Anxietate - lupta cu dușmanul invizibil (2)

"Anxietatea este un pârâu îngust de frică care se scurge prin minte. Dacă este încurajată, ea taie un canal în care sunt colectate toate celelalte gânduri." - Arthur Somers Roche

A trecut ceva timp de când am scris primul articol despre anxietate. Pentru cine a citit articolul respectiv nu mai e o noutate că anxietatea e una dintre marile probleme cu care mă confrunt. Dacă nu ați citit primul articol puteți intra pe acest link. Anxietatea e una dintre marile probleme cu care mă lupt încă din copilărie. M-am exprimat greșit, de fapt e cea mai mare problemă cu care m-am confruntat mereu. E aceea forță invizibilă și întunecată care a reușit să-mi facă zile negre din abundență.
După cum am spus și în primul articol, de mic copil eram diferit. Eram foarte timid și fricos. Ceea ce nu știam până acum nu de mult este faptul că toate acele stări de frică din copilărie nu erau altceva decât începuturile unei vieți anxioase. Toate acele stări de frică, panică, timiditate excesivă, nu erau altceva decât începuturile anxietății.
Repet, dar am spus și în primul articol, ceea ce fac aici (prin faptul că scriu despre stările mele de anxietate) nu vrea să fie o formă de a cerși milă sau înțelegere. Nu vreau nimic. Pentru mine toată treaba asta e o oarecare formă de terapie. Adică mă deschid în fața lumii și îmi arăt adevărata identitate, chiar dacă online fac asta dar tot mai ok e decât să nu fac nicicum. Mulți care mă cunosc probabil nici prin vise nu s-ar gândi că am astfel de probleme; asta mi-a spus exact și fosta mea șefă, că nu s-ar fi gândit niciodată că eu mă confrunt cu așa ceva.
Cei care mă știu de pe facebook sau din vedere au impresia că eu sunt ceva sportiv de nota 10, maestru shaolin, inițiat, spiritual, etc. Total greșit. Sunt doar un om de rând ca și restul, un nimeni oarecare din mulțime. Că sunt pasionat de arte marțiale asta e cu totul altă poveste.
Cei mai mulți oameni nu înțeleg ce este anxietatea și cum se manifestă ea. Majoritatea când aud de anxietate sau depresie, imediat le asociază cu probleme de nebuni. E adevărat că sunt tulburări mentale, doar că nu se manifestă cu acele intensități ca și schizofrenia sau alte probleme mentale mai serioase.
În cazu meu ce aș mai putea spune oare ce am omis în primul articol? Hmmm... Toate zilele sunt la fel, asta e clar. Nu este o zi în care să nu simt anxietate. Chiar și cele mai bune zile, cu toate că sunt rare, se pot sparge într-o clipă precum porțelanul din cauza anxietății. E ciudat, așa-i? Anxietatea e precum un musafir neinvitat. E mereu prezent, indiferent de circumstanțe. Probabil mulți nu înțeleg cum se manifestă această anxietate. Iată un scurt rezumant: ești într-o continuă stare de neliniște (de multe ori chiar de teamă), te stresezi și-ți faci griji pentru orice, ai mereu o stare de oboseală, de cele mai multe ori nu ai chef de nimic. Partea proastă e că de cele mai multe ori, odată cu instalarea anxietății, apare și depresia. E ca și cum toată intensitatea problemelor s-ar dubla.
Te stresezi pentru absolut orice. Mă pot consuma la maxim când îi văd pe alții cum își trăiesc viețile, își cumpără mașină sau alte chestii scumpe, au iubite, căsnicii, etc., iar eu mă stresez și pentru simplul fapt că trebuie să merg să-mi cumpăr o pâine. E nedreaptă viața asta. De ce pentru mulți totul decurge atât de ușor iar pentru alții totul e atât de complicat? Poate că nici lor nu le e totul ușor, dar totuși gestionează problemele sau provocările cu totul altfel decât cineva cu probleme de anxietate.
De anxietate și de depresie nu te poți vindeca. Niciodată. E precum un cancer pentru minte. Odată ce s-a instaurat, acest virus mental infectează și controlează aproape totul. Tot ce se poate face e cumva ținerea lui sub control, cât de cât. Acest lucru se realizează prin tot felul de tehnici mentale. De exemplu să începi să numeri până la 10 când simți că ești panicat, sau să începi să te focusezi pe respirație. Cred că v-ați prins, ideea e ca mintea să fie mereu ocupată cu ceva, ca să nu aibe timp pentru gânduri depresive sau anxioase. Urmează să scriu și un al treilea articol despre anxietate în care o să descriu amănunțit propriile mele tehnici contra anxietății.

Așa rămân

Așa rămân


Așa rămân, cum am fost și cum sunt
Trist, bucuros, al nimănui și al tuturor;
Tânăr sau bătrân, timpul meu a trecut de mult
Pe drumul vieții, cu gândul la dor.

Trecător care simte existența
Dulce sau amară, gustul e viața;
Muritor de rând, dornic de imortalitate
Un nimeni, adept al ideii de simplitate.

Gândurile, îmi apasă umerii
Bun sau rău, sunt doar pentru societate;
Rândurile, îmi liniștesc creierii
Pe veșnicie, sunt condamnat la singurătate.

