Cum văd eu lumea (2)

"Toată lumea întreabă dacă ai o carieră, dacă eşti căsătorit sau dacă ai cumpărat o casă, de parcă viaţa ar fi un fel de listă de cumpărături. Dar nimeni nu întreabă dacă eşti fericit." - Heath Ledger

Am ales să scriu această continuare pentru articolul Cum văd eu lumea (1) deoarece nu am reușit să lămuresc în totalitate problema. Puteți să recitiți prima parte apăsând aici. Recunosc că descrierea făcută în primul articol pare poate mult prea întunecată sau negativistă. Asta este realitatea din păcate. Așa arată lumea în care trăim. Recunosc că sunt o persoană negativistă, dar fiind realist nu prea am la dispoziție prea multe variante din moment ce trăim într-o lume aflată într-o continuă decădere. Cea mai mare problemă este faptul că noi oamenii, ca locuitori ai acestei planete, ne considerăm atât de speciali, cu un scop bine prestabilit, deasupra tuturor celorlalte forme de viață. Ei bine, haideți să vă spun un secret! De fapt nu e secret, pentru că orice om care are minimul de cunoștințe științifice, cu o gândire rațională, și nu cu mentalitatea de oaie hipnotizată din turmă, știe faptul că până una alta și noi oamenii tot din regnul animal facem parte, biologic vorbind. E greșită clasificare comform căreia există plante, animale și oameni. Există regnul vegetal și cel animal, din care facem și noi parte. Nu suntem cu nimic mai deosebiți decât restul animalelor. Suntem primate mai avansate din punct de vedere al raționamentului și al inteligenței. Nu am evoluat din maimuțe, am avut doar strămoș comun. Evoluția ne-a modelat diferit. Ne-am dezvoltat diferit față de cimpanzei sau gorile. Am părăsit savanele și junglele. Nu mai trăim în copaci, ne construim case și orașe cu blocuri. Și toate acestea din cauza inteligenței. Nu avem forța fizică nici pe departe al unui cimpanzeu, dar în schimb avem un nivel de inteligență mult prea ridicat față de aceste specii. Natura nu ne-a înzestrat cu gheare, blană, branhii, solzi, aripi sau cu fel de fel de abilități specifice celorlalte specii, ci în schimb specia noastră a dezvoltat inteligența. Bun, acum că am lămurit treaba aceasta putem merge mai departe.

Lumea aceasta în care trăim arată așa datorită faptului că noi înșine o percepem în felul acesta. Culorile, formele, senzațiile, și tot ceea ce percepem e o interpreatre a creierului. Nu sunt un savant materialist care crede că totul e doar chimie și atât. Nu! Cred în faptul că în spatele acestui mare tam-tam chimic bine mecanizat de legile fizicii stă și o formă de energie universală care străbate infinitatea de multiversuri (asta în caz că există alte universuri). Această energie ca să o numesc așa, de-a lungul istoriei a căpătat diverse denumiri. Vechii chinezi o numeau Tao, energie vitală, primii creștini îi spuneau Dumnezeu, iar mai nou noi îi spunem conștiință. Indiferent care ar fi denumirea corectă, prea puțin contează, ideea e că se referă la adevărata noastră natură. Nu mă înțelegeți greșit. Nu încerc aici să încurajez reîntoarcerea omului la vreo credință religioasă. Personal, sunt liber cugetător, aș putea spune chiar ateu, dar sincer să fiu nu prea îmi place cum sună denumirea. Oricum nu cred în nici o formă de divinitate superioară și nu urmez nici o religie. Consider că acestea sunt niște obstacole în calea spre dezvoltare, atât personală cât și spirituală. Doar atunci ne putem simți cu adevărat liberi când ne eliberăm de influența tuturor dogmelor inventate de oameni care ne țin paralizați. Acestea sunt doctrinele politice radicale și totalitare, ezoterismul, pseudoștiințele și religiile. Toate acestea sunt niște obstacole atât pentru oamenii care își doresc o dezvoltare armonioasă și sănătoată cât și pentru societate. Nu vreau să intru în detalii, vă dau doar un singur exemplu. Faceți o comparație între România și Olanda de exemplu. România este o țară super religioasă plină cu superstiții demne de evul mediu și cu toți clovnii religioși care răspândesc ciuma numită religie cu tot cu homofobie și alte forme de discriminare și etichetare. În schimb Olanda este o țară liberală în care nimeni n-are treabă cu nimeni, nu există e religie oficială, și cu toate acestea totuși o duc mai bine decât noi, din toate punctele de vedere.

Legat de discriminarea de care am amintit mai sus să nu mă înțelegeți greșit. Nu încurajez sub nici o formă fenomenul LGBT, dar în același timp nu sunt nici împotriva, atâta timp cât chestia asta e practicată în intimitate și nu la vederea lumii. Am mai amintit și într-un articol mai vechi că după părerea mea adevărata atracție sănătoasă și pură ce are la bază iubirea sinceră și profundă este doar între bărbat și femeie, și nicidecum între două femei sau doi bărbați. Aceste persoane nu suferă de probleme mentale, așa cum se considera până acum un secol, ci pur și simplu problema lor este de natură hormonală. Din cauza aceasta atracția lor este una denaturată și deformată. E rușinos și jenant să vedem în societatea din zilele noastre cum astfel de persoane organizează tot felul de parade, unde pe lângă că își cer drepturile se mai și arată lumii desfrâul și denaturarea scăpată de sub control. Repet, nu sunt homofob, doar că nu consider treburile acestea sănătoase și nici morale. Aceste chestii ar trebui practicate în spatele ușilor închise și nu ca lumea să vadă, mai ales copiii. Până și mecanica cuantică din domeniul fizicii ne arată că particulele subatomice cu aceași sarcină electrică se resping, atracția având loc doar între particule cu sarcini opuse, gen + cu -, nicidecum - cu - sau + cu +.

