Scrisoarea unui copil din altă lume

"Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina." - Nicolae Titulescu

Dragă lume,

Sunt un mic nimic în mijlocul marelui întreg dezorganizat, singura corabie în mijlocul furtunii. Doamne cât timp a mai trecut de când tot plutesc în derivă! Sunt condamnat la viață în centrul inexistenței. Am căutat lumina de atâta vreme, bântuind în întuneric, rătăcind într-una, căzând în păcat, căzând în prada ispitelor și în dependența viciilor. Am trecut peste toate, peste apă și foc, peste munți și văi, peste oameni și animale; iată-mă aici, între cei vii, umblând încă în două picioare și căutând încă și acuma acel ceva ce m-ar putea resuscita, acel ceva ce m-ar putea aduce înapoi printre cei normali. Acel ceva e precum Sfântul Graal, poate există sau poate nu.
După atâta vreme de rătăcire în haos și întuneric, văd într-un final o porțiune mică de ieșire; singura ieșire de fapt. Văd lumina, clar și limpede. Da!!! Ceea ce am văzut și încă văd este Lumina. Originile mele se pierd în timp. De ani de zile stau în sicriul melancoliei, blestemat să îndur lumina zilei și să ascult tăcerea nopții. În loc de inimă am o piatră, iar în loc de minte un procesor avansat care gândește și procesează într-una.
Tot ce pot să fac e să nu mă rătăcesc iarăși. Condamnat de atâta vreme să îndur exilul, nedreptatea și singurătatea, cu toate acestea am învățat ce este toleranța și sacrificiul. Am învățat să stau drept și să nu-mi aplec capul. Am învățat să vorbesc atunci când trebuie, la nevoie doar, să ascult tot ce e de ascultat din jurul meu, să absord tot ce e esențial și să ignor tot ce nu e de folos. Am învățat să fiu tolerant, dar în același timp să nu-mi întorc și celălalt obraz. Am învățat să folosesc cuvântul pe post de armă iar propria ființă ca scut. Am învățat să îndur atâtea încât uneori sunt la fel de insensibil precum un cadavru. Nu am cerut nimic măreț și în grabă nici nu am să cer. Știu doar că nu sunt premiul cel mare al nimănui, lozul câștigător, dar în același timp nici nu sunt pe locul doi; dacă nu pot fi pe primul loc, roată de rezervă la mașină nu are rost să fiu. Nu o să îi permit nimănui să mă rănească, la fel cum nici eu nu vreau să rănesc pe nimeni. Sunt un pacifist care mereu cu propria mână și-a făcut rău. În loc să dau pumni în fețe, am preferat să dau pumni în pereți.
Am petrecut mulți ani călătirond în cele mai întunecate colțuri ale iadului minții. Nu recomand nici unui turist amator să se aventureze pe acele meleaguri neprietenoase, căci înafară de cunoașterea interzisă nu este nimic de văzut acolo; e doar fructul interzis și atât, iar după gustare calea de întoarcere e foarte dificilă, dar nu imposibilă.
Ceea ce scriu, e ceea ce simt și nu ceea ce văd. Ceea ce am ajuns să fiu e suma tuturor acțiunilor mele, rezultatul conflictului dintre mediu și ființă, consecința bătăliilor dintre zilele reci și nopțile lungi. Sunt un pictor care pictează culori în cuvinte, un nebun melancolic ce se consideră artist, căci arta e singura evadare din amărăciunea realității; e singura scăpare spre nemurire din ghearele morții depresive și nemiloase.
Parcă aș fi din altă lume. Sunt precum un extraterestru în trecere pe Terra, un vizitator dezgustat de ceea ce vede. Cel mai groaznic lucru pentru pământeni e moartea. Total greșit! Nu moartea este un lucru teribil, ci felul în care trăiesc marea majoritate înainte să moară.
Cu toate acestea, rece precum gheața uneori, alteori plin de compasiune, rămâne să merg mai departe pe acest drum numit viață. Rămâne să lupt mai departe, dar nu cu restul, ci cu mine însumi. Doar eu sunt cel pe care mă pot răzbuna pentru ceva. Mulțumiri pot aduce altora pentru anumite lucruri, experiențe și trăiri. Fiecare om întânit până acum a fost un profesor sau un exemplu; un exemplu demn de urmat, de la care se putea învăța ceva, sau din contra, un exemplu negativ, demn de dispreț și de neurmat în nici într-un caz.
Asta este tot ce pot să spun lumii. Sunt copilul de ieri, artistul de azi și nemuritorul de mâine. Cum am spus de atâtea ori, religia mea rămâne compasiunea, iar templul meu mereu o să fie natura. Bunătatea și compasiunea nu sunt opțiuni sau alegeri, sunt fenomene ce se întâmplă de la sine, precum respirația. Asta am avut de spus lumii.

Cu stimă,
Războinicul tăcut!

Despre filozofia mea

"Eu nu visez în somn, noaptea, ci întreaga zi; visurile mele sunt un mod de viaţă." - Steven Spielberg

