Atunci când cauți liniștea

"Cel mai mare păcat de-al tău este că te-ai distrus și te-ai trădat pe tine însuți pentru nimic." - Dostoievski

Fereastra camerei mele este punctul de frontieră dintre mine și restul lumii. De acolo stau și privesc razele luminii, sau întunericul nopții. Fereastra nu e doar o deschizătură spre exterior, ci e și un simbol al unui vis străvechi, o speranță parcă din alte timpuri. Tot ceea ce pot vedea afară, e ceea ce nu pot avea înăuntru. Nu știu dacă ar trebui să valorific mai bine ceea ce am, sau să aspir la ceea ce aș vrea să am. Nu știu dacă agitația din jurul meu e spre folosul meu, sau e drumul spre căderea mea. Nu știu nimic, înafară de faptul că de la prea multă gălăgie nu-mi doresc altceva decât liniște.
Felul în care lumea a fost concepută îmi dă dovadă de imperfecțiune. Modul de operare, sau felul prin care treburile se manifestă stârnește în mine un puternic sentiment de asimetrie. E ca și cum direcția nu ar fi una dreaptă, ci un zig-zag aiurit. Niciodată nu poți avea ceea ce vrei cu adevărat. Poate acest fenomen se întâmplă și din cauza faptului că nu reușim să valorificăm cu adevărat ceea ce avem, ci continuăm să ne dorim tot felul de imposibilități sau chestii care nu ne sunt de folos cu adevărat. Nu știu cine a fost marele croitor al acestei lumi, dar pe undeva a cusut tare strâmb.
Eu sunt un fel de cerșetor în fața eternității. Cerșesc constant. Cerșesc întruna, căci vreau să adun suficiente donații ca să pot cumva opri scurgerea timpului, să-l plătesc sau să-l mituiesc pe cel responsabil de această sarcină macabră și nemiloasă să-și abandoneze postul. Tot ce vreau e doar să exist, iar prin existență înțeleg trăirea în liniște, savurând liniștea, a fi liniște.
Cine sunt? Un bulgăr de pământ, cu mintea unui zeu, alimentat de electricitatea conștiinței. Sau cel puțin așa aș vrea. În realitate sunt un om chinuit, cu multe regrete și răni cicatrizate. Focul arde în mine de foarte multă vreme, iar indiferent că se va stinge cândva sau nu, jarul tot va rămâne. Parcă aș fi trăit 1000 de ani. Parcă sunt pe această lume de o veșnicie, rătăcind în zadar dintr-un secol în altul, trecând prin toate atrocitățile istoriei omenirii și acumulând toată agitația și nebunia ei. Și după atâtea experiențe solicitante ce-ți mai poți dori altceva înafară de liniște?
Bătrânețea nu e doar un număr, sau o vârstă. Bătrânețea e și despre obosirea sufletului, epuizarea ei în timp, consumând după aceasta și trupul. Carnea urmează cărarea sufletului, iar toate durerile, frustrările și suferințele acumulate în minte la un moment dat se răzbună asupra trupului, devorând organe, mușcând din carne fără milă, creând boli și maladii cu scopul de a ucide ființa. E un joc al suferinței, unde miza este supraviețuirea, iar premiul cel mare e fie pacea sufletului, fie un glonț în cap.
Vreau liniște în viața mea. Asta mi-am dorit de când mă știu. Niciodată nu am avut vise mari, nu am fost interesat de carieră și succes, nu m-au motivat banii și nu mi-am dorit faimă sau averi. Tot ce am vrut mereu era doar liniștea. La ce-ți folosesc toate bogățiile și renumele când nu ai o clipă de liniște? Întotdeauna i-am privit cu o oarecare curiozitate pe cei care erau plini de ambiții, plini de voință spre a reuși ceva, spre a urca pe trepte sociale superioare. Niciodată nu mi-am dorit acestea. Le-am considerat eforturi inutile și lipsite de sens. Oarecum desconsider tot ceea ce e lumesc. Fără să fiu creștin, dar cumva se adeverește vorba creștinilor, cum că bogații și avarii sunt săraci în suflet.
Timpul se dezintegrează, iar uneori trece foarte greu. Secunde cad în minute, minutele în ore, după care se formează o buclă infinită de timp. Acea buclă de timp e o adevărată veșnicie atunci când suferi și când toate par să meargă prost. Cel mai însetat după liniște sunt atunci când străbat deșertul suferinței. Când ești într-un astfel de loc, având asupra ta o astfel de stare a suferinței, liniștea devine o adevărată oază. Să găsești liniștea atunci când totul se dărâmă în jurul tău și pe zi ce trece toate merg din ce în ce mai rău, e echivalent cu a găsi ceva colosal, de dimensiunea spirituală a unei comori legendare precum Sfântul Graal. Dar și când ajungi să cauți acel ceva ce nu poți găsi sau nu poți avea, precum liniștea, întreg procesul se aseamănă cu a căuta după comori de negăsit precum Sfântul Graal.