Neclintit, precum un munte
Să mă duc, nu am unde...
Savurez viața din umbră
Perfect adaptat pentru această existență sumbră.

Aici și acum, doar asta contează
Ce valoare mai are dacă sunt creștin sau păgân?
Ce a fost și va veni, nimic nu mai înseamnă
Cum am fost și cum sunt, așa rămân.

Despre libertate

"Libertatea este sănătatea sufletului." - Voltaire

Despre libertate s-a vorbit foarte mult de-a lungul timpului. Filozofii și poeții și-au dedicat întreaga lor viață ca să încerce să definească oarecum libertatea. Libertatea e de mai multe forme. Ea poate să fie de domeniul politicii, prin dreptul la exprimare liberă, sau individuală, culturală, sau de ce nu, universală. În acest articol nu o să dau cu citate de la nu știu ce scriitori sau filozofi, ci o să prezint propria mea convingere despre libertate.
Ar trebui să încep cu o formă de definiție dar din păcate nimeni nu a reușit până în prezent să creeze o definiție concretă pentru libertate. În viziunea mea, libertatea este cel mai important element din viața unui individ. Putem observa că societățile, locurile de muncă și toate instituțiile sunt pline de tot felul de reguli. Deci, atâta timp cât există reguli nu putem vorbi despre o libertate deplină, ci despre o formă de libertate limitată, dată cu porția oarecum. Ca un sistem să poată funcționa eficient e nevoie de reguli, sau cum prefer eu să spun, restricții. Ca oile să rămână la stână și să nu evadeze e nevoie de un cioban cu câini, nu-i așa? La fel e și în cazul nostru. Ca "oile" să rămână conectate la stâna numită sistem, și nu cumva să încerce să rupă tiparul și să evadeze cumva, e nevoie de mai mulți ciobani, adică de reguli și restricții. De exemplu n-ai voie să faci X că se va întâmpla Y, ș.a.m.d. Cum spunea și William Shakespeare, până și raiul devine o pușcărie când realizezi că are granițe.
Un individ are puterea să aleagă dintre bine și rău. Această alegere se numește liberul arbitru. Creștinii spun că Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru și din cauza asta se întâmplă atâtea nenorociri, pentru că nu știm să controlăm liberul arbitru. Dar dacă liberul arbitru e doar o iluzie? Dacă în realitate tot ceea ce facem e doar rezultatul unor reacții chimice din creier, plus legile fizicii? Asta este ceea ce afirmă oamenii de știință în general. Asta ar însemna oarecum că suntem predestinați să facem ceea ce facem. Dacă există o predestinare înseamnă că există un fel de destin inevitabil, soartă cum se zice. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al fizicii, asta ar însemna că timpul practic nu există ci e doar o iluzie a minții sau o modalitate prin care mintea percepe realitatea. Asta ar însemna că întregul univers e ca un fel de buclă temporară în care totul s-a întâmplat deja, se întâmplă mereu și așa va și fi până la nesfârșite. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, timpul, universul, nu sunt altceva decât unul și același lucru. Concluzia ar fi că libertatea nu ar fi altceva decât un vis frumos la care tot aspirăm, deci ceva inexistent. Poate că treaba stă așa, sau poate că nu.
Ce știm până acuma, datorită înțelepților precum Buddha sau Osho, libertatea vine odată cu renunțarea la dorințe și la ideologii. E ca și cum am renunța la haine în fața oglinzii ca să putem vedea cum arătăm de fapt în realitate. Această renunțare e precum o purificare pentru spirit, ca o dezinfecție. E ca și cum am lăsa tot ce e toxic și nociv acolo unde le e locul, la gunoi.
Putem observa că suntem singura specie de pe această planetă care a practicat și încă mai practică din plin sclavia. Suntem singura specie care își exploatează semenii. Cam trei sfert din populația globului suferă ca o minoritate redusă să o ducă bine. Sclavia a existat de când lumea și să nu credeți că a dispărut pe vremea președintelui american Abraham Lincoln. Ea doar și-a schimbat forma. În ziua de azi, oamenii nu sunt legați cu forța în lanțuri, ci sunt dresați să se lege singuri. Stilul de viață modern, mult prea accelerat, creator al stressului, ne face să fim din ce în ce mai deconectați de la sursă, și în schimb să trăim tot mai mult în minciună, falsitate și iluzii, precum în filmul Matrix.
Cu toții simțim și conștientizăm că nu e bine dar tot nu facem nimic. Toată lumea se plânge, cei mai mulți sunt nefericiți, mulți nu au de lucru în timp ce alții sunt mult prea stresați din cauza lucrului, și exemplele negative pot continua. Nu există om pe lumea asta care măcar odată în viață să nu fi dorit cu adevărat o formă de evadare din cotidian. Dar cu toate acestea degeaba continuăm să blamăm sistemul, pentru că până una alta, noi suntem sistemul.
Unde e libertatea mult dorită în tot acest peisaj? Cum te poți simți liber când o viață întreagă trebuie să faci ceva ce nu-ți place? Cum poți fi liber cu adevărat? Emil Cioran spunea că moartea e salvarea celor care vor fi avut gustul și darul eșecului, e răsplata tuturor celar care n-au reușit, n-au ținut să reușească. Ea le dă dreptate, e triumful lor. În schimb, pentru ceilalți, pentru cei care au tras din greu ca să reușească și care au reușit, ce rușine, ce palmă!
Concluzia mea e următoarea: libertatea e de natură spirituală. E ceva la care cu toții avem dreptul, dar la care totuși puțini au acces. Adevărații căutători de comori sunt aceia care găsesc libertatea, căci ei sunt doar la un pas de iluminare. Pur și simplu nu poți să pleci departe de civilizație, în munți sau știu eu unde ca să scapi de otrava cotidianului. Trăim altfel de vremuri acum, nu e ca și pe vremuri sau ca în filmul Into the wild. Suntem dependeți de tehnologia secolului 21 cu toate că aceasta nu ne aduce multă fericire. Libertatea o putem accesa doar prin renunțarea la dorințele egoiste. Libertatea o putem accesa doar prin renunțarea la toată toxicitatea vândută de politică și religie. Nicio formă de politică sau de religie nu ne-au vrut vreodată binele. Toate sistemele ne-au vrut cu capul plecat și asta vor și în prezent. Conștientizând faptul că toate sunt efemere, inutile și lipsite de importanță și de sens, accesăm adevărata libertate. Când vom realiza că suntem nimic, atunci vom deveni totul.