Un alt fenomen interesant ce am observat este faptul că marea majoritate a oamenilor, indiferent că vorbim de femei sau bărbați, își pun speranțele și fericirea în ceva ce va urma în viitor. În cele mai multe cazuri, acel ceva ce va urma în viitor, nu este altceva decât o căsnicie, o relație, un copil, cumpărarea unei mașini sau al unei case, căștigarea de mulți bani, etc. E clar că nu știm să trăim în prezent, ci ne facem planuri pentru un viitor nesigur. E clar că în loc să trăim în totalitate acum, în prezent, alegem ziua de mâine, un viitor ce nu știm cum va arăta sau care nu o să-l mai apucăm. Când ai o mașină, e ok, e fain, e tot ce trebuie, dar cu timpul îți vei dori alta mai bună, mai nouă, mai la modă. La fel și cu casa, mereu și mereu îți vor veni tot felul de idei pentru actualizări noi, indiferent că e nevoie de ele sau nu. De exemplu îți vei schimba geamurile mai vechi, dar în stare bună de funcționare, cu geamuri noi de termopan, doar pentru că așa e la modă. Vorbind despre relații, e clar că nici acestea nu mai sunt ceea ce erau cândva. Băiat fiind clar că n-o să mai impresionezi atât de puternic o fată cu o floare ca și atunci când o inviți la nu știu ce restaurant, terasă, club, sau alt local. În lumea aceasta în care trăim noi în prezent, din păcate sentimentele sincere prea puțin mai sunt apreciate. Cel mai mult se învârte tot jocul în jurul materialismului, al intereselor, și la nivel de inconștient în cazul unor refugii într-o anumită persoană, sau al unor proiectări iluzorii legate de o anumită persoană. Până și ideea de a te îndrăgosti sau de a te atașa emoțional de cineva funcționează după niște reguli psihologice prea puțin cunoscute și dezbătute la noi în țară.

Am mai observat o chestiune interesantă, poate chiar puțin exagerată. Ca părinte, indiferent că vorbim de bărbat sau femeie, cupluri sau persoane divorțate, e total greșit să-ți investești tot efortul și toată energia în copil. Nu! Nu mă înțelegeți greșit. Nu încurajez o educație spartană, sau ca și educația primită de copiii samurailor din Japonia feudalistă. Nu trebuie trimis copilul să supraviețuiască singur în sălbăticiune și să-și călească astfel nervii și spiritul, dar în același timp nici nu îi trebuie oferit totul pe tavă. Nu trebuie protejat în exces în același timp. Și el e o persoană ca oricare alta, asta însemnând că are nevoie de propria intimitate. Peste anumite încercări trebuie să treacă singur, fără să fie ținut de mână sau sfătuit, să nu mai vorbesc de comenzi impuse, pentru că atunci e clar unde se ajunge când incoștient un părinte devine mult prea sever și protector. În tot acest timp, părintele nu trebuie să-și concentreze tot efortul în copil, îndurând o căsnicie toxică doar de dragul acestuia, sau ca persoană divorțată să îndure singurătatea. Tu ca părinte pe tine trebuie să te pui pe primul loc, și pe urmă copilul. Știu că e radical ceea ce zic, și știu că vei sări cu vorbe de genul "eh ce ști tu! tu nu ai copil și nu ști cum e". Da, nu am copil de acord, dar nu uita că și fericirea ta contează. E nociv și toxic să renunți la tine, chiar dacă numai parțial o faci sau pentru o perioadă. Copilul va crește și după aceea va părăsi cuibul, încercând să-și facă propria viață. Și atunci ce vei face? Vei spune cât e de nedreaptă viața? Vei îndura singurătatea? O să cazi în depresie și te îndopi cu pastile? Oricum societatea din ziua de azi este una depresivă, o generație de xanaxați cum spunea cineva. Nu te poți neglija în totalitate, nu ai voie. Nu fă greșeala să te pui pe locul 2. Știu despre ce vorbesc aici, am văzut nenumărate exemple din astea încât să am curajul să scriu despre așa ceva. Meriți fericirea și tu, la fel de mult ca și copilul tău pentru care te zbați. Și zâmbetul tău poate fi la fel de frumos ca și al lui.

Trebuie să învățăm să fim fericiți fără pastile și droguri; să zâmbim cât mai natural; să iubim necondiționat, fără să avem așteptări; să ne putem iubi pe noi înșine mai întâi de toate, să ne putem accepta așa cum suntem, cu bune cu rele, doar astfel ne vor accepta și ceilalți; să ne alimentăm sănătos, evitând junk-food-ul și mâncărurile bogate în E-uri; și nu în ultimul rând să facem multă mișcare, căci fără mișcarea face totul, de aici pornește starea noastră de bine.

