Idei din adâncuri (2)

"Cine a îndurat suferințe își amintește de ele." - Cicero

Acest articol este partea a 2-a din seria Idei din adâncuri. Prima parte se poate reciti de aici. Uneori zilele sunt la fel de negre și de întunecate precum nopțile. În astfel de zile apar cele mai profunde idei din adâncuri, inspirate de experiențele chinuitoare ale zilelor negre.
Niciodată nu mi-a plăcut ploaia. De mic copil mă supăra acest fenomen meteorologic. Tot ceea ce mă chinuie și mă deranjează se dublează în zilele în care plouă. Intensitatea crește la un nivel foarte greu de suportat, iar tot ceea ce pot face e să îndur și să aștept soarele să-și facă apariția. Exact același lucru se întâmplă și în nopțile cu insomnii și cu stări de agitație. Gândul că la un moment dat va răsări soarele e un fel de antidot temporar, o fărâmă minimă de speranță în infern. Ploaia mereu mă face furios, agitat și irascibil.
Pot spune că mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului în suferință și în subcategoriile ei. Eram făcut să mă bucur de toate, aveam bazele pentru un fond pozitiv de veselie, doar că toate acestea au fost zguduite de nenorocirile și dramele din jur; din contradicția între înclinațiile mele de dinainte și toanele dobândite apoi, a luat naștere această indispoziție veșnică în care sunt scufundat de ani de zile.
E o adevărată dramă să nu ai acces la somn. E cea mai dură formă de pedeapsă din partea zeilor, sau din partea destinului, să nu ai acest drept. Prin somn reușești să uiți de dureri, de necazuri și de tot ceea ce te supără. Când trebuie să duci această bătălie și noaptea la fel ca ziua, atunci avem de a face cu un adevărat coșmar.
De fiecare dată când mă reîntâlnesc cu vreo persoană care a jucat un rol cândva în trecutul meu, se întâmplă să-mi văd prin această întâlnire propria decădere, ori decăderea lui, sau decâderea amândurora.
Nu poți să fii în același timp și îndrăgostit și înțelept. Ca să fii înțelept trebuie să știi să renunți la tot, inclusiv la dragoste. Dar ca să te îndrăgostești trebuie să fii nebun și să te lași purtat de nebunie.
Dacă ții la cineva cu adevărat, și mai ales în cazul în care și iubești persoana respectivă, trebuie să fii pregătit să suferi pentru acea persoană. Ființa care îți va aduce fericirea, la un moment dat îți va aduce și nefericirea. Te va părăsi la un moment dat, sub o formă sau alta, iar atunci vei cunoaște opusul fericirii de până atunci. Cel mai norocos și binecuvântat om este acela care nu se atașează de nimeni și de nimic.
Mi-am scris toate rândurile și articolele îndopându-mă cu stimulente (tristețe, suferință, depresii, nopți nedormite). Când mi se întâmplă să nu am acces la aceste stimulente, și să am parte de o zi cât de cât bună, inspirația e inexistentă, iar "producția" mea e una cu pământul. Ca să pot scrie ceva trebuie să am zile proaste.
Încă din tinerețe m-am lepădat de orice formă de religie și doctrină. Nu cred în Dumnezeu și nici în alți zei, la fel cum nu urmez calea nici unei religii. Dar cu toate acestea simt o oarecare invidie față de creștini, pentru faptul că nu am parte de naivitatea lor de a privi cu atâta ușurință viața și de a lua totul atât de simplu, fără să mă consum și să mă enervez.
Cândva de mult credeam că pot trăi precum un budist, plin de compasiune, pace și liniște. Dar iată că nu am reușit. Tot ceea ce consideram zen nu era altceva decât o stare temporară de semi-liniște, care cu timpul s-a risipit, iar eu am devenit exact opusul a ceea ce vroiam să fiu. Pur și simplu viața ne arată că aceste principii orientale nu funcționează în societatea modernă, ele sunt incompatibile cu stilul nostru de viață solicitant și foarte stresant. Nu poți să fii bun cu aceia care mereu vor să-ți facă rău, care te vorbesc pe la spate, sau pentru care nu valorezi nimic ci doar se folosesc de tine. În cazul meu budismul nu a funcționat, deși foarte mulți ani mi-am pierdut din viață studiind această filozofie.

