Nonconformismul - Curajul de a nu fi pe placul lumii

"Ce-ţi pasă dacă ceilalţi te iau drept ţicnit?! E bine să te simţi ţicnit, nonconformist şi plin de viaţă." - Colin Turner

Majoritatea oamenilor consideră că cei care gândesc diferit sunt niște ciudați. În loc de ciudat putem folosi și cuvinte precum eretic, rebel sau extravagant. Dar dintre toate, cel mai perfect cuvânt care ar putea descrie subiectul articolului este acela de nonconformist. Un cuvânt lung și greu de digerat de către unii. Nonconformistul, așa cum spune și numele, este acela care nu se conformează. E ca un fel de rebel, care refuză mentalitatea de turmă, acceptând în schimb să trăiască conform propriei sale viziuni. Mai are rost să recunosc sau nu? Sunt un nonconformist!
Se spune că trăim în epoca democrației (sau mai bine zis în capitalismul deghizat în democrație, lupul deghizat în oaie) așa că avem dreptul de a alege cine și ce să fim. În aceste vremuri, și nu numai, putem fi ceea ce vrea sistemul sau ceea ce ne dorim noi. Pot să fiu un roboțel, sclav modern pe plantațiile corporațiilor, sau pot să fiu un om liber. Uneori putem alege, alteori nu prea. Ideea e că oriunde ești și orice ai face, toate acestea pot fi doar așa de dragul de a te afla în treabă, dar în interiorul tău adevărata ta natură mereu va fi prezentă. Nimeni nu-ți poate șterge din minte ceea ce ești. Asta este ceea ce unii nu pot pricepe.
În zilele noastre e la modă să facem toate porcăriile ce face majoritatea mediocră. Trebuie să purtăm hainele care sunt la modă. Trebuie să avem neaparat un job, căci altfel ești un nimeni în drum și plin de praf. Trebuie să ai mașină, sau măcar permis de conducere. Trebuie să ai pagină de facebook, căci altfel nu exiști. Trebuie, trebuie și trebuie. Toate acestea doar așa de dragul modei și al obiceiurilor moderne. Să nu cumva să încerci să încalci aceste lucruri sfinte din zilele noastre, că atunci repede apare pe tine eticheta de ciudat. Termenul de nonconformist nici măcar nu există în limbajul imbecililor care știu doar replicile de pe facebook.
Am uitat să specific faptul că în acest articol când vorbesc despre nonconformism mă refer strict la semnificația filozofică al termenului. Nu includ în nonconformism dereglații care promovează mișcări precum LGBT, sau progresiștii care calcă în picioare orice valoare doar de dragul viitorului globalist în care ei văd farmecul. După părerea mea, nonconformist este acela care are curajul să iasă din turmă, fără teama de consecințe. Mă refer strict la gândire. De exemplu, nu sunt de acord cu planificarea sistemului conform căreia trebuie să muncim 8 ore. Mi se pare nedrept faptul că trebuie să îmi petrec toată viața făcând ceva ce nu-mi place și care nici nu mă interesează, doar de aia că așa vor alții. 5 sau 6 ore ar fi mai mult decât suficient. Nu dau doi bani pe carieră și succes, și pe restul ideilor moderne promovate cu atâta entuziasm. Libertatea personală și liniștea sufletească sunt cele mai importante. Dacă ai curajul să afirmi asta în mod public atunci ești un nonconformist.
Nonconformismul este curajul de a spune tot ce ai pe suflet. Este curajul de a nu fi pe placul celorlalți. De exemplu toți ăștia moderni, cu faima și succesul lor cu tot, au curajul să recunoască cum se luptă cu stările invazive și întunecate precum depresia sau insomnia? Eu am curajul să recunosc. Și mai am curajul să recunosc și faptul că sunt un nefericit depresiv și ratat. Dar ei oare au curajul să-și recunoască nefericirea? Sau măcar sunt conștienți de ea?
Nonconformismul nu e despre revoltă sau instigare la ceva rău. E pur și simplu recunoașterea unor idei cu care majoritatea nu ar fi de acord. Mulți acceptă toate obiceiurile moderne doar ca să nu fie priviți ca niște demodați sau țărani. Asta este cea mai pură formă de ipocrizie. Poți să îi minți pe cei din jurul tău, dar nu și pe tine. După cum spuneam, a fi un nonconformist nu înseamnă a fi un rebel obraznic, lipsit de orice moralitate și scrupule. Nu! Din contra. Înseamnă exprimarea concretă a valorilor în care crezi, indiferent ce zic alții sau ce etichetă ți-ar pune, dar în același timp respectând și opinia celorlalți. Cei care au avut o gândire diferită au fost mai tot timpul cei care au schimbat lumea.