"Există două moduri de a-ţi trăi viaţa: ca şi cum nu ar exista miracole sau ca şi cum totul ar fi un miracol." - Albert Einstein

Cum văd eu lumea (1)

"În somn uiți drama vieții tale, uiți complicațiile și obsesiile, așa încît fiecare deșteptare este un început nou de viață, este o speranță nouă." - Emil Cioran

Fiecare apus este un sfârșit, iar fiecare răsărit un nou început. Pentru unii toată treaba asta e nesemnificativă, pentru puțini e ceva frumos și armonios, pentru alții e un non-sens, iar pentru marea majoritate, cei pierduți în rutină, e ceva ce trece cu vederea. E ciclul existențial al tuturor formelor de viață, dar noi, prea ocupați cu rutina și mult prea pierduți în iluziile noastre, suntem incapabili să observăm cea ce este frumos. Suntem ființe sociale dar parcă ceva totuși ne scapă, și oarecum ceva ne împiedică să devenim în totalitate cea ce ar trebui să fim. Adevărul e că nu știm să trăim în totalitate, nu reușim să savurăm clipa din toată splendoarea ei și pe lângă toate acestea încă ne mai credem și perfecți.

Trăim într-o lume în care superficialitatea e la putere. Falsitatea și ignoranța au înlocuit sinceritatea și bunătatea. Dar stați un pic! A existat oare cu adevărat bunătate în inimile oamenilor? Nu cred... Drept dovadă ne putem uita înapoi în trecut și istoria ne va arăta concret cine și ce suntem, și de ce suntem capabili. Înafară de faptul că nu respectăm natura și mediul înconjurător, suntem incapabili să ne respectăm chiar și propria specie. Nu ne respectăm nici măcar propriul corp și propria ființă. Alegem cu disperare drogurile, mâncarea nesănătoasă și obiceiurile nocive precum fumatul și consumul de alcool, toate acestea în exces, în loc să alegem un stil de viață sănătos și activ, atât fizic cât și mental. Suntem intoleranți, rasiști, homofobi, dornici de vărsare de sânge. Ne plac războaiele, ne place să radem tot, ne place să dăm cu bombe, și pe lângă toate acestea ne place să investim bani grei în așa ceva. Și ce e mai trist este faptul că mulți se îmbogățesc de pe urma războaielor. Deci cu alte cuvinte totul merge pe interes.

Trăim într-o lume în care banul este la putere. Totul, dar absolul totul, se învârte în jurul banului. Niște hârtii verzi sau de altă culoare aduc fericirea pentru cei mai mulți dintre semenii noștri. Adevărul trist este faptul că fără bani nu putem trăi în ziua de azi, dar în același timp banii nu aduc fericirea. Cu cât ai mai mult cu atât îți dorești mai mult. Bogatul niciodată n-o să vadă fundul sacului și niciodată n-o să știe ce înseamnă îndestularea. Suntem modelați în așa fel încât să nu fim mulțumiți niciodată. Dar dacă totuși reușim să trecem de aceste standarde și să ne ridicăm peste ele atunci devenim ființe superioare în cel mai profund sens al cuvântului.

Trăim într-o lume în care sentimentele sincere prea puțin sunt apreciate, sau aproape deloc. Din păcate sinceritatea în ziua de azi s-a înlocuit cu materialismul, siguranța, statutul social, averea și nu în ultimul rând interesul. Aproape jumătate dintre căsnicii se destramă, sau dacă nu atunci după un timp apare așa numitul fenomen de plafonare și obișnuință, având ca bonusuri certurile, înșelatul și neînțelegerile.

Pur și simplu asta este lumea în care trăim... umbra unui vis de altă dată, cenușa unei speranțe arse de mult. Dar cu toate acestea încă mai există oameni care știu să trăiască în totalitate. Încă mai există oameni optimiști care văd lumea în culori și nu în alb și negru.
Acest articol va avea o continuare.

Tehnici de autoapărare pentru femei

"Omul civilizat şi-a pierdut aproape toate formele naturale de autoapărare. Când e în pericol, singurul său reflex e să sune la 112." - Valeriu Butulescu

Trăim într-o societate în care femeile sunt expuse unor tentative de atac în fiecare zi. Începând de la mici conflicte de familie și până la tragedii de zile mari nu e decât un pas. Până și în școli nu mai e o noutate să auzim despre bătăi între fete. Să nu mai vorbim despre jafuri și tâlhării. Am decis să scriu acest articol cu scopul de a promova câteva tehnici simple de autoapărare pentru femei. Tehnicile prezentate sunt relativ simple dar în același timp eficiente. Din păcate încă nu au dispărut vechile ideologii cum că bărbatul ar fi superior femeii, și din cauza asta în multe familii se practică "legea pumnului", ultimul cuvânt fiind al bărbatului. De multe ori din cauza geloziei și al altor probleme se ajunge la violență; și cine are cel mai mult de suferit în asemenea cazuri? Normal că femeia. O femeie atacată pe stradă, bineînțeles că în ochii multora ea e de vină că a atras atenția agresorului din cauza ținutei. În fine, nu vreau să intru în alte subiecte, ideea e că o femeie ar trebui să aibe minimum de cunoștințe în domeniul autoapărării. Iată deci care sunt tehnicile care consider eu că ar fi de folos tuturor femeilor aflate în situație de pericol:

1. Aceasta este probabil cea mai eficientă modalitate de apărare împotriva unui bărbat agresiv: lovitura aplicată între picioare, în zona sensibilă cu alte cuvinte. Trebuie așteptat doar momentul potrivit ca lovitura să se aplice. Nu contează că se lovește cu pumnul, cu piciorul sau cu genunchiul, important este să se atingă ținta.