Părerile mele personale despre nebunia Covid-19

"În vremea pandemiei, întreaga omenire alternează zilele de la anxietate la panică." - Camelia Oprița

Deja cred că toată lumea este foarte obișnuită că de o vreme încoace nu mai auzim nimic altceva decât Coronavirus, Covid-19, pandemie și epidemie mondială. Ce este de fapt acest coronavirus? Conform wikipedia.org rândurile de mai jos reprezintă o scurtă prezentare:
"Coronavirus 2019-nCoV (SARS-CoV-2), virus care provoacă o infecție numită COVID-19, care poate fi asimptomatică, ușoară, moderată sau severă. Infecția severă include o pneumonie atipică severă manifestată clinic prin sindromul de detresă respiratorie acută."
Infecția cu virusul 2019-nCoV a apărut în decembrie 2019 în orașul Wuhan, China, de unde s-a propagat în majoritatea provinciilor chineze și majoritatea țărilor din lume, provocând o pandemie. În Europa cele mai multe cazuri sunt înregistrate în Spania și Italia. În principiu cam astea sunt lucrurile pe care le știe toată lumea.
De asemenea odată cu apariția virusului au apărut tot felul de zvonuri, teorii ale conspirației și fel de fel de speculații. S-a sugerat că virusul a fost creat în laborator, că a fost eliberat accidental sau în mod intenționat. S-a mai spus și faptul că e una dintre consecințele negative ale radiației 5G. A fost adusă în discuție oculta mondială, noua ordine mondială, și tot felul de alte aberații. Ce nu am auzit încă este o teorie conspiraționistă care să implice extratereștrii, dar încă nu e târziu nici pentru asta. În imaginea de mai jos vă prezint principalele astfel de speculații conspiraționiste.

Să ne întoarcem la realitate și să lăsăm toate prostiile acestea despre conspirații acolo unde le este locul, și anume: în coșul de gunoi. Un lucru e sigur, și anume faptul că virusul a apărut pe cale naturală, și nu în laboratoare sau pe cale artificială. Toate dovezile arată că a apărut la animale întâi, cel mai probabil la lilieci. Să nu uităm că așa au apărut toate marile pandemii globale și în trecut. Ciuma neagră din evul mediu, holera, lepra și multe altele, au apărut la animale, după care din cauza lipsei de igienă s-au transmis și la oameni. În prezent dacă anumite animale s-au infectat, iar după aceea au fost consumate de chinezi, nu e de mirare că s-a ajuns ca oamenii să se infecteze. Să nu mai vorbim despre lipsa igienei și a măsurilor de precauție din piețele mari ale orașelor chinezești. Tot felul de animale, atât de casă sau de companie cât și exotice, sunt măcelărite cu sutele, zilnic, curgând sânge peste tot, iar printre acestea se plimbă oameni de toate națiile și vârstele, cu igienă și măsuri de dezinfecție zero după cum spuneam. Câini, șobolani, tot felul de șerpi, maimuțe, tigrii, pești, insecte, lilieci, sunt doar o parte din meniul piețelor chinezești. Sincer să fiu, să nu ne mirăm că s-a ajuns la toată nebunia aceasta. Natura ne dă înapoi doar ceea ce merităm.