Idei din adâncuri (1)

"Nu sunt sigur de nimic, dar când privesc stelele visez." - Vincent Van Gogh

Suntem mult mai sinceri și mult mai profunzi în ceea ce scriem, decât în ceea ce spunem. Iată de ce e bine să citești un scriitor, decât să stai cu el de vorbă. Când vine vorba de scris, parcă e o nevoie de a mă descărca, de a rosti pe hârtie toate acele cuvinte pe care nu le pot pronunța. Chiar și gândul la aceste cuvinte e oarecum traumatizant. Ca scriitor, poate cei pentru care scriu au dispărut deja de mult în trecut, sau poate că nici nu s-au născut încă.
Niciodată nu am trăit cu adevărat prezentul. Mereu eram atras de alte vremuri de mult apuse. Niciodată nu m-am putut gândi la viitor fără să simt teama și îngrijorarea. Am simțit întotdeauna o atracție specială față de epoca victoriană, de secolul al XIX-lea, de perioada interbelică, sau de anii 80-90. Mintea mea mereu hoinărea, și încă mai hoinărește, departe în trecut.
Când sufăr, groaza de a suferi reprezintă un plus de suferință, sau reprezintă o suferință în plus. Clipele de suferință, crizele de disperare, toate trec; însă adâncul din care provin se manifestă pururi, nefiind nimic care să-l astupe. E ca și un vulcan care erupe, țâșnind lava la suprafață pentru o perioadă de timp, după care spectacolul se termină, însă în adâncurile craterului lava clocotește în continuare.
Nu știu dacă în cazul meu lașitatea în fața vieții se datorează eșecurilor mele constante, sau e vreun fenomen de natură congenitală. Mi-a fost întotdeauna groază de orice fel de răspundere, de orice obligație, de orice sarcină - motiv pentru care am eșuat atât pe plan profesional, cât și pe plan personal. Mereu i-am privit cu o oarecare formă de admirație pe toți curajoșii, dar în același timp nici nu mi-aș fi dorit să fiu în locul lor, probabil tot din cauza lașității.
Nu sunt un familist, și nici nu sunt făcut pentru aceasta. De când mă știu eram înspăimântat de ideea de a trăi într-o relație. Căsnicia întotdeauna mi s-a părut o noțiune mult prea forțată, cu prea multe responsabilități și sarcini. Prea mult efort pentru puțină fericire.
Doar pentru două personalități din istoria omenirii simt admirația absolută. Dintre bărbați, cel mai mult îl admir pe Napoleon Bonaparte. Soldatul ajuns mareșal, după care prim-consul, iar apoi împărat al Franței - un geniu militar și politic, imaginea bărbatului adevărat, curajos, ambițios și virtuos. Chiar dacă o avut mâinile pătate cu sânge datorită nenumăratelor războaie purtate de-a lungul Europei, Napoleon a contribuit foarte mult la dezvoltatea și formarea Europei moderne. Și nu în ultimul rând, dintre femei, cea mai mare admirație și simpatie o am față de Împărăteasa Elisabeta de Austria, cunoscută sub numele de Sisi. Această femeie cu o frumusețe ieșită din comun, a reușit să întrupeze idealul feminin absolut: frumoasă, manierată, activă, familistă, și plină de înțelegere și compasiune față de toate popoarele. Chiar dacă lumea o adora, cu toate acestea a avut un sfârșit tragic la fel ca și Napoleon, fiind victima unui asasinat, iar acesta din urmă fiind exilat și murind în captivitate.
În momentele în care mă simt pierdut și total derutat, singura mea consolare rămâne muzica clasică. Mă simt atras de muzica unor compozitori precum Chopin, Strauss, Tchaikovsky, sau Mozart. Atât de mult mă pot regăsi în aceste melodii în clipele de disperare, încât am impresia că într-o altă viață am trăit în acele vremuri în care acestea au fost compuse.
Un singur lucru important am învățat în această viață, și anume, faptul că atunci când dai de probleme nu te poți baza pe nimeni. Când se întâmplă un necaz, o nenorocire, în familia ta, toți se distanțează treptat. Primii care dispar din peisaj sunt neamurile și rudele. Pentru mine neamurile sunt doar cunoștințe. Încetul cu încetul, m-am lepădat de neamuri, așa cum s-au distanțat și ei de mine, și nu-mi pare rău. Atâta timp cât totul merge bine, neamurile, prietenii, vecinii, cu toții sunt apropiați; dar când situația se schimbă, se schimbă și relația cu aceștia. Acest lucru nu doar în viața mea s-a întâmplat, ci în general în cele mai multe familii, din păcate.

