândva aici reprezint
Sunt și eu ca familia mea, o fantomă.

Eu mă țin ocupat că așa e bine
Un suflet care multe a experimentat
Dezorientat și depersonalizat
Și sunt așa că așa mi-e bine.

Adorm în vise din care nu vreau să mă trezesc
Ziua e grăbită și așteaptă noaptea
Căci doar noaptea alungă realitatea
Iar casa asta e sicriul meu în care putrezesc.

Moartea cea de toate zilele

"Absența și moartea sunt același lucru – doar că în moarte nu există suferință." – Theodore Roosevelt

Moartea este inevitabilă pentru orice formă de viață. Orice se naște, trebuie să și moară. Din păcate așa este mersul vieții. Moartea este cea mai mare nedreptate, sau poate cea mai mare dreptate, depinde din ce perspectivă o privim. De moarte nimeni și nimic nu scapă, nici vinovații și nici nevinovații, nici săracii și nici bogații. Când moare un sărac, acesta nu are ce lua cu el, în timp ce un bogat nu poate lua nimic cu el. Deci, cumva moartea face dreptate. Moartea este adevărul suprem, iar în fața ei cu toții suntem egali. Viața este precum un vis, din care la un moment dat ne trezim. Această trezire este moartea. Viața e temporară și scurtă, în comparație cu moartea. Mulți oameni trăiesc ca și cum niciodată nu ar urma să moară; în special tineretul și cei fără de griji și cărora le merge bine.
Eram la o vârstă foarte fragedă când am văzut pentru prima dată moartea. Aveam doar 5 ani când bunicul meu a murit. Am fost ultimul care l-a văzut în viață, la fel ca și în cazul celorlalți membri de familie. Pe bunicul l-am văzut plecând de acasă, fără să se mai întoarcă vreodată viu. Mai târziu mi-am văzut tatăl agonizând, fără să înțeleg ce se petrece. Bineînțeles că era pe moarte, doar că eu nu știam asta atunci. Bunica mea a murit în brațele mele, fără ca eu să o pot salva. Am văzut moartea de câteva ori, și de fiecare dată când i-am simțit parfumul era în apropierea mea, în casa mea.
Moartea e un fenomen perfect natural, doar că noi oamenii o mistificăm atâta și dramatizăm atât de mult în jurul ei. Știința spune că moartea e sfârșitul, că nu mai este nimic după. Sau cel puțin ne spune că încă nu s-a putut demonstra prin metode științifice cum că ar fi o continuare a vieții după moarte. În același timp, religiile lumii oferă o gamă largă de posibile continuări ale vieții după moarte. Unii spun că există un suflet care în funcție de viața trăită va merge ori în iad, ori în rai. Alții spun că ne vom reîncarna. Alții mai spun că ne vom reîntoarce la stele. Și exemplele pot continua. Eu, personal, nu cred în aceste lucruri. Nu cred că există suflet, cum nu cred nici în existența vieții de după moarte, sau cel puțin nu în felul în care vorbesc religiile despre aceste lucruri. Eu cred că ceea ce se întâmplă după moarte e o formă de compostare, transformare. Toată materia care ne-a compus până atunci, începe treptat prin procese chimice să se dezintegreze și să devină altceva. Acel ceva ce ne-a compus până am existat nu își mai are rostul. Se dezintegrează, se descompune. Cu alte cuvinte, tot organismul nostru devine parte al unui proces asemănător cu o reciclare. Devenim un fel de îngrășământ atât pentru mediu cât și pentru sol. Cât despre minte, eu cred că ceea ce numim minte e același lucru cu ceea ce alții numesc suflet, conștiință, spirit, etc. Indiferent care denumire am folosi, eu cred că acel ceva, să îi spunem minte, nu e altceva decât un produs al creierului, sau rezultatul mai multor reacții chimice din creier, altfel spus. Nimeni nu știe concret ce se întâmplă cu ființa noastră după ce murim. Nici teologii, nici preoții și nici oamenii de știință nu pot da un răspuns satisfăcător la această întrebare.
Am avut și animale de companie, care din păcate tot sub privirile mele s-au stins. De exemplu, câinele meu a murit exact în ziua în care a murit și bunica, doar că mai repede cu doi ani. Pisica mea, cea mai frumoasă pisică pe care am avut vreodată, a murit îm brațele mele după ce a fost lovită de o mașină. Când i-am ținut trupul mic în mâini, am putut simți cum ceva se schimbase. Ceva dispăruse din ea. A devenit ca o păpușă, ca o jucărie. Dispăruse viața din ea. Exact aceste senzații le-am simțit și atunci când îmi îmbrățișam bunica moartă... O ființă după ce moare devine doar un trup lipsit de viață. Țin minte că pe vremea când eram copil, mergând la cimitir cu tatăl meu la mormântul bunicului l-am întrebat ce simte un om atunci când a murit. "E ca și atunci când dormi? Sau ce simți totuși?" - îl întrebasem eu. La care el mi-a răspuns doar atât: "omul după ce a murit nu mai simte nimic..." Am stat și am meditat mult asupra acestor vorbe. Încă nu le-am uitat nici acuma, după vreo 30 de ani.
Tare aș vrea să mă înșel și să existe o continuare a vieții după moarte, într-o altă lume, sau în ceva univers paralel, sau pur și simplu să rămânem aici sub o formă invizibilă pentru restul muritorilor, fără să mai simțim vreo durere sau suferință. Tare frumos ar fi să ne putem cumva revedea cu toți membri de familie pe care i-am pierdut, să le povestim tot ce am făcut și cât de mult ne-au lipsit. Din tot sufletul meu mi-aș dori să-mi întâlnesc bunicul, care nu o avut prilejul să mă vadă cum cresc, și cum dintr-un copil mic devin adolescent, iar apoi bărbat. Mi-aș dori să-mi reîntâlnesc și tatăl, cu care în ultimii 10-15 ani din viața lui nu am avut din păcate o relație bună. I-aș cere iertare că nu am fost mai înțelegător în privința lui, și în loc să încerc să îl ajut în legătură cu problemele lui de alcool, eu doar l-am judecat. Eram tânăr pe vremea respectivă, prea tânăr pentru acele lucruri oribile pe care le-am trăit din cauza lui, și poate și alții tot așa reacționau ca mine. Dar cu toate acestea mi-aș cere scuze. Și ce mi-ar place cel mai mult, e faptul că ar vedea că s-a înșelat, și că am ajuns totuși cineva, nu așa cum spunea el mereu, că nu sunt bun de nimic și chestii din astea. I-aș arăta toate sculele cu care lucrez, tot ceea ce fac, toate creațiile mele, desene, poezii, scrieri, etc.
Și nu în ultimul rând, dacă viața de după moarte ar fi posibilă, cel mai mult mi-aș dori să-mi revăd bunica. Aș implora-o pentru iertare că nu am reușit să o salvez. În perioada cât a fost bolnavă nu prea mai știa mare lucru nici despre ea, nici despre mine și nici despre lucrurile din jurul ei. I-aș povesti absolut tot ce a ratat, tot ce s-a întâmplat, tot ce am făcut, cu bune și cu rele. I-aș povesti cu lux de amănunte cum am avut grijă de ea, cum am îngrijit-o, cum am hrănit-o și cum am spălat-o. I-aș povesti cum dintr-un copil visător și pierdut în spațiu am devenit o persoană responsabilă datorită acestei situații neplăcute. Bineînțeles că mi-ar place să-mi revăd și toți cunoscuții, foștii vecini, neamuri și rude decedate, toți acei oameni care și-au lăsat amprenta în viața mea la un anumit moment dat în trecut. Singura persoană care mai trăiește din familia mea este mama, deci mă pot considera un om bogat, încă...
Viața e precum un mare abator, cu multe benzi rulante, pe care noi precum niște bucăți de carne ne îndreptăm încet dar sigur spre mașina de tocat. Când o bucată de carne pică în mașina de tocat ne mirăm și rămânem uimiți. "Vai! A murit x sau y" - asta în timp ce nu ne dăm seama că la un moment dat o să ne vină nouă rândul să fim acea bucată de carne care pică în mașina de tocat de pe banda rulantă. E multă suferință în viață, multe boli și multe necazuri. Dar cu toate acestea, există și câteva momente frumoase. Acele momente sunt clipele petrecute cu cei dragi. Aceste momente devin amintiri cu timpul și odată cu trecerea anilor ne hrănesc cumva speranța că poate într-o bună zi ne vom revedea totuși, undeva sub o altă formă. Când mă plimb în cimitir simt că toți cei de acolo sunt într-un loc mult mai bun. S-au eliberat de tot ceea ce doare și macină, de toate suferințele și necazurile și au lăsat în urmă toate durerile. E un gând liniștitor oarecum să știi că toți cei pe care i-ai iubit cândva se află într-un loc mai bun și nu mai trebuie să sufere. Cumva această viață e precum un vis, un somn adânc, din care moartea ne trezește.