După cum spuneam mai sus, toate conspirațiile sunt egale cu zero. Ce e mai trist e faptul că tot mai multă lume pune botul la ele. Nu pot înțelege nicicum, serios, cum poate cineva fără cunoștințe în domeniul fizicii să creadă faptul că radiația 5G e periculoasă, el neștiind nici măcar ce e aia radiație. Vă reamintesc că la fel s-a speculat și în trecut când a apărut rețelele 3G și 4G. Acum câțiva ani buni în urmă când a fost pornit marele accelerator de la CERN s-a protestat din greu, că o să distrugă planeta, că vor face o mare gaură neagră, ș.a.m.d. Repet, întotdeauna au protestat oameni care habar n-aveau de domeniul respectiv. Dacă vreți să vă convingeți singuri urmăriți acest videoclip, în limba română, unde fizicianul român Cristian Presură prezintă în detaliu totul despre 5G, ca să vă convingeți singuri despre ce este vorba.
O altă speculație ciudată și comică în același timp e cea legată de fondatorul Microsoft din America, și anume de Bill Gates. Ideea e că circulă tot felul de zvonuri pe internet cum că el ar avea ca scop reducerea populației de pe glob, sau că ar fi mână în mână cu oculta mondială sau cu francmasoni. Deci pe bune acum, omul acela la cât îi de deștept și de bogat ce rost ar avea pentru el să încerce să creeze un genocid cât planeta de mare? De ce ar vrea el să ne implanteze cipuri și alte minuni? Cred că cei care inventează astfel de idei ori sunt beți/drogați ori sunt proști. Și mai proști sunt cei care cred, marea mulțime, plebea. Frustrații care sunt împotriva tehnologiei ar trebui să renunțe în totalitate la toată tehnologia ce a fost creată până în prezent. Să nu mai urce la volan, să nu mai folosească telefonul și internetul, ș.a.m.d.
După cum spuneam virusul este real, nu am nicio îndoială pentru asta. Fără să fac speculații sau conspirații ceea ce vreau să spun este faptul că eventimentele ce se petrec în prezent sunt mai mult decât ciudate. Repet, nu vreau să o dau în conspirații. Toate dovezile și statisticile ne arată clar că mult mai mulți oameni se îmbolnăvesc și mor din cu totul alte cauza decât acest Coronavirus. Vă puteți convinge singuri, aruncând o privire pe internet pe site-ul Worldometer. Mi se pare mult prea exagerat ceea ce fac conducători sau liderii politici. Unde dracu e logica în faptul că locurile de muncă (marea lor majoritate) funcționează totuși în plină pandemie, cu toate că altceva nu auzim decât să stăm acasă, și cu toate acestea în natură nu putem ieși, la un grătar, pescuit, sau orice altă activitate. De ce ar trebui să mă simt eu mai în siguranță într-o fabrică care continuă să exploateze oamenii și în plină pandemie, iar în natură într-un mediu curat și liniștitor nu e voie? Întreb și eu așa de curiozitate. Dacă pericolul e atât de mare precum ni se prezintă atunci ar trebui ca totul să se oprească, toate activitățile. Ar trebui ca armata să rămână doar pe străzi și poliția, iar restul cu toții acasă. Înțeleg că trebuie hrană și alte cele, dar angajații din supermarketuri cum sunt în siguranță, sau mulțimea de oameni care intră și iasă? Pe ce logică se bazează toate acestea? Aaaa, am uitat. Măștile protejează. Să vă zic ceva? Cum spunea cineva pe Facebook, măstile acelea atât de mult protejează cât o pereche de tanga la cât de mult acoperă știți voi ce. Din contra, mai mult rău face. Unu la mână, îngreunează respirația, iar doi, mult mai multe bacterii se pot acumula în țesuturile măștii, care nu mai are rost să spun ce pot crea.
Evenimentele ce se petrec în prezent sunt mult prea exagerate. Guvernele și mass-media mult prea colorează toată această poveste despre pericolul pandemiei, cu alte cuvinte se exagerează la greu. Și toată această exagerare se face cu un scop bine prestabilit. Vor să ne țină mințile ocupate, să nu ne mai gândim la altceva decât la pericolul că ne infectăm și la alte minuni. Repet, nu fac conspirații și nici speculații. Ceea ce se petrece în prezent este un fel de "Al treilea război mondial", doar că fără armate, ci pe plan economic. De exemplu din România au plecat luna trecută 2000 de muncitori în Germania. Unde e siguranța lor? Putem vedea cum țările dezvoltate încearcă în continuare să rămână dezvoltate. Asta e și scopul. Țările dezvoltate profită la maxim de situație, și astfel vor deveni și mai dezvoltate, iar cele slab dezvoltate vor decădea și mai mult datorită crizei și a sărăciei. Hai să fim serioși, niciunui lider, niciunui politician sau președinte nu-i pasă de mediu sau de natură. Lasă-l dracului de poluare că nu-i stres! Toți își urmăresc doar interesele. Ce vreau să spun că după toată nebunia asta, ca și după oricare alt mare eveniment mondial, bogații vor ieși și mai bogați iar săracii și mai săraci. Să sperăm că după toate aceste nebunii și războaie economice să putem într-o bună zi respira aer proaspăt, așa cum obișnuiam să facem înainte, fără măști și alte căcaturi inutile.