Imprevizibilul

"Uneori chiar și a trăi este un act de curaj." - Seneca

De pe o zi pe alta se pot întâmpla multe. E posibil să se întâmple ceva bun, dar e mult mai probabil ca ceva rău să se întâmple. Dacă stăm bine să ne uităm în jur, analizând cu atenție tot ceea ce se petrece, putem trage concluzia că mult mai multe lucruri rele au loc decât lucruri bune. Nu trebuie să fii mare filozof ca să ajungi la această concluzie.
Imprevizibilul pândește la orice pas, ascuns după fiecare colț, camuflat perfect în umbră. E precum o fiară care-și urmărește cu atenție și răbdare prada, așteptând momentul decisiv ca să atace. Cu alte cuvinte, când ți-e lumea mai dragă, atunci ai parte de cea mai mare surpriză. Surprize, surprize!
În ziua de azi totul e atât de incert și de nesigur. Parcă fiecare pas pe care-l facem duce spre ceva imprevizibil. Și toată această treabă e foarte frustrantă. Nesiguranța zilei de mâine e o problemă foarte gravă. În trecut oamenii nu se confruntau cu această problemă, deoarece nu erau atât de informați precum în prezent. Și toată cantitatea de informații false sau eronate, parcă intoxică cumva mintea omului. Acest lucru duce la o stare de incertitudine și de confuzie și mai mare, ceea ce la rândul lui creează și mai multă frustrare.
După cum spuneam, imprevizibilul e precum un animal sălbatic care stă la pândă, urmărind prada și așteptând momentul să atace. Poți pleca dimineața de acasă, dar seara nu știi dacă te mai întorci. Sau, te poți culca seara, dar dimineața nu știi dacă te mai trezești. Totul e incert.
De la o zi la alta totul se poate schimba. Lucrurile pot lua o întorsătură de nu-ți vine să crezi. În orice clipă se poate întâmpla ceva rău. În oricare minut al vieții îți poți pierde persoana iubită, îți poate lua foc casa, ți se poate strica mașina, sau orice alt lucru rău se poate întâmpla. Cine crede că viața a fost programată ca să fie precum un basm, acela se înșeală amarnic. Lucrurile merg prost pentru că au fost făcute să meargă prost, plus că noi mai complicăm treburile cu banalitățile noastre stupide.
De mici am fost crescuți cu ideea că totul va fi frumos și mult mai ușor dacă facem școli, dacă muncim, dacă face asta și aia. S-a vorbit doar despre basme și frumuseți ale vieții. Dar în schimb nu s-a vorbit despre pericole, despre îmbătrânire, despre boli, despre moarte. Toate acestea sunt niște subiecte tabu despre care nimeni nu zice nimic. Subiecte interzise, sau inexistente.
Ca să-ți faci o carieră trebuie să fi oarecum rupt de realitate, să nu-ți pese de anumite lucruri și să ignori niște aspecte. Această robotizare, dacă o pot numi astfel, e ca și un fel de scut împotriva imprevizibilului. Iar atunci când imprevizibilul totuși se întâmplă, atunci parcă tiparul se rupe pentru o clipă iar toată lumea se miră. În acele clipe descoperă omul realitatea din spatele cortinet.
Chiar dacă azi totul pare perfect, ai o căsnicie fericită, mulți bani, casă frumoasă, mașină, carieră de succes, sănătate, familie - toate acestea se pot schimba de pe o zi pe alta. Totul poate lua o întorsătură atât de ciudată, încât de la tot ce ai să ajungi să nu mai ai nimic. Și atunci imprevizibilul câștigă.