Vise

Vise

Am avut un vis în care nu eram dezamăgit
Unde mai era speranță că viitorul va fi diferit
Știu că trebuie să fiu puternic pe dinăuntru și pe dinafară
Sunt precum o statuie de piatră, rece ca o bucată de gheață
E greu să mă trezesc și să merg mai departe
Când știu că realitatea de vise se desparte,
Am avut un vis care s-a terminat cândva.
Am avut un vis în care trăiam deja.

Am avut un vis în care am o familie mare
Unde am realizat multe și am ajuns departe
Păcat că mă trezesc mereu la ora asta fără să solicit
Deși s-ar putea să nu fiu mulțumit de finalul fericit,
Aș zbura departe, deși nu am aripi să zbor
Aș alerga cât mai departe, dar nu am picioare să cobor
Și multe amintiri au rămas în ceață
Căci am avut un vis în care persoana iubită de mine era încă în viață.

2020

"Cine a văzut speranța, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile și printre toți oamenii." - Octavian Paler

Anul 2020 a produs foarte multe schimbări în viața mea, schimbări ale căror urmări încă le resimt și le trăiesc până în ziua de astăzi. Trebuie să menționez de la bun început faptul că lucrurile despre care am scris în acest articol nu au absolut nici o legătură cu pandemia de coronavirus, cu teorii conspiraționiste și alte chestii din astea. Cititorii fideli ai blogului meu știu deja faptul că eu obișnuiesc să scriu despre propriile mele trăiri, percepții, gânduri, și despre lucrurile pe care nu le discut cu nimeni. La fel fac și în acest articol. Vorbesc despre tot ce am trăit în 2020 și cum aceste lucruri m-au făcut să fiu omul care sunt astăzi. Titlul este simbolic, deoarece e vorba de un an care mi-a schimbat viața în totalitate. Repet, articolul nu are legătură cu ceea ce s-a întâmplat pe vremea respectivă în lume, adică pandemia. Chiar și imaginea pentru articol am ales cu mare grijă. În poză este reprezentată primăvara. Acest lucru nu este o coincidență, deoarece schimbările din viața mea despre care urmează să povestesc au început în primăvara anului 2020.
2020 a fost un an în care am trăit tot felul de sentimente, toate la intensitate maximă. A fost o mare rătăcire pentru mine, nu că acuma ar fi altfel. Am luat tot felul de decizii, una mai proastă decât cealaltă. Dar cu toate acestea, am reușit oarecum să mă mențin la suprafață și să ajung într-un final acolo unde trebuia. Din cauza pandemiei am fost trimis în șomaj tehnic. Am stat așa două luni. În această perioadă am observat pentru prima dată că ceva nu este în regulă acasă. Am observat primele semne ale unor probleme la bunica mea. M-am temut să recunosc și să accept despre ce este vorba, dar câteva luni mai târziu o trebuit să dau față în față cu realitatea crudă, atunci când bunica a fost diagnosticată cu demență senilă. A fost șocul vieții mele. Aș fi preferat să încasez mai bine 100 de cuțite, sau orice altceva, decât să trăiesc asta. Încă și acuma îmi dau lacrimile când recitesc scrisoarea medicală cu diagnosticul. Pe măsură ce timpul trecea, simțeam în subconștientul meu cum zilele mele bune alături de bunica mea sunt numărate. Habar n-aveam atunci că în anul ce va urma, haosul se va dezlănțui, iar tot ce era pănâ atunci frumos și plăcut avea să devină doar o amintire tristă din vremuri apuse. Practic, știam că e doar o chestiune de timp până când viața mea (care până atunci era bună, chiar dacă eu de multe ori nu așa credeam) urmează să se facă scrum, doar că nu puteam să accept așa ceva. Între timp am schimbat și locul de muncă. M-am lăsat de fabrică ca să-mi încerc norocul în comerț. A fost o idee proastă, căci de la noul loc de muncă am fost concediat după o lună. Acasă situația era încă stabilă. Cu mama mea, din păcate în acea perioadă nu pot spune că am avut o relație prea strălucită, dar din fericire acest lucru s-a reparat pe parcurs.
Am fost conștient că din cauza situației nu mă pot angaja în curând, plus că în lume circula virusul ucigaș. Nu pot să spun că m-am temut de coronavirus. Am refuzat vaccinul deoarece nu am avut încredere în toată propaganda ce se derula pe vremea respectivă. Recunosc că m-am ferit de virus prin faptul că evitam aglomerațiile și eram mult mai atent la igienă. Mă spălam pe mâini de mai multe ori pe zi cu dezinfectant, de fiecare dată când veneam acasă de undeva. Toate acestea le făceam deoarece m-am temut ca nu cumva să contactez undeva virusul acela nenorocit și să o duc acasă la bunică mea. Știam că dacă așa ceva se întâmplă, atunci s-a terminat tot. Nu pentru mine m-am temut, ci pentru ea.
Norocul meu a apărut atunci când am luat contact cu o familie cu care și în trecut bunica mea se înțelegea bine. Era vorba de un cuplu de vârstnici care aveau nevoie de o mână de ajutor. Erau niște oameni foarte de treabă și m-am simțit foarte bine la ei. Cumva, atunci când eram la ei, reușeam pentru moment să uit de necazul pe care-l aveam. Aveau o casă foarte mare în stil aristocratic, cu multe camera, pivniță mare, curte mare și plină cu flori, grădină mare. Erau multe camere. În fiecare cameră erau tablouri mari pe pereți. Mă simțeam foarte în largul meu când eram în casa respectivă, alături de acei oameni. Chiar dacă erau bătrâni mă înțelegeam de minune cu ei. Aveam o stare specială când mă aflam acolo cu ei, în casa lor. Parcă eram într-o altă lume. Aveam cumva senzația că retrăiesc niște sentimente dintr-o altă viață, ca și cum aș mai fi fost cândva în casa respectivă. Adevărul e că, în anii de dinainte de cel de-al doilea război mondial, bunica mea ca și fetiță pe vremea respectivă a lucrat mult acolo, la părinții bătrânului. Lucra în grădină în special, la cules de zmeură. Aveam o stare specială că pășeam într-o casă unde cu foarte mulți ani în urmă lucra și bunica mea. Trebuie să menționez ca și o paranteză, faptul că bătrânul din familia respectivă era cel mai bătrân om al localității. Din păcate, în prezent nu mai trăiește. S-a stins din viață în 2022 chiar cu câteva zile înainte de Crăciun, la vârsta de 101 ani. Foarte bine mă înțelegeam cu el și foarte tare l-am respectat de mic copil. Întotdeauna era un om foarte elegant și manierat. Îmi aduc cu drag aminte de conversațiile cu el, și cum îi ascultam cu mare curiozitate și admirație povestirile despre viața lui.
Am lucrat așa până toamna târziu la această familie. Situația de acasă începea așa treptat să se schimbe. Schimbarea finală a venit în toamna lui 2020, atunci când a devenit evident faptul că bunica mea era tot mai pierdută și derutată, începând tot des să delireze. În acel blestemat de an, 2020, am conștientizat pentru prima dată în viața mea cât de importante sunt clipele cele mai simple. Am reușit să apreciez cu cea mai mare sinceritate și profunzime acele clipe în care bunica mea putea să mănânce singură, sau să iasă pur și simplu afară la o plimbare, sau ce e și mai dureros, să mă recunoască, să mă strige pe nume și să știe cine sunt. Sunt lucruri simple, care înainte erau total banale și nesemnificative, dar care acum contau mai mult decât orice. Înainte, era ceva normal să am în casă mâncare gătită, haine spălate, curățenie, grădină ordonată, etc. Dar dintr-o dată toate acestea s-au schimbat. Dacă vroiam să mănânc, trebuia să îmi fac mâncare, plus să mai hrănesc și o persoană bătrână și bolnavă. Cu alte cuvinte, dintr-o dată a căzut totul pe umerii mei. A fost o schimbare radicală, total neașteptată, dar la care am fost nevoit să mă adaptez dacă vroiam să supraviețuiesc.
2020 a fost începutul unei perioade foarte tulburi și sfârșitul unei perioade care ulterior am conștientizat cât de frumoasă era de fapt. Din 2020 până în prezent s-au întâmplat multe. Am avut multe necazuri și probleme și puține bucurii și clipe frumoase. Problemele și clipele urâte au fost din cauza bolii care o degrada pe bunica mea tot mai tare. Nenorocierea supremă a fost moartea ei, care într-un final a venit, indiferent cât de tare am încercat eu să mă opun și să mă lupt pentru ea. A fost cea mai neagră zi din viața mea. Dar cu toate acestea, au fost totuși și câteva clipe frumoase. Clipele în care stăteam cu bunica mea, când era liniștită și se simțea bine, sau când le vedeam împreună cu mama cum se uită la tv sau cum stau în curte la aer curat. Toate acestea erau clipe înălțătoare. Am cunoscut câțiva oameni noi în toată această perioadă, oameni care mi-au marcat viața într-un fel sau altul. Cu unii am reușit să creez prietenii bune, în timp ce cu alții am rupt legătura. Au fost câțiva care mi-au fost alături în clipele grele, iar acei câțiva au ajuns să conteze cu adevărat. Vizitele mele la Maria Radna mi-au adus o schimbare foarte pozitivă în viață, ceea ce nu aș fi crezut niciodată. Și ce e mai important, în tot acest timp am învățat și o meserie: grădinăritul. Cu așa ceva îmi câștigam existența, doar că pe parcurs am dus acest lucru la un alt nivel. Am investit în scule performante, mi-am format clienți și am dat dovadă de seriozitate.
2020 a fost anul care mi-a arătat că totul se poate schimba de la o zi la alta. 2020 mi-a arătat cum e să pierd totul, dar în același timp și cum să am grijă de mine. În tot acest timp la două lucruri nu am renunțat. Am continuat să mă antrenez și să mă mențin în formă maximă, chiar dacă mai făceam niște pauze și întreruperi din cauza situației de acasă. Al doilea lucru la care nu am renunțat a fost dorința de a crea. Am continuat să scriu, să desenez de fiecare dată când am avut ocazia. Scrisul m-a ajutat enorma de mult. Eu nu sunt o persoană comunicativă. Sunt rece, distant și închis de felul meu. Puține persoane sunt față de care sunt deschis. Acest lucru mă dezavantajează la capitolul comunicare. Îmi e mult mai ușor să scriu despre tot ce simt decât să vorbesc de aceste lucruri. Prin faptul că scriam reușeam să-mi eliberez toate frustrările, frământările, tot ce mă durea și tot ce gândeam. Și aceste lucruri fac și în prezent. Creez neîncetat. Scriu, desenez, mă antrenez - căci aceste lucruri mă fac să mă simt în viață cu adevărat.