Acest articol reprezintă în mare parte gândirea mea de bază, felul în care văd lumea, atât ca și filozof cât și ca ființă umană. Într-un articol anterior mi-am prezentat calea mea de practicant de shaolin kung fu. Puteți reciti articolul aici.
Mi se spune adesea că sunt negativist, pesimist și întunecat. Da, adevărat. Provin dintr-un loc întunecat, unde puțină lumină am avut norocul să văd. M-am contopit cumva cu acest întuneric și a devenit o parte din mine, un fel de simbiot. Tocmai datorită acestui fapt am ajuns să îmi numesc gândirea filozofie întunecată, sau dacă vă place mai mult filozofie dark.
De unde eu provin, durerea și suferința sunt obișnuințe. Prin ochii mei, felul în care trăiesc marea majoritate dintre semenii mei nu e altceva decât umbra unei realități visate; încercarea zadarnică de a străluci într-o lume murdară. Lumea e precum un teatru imens, cu tot felul de actori care joacă niște roluri inventate de alții și se costumează ca să-și ascundă identitățile. Mediul e cel ce te doboară sau te ridică. Eu sunt observatorul întregului scenariu.
Pentru semenii mei, pentru cei mai mulți dintre ei, eu și cei ca mine, nu suntem altceva decât vampirii care încearcă forțat să supraviețuiască suportând lumina soarelui. În mintea mea, obișnuiesc să mă numesc Războinicul tăcut. Îmi place cum sună această poreclă inventată de mine, în special în engleză: Silent warrior. Nu sunt genul de războinic blindat în armuri și păzit de arme și armate. Armurile mele sunt hainele de pe mine, iar armele ce le dețin nu sunt altceva decât cunoștințele mele acumulate de-a lungul timpului. Așa mi-am ascuțit sabia: acumulând tot mai multă cunoaștere. Armata mea e formată din gândurile mele care îmi țin mereu companie în cele mai grele bătălii ale nopților reci și lungi. Orele târzii sunt prietenele mele care mă cheamă la pat, ispitindu-mă cu mirosul somnului, dar la care din păcate sau din fericire am devenit imun în timp.
Cine se teme de mine e chiar prost! Cine mă urmează pe mine înseamnă că nu și-a găsit propria cale. Acela care mă urăște nu-și poate iubi nici propria persoană. Cine încearcă să mă copieze merge direct spre o prăpastie imensă. Sunt un fel de făclie pe timp de furtună, un străin neobișnuit pentru aceste vremuri tulburi și pământuri neprietenoase. Sunt propriul meu prieten care mă înțelege cu adevărat.
Cândva, de mult, credeam că dețin puterea de a schimba lumea. Recunosc că m-am înșelat. Lumea nu trebuie schimbată, ci trebuie lăsată în pace să doarmă în somnul ignoranței. E ca și când ai încerca să ierbicidezi o întreagă câmpie cu scopul de a extermina buruienile. Printre aceste buruieni dacă ici colo mai răsare câte o floare e o crimă curată aplicarea ierbicidului, căci astfel se ucide și ultima sfărâmă de speranță din spiritul câmpiei și din frumusețea acesteia.
Tot ceea ce doresc cu adevărat este să domnească pacea peste această lume, dar sunt puține șanse pentru asta. Omul, singurul animal adevărat, capabil să-și devoreze aproapele pentru o nimica toată, este singurul dușman adevărat al întregului echilibru planetar. Tot ceea ce a făurit omul nu este altceva decât distrugere. Omul distruge natura și mediul, iar apoi tot el încearcă să redobândească echilibrul, nefăcând altceva decât un haos și mai mare.
Mi scârbă să fac parte din această specie, din acest neam, din această blestemată omenire. Tot ce pot să fac este să mă fac înțeles. Lumea nu este pregătită încă să accepte cunoașterea, din păcate. Câțiva iluminați care au trăit de-a lungul vremurilor, încercând să transmită esența cunoașterii, mereu și mereu au fost înțeleși greșit. Astfel s-a deformat realitatea. Astfel s-au născut religiile. Din cauza asta a apărut politica cu tot circul din jurul ei. Marea luptă dintre religie și știință nu e altceva decât bătălia dintre două tabere dezorientate care încearcă prin orice mijloace să închidă cu pumnul gura celuilalt. Nimeni nu are dreptate. Cu toții greșesc și toți suntem vinovați. Am pierdut echilibrul de mult timp și din cauza asta suntem în situația în care ne aflăm.
Singurul fenomen real rămâne conștientizarea. Doar prin această metodă putem să aflăm cine și ce suntem, încotro ne îndreptăm și care este menirea noastră. Doar prin conștientizare putem trage concluziile corecte, fără prejudecăți și fără degete pregătite să arate.
Cu toții căutăm fericirea, dar fără să avem habar ce este aceasta. Marea majoritate sunt nefericiți pur și simplu pentru faptul că nu sunt fericiți. Regăsirea proprie, scufundarea în propria persoană și astfel realizând fuziunea cu propria conștiință, aceasta este adevărata cale ce deschide drumul spre fericire. Doar așa se vindecă vechile răni ale sufletului. Doar așa se șterg și se opresc lacrimile ce curg de ani de zile pe obraji nevinovați. Iertarea este o binecuvântare. Înainte să putem ierta pe alții trebuie să fim capabili să ne iertăm pe noi înșine, pentru tot ceea ce am făcut contra propriei persoane. Mâna care ne-a hrănit cândva se poate transforma în pumnul care ne lovește, sau invers. Dacă manifestăm compasiune față de lume atunci universul ne va zâmbi în același mod. Noi suntem cheia care deschide lacătele spre cunoaștere și absolut. Soarta este în mâinile noastre, noi deținem controlul asupra volanului și tot noi alegem direcția și sensul.
O persoană nouă apărută în viețile noastre care are harul de a ne ridica este mereu o binecuvântare. O persoană, fie nouă sau nu, capabilă să meargă cu tine pe aceeași cale, cu simplitatea ta, zâmbind cu tine împreună, suferind alături de tine, această persoană poate fi numită adevărata pereche a sufletului. Iubirea trebuie descoperită, nu trebuie acceptată ca principiu sau noțiune; iubirea e precum o comoară ascunsă, ce așteaptă să fie găsită. Nimic nu se întâmplă fără motiv, la fel cum totul are și o consecință sau urmare. Ceea ce budiștii numesc karma nu e altceva decât legea cauză-efect. Orice faptă are o consecință, fie și cel mai nesemnificativ gând. Tot ce trebuie să știm noi ca ființe inteligente, este să fim conștienți de toate aceste fenomene. Aceasta este lumea în care trăim, fie că ne place fie că nu. Nu putem deforma realitatea mai mult decât o deformează simțurile.
Doar când treci prin cele mai mari suferințe ajungi la desăvârșire. Doar când te iei cu tine însuți la trântă poți ieși ca un învingător adevărat. Adevărata luptă o ducem în interior, cu noi înșine. Personal, am străbătut colțurile întunecate ale iadului; le-am străbătut desculț, lăsând focul să-mi ardă tălpile. Rezultatul e că sunt aici. Sunt întreg și nevătămat. Doar când te învingi pe tine însuți poți să te numești un adevărat învingător. Asta este adevărata luptă pe care o ducem. Doar așa putem trece peste instinctele animalice. Doar așa putem da dovadă de superioritate. Doar așa ne putem numi ființe inteligente și superioare.
Adevărata noastră natură este bunătatea față de orice formă de viață și pacea direcționată spre tot ceea ce ne înconjoară. Nu facem parte din univers, căci noi înșine suntem universul. În linii mari, cam asta aveam de spus despre filozofia mea. Religia mea este compasiunea, iar templul meu rămâne natura. Aerul ce respir se numește pace iar contopirea cu universul se numește iluminare.