Iarna sufletului

"Iarna, iadul bătrâneţii şi raiul copilăriei." - Marius Robu

A fost cândva o perioadă din viața mea când știam să trăiesc în armonie cu anotimpurile. Nu mă revoltam că e prea cald, sau prea rece, nu mă supăram că plouă și nu îmi era groază când tuna. Adevărul e că eram tânăr și nu aveam griji și gânduri. Copil fiind, abia așteptam iarna. Abia așteptam să ningă, să mă bucur de sărbătorile de iarnă, de zăpadă și de tot. Dar în ultimii ani toată această armonie s-a destrămat. Acuma, iarna e doar un calvar, o greutate care trebuie cumva suportată și supraviețuită.
Au trecut mulți ani de când nu mă mai bucur de sărbătorile de iarnă, și de când detest și urăsc iarna din tot sufletul meu. Dacă atunci când eram copil, abia așteptam zăpada, acum în schimb, zăpada e doar un motiv în plus pentru înjurături grele. Odată cu înaintarea în vârstă am început să devin din ce în ce mai sensibil la vreme, în special atunci când e iarnă. Nimic nu-mi poate strica mai tare dispoziția, decât atunci când plouă. Urăsc ploaia și umezeala mai mult decât orice alt fenomen de pe lume. Când văd belți și noroaie parcă trebuie să umblu desculț pe jar. E ceva insuportabil. Acest fenomen vara e oarecum mai tolerabil, deoarece din cauza căldurii se usucă pe jos mult mai repede. Dar în schimb iarna e haos total. Dacă e să vorbesc despre supraviețuire, atunci iarna se dă adevărata bătălie.
În timp ce alții se bucură de sărbătorile de iarnă, eu abia aștept ca acestea să treacă cu tot cu iarnă și să vină primăvara, căci atunci mă simt cel mai bine în tot anul. Nu degeaba m-am născut primăvara. Atunci e anotimpul meu, perioada mea. Dar până atunci trebuie să suport nenorocita de iarnă, și să-i fac cumva față.
Fenomenul prin care vremea ne influențează în mod negativ se cheamă meteosensibilitate, și e un domeniu de studiu relativ nou. Nu toți oamenii sunt meteosensibili, dar există un procentaj care arată că există oameni care sunt afectați și influențați de vreme. Printre aceștia bineînțeles mă număr și eu.
Iarna, acest blestem pe capul meu, e precum un nor negru care îmi întunecă zilele și mai mult. Când te trezești e încă aproape noapte, iar apoi ziua una două trece, și după aceea se face beznă la ora la care vara era încă soare din plin. Ce supraviețuire într-o astfel de perioadă cumplită și neprietenoasă...
Dacă altădată trebuie să-mi țin mintea ocupată cu fel de fel de chestii pentru a face față presiunilor existențiale și greutăților vieții, iarna toate aceste tehnici trebuie să le duc la un alt nivel. Pe timp de iarnă, am ajuns să duc ideea de supraviețuire la nivel de artă. În timp ce altora nu le pasă, la mine dispoziția și starea de spirit sunt la pământ din cauza vremii urâte și al blestematului de anotimp. Existență trăită în condiții extreme...
Și ca mine sunt încă mulți alții. Nu știu cum ar fi mai bine să formulez: iarna sufletelor, sau iarnă în suflete? Cred că până la urmă nici nu mai contează.