Anxietate - lupta cu dușmanul invizibil (my story)

"Anxietatea este rugina vieţii, distrugându-i strălucirea şi slăbindu-i puterea." - Tryon Edwards

Acest articol reprezintă acea tăcere misterioasă ce am avut în toți anii care au trecut, acele cuvinte invizibile nerostite nimănui. Sunt lucruri despre care nu am vorbit cu nimeni din teama de a nu mă face de râs sau ca să nu pară că ar fi ceva în neregulă cu mine. Vreau ca cititorii să înțeleagă de la bun început că prin intermediul acestui articol nu încerc să trezesc mila nimănui și nici nu încerc să mă victimizez sau ceva de genul. Din contra, consider că ceea ce urmează să fac cu acest articol reprezintă un act de curaj, deoarece nu toată lumea are curajul să vorbească deschis în fața lumii despre probleme personale precum depresia sau anxietatea. În lumea reală, în viața de zi cu zi, nu am vorbit cu nimeni despre aceste probleme cu care mă confrunt, chiar și cu cei foarte apropiați doar în linii mari și pe ocolite.
Sunt zile în care totul pare să meargă bine, ca și cum totul ar fi ok. Dar după aceea se întâmplă ceva. Brusc, din senin, apare o senzație de neliniște, de teamă, ca și cum ceva groaznic ar urma să se întâmple. E un sentiment ciudat, e ca și cum o forță invizibilă se răsucește peste tot corpul, precum un șarpe, strângând totul până la extreme. Aceasta este anxietatea și felul prin care se manifestă.
De mic copil eram diferit. Diferit în sensul că mereu îmi era teamă de tot. Îmi era frică de animale, de bărbați cu barbă, de străini, și cam de tot ceea ce nu cunoșteam. Nu era doar o sperietură de moment, ci era o frică adâncă, profundă, care se manifesta foarte insistent. Pur și simplu tremuram, plângeam, iar ai mei nu știau cum să mă liniștească. Această senzație mereu era cu mine în orice împrejurare și din cauza asta îmi era întotdeauna foarte dificilă orice formă de integrare într-un grup, indiferent că vorbim de școală sau de loc de muncă. Odată cu înantarea în vârstă plânsetele au dispărut, dar nu și stările de frică și de neliniște. E ca și când o rană ți se vindecă, dar urma îi rămâne. Neliniștea e mereu prezentă, indiferent cât de liniște ar fi în jur.
Dimineața mă trezesc obosit mai tot timpul, sau dacă nu atunci cu o senzație de panică, precum o trezire bruscă și violentă. Începând de la primele clipe ale dimineții am o senzație ciudată de cele mai multe ori. Mă gândesc... Mă gândesc foarte mult. Discut foarte mult cu mine, ca și cum eu aș fi cel mai bun prieten de-al meu. Îmi aduc aminte de tot felul de faze din trecut, bune sau rele; dacă au fost bune mă apucă nostalgia, dacă au fost rele atunci disperarea și furia. Stau și mă gândesc mult la tot felul de situații și le reanalizez în continu, ce aș fi putut face sau ce nu, ce nu a mers bine și ce a fost ok. Revăd fiecare clipă a vieții mele și observ cât de ridicol și de penibil eram mai tot timpul. Mereu încercam cumva să ies în evidență, cu lucruri materiale sau de valoare, mai puțin cu mine ca persoană. Stau așa și mă gândesc mult, de multe ori până ajung la o stare de epuizare mentală după care simt că nu mai sunt bun de nimic.
Aproape orice eveniment îmi stârnește un val de emoții și stări de neliniște. Dacă trebuie să fac ceva sau să merg undeva, deja cu câteva zile înainte încep să fiu încordat și neliniștit, chiar dacă ceea ce urmează e total nesimnificativ. Mi ciudă că toate astea mi se întâmplă. Mi ciudă și mi scârbă în același timp. Tot încerc să înțeleg cum pot alții să fie așa de liniștiți și de relaxați în tot felul de împrejurimi care pentru mine par alarmante. Habar n-am... Până și o simplă ieșire în oraș mă neliniștește. Toate astea nu fac altceva decât să mă facă să colecționez din ce în ce mai multe frustrări și stări negative. Reușesc să pun totul la suflet, începând de la jigniri primite pe nedrept, priviri urâte și până la critici constructive.
