"Absența și moartea sunt același lucru – doar că în moarte nu există suferință." – Theodore Roosevelt
Moartea este inevitabilă pentru orice formă de viață. Orice se naște, trebuie să și moară. Din păcate așa este mersul vieții. Moartea este cea mai mare nedreptate, sau poate cea mai mare dreptate, depinde din ce perspectivă o privim. De moarte nimeni și nimic nu scapă, nici vinovații și nici nevinovații, nici săracii și nici bogații. Când moare un sărac, acesta nu are ce lua cu el, în timp ce un bogat nu poate lua nimic cu el. Deci, cumva moartea face dreptate. Moartea este adevărul suprem, iar în fața ei cu toții suntem egali. Viața este precum un vis, din care la un moment dat ne trezim. Această trezire este moartea. Viața e temporară și scurtă, în comparație cu moartea. Mulți oameni trăiesc ca și cum niciodată nu ar urma să moară; în special tineretul și cei fără de griji și cărora le merge bine.
Eram la o vârstă foarte fragedă când am văzut pentru prima dată moartea. Aveam doar 5 ani când bunicul meu a murit. Am fost ultimul care l-a văzut în viață, la fel ca și în cazul celorlalți membri de familie. Pe bunicul l-am văzut plecând de acasă, fără să se mai întoarcă vreodată viu. Mai târziu mi-am văzut tatăl agonizând, fără să înțeleg ce se petrece. Bineînțeles că era pe moarte, doar că eu nu știam asta atunci. Bunica mea a murit în brațele mele, fără ca eu să o pot salva. Am văzut moartea de câteva ori, și de fiecare dată când i-am simțit parfumul era în apropierea mea, în casa mea.
Moartea e un fenomen perfect natural, doar că noi oamenii o mistificăm atâta și dramatizăm atât de mult în jurul ei. Știința spune că moartea e sfârșitul, că nu mai este nimic după. Sau cel puțin ne spune că încă nu s-a putut demonstra prin metode științifice cum că ar fi o continuare a vieții după moarte. În același timp, religiile lumii oferă o gamă largă de posibile continuări ale vieții după moarte. Unii spun că există un suflet care în funcție de viața trăită va merge ori în iad, ori în rai. Alții spun că ne vom reîncarna. Alții mai spun că ne vom reîntoarce la stele. Și exemplele pot continua. Eu, personal, nu cred în aceste lucruri. Nu cred că există suflet, cum nu cred nici în existența vieții de după moarte, sau cel puțin nu în felul în care vorbesc religiile despre aceste lucruri. Eu cred că ceea ce se întâmplă după moarte e o formă de compostare, transformare. Toată materia care ne-a compus până atunci, începe treptat prin procese chimice să se dezintegreze și să devină altceva. Acel ceva ce ne-a compus până am existat nu își mai are rostul. Se dezintegrează, se descompune. Cu alte cuvinte, tot organismul nostru devine parte al unui proces asemănător cu o reciclare. Devenim un fel de îngrășământ atât pentru mediu cât și pentru sol. Cât despre minte, eu cred că ceea ce numim minte e același lucru cu ceea ce alții numesc suflet, conștiință, spirit, etc. Indiferent care denumire am folosi, eu cred că acel ceva, să îi spunem minte, nu e altceva decât un produs al creierului, sau rezultatul mai multor reacții chimice din creier, altfel spus. Nimeni nu știe concret ce se întâmplă cu ființa noastră după ce murim. Nici teologii, nici preoții și nici oamenii de știință nu pot da un răspuns satisfăcător la această întrebare.
Am avut și animale de companie, care din păcate tot sub privirile mele s-au stins. De exemplu, câinele meu a murit exact în ziua în care a murit și bunica, doar că mai repede cu doi ani. Pisica mea, cea mai frumoasă pisică pe care am avut vreodată, a murit îm brațele mele după ce a fost lovită de o mașină. Când i-am ținut trupul mic în mâini, am putut simți cum ceva se schimbase. Ceva dispăruse din ea. A devenit ca o păpușă, ca o jucărie. Dispăruse viața din ea. Exact aceste senzații le-am simțit și atunci când îmi îmbrățișam bunica moartă... O ființă după ce moare devine doar un trup lipsit de viață.