Micile bucurii

"Bucuria este cel mai bun machiaj." - Anne Lamott

Odată cu trecerea timpului, tot ceea ce considerăm important și valoros se va devaloriza. Toate acele lucruri după care cândva tânjeam, ajung să fie total lipsite de importanță. Exact ca și în comerț, unde după un timp prețul produselor începe să scadă, la fel se întâmplă și în cazul oamenilor. Pe măsură ce anii trec și începem să avansăm în vârstă, nu mai punem atâta preț pe lucrurile pe care le ridicam în slăvi în tinerețe.
Nu sunt încă bătrân, dar nu mai sunt nici copil. În comparație cu alții de vârsta mea, care sunt însetați după succese și tot felul de realizări, eu prefer retragerea și liniștea. Ce rost are să alerg în stânga și în dreapta, doar ca să țin pasul cu alții, sau ca să fac jocul societății și să mă ridic la așteptările ei? Prefer să fac altceva.
Lumea parcă a luat-o razna, și oamenii sunt tot mai nebuni pe zi ce trece. Parcă de mici suntem rupți de realitate și deviați de la calea naturală a lucrurilor, îndoctrinați cu tot felul de idei care să tindă spre consumerism și luptă contra vieții. Tot ceea ce reprezenta cândva echilibrul astăzi s-a pierdut. O să dau un exemplu. Crăciunul de pildă. Toată lumea o aștepta cândva cu mare bucurie și veselie. Astăzi în schimb, pentru cei mai mulți e vorba doar de consum și petreceri false unde încearcă să mimeze fericirea. Cu alte cuvinte, oamenii încearcă cumva să umple un gol venit din interior cu tot felul de falsități și iluzii.
Am ajuns să mă bucur de niște lucruri pe care în urmă cu doi ani nu dădeam nici cea mai mică importanță. Ceea ce atunci părea ceva total la ordinea zilei, azi e ceva miraculos. Faptul că azi încă am cu cine să schimb o vorbă în casă, și că am cui să-i spun "noapte bună" înainte de culcare, pentru mine reprezintă cea mai mare bucurie. Nimeni nu știe ce îi rezervă viitorul. Resping cu vehemență ideea conform căreia ne construim propriul viitor. În trecutul meu, eu nu mi-am dorit niciodată un astfel de viitor ce trăiesc în prezent. Problema noastră e faptul că niciodată nu prețuim ceea ce avem, ci doar ceea ce am ratat, ceea ce nu avem, sau ceea ce ne dorim.
Ar fi ideal dacă am învăța cum să ne bucurăm de ceea ce avem, și să apreciem cu cea mai mare sinceritate clipele frumoase petrecute cu cei dragi. Restul sunt doar povești. Cel mai mare cadou și bucurie pentru orice fel de sărbătoare, ar trebui să fie norocul de a nu se reduce numărul membrilor de familie, să nu fie locuri libere la masă, și să nu fie momente de reculegere. Oamenii pe care îi iubim sunt cei mai importanți, și nimic altceva. Niciun lucru sau obiect nu poate înlocui un părinte. Nicio persoană dragă nu ar trebui să fie pusă pe locul doi pentru nimeni și nimic în lume. Familia, apropiații și toți cei dragi ar trebui să fie adevăratul motiv de sărbătoare, și nu doar de sărbători, ci zi de zi, zi și noapte.
Micile bucurii, după cum am ajuns să le numesc, sunt toate acele evenimente, întâmplări, trăiri, lucruri și activități, pe care în urmă cu câțiva ani le ignoram, dar acuma, în schimb le văd ca pe niște miracole. Faptul că persoana la care ții cel mai mult e încă în viață, că ești sănătos și nu suferi de vreo maladie, că nu ai datorii, că ai atâția bani în buzunar încât să-ți plătești o factură și să-ți iei o pâine, toate acestea ajung să însemne foarte mult după un timp. Ajung să însemne totul chiar.
Am ajuns la vârsta la care am început să practic recunoștința. Sunt mulțumit de tot ceea ce am, și nu-mi pare rău de nimic din ce am pierdut. Dacă ar trebui să-mi încep viața de la zero, tot lucrurile pe care le-am făcut le-aș face și tot persoana care sunt aș fi. Pe lângă nenumăratele mele stări întunecate, această practică, recunoștința, e una dintre puținele care îmi oferă liniște pentru moment. În acele momente când totul pare pierdut, parcă reușesc să iau o gură de aer atunci când îmi amintesc să fiu recunoscător. Recunoscător nu pentru ceea ce mi s-a întâmplat, ci pentru ceea ce nu mi s-a întâmplat, cel puțin încă...