Perseverență (2)

Perseverență (2)

Bat la uși închise de multă vreme
Încercând să dau de voi prin semne
Și astfel se nasc alte probleme
Căci voi vreți să rupeți orice legătură
Mă retrag frumos fără să fac vreo încurcătură
Pentru voi, eu sunt doar o lepădătură.

Averea mea este cuvântul
Și voi spune asta până mă înghite pământul
Voi nu înțelegeți, pentru că nu mă înțelegeți
Dar e dreptul vostru să alegeți
Să decidă fiecare ce vrea
Cu mine, sau împotriva mea.

Cândva eram atât de perseverent
Dar azi sunt ca voi, absent
Totul e altfel acum în prezent
Nici voi nu mai dați vreo veste
La fel fac și eu în această poveste
Zâmbesc frumos și trec peste.

Balada nopții

Balada nopții

Ador mirosul nopții
Cum Luna își arată colții
Îmi plac străzile pustii și înfricoșătoare
Unde toate umbrele devin dansatoare
Raze mângâietoare mă ating sub clar de Lună
Le savurez, apoi aștept să văd ce vine după.

Nu-mi trebuie lumină și soare
Doar întuneric și noapte
Un cer senin cu Lună plină
Asta e tot ce mă alină
Îți mulțumesc că mi-ai arătat cum e la lumină
Dar viața mea în umbră e deplină.

Despre călătoriile mele la Basilica Maria Radna

"Este o diferența uriașă între a avea realizări pentru a fi fericit și a avea realizări fiind fericit." - Tony Robbins