"Dacă poți să iei pe cineva de mână, să-l îmbrățișezi sau doar să-l bați pe umăr, bucură-te, niciodată nu te vei simți singur." - Octavian Paler

Kung Fu - Calea mea (My Story)

"Nu există cărare către fericire. Fericirea este cărarea." - Buddha

Era o vreme când eram un copil slab, cu mâinile ca și coada de mătură, fricos și speriat la maxim de tot ce era necunoscut. Eram destul de rapid, vorbind despre viteză și agilitate, dar în același timp eram și rigid, căci nu eram suficient de flexibil. După cum spuneam, eram genul de copil care se speria de multe ori și de propria sa umbră. Și cu toate aceste calități și defecte, nu pot să spun că nu am avut o copilărie frumoasă. Toate bune și frumoase până într-un anumit punct. Pe la vârsta de 13-14 ani viața mea a luat o întorsătură ciudată și cumplită, pe toate planurile, din toate punctele de vedere. Singura modalitate ca să pot face față și să supraviețuiesc cu mintea întreagă era să mă refugiez în ceva. Acel ceva nu era altceva decât vechea mea pasiune pentru arte marțiale. De mic copil eram fascinat de filmele cu Van Damme, Bruce Lee și Jackie Chan. Aceștia au fost idolii și eroii din copilăria mea. Doamne ce vremuri frumoase! Aș da orice ca să pot retrăi acele clipe minunate!
Eram atât de fricos că nu am avut curajul să mă duc nici măcar la cursuri de karate, cu toate că se țineau în localitatea mea natală, și cu toate că eram pasionat și simțeam mereu chemarea spre așa ceva. Frica m-a ținut pe loc, paralizat chiar din punct de vedere emoțional. Dar la vârsta de 13-14 ani, cum spuneam, trebuia să găsesc un refugiu puternic. În acele vremuri mă uitam la desenele japoneze Dragon Ball Z, cele mai faine desene din copilăria mea. Eram fascinat de puterea și ambiția lui Son Goku. Acest erou al copilăriei mele niciodată nu vroia să renunțe, mereu lupta și nu se dădea bătut. În continu se antrena, motivat tot timpul și mereu pregătit de o nouă confruntare. O astfel de atitudine îmi doream și eu. Vroiam să devin puternic; puternic din toate punctele de vedere, atât fizic cât și psihic și emoțional.

Atunci mi-a venit inspirația și ideea de a mă apuca și eu de antrenamente. Văzând atâtea exemple negative în familie și demne de neurmat, am decis să practic arte marțiale. Vroiam să mă dezvolt. Vroiam să fiu puternic. Vroiam să fiu capabil să mă apăr la nevoie. Vroiam să fiu diferit de ceilalți, vroiam să pot face ceea ce alții nu pot. Din cauza problemelor de familie, am găsit refugiul perfect. M-am refugiat în totalitate în studiul artelor marțiale. Toate acestea se întâmplau pe la începutul anilor 2000, într-o perioadă când nu existau telefoane inteligente și supercalculatoare. În acele vremuri foarte puțini aveau internet; cu alte cuvinte ca să aflu informațiile de care eram interesat trebuia să bântui bibliotecile, să fac rost de cărți, să aflu cine are internet acasă și să merg să mă rog să mă lase câteva minute să pot butona și să găsesc ceea ce mă interesează, bineînțeles contra cost. În mare, cam așa a început odisea mea în domeniul artelor marțiale.
În tot acest timp am rătăcit dintr-un stil în altul. Am început să studiez yoga pe la 15 ani, dar simțeam că nu e ceea ce caut, așa că am hotărât să abandonez. După aceea am început să studiez aikido, dar parcă nici în asta nu mă puteam regăsi. Am ajuns să dau de o carte de karate, pe la 15-16 ani. Am început să devorez cartea și să încep să învăț mișcările, pas cu pas. Când mi-am dat seama că acest stil de luptă se bazează doar pe lupta cu mâinile goale, ignorând în totalitate armele gen baston, sabie, etc., mi-am dat seama că nici asta nu e pentru mine. Eu vroiam ceva ce să cuprindă totul; atât lupta cu mâinile goale, cât și cu arme; atât dezvoltarea spirituală armonioasă cât și cea emoțională și psihică; cu alte cuvinte căutam ceva ce cuprinde totul. Mi-am dat seama că în budo(totalitatea artelor marțiale japoneze) n-o să găsesc așa ceva, căci în mare parte toate stilurile lor sunt un fel de copy-paste de la chinezi. Așa că am hotărât să studiez artele marțiale chinezești, aducându-mi cu drag aminte de marele meu idol din copilărie: Jackie Chan. Mereu l-am admirat pe omul acesta, pentru tot efortul depus, abilitățile lui, cascadorii, curaj, ambiție, cu alte cuvinte pentru toată munca lui și ceea ce reprezintă el. Știam că Jackie este practicant de kung fu, așa că mi-a venit ideea să încep și eu să studiez kung fu. Pe la 16-17 ani am și găsit o carte veche de kung fu și am început studiul.