2. Tehnica din imaginea de mai jos este o modalitate de fentare. Atunci când vă pregătiți să loviți agresorul cu pumnul, acesta observând că vă pregătiți pentru atac va încerca să vă oprească. Atunci e momentul să-l loviți cu capul în gura, nas, sau frunte, pentru că nu se va aștepta la așa ceva.

3. În imaginea de mai jos puteți observa cum bărbatul atacă din spate, încercând să prindă femeia în așa fel încât aceasta să nu se mai poată mișca. Dar cu toate acestea există o modalitate de ieșire dintr-o astfel de situație. După cum puteți observa în imagine, dacă faceți o aplecare bruscă aveți șanse să ajungeți la piciorul agresorului. Mai departe tot ce aveți de făcut e să vă lăsați ridicate de către agresor în poziția inițială. Ce se va întâmpla? Agresorul va cădea pe spate, din cauza că i-ați prins piciorul. După aceea, cu el la pământ, e decizia voastră cum îi aplicați următoarea lovitură.

4. O altă modalitate de apărare este strategia de a lovi simultan în două puncte. În imaginea de mai jos puteți observa cum femeia lovește atât la față cât și cu genunchiul în zona sensibilă.

5. Iată o modalitate ușoară de eliberare dintr-o priză la nivelul încheieturii mâinii. Tot ce e de făcut e o rotație a mâinii în sensul acelor de ceasornic, după care aveți posibilitatea să-l apucați de mână pe adversar.

În imaginile de mai jos sunt prezentate două exemple de simulare a unei situații de atac. Observați în imagini felul în care femeia se apără, simplu și eficient.

Sper să vă fie de folos aceste tehnici doamnelor și domnișoarelor, dar cel mai mult sper să nu fie nevoie să aplicați așa ceva și să nu se ajungă la cazuri de violență. Am decis totuși să distribui și un videoclip motivațional în care puteți urmări o femeie, practicantă de arte marțiale, cum se poate apăra la nevoie.

Poemul luptătorului de Kung Fu

Următoarele rânduri de mai jos au fost scrise de marele maestru Miao Xing în 1923. Maestrul Miao Xing a fost un călugăr la mănăstirea Shaolin, iar în timpul vieții a fost supranumit "Maestrul de aur". Iată deci cum sună poemul luptătorului de kung fu, un text scurt, dar profund și plin de însemnătate, exprimând chintesența stilului Shaolin:


Miscă-ți capul precum valurile mării,
Iar mâinile cu iuțeala cometei;
Corpul este flexibil precum o salcie,
Picioarele imită pașii unui bețiv,
Orice mișcare pornește din interior
Și are o frumusețe precisă:
Este tare ca oțelul, dar totuși nu este oțel;
Este realitate, și în același timp, iluzie.
Dacă metoda este exersată zilnic, îți devine proprie,
Dacă ajunge la maturitate, atunci se transformă în spirit
Și devine a doua ta natură.

Spiritul războinicului

"Războinicii îşi păstrează întotdeuna strălucirea privirii. Nu sunt întotdeauna siguri de ceea ce fac, de multe ori au parte de nopţi albe, crezând că vieţile lor nu au sens. Tocmai de aceea sunt războinici, pentru că greşesc, pentru că se întreabă, pentru că neîncetat caută o raţiune." - Paulo Coelho

Cei care reușesc să-i învingă pe ceilalți sunt puternici, dar cei care reușesc să își învingă propria natură sau propria ființă sunt foarte puternici. Adevărata putere mereu din interior vine, la fel ca orice formă de stare-sentiment-trăire ce duce spre fericire sau iluminare. Nici un adversar nu este mai puternic decât ești tu. Nimeni nu te poate doborî cu adevărat. Nimeni nu îți poate rezista în luptă mai mult decât îi permiți tu. Adevărul e că tu ești cel mai mare dușman de-al tău. Tu ești cel care trebuie să se învingă pe el însuși. E ceea mai grea bătălie ce o poți purta: lupta cu tine însuți. E genul de conflict care se rezumă la totul sau nimic.

Ca să-ți poți învinge dușmanii, mai întâi de toate, trebuie să fii capabil să te învingi pe tine însuți. Trebuie să îți poți controla pornirile, sentimentele și dorințele. Trebuie să înțelegi că totul în această viață se rezumă strict numai la tine. Rămâi puternic în cazul în care simți seducția femeilor, nu te arunca precum un câine nervos, condus de frustrări, și nici precum un adolescent idiot îndrăgostit până peste cap; te vei răni singur, și chiar nu se merită. Dragostea orbește, cum se zice în popor, iar tu nu o să faci altceva decât să-ți pierzi orice formă de judecată și rațiune. Ferește-te de toate acele influențe care te pot atrage în capcane sentimentaliste din care apoi tot tu vei ieși învins și cu capul la pământ. Controlează instinctele sexuale, nu da drum liber desfrâului dar nu practica nici abstinența. Amintește-ți de principiul căii de mijloc, al echilibrului din orice domeniu. Echilibrul este soluția în orice astfel de problemă. O femeie îți poate face bine, dar îți poate face și rău. Îți poate da viața peste cap de nici nu-ți poți imagina așa ceva. Trebuie să rămâi calm în orice situație. Aceste noțiuni sunt valabile și în cazul femeilor, a luptătoarelor care pășesc pe această cale nobilă războinicilor. Și pentru ele bărbatul nepotrivit poate fii un obstacol în calea perfecționării.