Omul din spatele măștii

"Numai de unul singur ai de ce să te temi: de tine însuţi când te priveşti în faţă." - Nicolae Iorga

Mă consider un mare observator al mediului din jurul meu. Sunt precum un prădător pasiv care doar privește și studiază atent, fără să atace însă. Ceea ce am observat de-a lungul carierei mele de observator-privitor, este acela că în jurul nostru se manifestă o imensitate de falsitate. E prea multă prefăcătorie cu alte cuvinte. E un fel de teatru ca să spun astfel. Fiecare joacă rolul unui actor stupid, fie de voie bună, fie împins de soartă. De cele mai multe ori, forțați de împrejurimi, ajungem să fim actorii unui teatru ieftin. Acest teatru ieftin este viața, existența.
După cum spuneam, îmbrăcăm costumele unor actori și ne prefacem că totul merge perfect, doar de dragul aparențelor. Mimăm fericirea și cam tot ce ține de așa-zisa viață bună. Nu mi rușine să recunosc că sunt și eu unul dintre somnambulii care mint atunci când strigă cu vitejie faptul că ei nu dorm. Și eu sunt o astfel de ființă pierdută. Toată viața asta mi se pare atât de lipsită de sens și de farmec încât am ajuns de voie bună să accept o minciună sau o iluzie, doar ca să pot supraviețui. E ca un scut împotriva realității, o umbrelă contra unei ploi infinite de durere. E masca pe care o port zi de zi. În fiecare dimineață mi-o pun pe față, iar seara o dau jos.
Această mască mă ajută să îmi ascund tot ce mă doare, sau tot ceea ce nu vreau ca alții să știe sau să observe. De cele mai multe ori în spatele unui zâmbet plăcut (sau prefăcut mai degrabă) se ascunde o suferință teribilă și un chin de nesuportat. Dar cu toate acestea e bine ca lumea să nu știe. Ce noroc că s-au inventat astfel de măști care să ascundă cam tot ce doare.
Și oricât de mult ai dormi, nici măcar o zi întreagă de somn nu te poate odihni așa cum trebuie atunci când sufletul e cel obosit. Am ajuns ca fiecare gest de-al meu, până și cel mai nesemnificativ, să fie doar de dragul aparențelor. Totul e teatru, iar eu am învățat să-mi joc rolul atât de minunat.
Nu vorbim cu toții aceeași limbă, dar durerea o percepem la fel. Nimic nu doare mai tare pe lumea asta decât însuși durerea în sine. Și cu toate că pentru mine viața e un chin, tot nu pot să renunț la ea. Până și cea mai mare mizerie își are frumusețea ei.
E o naivitate stupidă să credem că într-o zi totul va fi bine. Nu are ce să fie bine sau să se termine cu bine atunci când totul merge rău. După o tinerețe pierdută și o viață de adult distrusă te mai poți aștepta la o bătrânețe fericită? Eventual la senilitatea absolută. Și cu toate că sunt conștient de faptul că de ceva timp tot mai în jos alunec, am ajuns oarecum să savurez acest picaj. Așa de bine am învățat să mă prefac încât până și atunci când sufăr parcă o fac din plăcere. Asta înseamnă să porți blestemata aia de mască pentru foarte mult timp. Lipsa de comunicare naște adevărați monștri, indiferent că e vorba de comunicarea din familie sau din societate.
Tare aș vrea să pot vorbi doar de bine, dar din păcate nu se poate. Tot ce spun aici și acum e realitatea, așa cum o percep eu. Și ceea ce percep eu mi se pare absolut. Sunt convins că nu sunt absolut nimic în univers, dar simt că singura existență reală este a mea. Deși simt că pentru mine tragedia mea este cea mai mare tragedie din istorie - mai mare chiar decât prăbușirile de împărați, regi sau celebrități - totuși am sentimentul totalei mele nulități și insignifianțe. Sincer să fiu, chiar nu știu pentru ce trăiesc și de ce nu încetez să trăiesc. Probabil răspunsul este în iraționalitatea vieții, care menține viața fără motive.
Niciodată n-am plâns de față cu nimeni. Masca mereu m-a protejat. Am reușit să par stăpân mereu pe situație, cu toate că de cele mai multe ori în interior mă prăbușeam. Adevărul este că n-am plâns pentru că toate lacrimile mele s-au transformat în gânduri. Apoi gândurile au devenit rânduri. Rândurile au devenit articole. Și nu sunt oare toate aceste articole mai amare decât lacrimile?