Mi-am adus aminte de o amintire veche. Eram undeva pe la 7-8 ani, copil curios și fricos simultan. În acele vremuri odată, tatăl meu mi-a povestit despre călugării shaolin. Am ascultat cu fascinație cum îmi descria despre acești războinici, călugări rași în cap, care își pot concentra energia oriunde își doresc ei și astfel pot rezista la durere și pot fi capabili de lucruri neobișnuite pentru omul de rând neantrenat. Fără să fi auzit vreodată de acești călugări, automat în mintea mea apărea imaginea cu niște bărbați îmbrăcați în haine largi portocalii, rași în cap, stând într-o mănăstire din munți și antrenându-se; toate aceste imagini le aveam copil fiind, fără să fi auzit vreodată de treburile acestea. Am îngropat aceste amintiri cu scopul ca într-o bună zi să le pot redescoperi și să mă las ghidat de ele. Probabil sunt o reîncarnare a unui maestru shaolin, sau poate că pur și simplu am fost fascinat de poveștile tatălui meu. Oricare ar fi explicația, nu cred că are vreo importanță, căci astăzi sunt exact ceea ce trebuie să fiu, rezultatul antrenamentelor, ceea ce probabil am fost predestinat să fiu și ceea ce îmi place să fiu: un practicant de shaolin kung fu. Pe la 17-18 ani cam așa ceva, când am început să practic acest stil, mi-am dat seama că asta era tot ceea ce căutam de atâta vreme. Shaolin kung fu oferă totul. E echilibru, forță, ambiție, renunțare, cucerice, armonie, ambiție. E puterea ascunsă în noi în stare latentă, așteptând să iasă la suprafață prin efort conștient. Shaolin kung fu este calea spre armonie și pace. Din punct de vedere tehnic, shaolin kung fu este singura artă marțială care dezvoltă toate laturile practicantului: forța, viteza, flexibilitatea, rezistența, agilitatea. Cuprinde tehnici de braț, picior, arme naturale (gheare, pumni, etc.), arme (baston, sabie, nunchaku, halebardă, etc), tehnici energetice (qigong), exerciții meditative, și încă multe altele.
Îmi aduc aminte cu drag de acei ani în care am stat până la epuizare în sfoară; am stat în zăpadă cu picioarele încrucișate ignorând frigul și concentrându-mă doar pe meditație; dădeam lovituri cu pumnii într-un bolțar până începea să-mi curgă sânge din pumni sau din degete; făceam sărituri acrobatice ignorând faptul că s-ar putea să pic și să-mi rup coloana. Nu pot uita nici de acele clipe de liniște profundă din timpul meditațiilor. Și iată că sunt aici întreg, viu și nevătămat. Și încă antrenamentele mele nu au luat sfârșit, căci de vreo 15 ani de când fac treburile acestea, fără să fiu sub îndrumarea cuiva, am de gând să merg tot înainte, ignorând obstacolele, și prin propriul meu efort conștient, fără ajutorul cuiva, să obțin imposibilul: gradul de maestru shaolin. Probabil sună naiv. Probabil multă lume mă condamnă că în loc să încerc să-mi fac o carieră, sau să-mi întemeiez o familie, sau pur și simplu altceva, eu îmi pierd vremea practicând kung fu. Nu sunt curios de ce zice lumea. Oricum multă lume nu știa cu ce mă ocup eu, iată răspunsul meu pentru toți care se întrebau unde am fost în toți acești ani: m-am antrenat! Am învățat kung fu de unul singur. Într-un fel am avut și de pierdut. Nu am avut genul de tinerețe ca și restul din generația mea. Am cam dus la extreme treburile și izolarea de lume. În loc să merg cu tineri pe nu știu unde, vinerea sau sâmbăta, preferam să rămân acasă și să mă antrenez de exemplu. În ziua de azi am foarte puțini prieteni, și puțină lume mă cunoaște cu adevărat. Nu sunt într-o relație și probabil că nici nu o să fiu în grabă. Probabil că n-o să fiu capabil niciodată să întrețin cu adevărat o relație, probabil n-o să am niciodată o familie și probabil că sunt sortit singurătății, sau cu alte cuvinte să practic kung fu singur în continuare așa cum fac de 15 ani. Dar nu contează, sunt omul care sunt datorită experiențelor mele, bune și rele, anilor de antrenamente, orelor de meditație și nu în ultimul rând mediului în care am trăit. Până am puterea să stau pe două picioare și am două mâini, nu am de gând să mă opresc din antrenamente. Dacă nu era kung fu pentru mine, în ziua de azi eu nu mai eram; eram de mult îngropat sau pur și simplu eram decăzut în ultimul hal. Cu alte cuvinte, pentru mine kung fu a fost atât antrenament cât și refugiu și terapie. Cum spune o veche vorbă chinezească: calea este chiar sub picioarele tale. Calea mea a devenit shaolin kung fu. La ora actuală practic în paralel shaolin kung fu, wing chun kung fu tradițional și taijiquan.
Sper să motiveze pe cineva povestea mea. Am considerat că fac o faptă bună dacă încep să mă deschid odată cu intrarea în noul an, nu ca în anii precedenți în care am preferat izolarea și închiderea. Mai jos am inclus și câteva fotografii din timpul antrenamentelor.