Naufragiat

"Mângâierea celor nenorociți este să aibă tovarăși de suferință." - Spinoza

Am un talent ieșit din comun de a nu face nimic util, de a pierde vremea zi de zi cu lucruri total nefolositoare. Nu sunt eu sortit vreunui destin celebru, îmi spun asta mereu ca o formă de consolare în fața eșecurilor și a nerealizărilor mele. Parcă mai mult mă tem de viață decât de moarte. De când mă știu, viața mi s-a părut cumva insuportabilă și înfricoșătoare. Incapacitatea de a mă integra în acest joc, teama de oameni de parcă aș fi o altă formă de viață, sentimentul permanent de înstrăinare și de neapartenență, sunt doar câteva dintre stările care mă bântuie.
Sunt precum un naufragiat ajuns pe o insulă pustie, fără hrană și fără provizii, sortit unei morți cumplite. Insula pustie pe care eu am naufragiat e viața. Cred că m-am născut prea târziu. Trebuia să trăiesc pe vremea marilor poeți și filozofi, în urmă cu cel puțin 150 de ani.
Cumva, datorită felului meu de a fi, și datorită felului în care văd lumea și viața, am reușit să-i dezamăgesc cam pe toți cei pe care îi cunosc. Sunt ca un fel de rebut uman care totuși continuă să respire aerul poluat al lumii moderne, rătăcind confuz și fără direcție cu un picior în prezentul mizerabil, iar cu celălalt în trecut. "Am reușit să mă rup de trecut!" - Bravo!!! Ei bine, iată că eu nu! Și nici nu pot, și nici nu vreau! Până la urmă de ce îi spunem trecut, dacă nu trece?
Mă frământă aceleași gânduri apăsătoare de ani de zile, și retrăiesc aceleași sentimente de fiecare dată când mi le amintesc. Am ajuns să-i invidiez până și pe creștini. Mi-aș dori tare mult să am viziunea lor îngustă despre lume și existență, să pot vedea totul așa cum o văd ei. Să nu mă revolt pentru nimic, să pot spune și eu că "Ei, asta e, voia Domnului, Amin". Să accept totul ca pe un dar, sau ca pe o pedeapsă. Dacă mi s-ar fi îngăduit să am toată limitarea și îngustarea creștinilor, azi eram și eu fericit și așteptam cu entuziasm sfârșitul lumii.
Uneori sunt atât de plictisit, căci nici măcar de propria mea persoană nu mai îmi pasă. Experiența plictisului e precum experimentarea unei înalte stări de înțelepciune, ca și atunci când ajungi să accesezi mari cunoștințe și revelații, doar că în cazul de față ajungi să conștientizezi că de fapt nimic nu are vreun sens, și că orice ai face până la urmă nimic nu contează cu adevărat.
De fiecare dată când am impresia că îmi merge bine, și pare să uit care sunt limitele, viața mă lovește cu un impuls care să-mi reamintească unde mi-e locul de fapt. Acel impuls, sub forma unui cutremur, e acel semn care-mi arată că nimic nu e așa cum cred eu, și că nici nu va fi vreodată așa cum vreau eu. E ca și revenirea la realitate după o perioadă cu capul în nori. Unii ar numi aceasta "palmă morală", eu îi zic "semnal de atenționare".
Noi, acești naufragiați ai vieții, suntem cei care vedem despre ce este cu adevărat vorba în jur. Tot ceea ce se naște trebuie și să moară, iar aceasta este cea mai mare nedreptate din lume. Tocmai din această cauză nu putem vorbi despre existență folosind termeni precum "minunat", "fantastic", "mirific", sau "miraculos". În schimb, putem spune că totul e precum o mare bombă cu ceas.
Văd lumea celor vii ca pe o imensă colonie de cadavre în devenire. Și atunci să mai sărbătorești venirea noului an? Crăciunul? Ce anume e de sărbătorit? Că pe zi ce trece suntem tot mai aproape de nimicire? Bogați și săraci, tineri și bătrâni, bărbați și femei, cu toții suntem ca niște omuleți mici cățărați pe roata imensă a morii de apă, care se învârte întruna în apă. Unii sunt pe trepte mai înalte, alții pe trepte mai joase, dar până la urmă fiecare ajunge în apă, și de acolo nu mai este întoarcere.
Cu cât e mintea mai îngustă, cu atât e și fericirea mai mare. Dar să nu uităm că ceea ce numim fericire, e de fapt tristețe care încă nu s-a înfăptuit.