Tu ești personajul principal în viața ta și nu altcineva. Tu ești pe primul loc și nu altcineva din jurul tău. Nu trebuie să duci sacrificii inutile în numele familiei tale, a strămoșilor tăi, nici măcar pentru copiii tăi. Nimeni nu merită cu adevărat jertfa ta, asta trebuie să înțelegi. Ești ceea mai strălucitoare ființă din viața ta, iar cel mai de preț lucru ce deții e viața ta, care e în mâinile tale. Tu decizi ce faci cu ea și cum ți-o modelezi. Zi de zi te iei la trântă cu viața, cu greutățile, cu tot felul de încercări, deci te poți considera un luptător, un războinic chiar. Viața asta uneori e luptă/război, altădată e armonie. Cum obișnuia cineva să-mi spună: urcușuri și coborâșuri. Asta este toată viața, un continuu conflict, atât cu cei din jur cât și cu tine însuți, totul depinde de intensitatea luptei și de intervalele dintre conflicte. Sunt pauze sau armistiții, mici înțelegeri, când totul merge bine și viața e roz cum s-ar zice, dar apoi totul se schimbă, întregul decor, tot acel roz se înnegrește și se naște un alt conflict, ori se continuă unul mai vechi. Asta trebuie să înțelegi: viața e o continuă luptă, și nicidecum armonie și împăcare. Pentru oamenii ca noi așa ceva nu există. Dacă începem să credem în așa ceva, nu facem altceva decât să ne dăm singuri filme în cap, iluzii temporare, falsități, iar când ne va lovi valul ne vom trezi la realitate, văzând totul ca pe o minciună. Asta va fii prima lovitură grea încasată din partea vieții.

Ca să-ți revi cu picioarele pe pământ, prietene, te sfătuiesc să-ți dai masca jos. Conștientizează falsitatea și iluzia din spatele lucrurilor și a fenomenelor. Conștientizează-ți propria respirație, propriile bătăi ale inimii, propriile trăiri, propria ființă și existență. Simte furia tigrului în brațele tale; simte puterea cum îți curge în mâini și cum se acumulează apoi în pumni. Observă cum încetul cu încetul devi capabil să spargi blocurile de piatră, dar nu cu forța musculară ci cu forța minții, puterea ascunsă a subconștientului, o putere aflată în adâncurile tale în stare latentă. Simte înțelepciunea dragonului din tine. Conștientizează cum poți întoarce spre favoarea ta orice acțiune despre care înainte spuneai că e contra ta. Aruncă naibii odată aceea mască a falsității ce purtai o viață întreagă. Sparge-o cu pumnii dacă e nevoie sau calcă cu picioarele peste ea. Distruge orice te-ar putea trage înapoi spre vechiul tău ideal. Distruge acele poduri care te-ar putea ajuta să traversezi înapoi spre acele ținuturi în care erai captiv în propriile iluzii. Eliberează-te de influența doctrinelor, a religiilor, a fundamentelor politice, a știrilor din mass-media, a tuturor formelor de propagandă și a tot ceea ce e nociv. Doar prin această eliberare poți ajunge la adevărata libertate, doar așa te poți redescoperii pe tine însuți. Asta e adevărata artă a războiului, adevărata cale a luptătorului. Doar așa poți face dreptate. Arma ta nu e sabia din teacă, ci cuvântul rostit. Armura ta impenetrabilă nu sunt fiarele de pe tine, măștile, lanțurile sau orice altceva ai deține, armura ta adevărata ce te protejează e personalitatea ta, ce o dezvolți în timp prin studiu și antrenament, autodisciplină și autoeducare. Sursa ta de energie va fi mintea ta ce îți devine aliat și nu dușman, asta în cazul în care reușești să-ți învinge ego-ul.
Asta este adevăratul spirit al războinicului. Învinge-te pe tine, cel de azi, ca să te poți renaște, transformându-te în ceva superior, din toate punctele de vedere, noul tu. Câștigă azi, ca mâine să fi învingător, peste tot, peste toți și toate, dar nu în ultimul rând peste tine însuți. Fii ceea mai bună versiune a ta, fă tot posibilul pentru asta.

"Calea este chiar sub picioarele tale." - Zicală chinezească

Povestea unui geniu nebun

"Și restul e doar tăcere..." - William Shakespeare

De o vreme încoace tot mă gândesc la ideea de geniu nebun. Fără să filozofez sau să cuget mult asupra subiectului, am decis ca pentru ultima oară să dezvălui și să public o mică parte din cartea mea la care lucrez de ceva timp, carte ce poartă titlul de Războinicul tăcut, câteva rânduri în care este vorba despre ideea de geniu nebun. Iată deci despre ce este vorba:

"Timpul trecea, trecea și trecea, iar în mine frământările nu întârziau să apară. Mă gândeam când la una când la alta, când la un episod când la un altul, când la diverse sentimente când la diverse trăiri. În toată această furtună de gânduri, totuși, la un moment dat, mi-am amintit de felul în care m-a numit odată un bun prieten, și anume: geniu nebun. Nimeni nu mă mai numise astfel până atunci. Nebun am mai fost numit, ciudat, retras, chiar și interesant, dar nicidecum geniu, sau geniu nebun. Am tot stat să meditez asupra noțiunii și să aflu unde pot să ajung; și iată ce am descoperit:
E posibil să fiu un geniu nebun. Poate chiar sunt. Dar e posibil să nu am dreptate și toată cugetarea aceasta să nu fie altceva decât vorbărie ieftină. Sincer, prea puțin îmi pasă, trebuie doar să spun ce am de spus și atât. Geniu sunt atunci când sunt calm, plin de inspirație și plin de pasiune. În această stare se nasc cele mai bune idei, cele mai bune lucruri și cam orice altceva ce ține de superioaritate. Cu toate că această stare rareori o ating, e ceva plăcut, ceva nobil, superior, mult deasupra a tot ceea ce se poate experimenta. E claritatea lunii pe cerul nopții, e limpezimea oglindirii apei fără de valuri, e existența pură. Dar să revenim la realitate, căci orice lucru bun are și un opozant mai puțin plăcut. În personajul de geniu, în adâncurile minții sale, trăiește și nebunul, acel demon frustrat și plin de ură care nu se liniștește până nu ucide geniul în totalitate. Dacă vreți să înțelegeți mai ușor ce vreau să spun să vedem tot acest peisaj precum lupta dintre bine și rău, dar toate petrecânduse în adâncul ființei. Nebunul nu se va calma până nu va pune stăpânire în totalitate pe ființa purtătoare. El mereu va încerca să atace folosind metode noi. Va face orice îi stă în putere doar ca să anihileze odată pentru totdeauna geniul. Doar așa își va găsi liniștea. Geniul, bineînțeles că nu se va lăsa. Va riposta și va contra, iar și iar, zi de zi, an după an. Astfel o să treacă mulți ani.
Când vor veni diverse zile importante, precum sărbători, Crăciun, Paște, zi de naștere, sau mai știu eu ce alte evenimente, războaiele se vor calma, de dragul evenimentelor. Geniul și nebunul se vor înțelege să facă un armistițiu temporar. Tunurile n-o să mai tragă o vreme, săbiile nu vor mai tăia, iar gloanțele nu vor mai nimeri țintele. Vorbind din propria mea experiență, în pragul acestor evenimente, când armistițiul se instaura și domnea pacea, eram cu totul alt om. Ieșeam, socializam, vorbeam cu oamenii, chiar și zâmbeam, lucruri ce nu fac eu oricând, aproape niciodată. Trăind în această stare, orice om de pe planetă mă percepea ca pe ceea mai minunată ființă, neștiind nimeni că în spatele aparențelor banale locuiește sufletul unui om retras, înstrăinat de lume, singuratic și chinuit, devastat de atâta luptă; devastat de lupta cu el însuși, cu propria persoană. Aproape orice zâmbet e umbra unei fețe mult prea serioase și întristate, iar orice acțiune care ar avea ca efect nașterea luminii nu e altceva decât reacțiunea întunericului aflat în mine, întuneric în care locuiesc deja de atâția ani.
Cam așa e când ești un geniu nebun. Nu dormi cu nopțile, căci aproape toată noaptea e rezervată gândurilor și însuși blestematului proces de gândire. Ziua următoare te trezești de dimineață, neștiind de ce ești așa de obosit. Îți petreci ziua cu fel de fel de activități, plăcute sau nu, mai mult sau mai puțin importante, rupt de oboseală bineînțeles, așteptând ziua în care te vei odihni în sfârșit. Dar la un moment dat devi conștient de faptul că aceea zi nu va veni în grabă, sau poate că niciodată. Te împaci cu ideea că astfel trebuie să-ți duci traiul și mergi înainte, contra curentului și neînțeles de aproape nimeni. Seara nu mai are rost să o aștepți căci ști deja cum va fii.
După cum spuneam, asta e soarta geniului nebun. Orice mare operă de artă se naște din suferință și nu din fericire. Și toate marile opere de artă sunt creațiile unor genii nebuni, oameni care în viața lor prea puțin au gustat din fructul fericirii, trăind în mizeria suferinței.
Cu nebunul la putere, în adâncurile ființei mele, nu am făcut nici un lucru bun. Am lovit tot ce mișca în jurul meu. Am reproșat, am atacat, am comentat, am arătat cu degetul, pe urmă tot eu am bătut pe obraz cu degetul. Am rănit oameni, atât oameni vinovați cât și nevinovați, neiertând pe nimeni, trebuie să recunosc asta. Am rănit oameni care chiar țineau la mine, oameni care au ajuns să vadă o sclipire de lumină aflată în întunericul din mine. Tot ce pot să fac e să regret și să mă distanțez de toți la care țin. Nu sunt făcut să trăiesc printre oameni. Sunt mult prea sălbatic pentru asta; sunt pe jumătate om și pe jumătate lup. Din cauza asta mi se spune lupul singuratic, cu toate că eu prefer pseudonimul de războinic tăcut.
Geniul din mine e războinicul tăcul, acel luptător curajos care nu vrea să facă rău nimănui, care urmează calea cea dreaptă, plin de compasiune făcând binele și tot ce e mai bun. Nebunul în schimb e lupul singuratic, aceea creatură venită din întunericul îndepărtat, făptură ce caută permanent să facă rău, dar nu celor din jur, ci mie însumi. Vrea să mă pedepsească, să mă facă să sufăr. Vrea să preieie controlul și să mă ruineze în totalitate.
Bătălia dintre geniu și nebun e lupta cu mine însumi; eu contra sinele meu. Când aceste bătălii au loc, adică aproape permanent, eu nu sunt eu; eu sunt atunci victima războiului dintre geniu și nebun. Când războinicul tăcut se luptă cu lupul singuratic eu sunt victima fără adăpost, aflat într-o continuă fugă, gonind cu disperare, fugind de mine însumi. Fugind și căutând permanent noi refugii, precum un om vinovat urmărit de poliție, stabilindu-și mereu noi locații cu identități diferite. Dar oare acest om vinovat ce va face când într-un final poliția îl va prinde? Căci orice fugar ajunge la un moment dat la epuizare. Eu oare ce o să fac când o să fiu ajuns din urmă de mine? Încotro o să o mai iau? Unde o să mă mai ascund? În ce o să mă mai refugiez? Depinde cine o să câștige lupta. Războinicul tăcut sau lupul singuratic. Geniul sau nebunul. Poate că se vor anihila reciproc, asta însemnând și moartea mea, sau poate că se vor fuziona, transformânduse într-o entitate mult mai periculoasă. În orice caz, o să fiu într-o zi ajuns din urmă, de propria mea ființă și persoană, de mine însumi, iar asta va însemna ori căderea mea definitivă ori ridicarea mea."