Compunere despre descompunere

"În ciuda reputaţiei mele morbide, am într-adevăr inima unui copil mic; am păstrat-o într-un borcan, pe biroul meu." - Robert Bloch

Atâta timp cât eu exist lumea aceasta n-are nici un sens. Cum ar putea o ființă cu o infinitate de nefericire pe umeri să mai creadă într-un anume sens al vieții? Ce plăcere poate să găsească unul ca mine în această lume? De unde și până unde? Dacă universul a permis să apară un exemplar uman de tipul meu, aceasta înseamnă că tot ce e în jurul nostru nu e altceva decât o imensitate de imperfecțiune condamnată la o decădere iminentă. Cine mai crede că există un sens în toată această harababură ori visează cu ochii deschiși, ori este prost.
Bestialitatea vieții m-a lovit din plin, fără milă, mi-a tăiat aripile din plin zbor și mi-a furat toate bucuriile la care aveam tot dreptul. Tot ceea ce am iubit și am venerat cândva, azi nu e decât o ruină, condamnată degradării eterne. Sângele ce-mi curge prin vene e precum veninul de șarpe, efectul fiind ruginirea trupului din exterior. Dulce degradare. Se răspândește precum rugina, cuprinzând treptat toată ființa. Am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frământați, care sunt mult peste mediocritatea obișnuită din societate, sunt meniți prăbușirii. Există experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. Orice ai face după ele, simți cum nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ți-ai atins limitele, acele margini periculoase, ajungi în punctul în care gesturile zilnice și obișnuințele își pierd orice farmec. Dacă totuși trăiești, aceasta se datorează capacității de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creația este o salvare temporară din ghearele morții. La fel și arta.
Am ajuns în punctul acela morbid în care am devenit conștient de faptul că am nevoie de o iluzie conștientă pentru a putea supraviețui. Îmi fac umbrelă dintr-o minciună, doar de dragul de a supraviețui și de a face față tuturor presiunilor. Aceste iluzii pozitive sunt de-a dreptul deprimante, dar din păcate lucrurile stau atât de prost încât doar o iluzie sau o minciună mă mai poate salva. Cât de departe sunt toți și toate. Câte strigăte neauzite se înalță spre cer. Și totul degeaba...
Simt cum trebuie să mă dezintegrez din cauza a tot ce-mi oferă viața și perspectiva morții. Simt că mor de singurătate, de iubire, de disperare, de ură și de tot ce această lume îmi oferă sau îmi fură. Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă și orice experiență un nou prilej de tortură. Cine poate să precizeze că o oarecare persoană suferă mai mult decât mine sau că Isus Cristos a suferit mai mult decât noi toți? Gândiți-vă la toți acei nefericiți arși pe rug, la toți ciumații, victime ale războaielor. Adevărul este că pe nimeni nu-l poate mângâia în clipele de agonie gândul că toți sunt muritori, precum în suferință nimeni nu va găsi o consolare în suferința trecută sau prezentă a altora. Suferința este o stare de chin și singurătate interioară în care nimic din afară nu poate ajuta.
E ciudat că la o vârstă atât de tânără (33 de ani) nu sunt interesat deloc de viață, ci mai degrabă mă simt atras de tot ceea ce oamenii obișnuiți ar numi morbid sau deprimant. De ce trebuie să facem tot ceea ce facem? De ce avem nevoie de prieteni, familie, locuri de muncă și societate? De ce nu ne putem retrage în pustietate, trăind în liniște, fără să avem de-a face unii cu alții. Simt cum prind glas în mine toate acele vise neîmplinite, speranțe spulberate și gânduri de mult abandonate. Urlă în mine toate aceste senzații. Sunt o combinație de durere, regrete și frustrări, un om care s-a suit pe vârful muntelui interzis, descoperind că nu-i nimic acolo.
Între dedicare de sine și sacrificiu nu e mare diferență, dar de la acestea până la autodistrugere e doar un pas. Mă plimb adesea într-un cimitir al viselor, un loc unde toate speranțele pălesc. Și dacă nu vorbesc e datorită faptului că tăcerea este cel mai puternic strigăt. Glasul meu neauzit se poate observa prin umbra ce târăsc după mine. Trăind viața într-o astfel de manieră, putem vorbi mai degrabă despre supraviețuire. Alunecând de pe o zi pe alta, prăbușindu-mă în gol mereu, e o adevărată catastrofă, un adevărat test de rezistență. E supraviețuire pură sub cea mai concretă formă. Și cu toate acestea trebuie să îmbrățișez tot întunericul din jurul meu, acceptând inacceptabilul și simțindu-mă fericit în toată această nefericire.