Galerie foto:

Nebunia existenței

"Un nebun nu se mai teme de nebunie." - Octavian Paler

Întunericul
Viața sub privirile unui trecător este o paradă sau un teatru colorat cu tot felul de culori, ba mai închise ba mai deschise, pe alocuri accentuate mai mult sau mai puțin. A fi nebun în viață înseamnă a fi incapabil să-ți abandonezi și să și îți îmbrățișezi în același timp propria speranță falsă. Existența e suferință. Orice zi e un chin atunci când realizezi aceasta.
Marea evadare din jocurile minții este transformarea nebunului în artist. Adevărata artă mereu se naște din suferință și niciodată nu moare. Un artist și un geniu nebun sunt precum doi frați gemeni siamezi.
Plictiseala mereu o să fie marele obstacol care o să încerce tot posibilul să oprească nebunul din propria nebunie. La fel ca și răul, pe această lume, nebunul niciodată nu moare. Mereu și mereu o să reapară sub o formă sau alta. Cei ce cunosc liniștea nu-și pot închipui gălăgia. Eu am văzut întunericul; a devenit o parte din mine, precum un simbiot. El trăiește în mine, respiră deodată cu mine, și se alimentează din mine, la fel cum eu la rândul meu îmi extrag cunoașterea din el, din întuneric. L-am descoperit în adâncurile minții mele, pe vremea când mă scufundam în mine pentru a căuta cunoaștere și răspunsuri la întrebări. Am găsit aproape tot ce căutam, pe rafturile din camerele minții; dar mai era ceva. Era acolo și pivnița minții cu tot felul de camere, locuri în care am găsit multe utilități. Din pivniță mai era o intrare spre cele mai întunecate și ascunse locuri ale minții: catacombele minții umane. Acolo am găsit acest simbiot numit întuneric, care după aceea, când am urcat înapoi la suprafață, m-a urmărit și a devenit o parte din mine. Îmi ține companie în nopțile reci și lungi. E demonul care stă pe umărul meu stâng.

Lumina
Pentru orice nebun există și o speranță. Când ființa și-a pierdut speranța înseamnă că s-a stins și ultima lumânare ce veghea pofta de viață. Tot răul spre bine. Tot efortul spre mai puțin efort și discomfort. Cel care rătăcește mult pe oceane când într-un final o să găsească uscatul va da de pământ. Cel care zboară mult printre nori odată ce va ieși de acolo va vedea soarele. Descoperirea sinelui, sau mai bine spus, redescoperirea adevăratei naturi universale este ultima sfărâmă de speranță. Doar în prezența cuiva drag pot să mă simt cu adevărat liber, în sensul cel mai profund al cuvântului. Doar astfel îmi pot da seama cine și ce sunt. Sunt un om de pe pământ, care prea mult a rătăcit în întuneric, iar acum într-un final pot vedea ieșirea și pot simți lumina. Oh, da! Lumina. Aceea lumină sfântă și divină care în tot acest timp era o parte din mine fără ca eu să știu. Ea e aceea speranță de mult uitată, care o consideram de mult moartă și descompusă în adâncurile cimitirului minții mele. Dar iată că am greșit, căci ea trăiește, mereu a trăit și mereu îmi ghida pașii fără ca eu să-mi dau seama. Mi-a șoptit la ureche despre compasiune și adevărata iubire. M-a vizitat în vise sub forma unei tinere domnișoare cu chip de înger și m-a învățat să fiu conștient de mine, de lume și de tot. Era alături de mine chiar și în timp ce meditam, ascultându-mi respirația și ținându-și palmele pe pieptul meu, ajutându-mă să rămân calm. Lumina divină m-a ajutat să-mi descopăr adevărata identitate și misiune. Ea e îngerul de pe umărul meu drept.

"Sunt fericit în nefericirea mea." - Marin Preda

Principiile lui Bruce Lee

Jun Fan Yuen Kam Li (1940-1973), cunoscut de milioanele de fani ai săi mai degrabă după numele său american - Bruce Lee - este considerat de către majoritatea maeștrilor de arte marțiale, unul dintre cei mai buni experți în arta luptei. Este cunoscut atât pentru abilitățile și talentul ieșit din comun în domeniul artelor marțiale, cât și pentru cariera cinematografică. În același timp a scris și două cărți despre kung fu: "Kung-Fu: Arta filozofică a autoapărării", apărută în 1962 și Tao of Jeet-Kune-Do, carte în care își expune propriile sale concepții și dei despre kung fu în stilul inovat de el și numit Jeet-Kune-Do - "Calea pumnului care oprește". Ceea ce puțini știu despre el este faptul că era foarte preocupat de filozofie, a și obținut o diplomă în domeniu. Nu în ultimul rând, Bruce Lee era și ateu, și un om foarte deschis la minte.
Nu are rost să descriu aici toată biografia lui, deoarece se găsește atât pe internet cât și în cărți de specialitate. Iată în mare care erau cele mai importante principii enunțate de Bruce Lee:

- Cea mai bună tehnică este să nu ai nici o tehnică. Tehnica mea este rezultatul tehnicii tale; mișcările mele sunt rezultatul mișcărilor tale.

- Nu te ruga pentru o viață ușoară. Roagă-te să-i reziști uneia dificile.

- Observă că cel mai rigid copac cade cel mai ușor, în timp ce bambusul sau salcia supraviețuiesc îndoindu-se după vânt.

- Un scop nu este întotdeauna menit să fie atins, el de multe ori servește pur și simplu ca ceva ce urmărești.

- Golește-ți mintea, fii fără formă, fără model, ca apa. Acum, dacă pui apa într-un pahar, apa devine paharul; dacă pui apa într-o sticlă, apa devine sticla; dacă pui apa într-un ceainic, apa devine ceainicul. Acum, apa poate curge sau se poate sfărâma. Fii apă, prietenul meu!

- Absoarbe ceea ce este util. Aruncă ceea ce nu este. Adăugă ceea ce este al tău.

- Dacă stabilești mereu limite pentru tot ceea ce faci, fizice sau de orice alt fel, acest lucru se va extinde în munca și în viața ta. Nu există niciun fel de limite, există numai platouri. Tu nu trebuie să rămâi acolo, trebuie să le depăsești constant.

- Înțelepciunea îți va da putere, dar caracterul îți va da respect.

- Artele marțiale sunt în cele din urmă de auto-cunoaștere. Un pumn sau o lovitură de picior nu sunt destinate pentru a-l zdrobi pe tipul din fața ta, ci să-ți zdrobești propriul ego, frică, sau temerile.