În căutarea sensului vieții

"Am crezut că sensul vieţii este chiar viaţa. Acum nu mai sunt sigur." - Octavian Paler

Dintre toate căutările mele, cea mai importantă și măreață este căutarea unui sens pentru existență. Am scris despre felul în care căutam iubirea, libertatea, fericirea, și despre multe altele. Dar după cum spuneam, cea mai profundă căutare este cea a sensului vieții. O să fiu sincer de la bun început: nu am găsit niciun sens până acum, și probabil că nici nu voi găsi vreodată, pentru că pur și simplu nu există așa ceva.
La un moment dat în viață, orice om rațional și gânditor, își pune întrebarea firească dacă există vreun sens al vieții. Filozofi, gânditori, liberi-cugetători, și mulți alții și-au dedicat viețile în totalitate pentru a putea da un răspuns. În linii mari, cam două categorii de explicații s-au dezvoltat de-a lungul timpului. Prima categorie este explicația religioasă, sau spirituală. Cei din această categorie (filozofi creștini, teologi, înțelepți, sfinți, yoghini, maeștri spirituali) consideră că sensul vieții e o oarecare devenire , unificare cu Creatorul, urmarea unor porunci divine și trăirea vieții în conformitate cu acestea. Pentru mine aceasta nu este o explicație, sunt doar vorbe goale, dar în același timp nici nu îi judec pe cei care trăiesc astfel. Cea de-a doua categorie (oameni de știință, evoluționiștii, tehnocrații, raționaliștii) consideră lumea o continuă luptă de supraviețuire, un fel de câmp de bătălie pentru diversele forme de viață care trebuie să se adapteze, să se reproducă și astfel specia nu dispare. Creaționiștii și cei cu idei spirituale cred într-o formă de supraviețuire spirituală după moarte, mântuire, reîncarnare, etc. În acest timp, cealaltă categorie crede în supraviețuirea speciei, dar nu și în cea a individului.
Ce cred eu? Dintre ideile expuse mai sus nu cred nici una, nici alta. Deși oarecum tind să mă înclin spre cea de-a doua. Sincer să fiu, nu cred într-un anume sens al vieții. Nu cred că există un sens universal, valabil pentru toate formele de viață. Consider viața o apariție accidentală mai degrabă decât una miraculoasă, și tocmai din această cauză ea, adică viața, nu poate avea un sens. Viața e o continuitate de etape, care cumva reflectă mersul anotimpurilor. Copilăria e ca primăvara, frumoasă și plăcută. Adolescența e ca vara, arzătoare și cu multe provocări. Maturitatea e ca toamna, cu multe ploi, vânt și temperaturi scăzute, adică cu tot mai multe neplăceri. Bătrânețea e precum iarna, cu mult frig, ger, suferințe și în final moarte. Și cam asta e tot. Unii probabil ar spune că procesul anotimpurilor se repetă mereu, și asta cumva ar favoriza teoria reîncarnării. Resping această idee, deoarece pentru reîncarnare nu există nici o singură dovadă științifică, la fel cum nu există nici pentru mântuire, nici pentru existența sufletului, ș.a.m.d.
Consider lipsit de sens orice efort inutil ce face omul. Ne supunem orbește în fața unor entități fictive precum societatea, băncile, Dumnezeu, sistemul, etc. Toate acestea nu există într-o formă fizică. Sunt doar rodul imaginației unor oameni care știau bine psihologia maselor, și știau încă din timpurile străvechi că de astfel de lucruri e nevoie ca omenirea să poată supraviețui și dezvolta. Cu alte cuvinte, toate cele enumerate puțin mai sus sunt un fel de rău necesar.