Coșmarul

"Viaţa: un vis frumos pentru unii, un coşmar pentru alţii. Un vis din care ne trezim doar ca să murim." - Viorel Vintilă

Era o noapte târzie, cândva. Cu greu am reușit să adorm după o zi cu multe provocări. Am adormit, am simțit cum sunt cuprins de val și cum mă scufund treptat într-o stare de inexistență sau inconștiență temporară. Toate bune și frumoase până la un anumit punct. Deodată începe totul să o ieie razna. Apar visele. Nenorocitele de vise...
Se întâmplă în acest vis ciudat să fiu acasă, mai exact să ajung acasă. Nu știu de unde, probabil din ceva călătorie lungă, nu-mi dau seama exact. Casa unde locuiesc arată exact ca și pe vremea când eram copil. Chiar și eu am imaginea mea din copilărie, doar că mintea e de adult. În fața casei încă nu există trotuar betonat, gard vopsit cu lag, pomi ornamentali, asfalt pe drum, mașini în fața caselor din vecini, ș.a.m.d. Totul pare să fie cât mai simplu și cât mai plăcut, exact cum era odinioară cândva, prin anii 90' pe vremea când eram copil. Doamne, parcă aș fi făcut un salt în timp! Cât de minunată arată toată strada mea. Nu-mi vine să cred. Parcă mirosul copilăriei mele uitate prinde viață.
Stau cât stau și mă holb după care intru pe poartă. Curtea arată foarte frumos, o grădină mică cu flori în partea stângă foarte bine îngrijită, în față un nuc imens care ține umbră în toată curtea, două pisici care se odihnesc, un câine mare de lup care mă latră bucuros, și niște voci care se aud de prin apropiere. Totul, dar absolut totul, arată exact ca și pe vremea când eram copil. Doamne, cât de bine mă simt. Nu-mi vine să cred!
Curtea e proaspăt măturată, frunzele de nuc adunate într-o grămadă. Afară e o vreme minunată, cer albatru, soare, fără vânt, nici prea cald, dar nici rece. Cred că e primăvară dacă nu mă înșel. Oricum e o atmosferă cum nu am mai simțit în viața reală exact de pe vremea când eram copil. Apoi observ bucătăria, frumoasă, simplă și întreținută, exact cum arăta pe vremuri. Îmi fac curaj și intru. Înăuntru mă aștepta adevărata surpriză, cea mai mare bucurie de care în realitate nu am mai avut parte de când eram copil. Toată familia mea de altădată era prezentă. Bunicul, tata, bunica și mama. Cele 4 personalități care mi-ai marcat viața. Fiecare stă în jurul mesei, nerăbdători la cât au așteptat după mine. Masa e frumos aranjată, cu o față de masă cum era la noi pe vremea când eram copil, farfurii puse cu stil, iar din spate din bucătăria mică ieșea un miros plăcut de mâncare. Cu toții m-au îmbrățișat și m-au pupat, ca și cum aș fi lipsit de foarte multă vreme. Aveam impresia că de foarte multă vreme mă așteptau. Plângeam cu toții de bucurie.