În județul Arad, există o localitate componentă a orașului Lipova. Această localitate se cheamă Radna. Prima atestare documentară se datează din 1440, dar nu acest lucru face localitatea renumită. Ceea ce scoate în evidență Radna este biserica catolică, sau cum multă lume o numește Mănăstirea Radna, sau Maria Radna. Situată între terminațiile munților Zărandului, dealurile Lipovei și râul Mureș, această construcție impozantă pare ruptă din povești. Observată deja de la distanță, această biserică reușește să trezească fascinația oricui. Aparține cultului romano-catolic, iar în 1992 a fost înălțată la rang de Basilica Minor de către Papa Ioan Paul al II-lea. Are o istorie veche, de 7 secole, căci primele mențiuni documentare datează din 1327 și vorbesc despre activitățile monahale ale unor călugări franciscani veniți probabil din Bosnia. Mai trebuie să menționez faptul că forma actuală a bisericii se datorează renovărilor pornite pe la 1722 și finalizate în 1911. Biserica a suferit multe modificări de-a lungul istoriei și din păcate a fost de multe ori asediată de turci. A avut parte din păcate și de mai multe incendii. Foarte important de menționat este faptul că printre personalitățile renumite din istorie care au vizitat biserica se numără arhiducele Iosif (fiul cel mare al împărătesei Maria Terezia și moștenitorul imperiului habsburgic), împăratul Franz Joseph și arhiducele Franz Ferdinand (moștenitorului tronului austro-ungar). Nu vreau să mă aprofundez în istoria acestei biserici, căci nu asta urmăresc cu publicarea acestui articol. Informații suplimentare despre istoria bisericii se pot găsi pe internet, sau la fața locului. Despre ceea ce vreau să vorbesc în acest articol sunt propriile mele experiențe și trăiri pe care le experimentez de fiecare dată când vizitez acest loc minunat.
Trebuie să menționez de la bun început că nu sunt o persoană credincioasă. Am cu totul alte convingeri decât cele religioase. Încă de pe vremea când erau în liceu am devenit liber-cugetător. Nu spun ateu, deoarece nu vreau să îi jignesc pe cei care mă cunosc și care au convingeri religioase. Dar cu toate acestea, respect cultele religioase, tradițiile, chiar dacă nu sunt în totalitate de acord cu acestea. Și totuși, având aceste convingeri, eu ca persoană total nereligioasă, vin cu foarte mare drag la Maria Radna. Pe lângă faptul că biserica este o construcție fantastică din punct de vedere arhitectural, în stil baroc, ea mai este și un loc cu multă încărcătură spirituală, emanând multă energie pozitivă și liniște. Cel puțin asta experimentez eu de fiecare dată când ajung acolo. După cum spuneam, Maria Radna pare ruptă din povești. Este ca un palat din basme. Când mă aflu acolo, am impresia că sunt într-o poveste de tip fantasy. De fiecare dată când mă îndrept spre Maria Radna am impresia că sunt într-o călătorie spirituală, iar când ajung aici parcă experimentez nirvana. De fiecare dată când ajung la Maria Radna simt că un vis mi se îndeplinește. E ciudat cum eu ca persoană total nereligioasă să am astfel de sentimente plăcute într-un loc cu totul opus convingerilor mele.
De mic copil umblam la Maria Radna, mai ales atunci când se țineau bâlciuri de Sfânta Maria. Aceste sărbători se țin pe 15 august și 8 septembrie, în fiecare an. Obișnuiam să vin cu ocazia acestor sărbători la mănăstire, și nu doar eu, ci toate celelalte generații din împrejurimi. Ca o paranteză, trebuie să menționez faptul că, de Sfânta Maria se organizează tot felul de pelerinaje și din străinătate. Era o tradiție veche și frumoasă și în localitatea mea natală, ca de aceste sărbători pelerinii locali să meargă pe jos la Maria Radna. Bunica mea, care era foarte credincioasă, a făcut aceste pelerinaje de foarte multe ori, la fel și părinții mei. Eu din păcate nu, deoarece eram prea mic în acea perioadă. Când mergeam cu familia în aceste pelerinaje, mergeam mereu cu trenul. Regret acum că nu am avut prilejul de a participa la un astfel de eveniment.
Am făcut liceul la Lipova, iar acest lucru înseamnă că timp de 4 ani vedeam mănăstirea zilnic. Am făcut și multe plimbări pe acolo, uneori singur, iar alteori în tovărășia prietenilor. În perioada respectivă biserica era în renovare, așa că nu prea era mare lucru de văzut înafară de schele pentru lucru și mormane de moloz. Lucrările au durat câțiva ani și dacă nu mă înșel și îmi aduc bine aminte s-au încheiat undeva prin 2009-2010 parcă. E posibil ca aceste date să nu fie exacte, deoarece nu sunt suficient de bine informat în legătură cu aceste lucruri. Forma actuală, renovată, se datorează acelor lucrări. Implicarea părintelui Andreas Reinholz a contribuit foarte mult la finalizarea cu succes a lucrărilor de la mănăstire. Trebuie să menționez că acest preot este un om deosebit, foarte respectat și apreciat de întreaga comunitate catolică și nu numai. Mă consider norocos că am avut norocul și onoarea să îl cunosc și personal pe acest preot demn de tot respectul.
Au trecut câțiva ani și eu nu am mai ajuns pe acolo. Anul 2018 a fost când am reușit să ajung de Sfânta Maria iarăși pe aceste meleaguri, după mulți ani. Doar că de data aceasta, pentru prima dată, parcă am fost lovit de farmecul mănăstirii cu adevărat. Ceva se schimbase. Adevărul era că nici eu nu mai eram copil, ci ca persoană adultă am apărut în peisaj, și având alte concepții. Lăsând la o parte tot marketingul din jurul bisericii și adunătura de oameni veniți de pretutindeni ca să mănânce mici cu muștar și să facă cumpărături, eu am simțit nevoia să mă deplasez la biserică. Ceea ce am surprins acolo a fost precum o revelație pentru mine. Acea stare pozitivă, luminoasă, ce am experimentat acolo atunci, nu se poate explica prin cuvinte. Plus că pe lângă toate acestea, minunata cântare a corului a fost ceea ce m-a fascinat cel mai mult, în special vocea fantastică a unei doamne, venită parcă din altă lume. Am reușit să ajung înapoi și în 2019, iar după aceea în 2020 datorită pandemiei nu a mai fost posibil. 2 ani mai târziu am reușit iarăși să ajung, doar că de data aceasta pe fugă și pe grabă, datorită problemelor de familie cu care mă confruntam. La vremea respectivă, îmi îngrijeam bunica grav bolnavă și timpul limitat nu mi-a permis să petrec la mănăstire atâta timp cât aș fi vrut eu.
2023 a fost anul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de acest loc minunat. După ce bunica mea a murit, peste două săptămâni, într-o duminică, am reușit să ajung la Maria Radna la slujbă. Ceea ce am experimentat atunci a fost precum o experiență mistică. Am ajuns acolo distrus de durere, plin de doliu și de suferință. Dar participând la acea slujbă, parcă sub o formă m-am renăscut. Toate stările posibile au trecut atunci prin mine. Începând de la remușcări, frici, sentimente de vină și până la opusul acestora, precum speranță, bucurie și fericire, cam tot ce s-a putut am simțit. Bunica mea mereu vroia să ajungă aici la o slujbă, iar eu nu i-am îndeplinit niciodată acest vis. Acest lucru nu îmi pot ierta niciodată. Dar totuși în acea duminică, după moartea ei, am avut cumva impresia sau senzația că am îndeplinit oarecum visul ei prin faptul că am ajuns eu la Maria Radna în locul ei. Pe tot parcursul slujbei mi-a venit să plâng, uneori de tristețe că ea nu poate fi aici cu mine, iar alteori de bucurie că am reușit totuși eu să ajung aici. Au fost câteva momente când mi-au și dat lacrimile. De atunci, de fiecare dată când am ocazia, și bineînțeles dacă am și cu cine, vizitez această biserică, care între timp a ajuns să fie locul meu favorit.
Cred că toată viața mea nu am umblat atâta la Maria Radna cât am fost din 2023 și până în prezent. Locul a devenit precum un sanctuar pentru mine, un loc sfânt. Glasul minunat al doamnei care cântă în cor e precum o aură a bisericii. Vocea ei pare să vină din altă lume, dintr-o altă dimensiune chiar. Nu cred că există om care să reziste la un astfel de miraj. Pe mine m-a cucerit din prima de când am auzit-o. Ceea ce dânsa face e artă pură, la cel mai înalt și nobil nivel. Datorită ei, Maria Radna radiază și emană parcă și mai multă lumină, și mai multă pace și liniște și energie spirituală pozitivă. Pentru mine Maria Radna nu este o biserică, sau un loc de pelerinaj. Eu cum nu sunt o persoană religioasă, recunosc în fața oricui că nu trăiesc conform ideologiei creștine. Asta nu înseamnă că sunt un păgân, satanist, criminal în serie. Greșit! Și eu caut lumina, ca orice om de altfel, doar că o fac prin felul meu. Înafară de mormântul bunicii mele, trebuie să recunosc că pentru mine, Maria Radna este singurul loc unde găsesc liniște și împăcare. Liniște, în adevăratul sens al cuvântului. Acea liniște după care tânjește fiecare ființă. Acea liniște care te face pe moment să uiți ce te doare, să uiți tot ce te deranjează. Acea liniște care pentru perioada cât mă aflu acolo, reduce pe silențios toată gălăgia și agitația care mă perturbă și îmi face zilele grele și nopțile lungi. Când sunt la Maria Radna, indiferent că pentru 5 minute sau pentru o oră, reușesc să uit de tot ce mă doare, de doliu, de singurătate, de viața grea, de chinurile zilnice ale existenței, de toate nerealizările, de toate situațiile și fazele aiurea, de oamenii tâmpiți cu care am avut de-a face, de toate greutățile care mă lovesc. Maria Radna pentru mine e precum un spital al sufletului. Nu de ceea ce se face aici sunt atras, ci de felul în care se face. Nu mesajul mă fascinează, ci felul în care acest mesaj este trimis. Implicarea, felul în care se pune suflet în tot, bunătatea - toate acestea, pentru mine, sunt ceea ce contează cu adevărat.
O experiență foarte plăcută la Maria Radna a fost ceea ce am experimentat de Paște anul acesta (2024). Era o pasăre în interiorul bisericii, de talie mai mică. Probabil o vrabie, sau altă specie, nu știu. Ușa de la intrare e aproape toată ziua deschisă și probabil pe acolo intrase. Pasărea respectivă pe toată durata slujbei a ciripit și a cântat neîncetat. În momentele de liniște, când nici corul nu cânta și nici preotul nu predica, și se auzea doar ciripitul acelei păsări, senzația era de nedescris. Parcă eram într-un castel medieval, într-o poveste din basme. Felul în care lumina pătrundea pe geamurile bisericii, ciripitul acelei păsări, liniștea, atmosfera plăcută - toate acestea dădeau o stare de bine ce nu se poate descrie. Parcă eram scufundat într-o meditație zen și experimentam cele mai înalte trepte ale acestei arte. Iar după asta, când corul cânta, în frunte cu doamna cu glas de înger, și pasărea mai cânta prin felul ei - deci această combinație de sunete de oameni, instrumente, pasăre, a reprezentat experiența mea supremă la Maria Radna. A fost armonia perfectă. O creație artistică de cel mai înalt nivel. A masterpiece!
Știu că s-au scris multe despre Maria Radna, și încă se vor scrie. Și știu că sunt mulți care au scris, și vor mai fi și alții care vor mai scrie. Sunt mulți care au creat opere de artă, picturi, cântece, etc. Dar mai știu un lucru: acela că singura persoană nereligioasă care a scris într-o manieră pozitivă despre Maria Radna sunt eu. Și tot eu sunt și singura persoană nereligioasă care a creat și desene cu Maria Radna. Și nu în ultimul rând, tot eu sunt probabil singura persoană nereligioasă care vin cu cel mai mare drag la Maria Radna, ori de câte ori are ocazia, și mereu cu sufletul deschis, întorcându-mă mereu bucuros și recunoscător acasă pentru faptul că am putut vizita acest loc minunat, care de altfel este aproape singurul loc unde găsesc liniște sufletească.
Simplificând tot ce am scris până acum, pe scurt aș putea spune că Maria Radna este un loc unde mă simt foarte bine și care îmi dă o stare de bine, o stare pozitivă, de liniște și de împăcare. Dacă Maria Radna ar fi o ființă, sau o persoană reală, aș fi recunoscător pentru tot ceea ce mi-a oferit. Probabil ar fi singura ființă în fața căreia aș face cea mai sinceră plecăciune, ca în fața unui rege sau împărat. Datorită ei am devenit mult mai creativ. De când vizitez mai frecvent acest loc minunat parcă inspirația mea și dorința de a crea au crescut mult mai mult. Ori de câte ori vin aici, plin de tristețe și stări negative, cât sunt aici parcă uit de toate acestea, iar atunci când plec parcă sunt încărcat într-un mod pozitiv. Dacă Maria Radna ar fi o ființă, sau o persoană reală, pentru tot ceea ce mi-a oferit și îmi oferă, tot ce aș putea să-i spun e: "Mulțumesc!", la modul cel mai sincer și cel mai profund.