Încerc să ascund de ochii lumii toate aceste defecte. Pierd mult timp pe aplicații precum Facebook sau Instagram, navigând aiurea. De fiecare dată când postez o poză nouă cu mine încerc să mă prefac că sunt fericit și că totul merge bine, ascunzând întunericul, ca lumea să nu observe că ceva e în neregulă. Aceste aplicații precum Facebook nu fac altceva decât să-mi alimenteze și mai mult frustrările. Mi ciudă de simt că-mi explodează capul când îmi văd cunoscuții (tovarăși din copilărie, prieteni, rude, etc.,) că sunt fericiți, radiază de bucurie, au pe cineva alături, o femeie frumoasă, familie, mașini, joburi de vis... în clipele acelea îmi vine să sparg telefonul sau pc-ul. Să nu se înțeleagă greșit, nu mi ciudă pe ei, ci pe mine. Nu am nimic cu ei, bravo lor, doamne dă-le sănătate. Mi ciudă pe mine că mă lupt cu astfel de probleme care mă țin paralizat și ratez cam tot ce ar fi important din această viață.
Când vine vorba de anumite evenimente, întâlniri sau invitații, pur și simplu le anulez, uneori chiar în ultimul moment. În acele momente cei care mă invitau nu pot înțelege ce se întâmplă cu mine de mă comport astfel, crezând că sunt ceva ciudat. Ei nu pot înțelege că cel mai bun lucru pentru mine e să stau acasă, singur, departe de oameni și de lume. Locul unui introvertit nu e printre petrecăreți.
Dar cea mai grea provocare dintre toate abia după asta vine: seara. Atunci devine totul complicat și mindfuck. Seara e cel mai greu întotdeauna. Ziua mai trece cum trece, cu bune cu rele, dar seara toată agitație se intensifică. Rar este să am o seară liniștită în care să mă pot culca liniștit și împăcat, fără nicio grijă și fără vreun gând. Acest fenomen rar se întâmplă poate odată din an în paște, vorba aia. În rest parcă în fiecare seară am coșmaruri încă de dinainte să adorm. Am învățat în anii ce-au trecut să-mi fentez cumva mintea, și anume să o țin cumva ocupată, seara mă refer. Când mă pun în pat încerc să mă gândesc la anumite lucruri de care sunt pasionat, chestii care țin de știință de exemplu. Încerc în mintea mea să-mi imaginez atomul și pe urmă să-l despart în particule subatomice, pas cu pas, îmaginând totul până la cel mai mic detaliu. Făcând chestia asta reușesc uneori să mă liniștesc astfel încât să reușesc să adorm. Dimineața mă trezesc obosit, brusc sau panicat, sau dacă nu trebuie să merg la muncă și sunt liber atunci parcă fără nici un chef de nimic și parcă lipsit de energie. Mai departe restul e istorie...
Un rol esențial pentru dezvoltarea unor astfel de tulburări mentale precum depresia și anxietatea o au sistemul actual și stilul modern de viață. Adică mă refer la sistemul capitalist de exploatare a populației în masă, noua formă de sclavie cum o numesc eu. Practic ești nevoit, fără să te forțeze cineva, să faci o viață întreagă ceva ce nu-ți place și acel ceva nu te face fericit deloc. Mă refer aici la locurile de muncă în corporații multinaționale cum ar fi fabrici și lanțuri de supermarketuri, bănci și munca de birou cu multe responsabilități. Toate acestea nu fac altceva decât să dezvolte stresul, adică acel ceva ce ne distruge încet dar sigur. Pe lângă toate acestea un alt factor este timpul puțin pentru odihnă, naveta, moștenirea genetică de la părinți (în cazul în care au mai fost astfel de cazuri în familie) și lipsa timpului pentru activități recreative pentru starea de bine proprie, gen hobby-uri, călătorii sau sport. Toate afectează într-un fel sau altul.
După tot ce am relatat aici tot ce mi-aș dori e ca într-o zi să mă trezesc și să-mi amintesc de toate acestea ca de un vis urât. Aș vrea să pot zâmbi, să fiu bucuros și plin de viață. Aș vrea ca prezența mea să emane stăpânire de sine și nu instabilitate și nehotărâre. Aș vrea ca noțiuni precum "depresia" și "anxietatea" să fie cândva niște noțiuni de mult depășite, niște forme de boli de mult dispărute care nu mai afectează pe nimeni. Dar până atunci...
La ora actuală cam 40% din populația globului suferă de depresie și de anxietate, iar dintre aceștia cel mult 35% se tratează, restul de milioane și milioane suferă singuri. Foarte multă lume trece prin așa ceva, și de cele mai multe ori chiar de cine nici nu am crede. E timpul să luăm atitudine și să vorbim deschiși, să spunem ce simțim. Chiar dacă în lumea reală nu aș putea face asta, față în față cu cineva, dar am făcut-o în scris. Sper să nu se interpreteze că sunt slab, neajutorat sau că fac pe victima. Nu cer nimic, nici ajutor și nici milă. Ceea ce am scris aici e doar o formă de eliberare, de deschidere ca să spun așa.