Nopți lungi

"Nopţile albe sunt cele mai negre." - Marius Robu

După o zi grea, parcă noaptea e și mai grea. După ce străbat atâtea cărări erodate și mă zbat toată ziua în noroi, nu pot să aștept altceva decât o seară liniștită. Dar se întâmplă exact opusul. Noaptea își cheamă demonii și începe adevărata bătălie. Toate amintirile, vocile nerostite, gândurile nespuse, fricile, senzațiile, toate parcă prind viață și se întorc împotriva mea. E o adevărată confruntare. Întunericul nopții se adâncește atât de mult încât parcă devine o explozie de stea, creând o lumină atât de violentă încât cuprinde totul și pulverizează tot ceea ce este în jur.
Am trăit pe propria piele drama religioasă a necredinciosului. Lipsa de sens și farmec de "aici", inexistența lui "dincolo", m-au făcut să fiu suspendat între două lumi, negăsindu-mi locul în niciuna. Captiv între aceste două lumi, inadaptant și nepotrivit pentru "aici", iar "dincolo" neavând acces. Sunt strivit între două realități precum o insectă rătăcită.
De tot ceea ce fug ziua, într-un final, mă ajunge din urmă noaptea. Tot ce vreau să las în urmă, nu vrea să mă lase pe mine în urmă. Întunericul e precum un nor invizibil care mă însoțește oriunde m-aș duce. Nopțile lungi și reci sunt adevăratele terenuri ale unor bătălii crude, purtate contra mine însumi. În toată această călătorie, prietena mea e Luna de pe cer, care e martoră la aceste nopți albe. De tot ceea ce încercăm să fugim, sau să scăpăm, va rămâne în urmă pentru un timp, dar după aceea, cândva ne va ajunge și își va lua tributul mult așteptat. Totul e doar o chestiune de timp.
Bineînțeles că există și oameni normali și sănătoși, care nu pot înțelege cum e să ai tot felul de traume nerezolvate din trecut, gânduri care mereu să te chinuie și stări puternice de agitație care să-ți tulbure liniștea întruna. Aceștia pun etichete de "nebuni" pe cei pe care nu-i pot înțelege. Agitația și toate consecințele ei sunt niște lucruri de neimaginat pentru un om liniștit. Cel care doarme liniștit noapte de noapte, fără să fie tulburat de gânduri și sufocat de tot felul de stări, pur și simplu nu poate să înțeleagă cum e să nu dormi, cum e să te prindă aproape tot timpul zorii dimineții. În astfel de situații tot ceea ce e despre somn e cu totul dat peste cap. Normalitatea se deformează atât de mult încât devine total străină, iar după aceea orice pas mic spre ceea ce ar trebui să fie normalitate devine o anormalitate.
Noaptea devine cea mai albă clipă a zilei atunci când întunericul pare să cuprindă totul. După zile grele urmează nopți și mai grele, iar somnul e doar un lux la care putem doar spera în astfel de clipe. Ai da orice pentru câteva ore de somn, ca să poți uita doar pentru câteva clipe de tot ceea ce te doare și te macină. Dar nu se poate, căci blestemul existenței trebuie îndurat până la ultima suflare. Și noaptea pare că totul doare mult mai tare decât ziua, atât trupul cât și sufletul. Noaptea, lacrimile sunt mult mai multe, rănile mult mai adânci, iar demonii care să le adâncească sunt de nenumărat. Tot ceea ce se întâmplă în astfel de nopți se poate descrie cel mai malefic într-un singur cuvânt: "autodevorare". Gândurile, stările, durerile, toate devin precum niște pești piranha și încep să atace din toate direcțiile, fără milă și fără ezitare. Te consumi pe tine însuți. Te autodevorezi. Sau mai bine spus, te autodistrugi. Devii autorul propriei tale distrugeri, din perspectiva celorlați care vorbesc despre victimizare și ieșire din astfel de stări. Cei care n-au băut niciodată vorbesc ușor despre cum trebuie lăsată băutura. Așa e și cu nopțile albe. Cei care dorm bine, fără să aibe vreun gând, sunt experți la capitolul de dat sfaturi celor care nu pot să doarmă. Ce ușor e să-ți pui capul pe pernă, să-ți închizi ochii și să adormi. Dar unii când își închid ochii, o întreagă lume nouă prinde viață în ei.