Drumul

Drumul

Drumu-i lung,
Poate o să mă rătăcesc de câteva ori
Am pornit dar nu știu unde o să ajung
Umblu pe jos, iar altă dată cu capul în nori.

Drumu-i lung,
Doar că viața e scurtă
Tot ce e rău ar trebui să alung
Căci altfel nimic nu ajută.

Drumu-i lung,
Umblu deja de ceva timp urmărit de trecut
Și cu multă forță încerc să străpung
Toate obstacolele care demult s-au petrecut.

Drumu-i lung,
Mă duc înainte fără nici o direcție
Și habar n-am unde o să ajung
Dar fiecare pas ce-l fac e o lecție.

Omul invizibil

"Așteptările sunt rădăcina tuturor durerilor sufletești." - William Shakespeare

Încerc să înțeleg lucrurile, felul în care fenomenele au loc și modul prin care toate treburile funcționează. Asta fac de când lumea. Niciodată nu am fost un om al acțiunilor, ci un om al cuvintelor și al gândurilor. Mereu am fost un introvertit pus pe gânduri cu apucături depresive și într-o continuă luptă cu anxietatea. Dar ce să fac, așa sunt eu și așa am fost de mic copil. Am fost bun la teorie, dar la practică am dat rateu.
Toată viața am trăit cu o permanentă stare de singurătate, care când mă chinuia, când mă liniștea. Uneori simțeam nevoia de companie, iar alteori nu. Și iată că așa am ajuns să mă adaptez perfect la stilul meu de viață. Oricât de mult am citit și oricât de mult am cercetat, sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg. De exemplu niciodată nu am putut înțelege motivele pentru care fete sau femei frumoase ajung să se cupleze cu tot felul de țărani idioți. Aceasta a fost mereu misterul vieții mele. Eu de fiecare dată când am fost de treabă, sincer și ok m-am trezit cu refuzuri, în timp ce bădăranilor totul era floare la ureche. Oricât de mult m-aș fi antrenat ca să arăt bine, și oricât de elegant mă îmbrăcam, tot slăbănogii vai de capul lor sau umflați burtoși au avut prioritate în fața femeilor frumoase. Niciodată nu am putut înțelege mecanismul prin care funcționează legile atracției. Am meditat mult asupra subiectului până am abandonat treaba și în loc să-mi pierd vremea cu lupte inutile am ajuns într-un final să mă concentrez doar pe mine. E mai bine așa și mai sănătos. No woman, no cry, cum spune și cântarea.
Un alt lucru pe care nu l-am putut înțelege niciodată e motivul pentru care oamenii se schimbă. Prin schimbare mă refer la distanțare sau chiar ruperea unor legături. De exemplu am un prieten cu care azi nu mai vorbesc deloc. Tipul respectiv îmi era ca un frate. Dar pe urmă s-a supărat pe mine pentru niște banalități copilărești, iar acest lucru a dus a ruperea tuturor legăturilor. Și asta a fost. Același lucru pot să spun și despre neamuri. Tot ce avem în comun e doar legătura de sânge, în rest no hard feelings, cum zice englezul. Mereu am fost fascinat și uimit de modul în care oamenii se distanțează. Din păcate în cazul meu această distanțare și prăpastie o pot vedea între mine și neamuri. Nu pot spune că mențin cu ei legături strânse; mai mult formalități... cu unii, iar cu restul nici măcar atâta. Stau și mă gândesc la faptul că pe vremuri oamenii erau mult mai uniți. La orice eveniment, bun sau rău, neamurile erau prezente. Din fericire încă am prins și eu puțin din acele vremuri apuse.
Cea mai mare greșeală din viața mea a fost faptul că am crezut că dacă eu sunt bun, de treabă, sar în ajutor, dau totul, pentru un om, atunci voi fi apreciat, iubit, văzut bine, etc. Nimic mai greșit de atât. Cu cât ești mai bun cu atât ești mai tare luat de fraier. Am experimentat treaba aceasta pe propria piele din păcate. Am avut această experiență atât în relațiile cu femeile cât și cu acele persoane cu care am considerat că voi putea construi o prietenie frumoasă. Niciodată nu am putut să înțeleg cum de o persoană la care țin foarte mult și cu care mă înțeleg bine, la un moment dat începe să se distanțeze, treptat, etapă cu etapă, până ajungem să nu mai vorbim deloc. A fost o vreme când am crezut că poate cu mine e ceva în neregulă de aceste lucruri se întâmplă. Dar după aceea nu mi-a mai păsat și am învățat să trec peste. Să nu primești răspuns de la o persoană e tot un fel de răspuns până la urmă. Și astfel mi-am învățat lecția. Nu trebuie să mă bag în viața nimănui, nu trebuie să cerșesc atenția nimănui, nici de la așa ziși prieteni și nici de la neamuri. Fiecare își are propria viață, și dacă ei nu sunt curioși de mine sau de viața mea, eu de viața lor și de ei nici atâta.
Am învățat într-un final să răsplătesc oamenii cu aceeași monedă. A fost o vreme în care încercam să atrag atenția celorlalți. Vroiam acceptare, apreciere, iubire, ș.a.m.d. Indiferent ce făceam, începând de la sport și până la creații artistice, am crezut că pentru aceste lucruri voi primi aplauze și aprecieri la greu. Greșeala mare a fost faptul că am confundat noțiunea de a fi apreciat cu cea de a fi dorit. Și așa a și fost, din păcate. Credeam că dacă trag de fiare o să fiu apreciat (de femei bineînțeles) și automat și dorit. Dar iată că nu așa a fost.
Lecții peste lecții, toate peripețiile și nebuniile prin care am trecut m-au făcut să fiu omul care sunt astăzi. Sunt o persoană retrasă. Nu simt nevoia să fiu în compania nimănui. Rar simt nevoia să petrec timp cu cineva. Prefer să mă axez pe mine, să încerc să evoluez, să mă dezvolt, mergând pe contra sens bineînțeles, cum mi se mai spunea. Nu îmi place să mă conformez, nu mi-a plăcut niciodată. Cu nimic nu eram de acord cu ce era obligatoriu. Prefer libertatea mai presus de orice. Pentru mulți sunt poate o persoană ciudată, dar nu îmi pasă nici de această părere. Eu trăiesc cum vreau eu și nu cum îmi dictează alții. Nu trebuie să-i fac nimănui pe plac, căci nu am nici o obligație față de nimeni. Nu mă închin în fața nici unui zeu fictiv, deoarece nu am cerut să fiu aici. Nu am obligații, responsabilități, și mai presus de toate: nu trebuie să-i fac nimănui pe plac. În invizibilitatea mea rămân invincibil.