"Anxietatea este preţul pe care îl plătim civilizaţiei." - Sigmund Freud

Străin

"Suntem cu toții în cătușe; până și sfântul e înlănțuit - de veșnicie." - Emil Cioran

Cândva, cu ceva timp în urmă, m-am născut fără să vreau. Am primit un corp fără să-l cer. Am primit un nume, educație, religie, buletin și multe altele fără ca toate acestea să conteze cu adevărat. De ce scriu toate aceste rânduri? Din ură și de frustrare poate. De ce vorbesc așa? Pentru că așa vreau. Lumea niciodată nu a fost terenul meu de joacă preferat, iar oamenii nici pe departe nu erau partenerii mei preferați de discuție sau de entertainment.
Nu am vrut să devin așa, și sincer să fiu nici nu-mi place, dar asta e. Joker spunea în film că "atunci când ai tulburări mentale, lumea se așteaptă să te comporți ca și cum nu le-ai avea". Nu vreau prin aceste cuvinte întunecate să demonstrez că sunt vreun monstru sumbru, psihopat criminal în serie. Tot ce vreau e să arăt lumii prin aceste rânduri cum arată o zi din viața unui om depresiv, anxios, retras în sine, și mult prea scârbit de întreaga societate și de lume. O zi din viața mea ar suna mult prea modest, mai de grabă un episod mental din fluctuațiile mele mentale obișnuite din ultimii ani.
Spus așa în linii mari, ideea e că mă simt străin. Da, străin! Mă simt străin în propriul meu trup, în propriul meu corp. Sunt străin pe propria mea stradă, în propria mea casă, printre oamenii pe care-i cunosc, și în cercul cărora mă simțeam cândva bine. Simt că universul mi-a întors cumva spatele, lăsându-mă în urmă pentru totdeauna. Nu mă plâng de milă, sau poate că o fac. Nu am nevoie de milă, nici de înțelegere... sau poate că mă înșel. Sincer, nici nu știu pentru ce scriu aceste rânduri. Serios acuma, care-i scopul? Habar n-am...
Scriu, scriu, scriu și iar scriu. Scriu ca să mă eliberez? Scriu ca să mă salvez? Scriu ca să-mi descarc ura? Scriu ca să mă plâng de milă? Scriu ca să cerșesc atenție? Dracu știe! Scriu pur și simplu pentru că în astfel de momente nu pot face altceva decât să scriu. Vreau să arăt echivalentul mental al durerii fizice. Ce simți când ți se taie o mână? Poftim: convertește durerea fizică în termeni mentali. Exact asta fac. Îmi descriu sufletul cum moare pe zi ce trece. Vorbesc despre pastila mea de cianură pe care de ani de zile o primesc cu porția, zi de zi, acceptând-o conștient sau inconștient.

Marea majoritate dintre cei cu care am crescut au devenit acum oameni cu familii, cu un scop în viață. Uneori mă deranjează că nu am luat și eu pe calea lor, alteori nici că-mi pasă. Copil fiind mereu credeam că adevărata viață o să înceapă cândva pe la 17-18 ani. Când am ajuns la vârsta respectivă am realizat că m-am înșelat. Am început să cred apoi că după 20 o fi viață bună, acolo pe la 24-25. Am ajuns și acolo și spre surprinderea mea am constatat că în tot acest timp m-am mințit singur. Nu mi-am mai făcut speranțe de atunci. Și iată că am trecut de ceva timp și de 30, la fel de singuratic, în jur fiind mult mai pustiu și cu o colecție de cicatrici, urme ale unor bătălii din trecut.
Nu pot spune că am făcut multe în comparație cu alții, dar am trăit destule oricum. Am dat și am luat pumni. Am vrut să iubesc dar am fost respins, nu odată... nu am avut scopuri mari, nu mi-am dorit succesul și nici faimă sau averi. Am învățat arte marțiale de unul singur, dar sincer să fiu nici nu știu dacă din pasiune sau pentru că la vremea respectivă era modalitatea perfectă de refugiere pentru un introvertit anxios ca mine. Am pronunțat și acel "te iubesc", dar nu știu dacă pe mine mă mințeam sau pe ea.
Mi-e groază să revăd prieteni din tinerețe. Mi-e groază să-i revăd pe toți aceia care au jucat un rol într-o perioadă anumită a vieții mele, indiferent despre cine e vorba și de când au avut loc diversele evenimente. Prin astfel de revederi observ fie căderea mea, fie pe-a lor, fie, cel mai adesea, pe-a amândurora. Îmbătrânirea înseamnă degradare, iar trecerea timpului înseamnă apropierea spre anihilare. De ce mă tem cel mai mult? De faptul că timpul trece, secundă cu secundă, minut cu minut, oră cu oră, zi de zi, an de an... și tot așa spre surprinderea noastră ne apropiem tot mai mult, pe zi ce trece, de o moarte iminentă și sigură.

Ceea ce am descris până acum e ceea ce simt. Joker spunea în film că "mereu am crezut că viața mea e o tragedie, cândcolo era o comedie". Cine poate înțelege asta? Cu siguranță nu oricine. Cuvintele unui nebun pot fi înțelese doar de către un alt nebun. Nebunii nu sunt nebuni, după cum spune vorba. Obișnuiam să cred și eu la rândul meu că viața mea e o pierdere de vreme. Dar pe urmă am constatat că nu e chiar așa. Oricât de nesemnificativă ar fi viața mea, până una alta e posibil să am și eu un rost. Atunci mi-a venit ideea să-mi scriu viziunile mele filozofice, mai mult sau mai puțin întunecate, și să-mi descriu sentimentele înfiorătoare și dezgustătoare pentru omul obișnuit, sclav al plăcerilor carnale și dependent de succes. Ce-mi doresc de la viață? Nimic! Îmi place liniștea, mai mult decât orice. Îmi place să fiu calm, sau cel puțin să mă prefac că sunt așa, căci în interiorul meu e o permanentă furtună, de ani de zile fiind astfel.
Obișnuiam să dau vina mereu pe cei din jurul meu, pe părinți, bunici, familie, vecini, etc. Obișnuiam să acuz pe toată lumea pentru stările mele. Într-un final am constatat că în toți acești ani totul se învârtea în jurul meu. Mereu a fost vorba de mine, de alegerile pe care le-am făcut, șansele care s-au ivit și apoi le-am ratat. Degradarea mea e opera mea. Dacă nu pierdeam atunci câștigam, cum o zis Hagi. Ironic și sarcastic. Puteam să fiu cineva dar am ales să nu fiu nimeni. Conștient sau inconștient, asta nu știu și nici nu prea contează. Sunt suma tuturor defectelor și al stărilor mele negative. Sunt un fel de Joker, într-o lume morbidă și mult prea nepăsătoare.
Când mă plimb într-un cimitir simt în jurul meu o linişte specială. Simt apusul şi declinul tuturor dorinţelor ce se încarnau odată şi aveau un scop. Iar acele scopuri au dispărut acum. Ştiu că sunt înconjurat de cruci, adică de cei care erau odată copii, erau iubiţi şi îmbrăţişaţi, aveau vise şi speranţe, iar acum... sunt doar pământ şi nimic mai mult. Conștientizarea suferinței înseamnă trăirea din plin a groazei și a spaimei față de viață și față de întreaga existență. Când spui ceva și nimeni nu te înțelege cu adevărat poate cea mai bună modalitate e să îți scrii ideile, poate în acest fel ele vor fi înțelese cumva. Până și pentru cel care a pierdut speranța e un lucru bun să mai spere la ceva, chiar dacă știe că se minte singur și în mod conștient.