Camera nebuniei

"Un nebun nu se mai teme de nebunie." - Octavian Paler

Viața a fost concepută ca să fie trăită ritmic, perioadă cu perioadă, eveniment după eveniment și cu toate la timpul lor. Dar ce se întâmplă când acest tipar se rupe? Ce se întâmplă când întreaga normalitate se deformează? Ce se întâmplă atunci când linia dreaptă a vieții tale se transformă treptat într-o mâzgălitură oribilă și de nedescifrat? Ce devine omul într-o astfel de situație? Un rebut, un stricat, o ființă ruginită, asta devine omul când viața lui se transformă într-o sfârtecare morbidă. Între genialitate și nebunie e doar un pas, la fel ca și între sacrificiul de sine și autodistrugere.
Vrei să faci cuiva un bine? De cele mai multe ori asta e în defavoarea ta. Sacrificându-se pentru o cauză, omul devine martirul idolatrizat de mulți și neînțeles de încă atât de mulți. Am ajuns în punctul în care mă apropiu de acea stare mentală pe care am reușit să o denumesc "iluminare întunecată", iar asta din cauză că am reușit să ajung să conștientizez toate stările și trăirile mele. Și sunt din ce în ce mai multe.
Nu sunt victima vreunei agresiuni din familie sau din copilărie, ci mai degrabă victima propriilor mele gene, care m-au defavorizat din start oarecum, făcându-mă ceea ce sunt. Și nu știu dacă pot vorbi despre vreo defavorizare, sau mai degrabă despre predestinare. Programare divină sau joc genetic, ideea e că sunt omul cu stiloul pe post de sabie.
Camera în care stau este templul meu, altarul morbidității și în același timp un loc al bucuriei de altădată. E locul în care realul se împletește cu fantasticul. Mi-am blestemat atât de mult existența, încât toate acele gânduri invizibile au ajuns să-mi coloreze pereții. Și cu toate acestea, aroma bucuriei și a fericirii din alte vremuri încă se simte în aer. Camera mea poartă parfumul unor vremuri fericite de mult apuse și uitate, dar care încă reușesc să renască în clipa în care ajung să percep acest miros.
Întreaga mea viață a fost o luptă, dar nu cu restul ci cu mine mai degrabă. Am trăit mereu în frică, în tovărășia anxietății. De ce mă tem? Nu știu, sau poate că știu. Poate că mă tem de tot. Poate că mă tem de incertitudinea și nesiguranța viitorului. Poate că mă tem că îmi va fi teamă. Mintea e precum un labirint, unde dacă te rătăcești rămâi rătăcit pentru totdeauna.
Camera în care stau, și în care simt cum o iau razna de multe ori, este în același timp și locul în care mă luminez, cuprins de întunericul nopții ce mă mângâie cu drag. Acest loc uitat de divinitate este locul în care s-au scurs nenumărate rugăciuni, dar și blesteme grele. Această cameră a fost martora multor evenimente nefericite și a mult prea puține lucruri bune. În schimb, ce s-a născut aici cu adevărat, este conexiunea mea strânsă cu acea ființă dragă care mereu mi-a fost alături de când am venit pe lume, legătură ce nimeni și nimic nu o va putea rupe, doar moartea. Sau poate că nici măcar moartea nu va reuși să o facă. Aceasta a fost una dintre puținele lucruri bune ce s-au întâmplat aici, restul e doar umplutură.
Acea ființă dragă este totul pentru mine. Bucuria ei este bucuria mea, durerea ei este durerea mea. Amintirea ei e precum o aură invizibilă întipărită în acest loc construit cândva de către ea. Camera mea a văzut multe, a simțit multe și încă o face. Tot ce a fost bun pe această lume aici mi s-a întâmplat, la fel cum și tot ceea ce a fost mai rău. Oricât de bine era în altă parte, sau oricât încercam să caut altundeva un refugiu, epicentrul meu era și va fi mereu aici, în camera mea, un loc al nebuniei, al imaginației, al melancoliei, dar și al fericirii.