- Perseverența pe termen lung întrece intensitatea pe termen scurt.

- Nemișcarea în nemișcare nu este adevarata nemișcare; doar atunci când există nemișcare în mișcare, atunci se manifestă ritmul Universului.

- Cu cât iubirea îmbătrânește, inimile noastre se maturizează și devin precum cărbunii, arzând molcom și călit.

- Un bun maestru în arte marțiale nu devine mai tensionat, ci mai pregătit. Negândindu-se și nevisând. Pregătit pentru orice poate să apară. Când oponentul se expandează, eu mă contract; iar când el se contractă, eu mă expandez. Iar când apare o oportunitate, nu eu lovesc ci lovitura se întâmplă.

- Dacă nimic din tine nu rămâne rigid, lucrurile externe se disipă de la sine. În mișcare fii ca apa. Nemișcat fii precum oglinda. Răspunde precum un ecou.

- Lucrurile trăiesc din mișcare și câștigă putere îndepărtându-se.

- Observă că cel mai dens copac este foarte ușor sfărâmat, în timp ce bambusul sau salcia supraviețuiesc îndoindu-se cu vântul.

- Să te cunoști pe tine însuți înseamnă să te studiezi pe tine însuți, în acțiune cu o altă persoană.

- Fii mereu tu însuți, exprimă-te, ai încredere în tine, nu căuta în exteriorul tău o personalitate pe care să o copiezi.

- Dacă pui mereu limite asupra a tot ceea ce faci, fizic sau altceva, aceasta se va răsfrânge asupra vieții tale.

- Nu nega abordarea clasică, doar ca pe o reacție, căci altfel îți vei crea un nou pattern și vei rămâne prins în tine însuți.

- Adevărata viață este să trăiești pentru alții.

- Eu nu sunt în viața asta ca să trăiesc în conformitate cu așteptările tale și tu nu ești în această lume ca să trăiești după ale mele.

- Mulți oameni își dedică viața pentru a lucra la ceea ce cred ei că ar trebui să fie, în loc să lucreze la ceea ce sunt deja. Această diferență între a modela sinele și a modela imaginea de sine este foarte importantă. Mulți oameni trăiesc doar pentru propria imagine.

- Ceea ce gândești în mod obișnuit determină în mod larg ceea ce vei deveni în final.

- Nu gândi cine are dreptate și cine nu sau cine este mai bun decât cine. Nu fi nici pentru, nici împotriva.

- Realitatea devine aparență atunci când cineva încetează să mai compare – ceea ce este există doar atunci când nu există comparație. Și să trăiești cu ceea ce este înseamnă să trăiești în pace.

- Dacă există Dumnezeu, El este în tine. Nu ii ceri lui Dumnezeu să îți dea lucruri, depinzi de Dumnezeu pentru o temă interioară.

- Un om înțelept poate învăța mai mult din întrebări prostești, decât un prost poate învăța dintr-un răspuns înțelept.

- Dacă nu vrei să aluneci mâine, spune adevărul astăzi.

- Un temperament nervos va face din tine un prostănac curând.

- Cunoștințele și abilitățile pe care le-ai dobândit sunt menite a fi uitate astfel încât tu să plutești nestingherit, fără nici un impediment.

- Un profesor bun își protejează studenții de propria influență.

Vechiul an, noul an... același an

"Dacă iubeşti, e sărbătoare în fiecare zi. Deci sărbătoriţi cum vreţi, unde vreţi, când vreţi şi cu cine vreţi!" - Autor anonim