Optimiști V.S. pesimiști

"Ce este un pesimist? Un optimist bine informat." - Grigore Moisil

Francois Truffaut spunea că pesimistul este un optimist cu experienţă. Oscar Wilde spunea că între un optimist şi un pesimist, diferenţa este hazlie; optimistul vede gogoaşa, iar pesimistul doar gaura acesteia. Optimistul este acela care mereu înaintează, neținând cont de obstacolele apărute. El are un scop și pentru aceasta se zbate indiferent de condiții. Pesimistul este contrariul. El vede latura întunecată a lucrurilor. Nu se aventurează să lupte pentru că îi conștient că îs mult prea multe riscuri. În opinia mea, ambele cazuri sunt niște extreme și o să-mi și argumentez afirmația în rândurile de mai jos.
Ca o paranteză mai comică, Ion Diviza spunea că aflând din presă faptul că optimiştii trăiesc mai mult, pesimiştii au devenit şi mai pesimişti. Lăsând glumele la o parte, după cum am spus și mai sus, în viziunea mea ambele cazuri sunt niște extreme. Optimismul și pesimismul sunt precum fericirea și suferința. Plus și minus. Optimistul este mult prea încrezut în forțele proprii. Crede că poate cuceri lumea dacă asta își propune. Nu crede în obstacole și este dispus să treacă peste mări și țări ca să ajungă unde își dorește. Nu îl interesează și dacă se epuizează complet în toată această călătorie, se merită tot efortul dacă victoria îi va aparține. Și după victorie bineînțeles că nu va fi mulțumit și va dori și mai mult, alte victorii și succese mai mari. Asta e în firea omului, să lupte mereu și să fie mereu nemulțumit de ceea ce are. În schimb pesimistul nu se aventurează în astfel de călătorii. El le consideră mult prea riscante și în același timp nici nu vede un rost în ele. Cu puținul ce are, el este oarecum mai satisfăcut decât optimistul nesătul, având câteodată și el episoade proprii de nemulțumire. Pesimistul este mult mai frustrat și mult mai predispus spre anxietate decât optimistul. Pesimistul cade mult mai ușor în depresie din cauza problemelor apărute. El pur și simplu nu are capacitatea să gestioneze problemele cu flexibilitatea cu care o face optimistul. La acest capitol, optimistul este ca un fel de mașinărie, nefiind afectat de traume sau alte probleme la nivel mental.
Nimeni nu devine un optimist sau un pesimist dintr-o simplă hotărâre. Totul ține de caracter, de mediul în care ne-am născut și am crescut și nu în ultimul rând de moștenirea genetică. După cum ați înțeles cam toată treaba aceasta este chimie. De cele mai multe ori și mie mi se reproșează că sunt un pesimist, negativist. Trebuie să recunosc că de cele mai multe ori văd latura întunecată a lucrurilor și eu, exact ca pesimiștii. Dar cu toate acestea nu mă consider un pesimist ci un realist. Realitatea trebuie să fie în acord cu adevărul, iar adevărul trebuie să fie adevărat, nu frumos, nu colorat. nu distorsionat. Mă consider un realist. Dacă realitatea tinde spre fericire atunci așa să fie; cine sunt eu să mă împotrivesc? Dacă realitatea tinde spre ceva întunecat? Idem, cine sunt eu ca să stau în calea realității? Asta înseamnă să fi realist, să poți accepta totul așa cum este.
Antonio Gramsci spunea că pesimismul se referă la inteligență, iar optimismul la voință. Foarte adevărat. Când ești un optimist de neoprit este ca și cum te-ai minții singur. Când ești un pesimist negativist e ca și cum pentru tine ar ploua și atunci când afară e soare. Dar când ești un realist nu ești afectat de ploaie și nici de soare, nu ai nici ambiții și nici nu ești însetat după succes. Pur și simplu nu le vezi rostul la marea majoritate dintre lucruri. Ești mulțumit doar cu atât cât simți că îți trebuie. Așa că nu există optimiști și pesimiști. Există doar extreme, iar soluția e calea de mijloc după cum spunea și Buddha, adică acela de a fi un realist. Realiștii mereu acceptă realitatea și nu o distorsionează.