Sărbătoare sub o altă formă

"Stările cu adevărat maladive ne leagă de realităţile metafizice, pe care un om normal şi sănătos nu le poate înţelege niciodată." - Emil Cioran

De secole, poate chiar de milenii, omenirea s-a obișnuit să celebreze diverse evenimente ale anului. Crăciunul, Paștele, Anul Nou, Rusaliile, diverse date calendaristice cu tematică religioasă, zile de comemorare, zile onomastice, zile de naștere, ș.a.m.d., sunt doar câteva dintre sărbătorile oamenilor. Suntem în decembrie, iar în această perioadă a anului lumea e agitată la maxim, pentru că vine Crăciunul, revelionul, anul nou, mâncare și băutură multă, zile libere, etc. E multă fericire în spatele acestor sărbători, sau mai bine zis multă ipocrizie. Crăciunul de exemplu, înainte de apariția creștinismului, era o sărbătoare păgână de iarnă. Atât și nimic mai mult. Creștinii au preluat doar o tradiție străveche, făcându-i o îmbunătățire din perspectiva lor. Anul nou ce este până la urmă? Fiecare planetă face o rotație completă în jurul unei stele, durata acestei rotații variază în funcție de distanța dintre planetă și stea. Astfel acționează forța gravitațională, ceea ce influențează viteza rotației. Acest lucru este valabil și în cazul planetei noastre, Terra sau Pământul, care la fel ca și restul planetelor face o rotație completă în jurul stelei care este epicentrul sistemului nostru solar. În cazul nostru această stea este Soarele. Rotația pământului este de 365 de zile calendaristice. Atunci ce sărbătorim totuși?
Stau și mă gândesc la toți acești oameni care în astfel de momente se simt bine, se distrează, mănâncă și beau pe rupte, fac sex până rămân fără strop de energie, după care ori dorm ca epuizații, fie sfârșesc pe la spitale din cauza toxiinfecției alimentare, sau pe la dezalcoolizare. Eu nu pot să fiu fericit în astfel de momente. Pentru mine nu înseamnă nimic aceste sărbători. Deja de ani de zile nu le mai simt farmecul, iar pe an ce trece mă simt tot mai scârbit de ele. Oamenii parcă sunt hipnotizați, nu doar acuma, ci în tot restul anului. Întregul sistem și întreaga existență în sine nu se poate compara cu altceva decât cu o imensă hologramă sintetică și iluzorie, iar oamenii fiind captivi în aceasta. Pe de o parte aceste sărbători au și un oarecare avantaj. Ele reușesc cumva să țină mintea omului obișnuit și mediocru într-o stare de semi-hipnoză, oferind acestuia bucurie și senzație de libertate. Dar să nu uităm că toate acestea sunt iluzorii.
Din ce scriu nu vreau să pară că sunt un fel de Grinch care a declarat război nu doar Crăciunului, ci întregului arsenal de sărbători. Nu, nu sunt astfel. Ceea ce lumea nu știe și nici nu poate înțelege, e faptul că tot ceea ce reprezintă bucurie sau sărbătoare, pentru un om inteligent sau nefericit nu e altceva decât o doză de depresie în plus. Urăsc aceste zile. Le urăsc din tot sufletul meu, tot ceea ce vreau e să se sfârșească. Copil fiind, nu m-am gândit niciodată că voi ajunge astfel. Dar iată că situațiile se schimbă, la fel și oamenii. Evenimentele, cursul vieții, dramele care ne lovesc, experiențele, toate se adună și cu timpul ne transformă în ceea ce trebuie să devenim de fapt. Fiecare om are o latură pozitivă și una negativă. Sunt zile în care latura pozitivă domină și alte zile în care cea negativă. Ține totul de personalitatea fiecăruia.
Sunt conștient de faptul că noaptea la ora 12 nimic nu se va schimba. Nu mă voi trezi mâine într-o lume mai bună, la fel cum nici împrejurimile în care mă aflu nu se vor schimba. Lumea va fi la fel mâine, la fel de rea cum era și ieri, doar că astăzi cumva se uită de aceasta. Nu am cum, nu pot și nici nu o să pot vreodată să mă bucur de aceste sărbători. Mă bucuram în copilărie, când eram copil și nu aveam nici un fel de gând, nu aveam griji, familia mea era întreagă, sănătoasă și trăiam în armonie. Toate acestea au dispărut de mult. De sărbători obișnuiesc să merg la biserică, așa ateu și liber cugetător cum sunt. Nu pentru slujbă, nu pentru ritual și nu pentru popă. Nu dau doi bani pe toate acestea. Fac doar dintr-un singur motiv. Reușesc cumva să dezgrop amintiri de mult uitate, mai bine zis stări și percepții din copilărie. Reușesc cumva să-mi aduc aminte de acel farmec al inocenței și bucuriei din copilărie, stări și senzații pe care le simțeam când eram mic și mergeam toată familia la biserică. E unicul loc din lume unde reușesc acest miracol. Tatăl meu obișnuia să spună o vorbă: "când careva din familie iasă din horă, totul se schimbă și nimic nu va mai fi ca și înainte". Pe vremea aceea, cu mintea mea de copil nu înțelegeam aceste vorbe. Dar acum, ca și adult, le înțeleg și le simt din plin. Ceea ce vroiam să descriu aici, nu e despre urâțenia acestor sărbători. Adevărat e și faptul că nu se mai simte nimic ca și pe vremuri. Acum aproape totul se reduce la marketing, consumatorism și profit. Și bineînțeles, cu toate aceste schimbări climatice, faptul că de Crăciun de exemplu nu este zăpadă, ci plouă, sau că e vreme aproape ca și primăvara, e clar că nu se mai simte acel farmec de altădată. Aceste sărbători nu sunt rele, sunt bune, sunt frumoase, doar că nu toată lumea se poate bucura de ele.