Având în vedere că toată lumea trimite pe mesaje cu "La mulți ani" și cu tot felul de texte preluate din alte părți, doar de dragul tradiției sau pentru că așa e la modă, m-am decis să scriu și eu un articol pe această temă, bineînțeles ca să țin pasul cu moda și cu tradiția. Normal că o să primesc critici pentru îndrăzneala de a scrie un astfel de articol, dar sincer chiar nu-mi pasă. M-am obișnuit deja cu titluri precum demodat, retras, mult prea gânditor. M-am obișnuit și să fiu întrebat că ce beneficiu îmi aduce mie treaba aceasta, de ce trebuie să scriu chestii de genul acesta, de ce trebuie mereu să mă opun, de ce trebuie să văd lucrurile diferit, de ce nu mă pot în sfârșit și eu adapta și să respect tradiția și tot ce mă înconjoară. Fraților, n-am treabă cu nimeni, să ne înțelegem de la bun început. Ce scriu eu aici sunt pur și simplu gândurile mele, ideile mele, felul în care văd eu lumea. Nu am cerut niciodată nimănui să mă urmeze, nici n-am s-o fac vreodată. Fiecare are liberul arbitru, poate judeca ce să aleagă să facă sau să creadă. În fine, nu asta este subiectul articolului, ci ce cred eu despre revelion și tot spectacolul acesta ieftin.
E 31 decembrie, a trecut un an, indiferent că o fost bun sau rău. A trecut și gata, fapta e consumată. Mâine o fi 1 ianuarie, cu alte cuvinte viitorul. E deja aici și ne bate la ușă. Acum e momentul pentru marile petreceri, distracții, marile evenimente la care bineînțeles că nu pot lipsi petrecăreții tradiționali. Acum e momentul să uităm de griji, de probleme, acuma trebuie sparte sticlele și lăsată șampania să curgă. Cu alte cuvinte acum e momentul ca petrecăreții să profite de ocazie și să nu ierte nici o sticlă și nimic ce le pică în cale. Marea majoritate în astfel de momente își arată adevărata identitate, din păcate. Guvernele și autoritățile organizează concerte și petreceri, toate pentru a distra publicul. E precum o momeală întinsă pentru viitoarea pradă. Dacă întinzi o plasă bună, normal că peștii o să intre în ea. Petrecăreții, sau publicul, mulțimea, pentru că de ei e vorba, o să se simtă bine la astfel de evenimente. Dar ei nu pot înțelege ideea reală din spatele acestor evenimente. Lumea de rând, mulțimea, plebea, cum vreți să-i spuneți, trebuie cumva supusă, iar pentru aceasta se folosește manipularea. Dacă un popor este ținut în teamă atunci acesta automat se va supune. Guvernele și toate organizațiile guvernamentale și non-guvernamentale, toate au același interes: să vadă lumea ocupată. Furnicile trebuie să muncească într-una, trebuie să alimenteze și să mărească mușuroiul lacom și nesătul; ca să facă acest lucru regina mușuroiului trebuie să le țină în teamă, că există pericolul ca o altă populație de furnici să apară și să facă prăpăd. Astfel furnicile se supun orbește, fortifică într-una mușuroiul. Cu alte cuvinte: poporul muncește și are ocupație, iar ca răsplată din când în când se organizează câte un concert în aer liber cu ocazia a nu știu ce sărbătoare. Oamenii sunt ținuți cu bună știință departe de adevăr, de problemele fundamentale. Ne distrăm, bem, mâncăm, chefuim de ne rupem, dar ignorăm faptul că în Coreea de Nord de pildă încă există lagăre de concentrare, nu ne pasă că în Africa încă se moare de foame și de sete, nu ne pasă că pe cealaltă parte a globului hectare întregi de păduri ard, nu ne pasă nici de tsunami sau tornade care lovesc țările asiatice; nu ne pasă de nimic din toate acestea, pentru că nu sunt problemele noastre. Nu ne pasă pentru că suntem învățați să nu ne pese, asta se cultivă în noi de mici, astfel suntem crescuți, asta se vrea de la noi să devenim. Într-o astfel de lume rece, trebuie să stăm cu mințile departe de problemele esențiale, trebuie să ne concentrăm pe carieră, pe bani, pe producție, să devenim cineva important, să așteptăm beneficii, să vrem recompensă pentru orice. Trebuie să ne distrăm cu ocazia marilor sărbători și să ne îndopăm cu o grămadă de mâncare din lanțurile de supermarketuri. Trebuie să ignorăm poluarea și nu trebuie să iubim natura, trebuie doar să putem supraviețui, să facem loc multinaționalelor și să ne închinăm în fața corporațiilor. În timp ce sunt organizate aceste evenimente, bineînțeles că tot niște anagajați trebuie să realizeze toată muncă murdară. De exemplu la un eveniment dintr-un restaurant, unde se sărbătorește revelionul, toată treaba trebuie să o facă chelnerii, bucătarii, ospătarii, servitorii, și cine o mai fi angajat acolo. Ce vreau să spun cu asta este faptul că acei angajați nu sunt acolo de bună voie, la rândul lor și ei ar dori să petreacă acasă sau în altă parte, alături de cineva, dar nu pot face asta pentru că patronul nu lasă una ca asta. De aici se poate observa că nu există egalitate între oameni. Dacă ar fi ceva atât de ieșit din comun atunci cu toții ar trebui să ne deconectăm pentru 24 de ore, pentru că toți am avea acest drept. Nu trebuie să iubim nici animalele, noi suntem deasupra lor ca specie și avem dreptul să le ucidem fără milă, să le devorăm cadavrele și să le consumăm.
Noi suntem aici problema esențială și mentalitățile noastre. Odată cu venirea "noului an", cel mai bine ar fi ca mentalitățile noastre să se schimbe și să privim problema dintr-o altă perspectivă. Nu ar trebui să așteptăm venirea revelionului ca să aducă schimbarea, noi ar trebui să fim aceea schimbare. Totul ar trebui să înceapă cu noi. Noul an nu este de fapt noul an, nici vechiul. Anii sunt de fapt doar în mintea noastră condiționată. E doar o modalitate prin care mintea noastră interpretează realitatea. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc vă dau un exemplu. Pe planeta noastră, Terra, o zi durează 24 de ore, iar un an 365 de zile; pe Marte, vecina noastră roșie, o zi durează 24 de ore și 37 de minute, iar un an durează 687 de zile. Cu alte cuvinte, nu există un timp absolut. Totul e doar o iluzie. Dragi petrecăreți, îmi pare rău să vă spun, dar vă stric distracția când vă spun că de fapt sărbătoriți o iluzie ce e doar în mintea voastră. Cel mai bine ar fi să avem habar de aceste lucruri, să fim conștienți de ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru, și nu pentru un beneficiu anume ci pentru noi ca ființe, pentru dezvoltarea noastră. Schimbarea începe cu noi. Probabil am vorbit degeaba, ca de cele mai multe ori, dar nu-i stress, vorba aceea; cu toate acestea să aveți un an nou cum vă doriți voi să fie.

Prin ochii unui trecător

"Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul." - Mihai Eminescu

Orice început e sortit unui sfârșit, iar orice sfârșit e calea spre un nou început. Fiecare dimineață e precum o naștere, iar fiecare apus de soare e precum moartea. Lumina ce ne cuprinde nu e altceva decât doza zilnică de motivație, sau porția de scârbă. Depinde de la caz la caz.
Privind tot acest scenariu putem realiza că totul e un fel de teatru, doar că regia și scenariul sunt de-a dreptul magice. Magia supremă a realității este însăși existența. Existența este viață. Viața este manifestarea conștiinței, a energiei multi-universale. Tot ce considerăm noi a fi de valoare nu e altceva decât praf în bătaia vântului. Metalul prețios e doar rugină, iar trupul nu e decât o putreziciune. Sărac sau bogat sunt doar două căi, adevăratul drum este calea de mijloc dintre cele două extreme. Fericit sau nefericit sunt doar două stări sufletești, sentimente trăite la extrem; adevărata natură este punctul de echilibru dintre fericire și nefericire.