Ce mai vis... Așa ceva. Nu-mi vine să realizez ce mi se întâmplă. Probabil am murit și am ajuns în rai după multele zile de suferință îndurate în mizeria de viață. Sunt fericit cu adevărat, cred că pentru prima dată în viața mea. Plâng de bucurie, atât eu cât și bunicii și părinții mei. Sunt atât de fericit să îi văd încât nu am cuvinte să exprim tot ceea ce simt. Realizez că tot ce contează de fapt în această existență e familia, oamenii care sunt lângă tine și cărora le pasă cu adevărat de tine. Toate bune și frumoase, chiar foarte frumoase, după care se întâmplă ceva neașteptat. Mă trezesc brusc în patul meu. E noapte, trecut de ora 12 cu mult și bine. Ce mi se întâmplă??? Nu înțeleg!! Eram cu familia mea acum o clipă. Unde m-ați dus? Ce mi-ați făcut? Unde sunt ei? Îi vreau înapoi!!! Îmi vreau familia înapoi!!!
În timp ce plâng ca un copil, încetul cu încetul încep să-mi revină amintirile. Îmi dau seama că mare parte din vechea mea familie s-a dus, nu mai este. Bunicul a murit încă pe vremea când eu aveam 5 ani. Tata a murit 23 de ani mai târziu. Bunica mea, grav bolnavă, e și ea cu un picior în groapă deja. Mama... și ea cu problemele ei. Iar eu... articolele mele spun totul. Ce mai vis și ce mai coșmar. Nu visul a fost un coșmar, ci trezirea la realitate. Realitatea în sine este un coșmar, un chin insuportabil, pentru foarte mulți, printre care mă număr și eu. Și când stau și mă gândesc că mai am jumătate de viață în față. Mă întreb oare e o pedeapsă sau consolare?
Zilele trec, parcă fără niciun fel de rost. Cad filele din calendar pe zi ce trece, în timp ce decorul devine din ce în ce mai gri. Numărul firelor albe și al ridurilor începe să crească. În același timp numărul gândurilor chinuitoare se dublează, se triplează, tot mai mult și tot mai tare de pe o zi pe alta. Asta este adevăratul coșmar, să mori puțin câte puțin în fiecare zi. Să visezi că te fugăresc monștrii după care te omoară, e un lux de care în viața reală nu putem avea parte. Iar un vis ca și cel povestit de mine e precum o cană de apă rece după zile întregi de călătorie prin deșert, o binecuvântare divină deci.
Pentru cei mai mulți oameni, realitatea a fost, este și va fi un coșmar, în adevăratul sens al cuvântului. Visele în care îți poți vedea persoana sau persoanele dragi de mult dispărute, să te simți bine, sau să ai parte de ceea ce în realitate niciodată nu vei avea, toate aceste sunt niște daruri bine meritate pentru toți cei care suferă. Doar simplul fapt că stai să te gândești pentru câteva clipe la visul avut în noaptea precedentă te eliberează temporar de chinul insuportabil al existenței. Te întreb pe tine cititorule, oare care este un coșmar mai mare, faptul că ai visat urât sau că înduri realitatea cu gândul că nu vei mai avea niciodată parte de tot ceea ce era frumos cândva? Ce este coșmarul deci? Ceva ce înduri noaptea cu ochii închiși pentru câteva clipe sau ceea ce înduri zi de zi o viață întreagă?

Depresia - boala mileniului trei

"Duminica este pentru cei bătrâni şi obosiţi, pentru căsătoriţi, pentru îndrăgostiţii fericiţi. Cei solitari sunt vinovaţi de starea lor şi duminica este pedeapsa pentru cei vinovaţi. În ziua aceasta lungă este tot atâta loc pentru dragoste, odihnă, bucurie, cât şi suferinţă sau celebrarea suferinţei." - Anka Kowalska