Gheață

Gheață

Era o lume de gheață
În care trăia un om cu inima de gheață,
Cu sufletul de mult în gheață
Privirea-i emana doar gheață.

Totul era din gheață
Drumuri și cărări din gheață,
Păduri aflate sub gheață
Cu o singură căsuță din gheață.

Sentimentele lui erau din gheață
Întreaga lui viață era despre gheață,
Căci era un om cu inima de gheață
Care trăia într-o lume de gheață.

Pustietate

"De ce prezenţa neprezenţei e câteodată mai prezentă decât prezenţa însăşi?" - Oana Pellea

Cândva în trecut, am privit cu atenție în jur și am observat ceva bizar. Am observat străzile goale, case parcă părăsite și fără vreo urmă de viață, grădini nelucrate, oameni absenți și o liniște asurzitoare. Nu e scenariul vreunui film postapocaliptic, sau vreun vis, ci este purul adevăr. Am străbătut localitatea mea natală într-o zi, acum nu de mult, din pură curiozitate. Tot ceea ce puteam vedea era această pustietate ciudată și tăcută.
În toate acele case unde cândva era viață bună, acum nu e altceva decât liniște, pustietate. Oamenii de altădată, harnici, gospodari, veseli și plini de viață azi nu mai sunt. Aceștia fie au murit de mult, fie azi au ajuns niște bătrâni ruinați și spre final de drum. Lumea s-a schimbat, la fel și oamenii și mentalitățile. Ceea ce era sfânt cândva azi e scuipat. Ceea ce mai de mult era curat și îngrijit, azi e murdar și stricat. În trecut oamenii erau mult mai vioi și făceau cu mult mai mare drag tot ceea ce făceau. În schimb, astăzi, aproape toți oamenii sunt plictisiți și obosiți, sătui parcă de tot, necunoscând altceva decât programul monoton de "dute la muncă" și "hai acasă". Ce s-a întâmplat cu lumea aceasta? Tind să cred că ceva s-a stricat pe parcurs.
În ziua de azi circulă mult prea multe informații și cam toată lumea are acces la toate acestea. Sub regimurile dictatoriale, oamenii trăiau conform unor reguli stabilite de guvern sau de dictator. Informațiile erau cenzurate, iar lumea nu prea avea acces la mare lucru. Se adeverește cumva vorba că "ceea ce nu știi nu te omoară". Cred că din această cauză erau oamenii mai fericiți decât în prezent. Plus că lumea nu era infectată cu toată această tehnologie modernă, internet, telefoane inteligente, Facebook, etc. Toate aceste tehnologii nu sunt altceva decât niște distrageri, care cu timpul se transformă în vicii, alimentând stările negative în oameni. Bineînțeles că aceste tehnologii pot fi utilizate și într-un mod constructiv, dar puțini fac asta din păcate. Acesta este adevăratul motiv pentru care oamenii sunt mult mai nefericiți astăzi decât în urmă cu 50 de ani de exemplu.
Între oameni s-a produs o ruptură. Relațiile interumane nu mai funcționează ca pe vremuri. Astăzi tot ceea ce avem e artificial, sintetic și sec. Acesta este principalul motiv care cultivă în subconștientul oamenilor starea de nefericire. Oamenii petrec mult mai mult timp cu telefoanele mobile decât cu semenii lor. Lumea parcă e hipnotizată. Și tind să cred că toată această hipnoză colectivă a fost creată intenționat, pentru a putea ține mințile oamenilor ocupate cu chestii total nesemnificative, sau bombardându-le cu o groază de informații, multe din ele nesemnificative și total inutile. Aplicații precum Facebook, Instagram sau TikTok nu fac altceva decât să otrăvească mințile oamenilor. Oamenii de astăzi sunt precum niște zombie, somnambuli, visători pierduți în spațiu. Multă lume nu știe să scrie corect, dar în schimb urmăresc pe rețelele de socializare diverse dive și așa zise celebrități din lumea mondenă. Trist, dar adevărat...