Țin minte că pe vremea când eram copil, mergând la cimitir cu tatăl meu la mormântul bunicului l-am întrebat ce simte un om atunci când a murit.
"E ca și atunci când dormi? Sau ce simți totuși?" - îl întrebasem eu. La care el mi-a răspuns doar atât:
"omul după ce a murit nu mai simte nimic..." Am stat și am meditat mult asupra acestor vorbe. Încă nu le-am uitat nici acuma, după vreo 30 de ani.
Tare aș vrea să mă înșel și să existe o continuare a vieții după moarte, într-o altă lume, sau în ceva univers paralel, sau pur și simplu să rămânem aici sub o formă invizibilă pentru restul muritorilor, fără să mai simțim vreo durere sau suferință. Tare frumos ar fi să ne putem cumva revedea cu toți membri de familie pe care i-am pierdut, să le povestim tot ce am făcut și cât de mult ne-au lipsit. Din tot sufletul meu mi-aș dori să-mi întâlnesc bunicul, care nu o avut prilejul să mă vadă cum cresc, și cum dintr-un copil mic devin adolescent, iar apoi bărbat. Mi-aș dori să-mi reîntâlnesc și tatăl, cu care în ultimii 10-15 ani din viața lui nu am avut din păcate o relație bună. I-aș cere iertare că nu am fost mai înțelegător în privința lui, și în loc să încerc să îl ajut în legătură cu problemele lui de alcool, eu doar l-am judecat. Eram tânăr pe vremea respectivă, prea tânăr pentru acele lucruri oribile pe care le-am trăit din cauza lui, și poate și alții tot așa reacționau ca mine. Dar cu toate acestea mi-aș cere scuze. Și ce mi-ar place cel mai mult, e faptul că ar vedea că s-a înșelat, și că am ajuns totuși cineva, nu așa cum spunea el mereu, că nu sunt bun de nimic și chestii din astea. I-aș arăta toate sculele cu care lucrez, tot ceea ce fac, toate creațiile mele, desene, poezii, scrieri, etc.
Și nu în ultimul rând, dacă viața de după moarte ar fi posibilă, cel mai mult mi-aș dori să-mi revăd bunica. Aș implora-o pentru iertare că nu am reușit să o salvez. În perioada cât a fost bolnavă nu prea mai știa mare lucru nici despre ea, nici despre mine și nici despre lucrurile din jurul ei. I-aș povesti absolut tot ce a ratat, tot ce s-a întâmplat, tot ce am făcut, cu bune și cu rele. I-aș povesti cu lux de amănunte cum am avut grijă de ea, cum am îngrijit-o, cum am hrănit-o și cum am spălat-o. I-aș povesti cum dintr-un copil visător și pierdut în spațiu am devenit o persoană responsabilă datorită acestei situații neplăcute. Bineînțeles că mi-ar place să-mi revăd și toți cunoscuții, foștii vecini, neamuri și rude decedate, toți acei oameni care și-au lăsat amprenta în viața mea la un anumit moment dat în trecut. Singura persoană care mai trăiește din familia mea este mama, deci mă pot considera un om bogat, încă...
Viața e precum un mare abator, cu multe benzi rulante, pe care noi precum niște bucăți de carne ne îndreptăm încet dar sigur spre mașina de tocat. Când o bucată de carne pică în mașina de tocat ne mirăm și rămânem uimiți.
"Vai! A murit x sau y" - asta în timp ce nu ne dăm seama că la un moment dat o să ne vină nouă rândul să fim acea bucată de carne care pică în mașina de tocat de pe banda rulantă. E multă suferință în viață, multe boli și multe necazuri. Dar cu toate acestea, există și câteva momente frumoase. Acele momente sunt clipele petrecute cu cei dragi. Aceste momente devin amintiri cu timpul și odată cu trecerea anilor ne hrănesc cumva speranța că poate într-o bună zi ne vom revedea totuși, undeva sub o altă formă. Când mă plimb în cimitir simt că toți cei de acolo sunt într-un loc mult mai bun. S-au eliberat de tot ceea ce doare și macină, de toate suferințele și necazurile și au lăsat în urmă toate durerile. E un gând liniștitor oarecum să știi că toți cei pe care i-ai iubit cândva se află într-un loc mai bun și nu mai trebuie să sufere. Cumva această viață e precum un vis, un somn adânc, din care moartea ne trezește.