Și ce putem noi face? Cum putem să trăim într-o astfel de lume? Cum putem supraviețui? Ce putem alege? Ce putem schimba? Putem face totul. Putem schimba totul. Totul e trecător, dar în același timp totul e etern. Noi suntem tot.
Viața nu e doar o luptă, e și armonie. Sabia n-o scoatem din teacă permanent, doar când e nevoie, când e mare nevoie. Fericit sau liber? Asta e marea miză. Toate drumurile duc spre același punct, doar metodele de a ajunge în acel punct diferă. Floarea se ofilește dar nu înainte de a-și împrăștia semințele, cu scopul de a reapărea cândva din nou. Când omida crede că va muri, tocmai atunci apare miracolul: se va transforma în fluture.
Toată transformarea aceasta este metamorfozarea existenței. Adevărata noastră natură se află adânc în interiorul nostru, îngropată adânc, dormind în stare latentă și așteptând ca cineva să apese butonul de trezire. Somniferele existenței, cele care au sedat puternic acestă adevărată natură, nu sunt altceva decât iluziile de care ne lovim zi de zi. Existența noastră este într-un fel una dintre aceste iluzii. Noi credem că avem ceva măreț de realizat, ceva destin teribil de important. Simțurile ne înșeală permanent, zi și noapte. Mintea noastră înregistrează totul precum o bandă de magnetofon.
Avem impresia că există un fel de realitate supremă: "aceasta". Tindem să credem că tot ce facem cu ochii deschiși și cu mintea lucidă reprezintă realitatea. Mintea execută forțat cea ce conștiința îi ordonă. Dar așa cum există stări alterate de conștiință, tot așa există și alte feluri de realități. Cu alte cuvinte, "aceasta" nu este singura. Există mai multe. O să dau doar două exemple. Conform psihologiei există două stări: starea de veghe (atunci când ești cu ochii deschiși și ști ce se întâmplă în jur) și starea de somn (atunci când dormi și ești în lumea viselor). Starea de veghe nu este realitatea supremă. E doar una dintre realități. Atunci când dormi, când ești în starea de somn, de fapt te afli într-o altă realitate. Ca să îți dai seama că cea ce spun e adevărat îți dau un exemplu simplu. Așa-i că în toate visele tale mereu ai fost tu însuți? Niciodată nu ai visat că ești Vladimir Putin sau Celine Dion, sau ceva animal sălbatic. Mereu și mereu ai fost tu, și niciodată altcineva sau altceva. Oare de ce crezi că e așa?
Avem un singur lucru de făcut: să fim conștienți. Conștienți în cel mai profund și cel mai real sens al cuvântului. Trebuie doar să conștientizăm realitatea și cea ce se întâmplă. Doar așa putem deveni cu adevărat stăpânii propriei noastre ființe. Doar astfel vom putea câștiga triumful luptelor existențiale ce ne-au îngropat de atâtea ori, îngropând atât memoriile noastre ancestrale cât și ființa noastră în forma ei cea mai pură. Înstrăirea de natura realității nu este o opțiune bună, la fel cum nici trăirea intensă a vieții și implicarea vehementă și epuizantă în aceasta. Mintea noastră se ascute cum înaintăm în vârstă și timp, asta înseamnă că ea devine tot mai deșteaptă mai pe limbajul nostru spus. Dar mare atenție ca mintea să nu devină propriul pistol pus la tâmplă. Mintea nu trebuie supusă, ea trebuie doar făcută să asculte armonios, la fel ca un copil mic. Căci așa stă treaba, noi suntem părinții, iar mintea este copilul. Dacă un părinte își bate permanent copilul nu o să rezolve mare lucru. În schimb dacă îl educă și îl cultivă de mic, acesta va evolua și se va ridica mai târziu în nivelul lui de inteligență și dezvoltare. Așa stă treaba și cu mintea. Ea nu trebuie supusă forțat, nu trebuie pedepsită. Mintea trebuie doar cultivată și ținută în starea de conștientizare. Cu cât facem aceste practici mai des cu atât mai bine.

Trebuie să fim conștienți de propria noastră existență, de propria noastră viață. Nu suntem aici cu un scop anume, suntem aici doar ca să fim cea ce trebuie să fim: ființe evoluate. Toată existența în acest univers urmărește un singur lucru: transformarea. Aceasta este evoluția, atât de neînțeleasă de foarte multă lume. Nu doar forma și constituția se schimbă la o specia. Odată cu dezvoltarea spirituală acesta va evolua și pe plan metafizic sau spiritual. Evoluția sau transformarea are loc atât în interior cât și în exterior. În exterior se produce din cauza factorilor de mediu și al unor intervenții externe, dar la nivelul interiorului se produce din cauza ființei. Ființa este cea care declanșează schimbarea. Ființa este cea care declanșează voința de evoluție, înaintare și dezvoltare. Sentimentele sunt trecătoare, sunt și ele o formă de transformare. Totul ține de conștientizare, asta am spus de nenumărate ori. Clipa zero, sau momentul prezent, aceasta este totul, tot ce contează cu adevărat. Stările negative ne fac să trăim în vremuri de mult apuse sau vremuri de care nu știm nimic concret. Depresia de exemplu este neîmpăcarea cu ceva din trecut, o formă de neacceptare. Anxietatea este o formă de frică de ceva ce urmează să se întâmple, chiar dacă sunt șanse mici pentru ca acel ceva să se întâmple. Atacurile de panică sunt doar reproșurile minții condiționate ce-și aruncă mizeria către noi. Toate aceste timpuri nu există, nici trecut și nici viitor. Există doar prezentul. Aici și acum, clipa magică. Cu toate că orice prezent va deveni trecut, totuși nu trebuie să uităm că tot ce contează e clipa și conștientizarea acelui moment unic și magic, observarea ei fără prejudecăți sau concluzii raționalizate.
Toate aceste idei sunt probabil pentru unii imposibil de acceptat, pentru alții răspunsul pentru întrebări tulburătoare. Toate aceste idei sunt gândurile unui trecător, un vizitator care traversează viața. Dragul meu cititor sau draga mea cititoare, acest călător sau trecător în cazul de față sunt eu, dar ai putea fi și tu. Cum ar suna să fii chiar tu un astfel de călător-trecător?