Cum tot am mai spus, lumea s-a schimbat și din păcate nu spre bine se îndreaptă lucrurile. Toată lumea se plânge. Fiecare om are ceva pe suflet, fie probleme personale, fie de sănătate, fie la locul de muncă, fie din cauza banilor, fie probleme de familie. Tocmai din această cauză mulți se refugiază în droguri și vicii. Oamenii ajung să fumeze pe rupte, să se obișnuiască cu băuturile alcoolice, să-și înșele partenerul sau partenera de viață, să cadă în viciul jocurilor de noroc, ș.a.m.d. Din această cauză, mulți spun că era mai bine înainte de 1989. Lumea visa la democrație, iar tot ceea ce am primit în schimb e capitalism, exploatare la alt nivel și sub altă formă, diferențe sociale majore și multă nefericire. Asta am vrut, asta avem.
Uitându-mă la oameni, pot observa pe expresiile fețelor goliciunea interioară, frustrările, suferințele, neajunsurile și stările întunecate. Cei mai mulți oameni sunt astfel. Nu are rost să ascund că așa sunt și eu. Și dacă aș încerca să ascund aceasta, scrierile mele oricum mă dau de gol. Folosesc măști pentru a-mi camufla stările, iar această metodă funcționează încă, momentan. Totul e doar o chestiune de timp, până se va strica și tehnica măștilor. E doar o chestiune de timp până când pustietatea îmi va transforma sufletul într-o deșertăciune întunecată și rece. Și până la urmă cam așa ajunge fiecare om chinuit de viață, măcinat de probleme și griji, devorat de boli sau supus unei existențe fără farmec și fără sens. Doar cei îndoctrinați de diverse ideologii spirituale sau religioase reușesc cumva să fac față chinurilor vieții, însă nici în cazul lor nu funcționeaza tot timpul.
Sunt o persoană slabă, sensibilă și sentimentală, știu asta. Când va veni momentul pustietății, știu că nu o să am puterea să mă opun, deoarece aproape nimeni nu o are. Acel moment se aseamănă cu o ploaie rece și torențială care înainte să te prindă îți dai seama că nu ai scăpare și zici în sinea ta "asta e și gata". Așa e și pustietatea la nivel de suflet, conștientizezi că va veni și te va cuprinde. Din moment ce a reușit să acapareze cam totul din jur, e logic că va infecta și oamenii. Pustietatea se mai poate defini și cu un alt termen: nefericire! Căci până la urmă cam despre asta e pustietatea, despre o stare de nefericire totală. În trecut, în general această stare se instaura la bătrânețe, sau în cazul tineretului la acei ghinioniști care aveau parte de vreo soartă crudă. Din păcate în zilele noastre cam toate tind să scape de sub control, iar pustietatea sau nefericirea pun din ce în ce mai multă stăpânire pe tineret, neiertând în același timp nici pe cei vârstnici sau pe cei de vârstă mijlocie. Am ajuns la concluzia că pentru toate acestea, cea mai mare vină o au guvernele și sistemul, deoarece acestea încurajează doctrinele precum capitalismul sau corporatismul, sisteme care nu au absolut nici un fel de sentimente, având la bază doar lăcomia și dorința de control.