Spovedania vampirului scârbit de sânge

"Nimic nu sunt
și nimic nu voi fi.
Și nici nu vreau să fiu vreodată,
dar port cu mine toate visele lumii..." - Fernando Pessoa

Am decis să public o mică parte din cartea mea la care lucrez de ceva vreme și sper ca anul acesta să reușesc să o și termin. Cartea se va chema Războinicul tăcut și va fi un roman psihologic, filozofic, precum un film thriller cu niște idei foarte deep, despre un om înstrăinat de lume, cu niște idei și principii foarte neobișnuite pentru aceste vremuri. Această mică poveste ce am decis să public din carte am denumit orientativ "Spovedania vampirului scârbit de sânge" și este o scurtă poveste scrisă sub forma unei mini-parabole, poveste ce va fi înțeleasă și interpretată diferit de un cititor la altul. Iată deci cum sună acest fragment din carte:

"În aceea dimineață cumplită, din prima zi al noului an, căutam oarecum o comparație în mintea mea. Vroiam să mă compar cu ceva. Știam că lupul singuratic, sau războinicul tăcut, nu sunt altceva decât niște etichete, porecle, niște chestii nesemnificative. Nu dădeam doi bani pe aceste catalogări, cu toate că oarecum îmi plăceau cum sunau și una și alta. Vroiam să mă compar cu ceva real sau ireal, prea puțină importanță mai avea. Mi-am dat seama că acel ceva cu ce m-aș putea compara nu ar putea fi altceva decât o formă de viață hidoasă, respingătoare, dezgustătoare, ireală, dar și periculoasă și nocivă în același timp. O astfel de formă de viață nu putea să fie altceva decât vampirul. Această creatură mistică din folclor era aproape la fel de inexistentă ca și întreaga mea personalitate. Și iată cum aș putea să vorbesc despre mine dacă eram în pielea unui vampir și vedeam lumea prin ochii unui vampir:
“Ce ar putea să semnifice pentru mine răsăritul soarelui? Simplu: nimic! E echivalentul apusului. Corpul e lipsit de viață, așa că mi egal dacă soarele răsare sau apune; eu rămân tot același, un nemuritor blestemat, condamnat la viață; un vânător sătul să vâneze, un prădător sătul să mai caute prada, un vampir scârbit de sânge. Ce ar putea să fie mai paradoxal decât existența vampirului care nu consumă sânge? Eeee... iată că este și așa ceva. Eu sunt acela. De atâtea secole, sau poate chiar milenii, pur și simplu m-am scârbit. Nu mai pot găsi plăcerea în gustul sângelui. Și atunci ce rămâne de făcut? Am crezut că pot face schimbări la viața mea blestemată, damnată. Am crezut că pot ieși din întuneric și să trăiesc ca toți oamenii, la lumină. Am crezut că pot să fiu precum restul. Am crezut că pot gusta din plăcerea normalității. Dar m-am înșelat. M-am înșelat amarnic.
Nu sunt făcut să fiu ca alții, aceasta este purul adevăr. Am crezut că dacă alerg spre lumină, în brațele fericirii temporare și iluzorii, o să pot deveni cu totul altceva decât ceea ce sunt. Am crezut că dintr-o simplă lumânare o să mă transform în ceva la fel de luminos precum soarele. Falsele speranțe mi-au băgat mintea într-o ceață densă, într-un abis al euforiei intense și al trăirilor excitante desfrânate din propriile voințe. Totul scăpase de sub control. Vampirul – ființa nemuritoare, vânătorul însângerat, stafia ce bântuie în nopțile reci, a devenit altceva; a devenit clovnul idiot – hipnotizatul otrăvit cu propriile iluzii, nebunul încarcerat în propriul sanatoriu de boli mentale.
Îmi era scârbă de mine. Cum am putut deveni așa ceva? Cum am putut să cad pradă tentațiilor și ispitelor umane, eu, specia superioară omului, cum s-a putut întâmpla așa ceva? Cum am putut să-mi uit toate principiile, strămoșii, cultura, până și stilul de viață? Și toate astea pentru ce? M-am scârbit de gustul sângelui ca să mă obișnuiesc cu gustul amar al lichidelor consumate de oameni? Am încercat să devin uman. Am încercat să fiu ca și ei. Tot ceea ce vroiam era o viață așa zis normală, nu ceea ce trăiam eu. Eram sătul de nopțile reci și lungi, de zilele negre și obositoare. Mă scârbisem de propria ființă, de propria persoană. Tot ceea ce realizasem era egal cu zero în ochii mei. Nu era nimic de nici o valoare. Tot ce vroiam