Când timpul nu trece

Când timpul nu trece

Și parcă timpul stă pe loc
Cu multe amintiri înghețate în veșnicie
Așteptând să fie aruncate în prăpastie
Precum hârtiile pe foc.

Ceasul bate pe perete
În timp ce minute se transformă în regrete
Liniștea împinge secundele spre încurcătură
Iar toată așteptarea devine o tortură.

Și nu înțeleg ce se petrece
Totul parcă stă pe loc
Îmi vine greu să aflu ce e la mijloc
Pentru că timpul nu trece.

Amurg

Amurg

Privesc cum soarele apune așa încet
Cum razele dispar făcând loc întunericului
Și treptat apar forme de disperare și scâncet
Pentru că urmează să vină noaptea psihicului.

Fiecare își duce crucea
Unii la gât, alții pe spate
Mulți captivi în propriile lor gropi săpate
Așteaptă să-și audă din interior vocea.

Beau ca să nu doară
Dar numai când beau doare
Un sunet trist din vioară
Așteaptă cu nerăbdare un răsătit de soare.

Dacă trebuie să doară, lasă să doară
Căci te face mai puternic ceea ce nu te omoară
Pentru omul neștiutor ignoranța e comoară
Dar pentru cel inițiat, cunoașterea e pedeapsă.

Singuratic

Singuratic

Mereu am fost un singuratic
Prea puțin de lucrurile lumești atras
Un copil nostalgic
Și de când mă știu am trăit retras.

Mereu am fost un singuratic
Oscilând între speranță și dramatic,
Pentru alții doar un lunatic
Dar curios și obsedat de fantastic.

Retras am trăit de când mă știu
Căci așa ca alții n-am vrut să fiu
Mulți mă priveau ca pe un enigmatic
De când sunt pe lume eram un singuratic.

Oricât aș fi fost de tăcut
Erau lucruri care mi-au plăcut
Curiozitatea mea n-o avut limite
Singuratic fiind, contemplam în liniște.

Anxietatea

"Nu este frica de necunoscut. Este ceea ce știm despre noi înșine ce ne temem să confruntăm." – Gloria Steinem

Anxietate - un cuvânt cu un impact major și cu o semnificație foarte profundă. S-a scris despre ea foarte mult și se va mai scrie. Pe acest blog am scris și eu câteva articole pe această temă. Nu cred că mai e o noutate faptul că eu sunt cobaiul, aceasta însemnând că îmi voi descrie propriile mele stări de anxietate, felul în care se manifestă, felul în care le trăiesc și modurile prin care încerc să îi fac față.
Trebuie să menționez de la bun început, că stările de anxietate sunt foarte imprevizibile. În cazul meu, e uimitor cât de rapid se pot declanșa, după care cu aceeași viteză și dispar. E un fenomen ciudat. Nu reușesc să explic cum se întâmplă. Se poate declanșa foarte ușor. Până și din cauza unei simple discuții cu cineva, despre un anume subiect, pot ajunge să trăiesc stări puternice de anxietate. Am avut nenumărate astfel de experiențe. Mintea e precum un labirint. Acolo stau ascunse tot felul de stări, care așteaptă doar să fie invocate și activate, după care să se manifeste. E șocant și uluitor în același timp tot acest mecanism.
Când vorbim despre anxietate ne referim în general la o stare de frică. Dar iată că nu numai frica stă ascunsă în spatele anxietății, ci mai multe tipuri de stări. Eu am reușit să ajung la performanța de a reuși să îmi analizez propriile stări în timpul unei crize de anxietate. Și iată că nu e vorba doar despre frică. Principala stare caracteristică anxietății întradevăr că este frica, dar înafară de aceasta o altă stare prezentă este o continuă stare de neliniște. E o neliniște foarte accentuată, trăită cu o intensitate mult mai mare decât de obicei. Trebuie să menționez faptul că această stare de frică sau de teamă caracteristică anxietății, se referă strict la viitor doar. Nu are de a face cu prezentul. Anxietatea este activată atunci când ne temem puternic de ceva eveniment care urmează să se întâmple în viitor, iar acel eveniment nefiind pe placul nostru. Anxietatea ar putea fi descrisă în felul următor: frică de ceva ce urmează să se întâmple, trăită cu o maximă stare de neliniște/agitație, la o intensitate mult mai mare decât în mod obișnuit.
Anxietatea reușește să accentueze cumva toate stările negative, făcând astfel ca acestea să fie trăite cu intensitate mult mai mare. E ca și cum toate simțurile și percepțiile s-ar ascuți dintr-odată. Totul e trăit în astfel de clipe la un alt nivel, dar dintr-o perspectivă negativă. Foarte important de menționat e faptul că anxietatea mai aduce la pachet și diverse stări fizice. Acestea pot fi palpitații, amorțeli în diverse zone ale corpului, dureri de cap, dureri de stomac, stare de greață. Am trăit toate acestea pe propria piele și vorbesc deci din proprie experiență. Cea mai importantă observație pe care am făcut e faptul că la o criză de anxietate, în secunda doi se activează și stomacul. Mă refer aici la dureri, crampe, diaree sau vomitat. E interesant cum funcționează întregul proces, deoarece principalul organ care se activează în cazul stărilor de anxietate este stomacul. Și se poate observa și reciproca, din cauza crizelor de stomac pot apărea și stările de anxietate. O posibilă explicație pentru acest lucru ar putea fi sistemul nervos. Se știe că sistemul nervos nu doar cu creierul are de a face, ci și cu stomacul. În stomac sau în zona stomacului se găsesc multe centre nervoase și terminații nervoase. Așa că oarecum povestea are sens.
Cum fac față unei crize de anxietate? Nicicum! Pur și simplu o trăiesc și aștept să se termine, exact ca o furtună puternică. Nu ai cum să-i faci față. Cu cât încerci mai tare să te opui, cu atât agitația și frica devin tot mai intense și mai puternice. Aceste lucruri nu pot fi înțelese decât de cei care le trăiesc din plin. Un om normal care nu se confruntă cu astfel de probleme nu poate să înțeleagă cum e să te culci seara agitat și panicat pentru că mâine te așteaptă nu știu ce eveniment. Acele lucruri care pentru omul obișnuit sunt nesemnificative, pentru un om care suferă de anxietate sunt adevărate provocări. Mă pot consuma mult și bine pentru un oarecare lucru care pentru omul obișnuit e floare la ureche. Nu-mi place să vorbesc în public, nu-mi place să am de a face cu oameni, nu sunt un tip sociabil, și lista ar putea continua cu aceste caracteristici de care sunt conștient de când lumea că mă trag în jos. Dar asta e. Nu este nimic de făcut. Anxietatea nu e o boală de care să te vindeci. Nu e ca răceala de exemplu, că iei niște medicamente, pastile, și gata te-ai vindecat. Sufletul nu poate fi vindecat, iar un caracter înnăscut nu se mai poate schimba. Deci, în cazul în care anxietatea e prezentă în viața cuiva, nu este mare lucru de făcut decât să fie suportată cumva.

Dacă eram artist... (2)

Dacă eram artist... (2)

Dacă eram artist, era bine să fiu sculptor
Dintr-o bucată de piatră te ciopleam
Aș fi încercat să fac perfecțiunea ca un creator
Și dacă reușeam, în fața ta uluit rămâneam.

Dacă eram artist, trebuia să fiu pictor
Probabil că eram sărac ca un cerșetor
Dar de la atâtea culori minunate bogat în suflet
Căci îți pictam frumusețea, în mod sigur și complet.

Dacă eram artist, poate eram cântăreț
Despre tine cântam un cântec măreț
Printre note muzicale și sunete un plimbăreț
Și oricât de trist eram, alături de tine eram zâmbăreț.

Dacă eram artist, aș fi vrut să fiu poet
Mii de rânduri scriam neîncetat
Cu multă pasiune înzestrat
Scriam doar despre tine, fără să regret.

Glas miraculos

Glas miraculos

Creezi sunete într-o acustică perfectă
Cu vocea ta de aur care străbate templul
Precum lumina ce inundă universul
E perfecțiunea pură întruchipată.