Fuga

"Crezi c-ai scăpat și te-ntîlnești tot cu tine. Ocolul cel mai lung e calea cea mai scurtă spre casă." - Ulise

Cât de departe pare totul atunci când destinația e necunoscută... Fug deja de atâta vreme încât nici nu mai știu când am pornit la drum, cum și spre ce direcție. Întreaga mea fugă e precum un bumerang care mereu se întoarce. Pornesc la drum habar n-având unde voi ajunge.
În mintea mea se țes multe feluri de gânduri, unele mai colorate ca altele, unele mai ciudate, altele mai sucite. Se formează o adevărată împletitură mentală, precum o pânză de păianjen invizibilă ochiului liber, dar perceptibilă simțurilor mai ascuțite.
Simt o apăsare mare, o greutate insuportabilă ce trebuie să car în spate. Parcă un foc nemilos încearcă să mă ardă din spate. Sunt pus pe jar și trebuie să fug, cât mai repede și cât mai departe posibil. Altfel nu va fi bine. Anii mei de tinerețe s-au scurs într-un mod paradoxal și haotic. Anii au fugit pe lângă mine, iar eu am fugit pe lângă ani. Totul a fost o fugă. A fost o fugă constantă și neîntreruptă. Am fugit crezând că voi lăsa totul în urmă, probleme, griji, stres, frământări, eșecuri, tot. Dar ele au fugit în paralel cu mine, în spatele meu chiar, urmărindu-mă. Nimic n-am lăsat în urmă, doar urmele pașilor mei pe axa timpului.
Mereu am crezut că dacă voi fugi o să ajung departe, lăsând în urmă tot. Dar cu cât fugeam mai tare cu atât mă ajungeau mai repede din urmă toate problemele de care încercam să scap. Nu știu de ce funcționează treburile astfel. Nu știu cine a proiectat tot acest algoritm diabolic, nemilos și crud, pe ale cărui principii funcționează această lume sălbatică. Nici nu mai încerc să înțeleg nimic, căci oricum nu voi reuși. Continui să fug, căci asta am făcut o viață întreagă.
E ciudat cum trebuie să am tot felul de ocupații, doar ca să mă simt prins în ceva măreț și important. Și toate acestea doar de dragul aparențelor, căci în realitate tot despre fugă e vorba. Tot ceea ce înseamnă ocupație, sau ceva de făcut, sau de rezolvat e despre o fugă constantă și neîntreruptă. Cel mai bun medicament pentru mine e ocupația, ideea de a fi focusat pe ceva. Aceasta îmi alimentează și energia pentru fugă, voința fiind un fel de carburant.
Până la urmă tind să cred că toți oamenii fug de ceva. Unii fug din pasiune, alții fug de probleme. Unii fug cât pot de tare, alții doar aleargă. Când trebuie să fugi de tot ceea ce te-ar putea atinge, într-un mod negativ, fuga devine precum un blestem. Ești blestemat să fugi mereu, pentru tot restul vieții, să fii tot timpul pus pe grabă, nereușind să simți cu adevărat ceea ce faci. Trăirea momentului fiind înlocuită cu o viteză fanatică și nebunească. Și când ajungi în punctul în care simți că nu mai ai energie pentru a fugi, tot nu vrei să te oprești, căci trebuie să fugi mai departe, altfel se va întâmpla ceea ce nu vrei să se întâmple. E o fugă demențială ce nu are absolut nimic de a face cu vreo activitate sportivă sau alergare de maraton. Se poate spune cumva că e o fugă de tine însuți.
Fug de probleme. Fug de oameni. Fug de tot ceea ce mă înconjoară. Fug de trecut, netrăind cu adevărat prezentul, temându-mă în același timp de viitor. Fug de ocaziile care mi se ivesc din senin. Fug de toate acele persoane care m-ar putea răni. Fug de tine, tu, cel care citești acum. Fug de ziua de mâine. Fug de întunericul nopții și de aroma ei de singurătate. Fug de acele dimineți în care mă trezesc fără vlagă și fără poftă de viață. Fug de toate acele amintiri cicatrizate care nu mă lasă în pace și care nu se vor vindeca niciodată. Fug de tine, căci te-aș plictisi doar cu poveștile mele. Fug de depresii și stări de anxietate, la fel cum fug de medici și terapii. Fug de tot ceea ce m-ar putea afecta. Fug de tot ceea ce nu-mi place. Fug pentru că trebuie să fug. Simplificând totul: fug de mine.