era să fiu fericit. Asta căutam doar: fericirea. Nimic altceva. Dar am uitat un lucru: un psihic instabil nu poate să ducă un trai fericit. Eu eram acel psihic instabil. În loc de fericire nu am găsit altceva în lumea oamenilor decât bucurii temporare, bucurii care pe urmă m-au împins direct în ghearele suferinței. Am fost nevoit să străbat cele mai nemiloase iaduri, desculț și fără apărare. O trebuit să învăț chiar și să plâng, eu cel fără de sentimente și fără suflet. Inima de piatră a învățat ce e cu adevărat suferința. Ziua arătam un zâmbet fals, iar noaptea plângeam de durere și chin. Ceea ce mă durea nu era trupul, căci fizic eram mort de mult, căci eram vampir. Mă durea ceea ce până atunci credeam că nu am: sufletul.
Atunci am devenit conștient de tot. Nu sunt făcut să fiu fericit. Nu sunt făcut să fiu iubit, nici să iubesc. Orice bătălie aș purta pe tărâmul oamenilor, mereu aș ieși înfrânt în lumea sentimentelor; căci la cât sunt de puternic fizic, la exterior, călit în urma anilor de antrenament, în interiorul meu sunt doar un copil naiv, plin de sentimente și de emoții trăite la intensitate maximă. Și toate astea nu sunt altceva decât echivalentul unui glonț de argint într-un pistol îndreptat asupra mea, cu propria mână. Sunt propriul meu dușman. Ca să mă vindec de această boală emoțională trebuie să rup legătura cu oamenii, trebuie să mă însingurez și mai mult. Nu mai e nevoie să consum sânge, deci nu mai trebuie să gust din trupurile lor. Tot ceea ce trebuie să fac este să îi evit.
Sunt o ființă negativistă, o creatură a nopții, un vampir, născut în întuneric, educat și crescut de însuși marele întuneric absolut. Nu am ce căuta la lumină. Locul meu nu e la lumină, nu trebuie să strălucesc și nu trebuiesc nici să oglindesc lumina altora. Pur și simplu nu sunt făcut pentru asta. Nu trebuia să părăsesc lumea întunecată în care mă aflam. Nu trebuia, dar nu e timp de regrete; tot ceea ce am trăit e o bună experiență și o bună învățătură de minte, să nu mai cad în capcana ispitelor și a dorințelor, să nu mai încerc să devin ceea ce nu pot să fiu niciodată. Acele câteva clipe unice de fericire temporară rămân cele mai plăcute amintiri din viața mea blestemată și condamnată la nesfârșita suferință a existenței. Le voi păstra în arhiva minții mele ca pe cele mai valoroase bijuterii. Mă doare că trebuie să spun asta, dar nu pot să fiu uman, nu pot să duc aceeași existență ca restul oamenilor. Sunt doar unul din mulțime, dar unul foarte diferit și pe o lungime de undă total diferită de restul lumii. Nimeni nu mă poate înțelege și cu asta trebuie să mă împac. Mereu o să fiu batjocorit, scuipat și huiduit. O să fiu respins atât de femei cât și de societate. Asta mi-e soarta. Sunt predestinat să fiu ceea ce sunt și cu asta trebuie să învăț să mă obișnuiesc. Nu pot să capitulez, nu-mi pot apleca capul în fața minciunii și a prefăcătoriei, acceptarea și renunțarea rămânând doar opțiunile finale, în cazul în care celelalte variante de opțiune s-au epuizat.
Și cu toate acestea trebuie să îmi văd de drumul meu, să las la o parte femeile și tentațiile, să las în urmă lumea oamenilor, să rămână totul istorie în trecut și atât. Sunt vampir și locul meu e în umbră, în întuneric, nu la lumină, nu în brațele cuiva, căci totul e iluzoriu și trecător. “Acasă” nu este un loc și nu este nici un sentiment, dar nu este nici o persoană și nici o reacție pornită din cauza unei persoane. Mulți ani la rând am crezut în tot felul de minciuni hrănite de sentimentalisme ieftine. Și iată concluzia: nu mai cred în nimic.
Sunt doar un vampir bătrân, singuratic și obosit; dar cu toate acestea simt nevoia să vă zic că totuși nu am nevoie de nimeni și de nimic.”
Cam astea au fost gândurile mele în cazul în care m-aș fi comparat cu o creatură precum vampirul. Toată această poveste bizară s-a derulat în mintea mea în câteva fracțiuni de secunde și cred că era ceea mai bună comparație cu stările sufletești ce le aveam în acele momente. Era spovedania perfectă, chiar și pentru o creatură infernală precum vampirul."