Un fenomen atât de unic și de sincer
Glas de înger venit din cer
Faci să răsune note muzicale în armonie
Mulțumind audiența la fiecare ceremonie.

Un sunet, o voce - un miracol
Ca și veștile bune prevestite de un oracol
Ce faci tu nu se compară cu nici o cântare
Căci vocea ta e o binecuvântare.

Primăvară

Primăvară

E prima zi de primăvară
O zi în care natura se revigorează
Într-un mod plăcut începe să bată și vântul
Aducând o stare plăcută pentru care se bucură pământul.

Totul începe să îmbrace nuanțe și culori
Dintr-o dată încep să renască speranțe cu flori
Păsări călătoare revin de pe alte meleaguri
Inundând inimile oamenilor cu bune moravuri.

Primăvară, de când te-am așteptat
După o iarnă lungă
În care am stat înghețat
În sfârșit ai făcut frigul să fugă.

Primăvară, ai dus cu tine speranțe de mult așteptate
Multe zile cu gânduri înghețate și întristate
S-au dus departe cu tot cu iarnă
Căci ai revenit tu, mult așteptată primăvară.

De ce nu cred în zei și religii

"E mai ușor să păcălești oamenii decât să îi convingi că au fost păcăliți." - Mark Twain

În acest articol voi arăta că de ce nu cred în zei și de ce nu urmez calea niciunei religii, și de ce am ales să fiu ateu. Am fost educat în spiritul creștinismului, și nu pot spune că a fost o educație rea sau greșită. Nu a fost un lucru rău că a trebuit să merg la biserică, ci era rău ceea ce se predica acolo. Nu eram de acord cu ce spunea preotul, sau mai bine spus cu ce predica, mereu îl contraziceam în gând. Toate acele povești biblice mi s-au părut mult prea fanteziste încă de pe vremea când eram copil. Trebuie să recunosc că până și în ziua de azi biserica pentru mine este un loc unde găsesc liniște sufletească, ca un fel de refugiu, chiar dacă nu cred în doctrină.
Nu cred în zei și sfinți. Nu cred în religii și nici în alte doctrine spirituale și de natură superstițioasă. Nu cred nici în Dumnezeu. Cred doar în ceea ce știința a putut demonstra. Ce s-a demonstrat pe căi empirice, prin mijloace științifice, mi se pare cel mai mare adevăr. Religia funcționează de mii de ani la nivel colectiv deoarece împinge oamenii spre o lene mentală, să nu gândească, să accepte ceea ce au gândit teologii și preoții pentru ei. "Crede și nu cerceta" - cel mai mare slogan de propagandă religioasă. Dacă stăm să analizăm cu atenție mesajul creștinismului, mai exact învățăturile lui Isus, ne putem da seama că acesta niciunde nu vorbește despre fanatism, sărbători calendaristice și alte prostii. Ideile lui principale sunt simple: iubire, toleranță și iertare. Și tocmai aceste lucruri simplu nu sunt totuși respectate. De mii de ani ne măcelărim între noi pe motive religioase, rasiale, etc. În numele religiei și al lui Dumnezeu s-a vărsat cel mai mult sânge pe Pământ. Cruciadele, inchiziția, vânătoarea de vrăjitoare, holocaustul, terorismul, etc., sunt doar câteva exemple care mă fac să mă simt aiurea că fac parte din rasa umană. Nici o altă formă de viață cu care împărțim planeta nu a comis genocid împotriva propriei sale specii, așa cum au făcut oamenii în numele religiei sau a divinităților.
Religia promovează ura și dezbinarea. Religia ne învață să nu fim toleranți. Să nu crezi că ești un om mai bun dacă te rogi seara înainte de culcare, sau dacă în fiecare duminică ești prezent la biserică. Ce creștin ești atunci când treci pe lângă un om sărac, sau arunci cu piatră într-un câine nevinovat? Ce creștin ești atunci când îți urăști vecinul pentru că îi homosexual, cu toate că Isus ți-a spus să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți, fără să sublinieze că aproapele tău nu trebuie să fie negru, gay, asiatic, etc.?
Religia a evoluat în timp, exact ca orice alt domeniu. La început oamenii primitivi divinizau animalele sălbatice, dar după ce au învățat cum să-i omoare au încetat să îi mai divinizeze. Tot oamenii primitivi sunt aceia care nu au înțeles fenomenele naturii și astfel s-a făcut o personificare pentru fiecare fenomen în parte, după care a urmat divinizarea lor. Astfel au luat naștere legendele zeilor antici. Se vede clar cum fiecare popor și civilizație s-a inspirat unul de la celălalt. Întâlnim aproape în fiecare cultură sau civilizație zeii războiului, zeii mărilor, zeul trăznetului, ș.a.m.d. Mai târziu, alte popoare (probabil evreii) au venit cu ideea unui singur zeu suprem. Astfel a luat naștere zeul actual al multor religii, cunoscut sub numele de Dumnezeu.
Un om înțelept a spus cândva că nu se poate demonstra existența lui Dumnezeu, dar nici inexistența lui. Interesantă afirmație, dar în același timp incompletă. Eu sunt de părere că mai repede se poate demonstra faptul că un creator al universului nu există. Știința ne-a arătat clar cum totul e format din atomi, particule subatomice, energii, etc. Religiile nu vorbesc despre astfel de lucruri, doar despre practici primitive precum sacrificiile, jertfele și conflictele interetnice din motive de dogmă. Religia mereu a fost un obstacol în calea progresului, și din păcate încă tot așa este și în zilele noastre. Vaticanul și Biserica Catolică secole la rând au manipulat omenirea și au ținut-o în beznă, sub un regim corupt al terorii, al fanatismului și al nepotismului. Și totuși această instituție la ora actuală este cea mai deschisă ca mentalitate, ceea ce e un semn bun. Din păcate există o religie care și în zilele noastre cu același fanatism și mentalitate înapoiată reușește să-și îndoctrineze adepții ca și în trecut. Această religie este islamul. E cea mai periculoasă și sângeroasă doctrină din zilele noastre. Nu e nevoie să descriu această religie, ajunge doar dacă aruncă o privire asupra unor țări precum Iran, Irak, Afganistan sau Siria. În aceste țări era democrație, și până prin anii 60-70 femeile umblau în fuste mini precum în occident. Dar după revoluția islamică țara aceste țări s-au radicalizat și un regim fanatic și sângeros a pus stăpânire peste tot. Din păcate putem vedea astăzi ce se petrece pe acolo.
Nu pot să cred în existența unui zeu suprem care permite ca astfel de lucruri oribile și sângeroase să se întâmple în lume. Unde este Dumnezeu atunci când un om nevinovat suferă, sau când un copil este violat, bătrâni maltratați și batjocoriți, etc. Unde este Dumnezeu când se declanșează războaie? Savurează scenariul mâncând pop-corn în timp ce noi ne măcelărim? E absurd să crezi că există o creatură care reprezintă binele suprem atâta timp cât în lume se petrece atâta rău. Toate religiile sunt întemeiate pe teama celor mulți şi pe istețimea câtorva. Religiile funcționează pentru că au la bază frica, și nu iubirea. Toți pocăiții și îndoctrinații zilelor noastre consideră că iubirea este baza ideologiei lor. Da de unde! Au fost cu toții îndoctrinați cu frică, sub o formă mușamalizată a iubirii. Nimic nu mă amuză mai mult decât un creștin care încearcă să se dueleze cu un necredincios aruncând cu citate biblice. O să închei acest articol cu un citat de-al lui Epicurus: “Vrea Dumnezeu să împiedice răul dar nu poate? Atunci este neputincios. Poate dar nu vrea? Atunci e răuvoitor. Vrea şi poate? Atunci este diabolic.”

Pictor

Pictor

Pictez cuvinte colorate
Idei bine elaborate
Despre multe lucruri
De acum și din alte vremuri.

Pictez cuvinte pe cer
Culori creez atunci când e ger
Dau formă și viață
Pasiune și speranță.

Pictez chip de înger
E chipul tău minunat
Ființă divină venită din cer
În fața ta eu m-am închinat.