Toate formele de viață, inclusiv omul, sunt precum niște roboți biologici. Toate instinctele, sentimentele și gândurile au în spatele lor un fel de algoritm biologic, asemănător cu un limbaj de programare din informatică. Diferența e că acestea spre deosebire de limbajele de programare folosite pe calculatoare, funcționează pe baza unor reacții chimice din creier. Așa apar toate percepțiile, gândurile, sentimentele, trăirile, etc. Ceea ce numim ego e defapt o iluzie a minții, precum un virus cibernetic. Ceea ce mulți numesc conștiință nu este altceva decât mintea, adică acea platformă (oarecum virtuală) prin care creierul face legătura cu lumea din exterior. Mulți cred în existența unui suflet nemuritor, care ar sălășlui în noi și ar ieși după ce murim. Din păcate nu există așa ceva. Poți diseca corpul uman în oricâte bucăți, și tot nu vei găsi nici măcar un singur atom care să formeze sufletul. E doar o idee născută în antichitate, pe vremea grecilor antici, preluată mai apoi și de către evrei și de alte popoare.
Și cum rămâne cu liberul arbitru? Aceasta este o altă iluzie, promovată în special de creștini, care susțin că din cauza aceasta există oarecum răul din lume, din cauza alegerilor proaste pe care le facem. Liberul arbitru e doar o noțiune tehnică, dar care în realitate nu există. Nu ai cum să devii ceea ce nu ai fost predestinat să fii. Și prin predestinare înțeleg toate acele mici scheme celulare, legături neuronale, moșteniri ereditare, toate aceste împletituri de noțiuni care într-un anume fel ne modelează caracterul, felul în care ne trăim viața, și astfel și viitorul. Ca să dau doar un singur exemplu: niciodată nu se va sinucide o persoană alfa din punct de vedere al caracterului, psihologic vorbind. Și de ce nu se va sinucide? Simplu! Pentru că toate genele și celulele și tot ansamblul de materiei ce îi formează persoana, pur și simplu din punct de vedere tehnic nu permit o eroare precum sinuciderea.
Și de ce suntem așa? Nu ne-a creat Dumnezeu, și nici alți zei. Nu ne-au creat nici extratereștrii. Toate acestea sunt rodul imaginației oamenilor. Suntem rezultatul a milioane de ani de evoluție, adaptare, lupte, modelări din partea mediului și supraviețuiri. Filozofii din trecut nu știau atâtea noțiuni științifice (în mare parte dovedite). Pe vremuri, filozofii erau cei care încercau să explice viața și natura lucrurilor, dar în zilele noastre situația s-a cam schimbat, iar locul lor a fost luat de către savanți. Dar aceasta nu înseamnă că filozofia e inutilă.
Și ce se poate face atunci când descoperi că viața nu are sens? Nimic, trăiești mai departe și gata. Ceea ce trebuie evitat pe cât posibil este suferința. Suferința apare în ceea mai mare parte din cauza atașamentului, așa cum afirmă și filozofia budistă. Oamenii suferă cel mai mult atunci când își văd apropiații având probleme. Apropiații fiind familia, prietenii, etc. Cea mai mare durere o simți atunci când pierzi pe cineva drag, indiferent că îți este părinte, soț, soție, bunic/ă, copil, prieten, vecin, etc. E o durere ce nu se poate descrie în cuvinte. Ca să se evite toate aceste neplăceri, tot filozofia budistă e cea care recomandă celibatarul, sau ascetismul. Asta nu înseamnă că trebuie să fii un pustnic nebarbierit, care trăiește în izolare pe vârful unui munte. Ideea e să trăiești singur, fără familie, fără nimeni. Toți cei care se atașează de cineva, până la urmă tot din cauza acestei persoane vor cunoaște și suferința, într-un fel sau altul.
Eu recomand practicarea unei activități. Aceasta poate fi ori un sport, ori ceva ce ține de artă, sau orice altceva care să creeze o oarecare formă de plăcere și pasiune. Ideea e să se evite toate acele stereotipuri tâmpite, forțate de societate. Și până la urmă, omul făcând ceva activitate găsește bucuria în viață, descoperind astfel un sens în ceea ce face. Nu e nimic mistic sau superficial în aceasta. Să descoperi acel lucru care îți place, și să te dedici în totalitate - aceasta este o realizare mult mai mare decât orice înțelepciune promovată de doctrine spirituale și religii. Eu de exemplu îmi descriu suferințele. E o chestie total negativă, cum ar spune mulți, dar pentru mine creează bucurie această activitate. Pot spune că e un oarecare sens. Un sens personal, dar nu și universal.