Nervi de iarnă

Nervi de iarnă

Îmi târăsc sufletul prin noroi
Cu ură față de orice fulg de zăpadă
Ferindu-mă de frig ca un luptător cu spadă
În timp ce vântul bate pielea mea crăpată
Și simt - pentru că sunt unul dintre eroi.

Îmi târăsc destinul prin viață
Cu ură față de orice picătură de ploaie
Căci vremea asta mă doboară cu șuvoaie
De parcă aș fi pe front prin războaie
Și simt - pentru că mai am speranță.

Tăcere

Tăcere

Obișnuiam să vorbim ore în șir
Și nu puteam să nu admir
Farmecul și miracolul unei conversații
Primite parcă pe baza unei compensații,
După multele rătăciri în zadar
Te-am găsit parcă cu un radar
Într-o ascunzătoare neștiută de nimeni
Ai ajuns să fii dintr-odată pretutindeni.

Obișnuiam să vorbim mai demult
Minute, ore întregi, zile la rând - foarte mult,
Dar acum e doar tăcere
Parcă acum nu mai există nici plăcere,
Liniștea a prins glas în acest impas
Eu sau tu - careva s-a retras,
Plictisit probabil și rămas fără glas
În istoria unei conversații din care nimic n-a mai rămas.

Obișnuiam să vorbim despre multe lucruri
Timp în care imaginația îmi prindea zboruri
Datorită ție am ajuns pe atâtea vârfuri
Iar acum, între noi bat doar vânturi,
Ore întregi de convorbiri cu cineva
Parcă s-au risipit pe undeva
Amintiri au mai rămas totuși câteva,
Căci obișnuiam să vorbim cândva.

Când cauți speranță

"Speranța este un vis cu ochii deschiși." – Tudor Arghezi

Zilele trec greu atunci când zilnic dai lupte grele cu demonii minții și situațiile din jur. Și partea rea e atunci când nici nu vorbești despre aceste probleme, sau nu ai cu cine discuta. Lumea ori nu te ascultă, ori nu te înțelege, ori te condamnă, sau te critică. Toți știu să arunce cu sfaturi tari atunci când nu sunt în situația ta. În momentul de față, mă mențin pe linia de plutire. Pot spune că sunt bine, așa cu jumătate de gură și cu aromă de semi-minciună. Timpul chiar trece greu de cele mai multe ori. Dar ca să supraviețuiesc am nevoie de speranță. Sunt conștient că nimic nu contează cu adevărat. Indiferent cum ai trăi tot acolo ajungi. Buni sau răi, bogați sau săraci, toți ajung până la urmă în groapa cu var. Toți optimiștii visători, indiferent cât de frumos ar vorbi, și ei tot acolo ajung unde ajung și eu la final. Și cu toate acestea, am nevoie de speranță.
Vizitez zilnic același sanctuar cu scopul de a mă reîncărca pozitiv. Sanctuarul e un mormânt. E interesant cum încerc să caut speranță de viață acolo unde acum e moarte. Speranța e un sedativ. E un amortizor care încetinește cumva durerile vieții, pentru moment cel puțin. E precum o pastilă magică. Mi-am propus foarte multe lucruri, pe care după aceea nu le-am mai făcut. Și treaba aceasta va continua, din păcate. Mă entuziasmez rapid, după care cu o asemenea viteză și renunț. Tot entuziasmul alimentează cumva speranța, iar treaba aceasta e de moment și funcționează minunat. Adrenalina crește și simt cum plutesc printre nori, după care în ziua ce vine mă trezesc iarăși în iad.
De multe ori am încercat să dau semnale, să atrag cumva atenția asupra mea. Era o vreme când am căutat aprecierea celorlalți prin lucrurile pe care le fac. Credeam că dacă sunt sportiv, artist, etc., lumea mă va observa și mă va aprecia. Căutam iubire și acceptare, iar toată această căutare era plină de speranță. Dar acele vremuri au trecut, iar acum nu mai caut astfel de lucruri. Acum speranța e focalizată pe altceva, cred că pe supraviețuire.
Sunt un visător. Așa am fost de când mă știu. Nu am mare lucru cu care să mă mândresc. Nu mi-am făcut fericiți părinții și nici neamurile, și poate nici prietenii. Nu am realizat mare lucru în această viață. Nu mi-am creat o carieră strălucită, nu m-am căsătorit, nu am copii, nu am călătorit prin lume, nu am mașină și nici bani. Dar în schimb am o bogată cultură generală, măcar atât. Speranța m-a împins să studiez, iar prin studiu am prins speranță. E paradoxal cumva. Visători, speranțe, nerealizări și paradoxuri - chestii ciudate pentru oameni ciudați, așa ca mine.
Și oare cum e mai bine? Mai bine să-ți pierzi speranța decât timpul sperând? Speranța trebuie păstrată. E singurul remediu pentru acest haos din jur. Doar astfel se poate supraviețui. Speranța e totul. E singurul gând pozitiv.

În ultima vreme...

În ultima vreme...

În ultima vreme sunt de nerecunoscut
Aproape cu fiecare om mă cert
După care regret și tot eu mă iert
Îndreptându-mă spre necunoscut.

În ultima vreme sunt mereu trist
Mă chinuie gândul că trebuie să exist
Nu cred nimic din ce mi se zice ca un fixist
Opun rezistență la tot și astfel rezist.

În ultima vreme nu mai sunt realist
Sunt revoltat pe tot ca un anarhist
Dramatizez situații precum un artist
Și sunt pregătit de luptă mereu ca un terorist.

În ultima vreme sunt total nefericit
Totul e instabil și incert
Mă sufoc precum în deșert
În propria mea dramă sunt protagonist.

Poezie

Poezie

Când sunt trist, scriu câteva rânduri
Las să curgă tot ce am în gânduri
De la durere și până la fantezie
Scriu poezie.

Și așa cum eu scriu
Nu e ceva normal
Puteam altceva să fiu
Dar am ales să fiu natural.

Când sunt vesel, scriu ce simt
Cuvinte colorate presimt
Și de fiecare dată când am așa ocazie
Scriu poezie.

Și nu fac parte din turmă
Cu puțin umor în această mizerie
După ce mor, tot ce voi lăsa în urmă
Va fi doar o poezie.

Iarna

Iarna

Bine ai venit zăpadă, cu multă întârziere
Te aștept de mult în această sfâșiere
Tot ce vreau de la tine e frigul și farmecul
Otrava ta să-mi cânte cântecul
Vreau să-ți simt magia
Să mă iubească doar zăpada
Să ningă încet până sângele îmi îngheață în vene
Căci eu sunt doar captiv în mine o vreme
Învelește-mă cu o mare plapumă albă
Să crească peste mine după un timp multe flori și iarbă
Vreau să îngheț în somn în timp ce ninge
Căci sunt flacăra care de la atâta frig se stinge
Doar frigu' să mă țină în brațe în această noapte
Singuratătate, eu sunt sătul de tine!
De mâine, absența mea n-o s-o observe nimeni
Dar eu voi zâmbi la fel de rece ca înainte
De mâine, voi îngheța cuvinte
Versuri în zăpadă vor rămâne scrise
Sunt doar un biet poet ce își urmează calea
Nu vreau încă o zi să stau la granița cu disperarea
În moarte vreau să mă vindec de toate
Să uit de gândurile apăsătoare
Să nu pricep când sângele a înghețat în vene
Și peste sufletul meu bolnav și plină de eczeme
Peste un timp să crească crizanteme
Fulgi de zăpadă să înlăture petele negre
Pentru mine, iarna aceasta să fie ungere
Și toate ruinele să se transforme în albe palate
Să ningă deci, peste aceste locuri izolate.

Marș funebru

Marș funebru

Stăteam tăcut lângă sicriu
Înainte să plece pe ultimul drum
Realizând că totul s-a făcut scrum
Și văzând în jur cât e de pustiu.

Ceremonia începu, cu ea și ploaia
Picături dureau mai rău decât bătaia
Din văi și de peste tot curgea cu apă
În timp ce ne apropiam spre groapă.

Și mergând așa pe drum
Ploaia mă uda pe costum
Îndoliat și chinuit de necaz
Lacrimi îmi curgeau pe obraz.

Sicriul era deja în pământ
Iar lumea căuta rapid ascunzătoare
Pentru că ploaia bătea tot mai tare
Dar eu singur stăteam lângă mormânt.