Dacă în urmă cu 20 de ani cineva m-ar fi întrebat cum o să mă simt dacă o să am calculator performant, internet de mare viteză, telefon inteligent și orice altă tehnologie modernă, bineînțeles că aș fi răspuns că voi fi cel mai fericit. Astăzi, cu toate că am parte de toate cele enumerate tot nu mă simt fericit și împlinit. La fel ca mine sunt mulți. În aceste zile în care tehnologia evoluează cu o rapiditate ieșită din comun, oamenii se simt din ce în ce mai înstrăinați și singuri. Degeaba avem parte de tot ceea ce visam în urmă cu 20-30 de ani căci ceva totuși lipsește, sau ceva a dispărut pe parcurs. Acest gol interior e precum o prăpastie în suflet. E ca un demon care stă la pândă și abia așteaptă să atace și să muște în carne vie. Acest demon se numește depresie.
Depresia este o tulburare mentală, caracterizată de tristeţe persistentă şi de pierderea interesului pentru activităţile de care te bucuri în mod normal, însoţite de o incapacitate de a desfăşura activităţi zilnice, timp de cel puţin două săptămâni. Persoanele care suferă de depresie au în mod normal câteva dintre următoarele caracteristici: lipsa energiei, o schimbare a apetitului, insomnie sau invers dorm foarte mult, anxietate, lipsa capacitaţii de concentrare, indecizie, nelinişte, sentimentul de a fi lipsit de valoare, vinovăţie sau lipsă de speranţă, uneori şi gânduri de auto-vătămare sau de sinucidere. Psihologii semnalează că depresia poate duce la suicid, iar un procent însemnat dintre cei un million de sinucigaşi, suferă de depresie. Totodată, specialiştii spun că boala se manifestă la nivelul corpului, a stării de spirit şi la nivel de gânduri şi nu reprezintă doar o tristeţe de moment prin care fiecare trecem. Nu este doar o tristeţe de moment, ea poate lua forme de la cele mascate, uşoare, cu perturbări afective de sezon, până la tulburări bipolare sau maniaco-depresive, culminând cu suicidul. Ea se produce la nivel de creier, prin funcţionarea anormală a componentelor creierului, care modulează starea de spirit, comportamentul şi gândurile. La fiecare gând, emoţie, chimia creierului secretă neurotransmiţătorul corespondent, iar în cazul depresiei, dopamina şi serotonina sunt deficitare.
Depresivul se simte fără forţă, în nesiguranţă, este neliniştit, are mişcări lente sau agitate, faciesul este plângăcios, îngrijorat, mimică rigidă, riduri de expresie pronunţate. Depresivul trăieşte sentimente de neputinţă, tristeţe, descurajare, abandon, singurătate, culpabilitate. Uneori nu mai are niciun sentiment, este gol. Este sensibil la variaţiile meteo, are apăsări de cap, dureri de stomac, tulburări digestive. Gândurile care apar în depresie sunt negative referitoare la aspectul fizic, la viitor. Îşi urăşte chipul, se simte fără valoare, îi este teamă de sărăcie, trăieşte insuficienţa, se simte păcătos. Are teamă de eşec, se sustrage de la responsabilităţi şi evită noul, viaţa reală.
Un alt aspect foarte puţin cunoscut este că depresia poate fi transferată genetic sau dobândită, iar cauzele depresiei sunt foarte variate. În spatele unei depresii se pot ascunde multe suferinţe, traume, insecurităţi. Viaţa trăită în nesiguranţă induce stări depresive. Șomajul pe termen lung, lipsa de ocupaţie, lipsa unei relaţii de cuplu armonioase, violenţele, abuzurile, pierderea unui părinte în copilărie, evenimentele stresante ce depăşesc 6 luni, apartenenţa la grupurile marginale, bolile grave, şocurile emoţionale, catastrofele, pericolele, sunt factori declanşatori ai depresiei. Apare mai frecvent la femei, dar este activă şi la bărbaţi. Bolile tiroidei, prin creşterea cortizolului, folosirea unor medicamente (antihipertensive, hormonale, contraceptive, energizante, antiinflamatoare, neuroleptice, citostatice etc), produc depresia.
Paradoxal, în vremurile în care există din ce în ce mai multe posibilităţi de comunicare, reţele online cu ajutorul cărora ne facem mii de prieteni, chiar în aceste vremuri, în viaţa reală, oamenii se simt din ce în ce mai singuri, construiesc relaţii armonioase din ce în ce mai greu, devin din ce în ce mai suspicioşi, iar timpul alocat propriei fiinţe, familiei, prietenilor, relaxării este din ce în ce mai redus. Cei mai sensibili şi mai predispuşi la fenomenul depresiei, spune psihologul, sunt femeile şi copiii. Rata divorţurilor este în creştere, tot mai mulţi copii sunt crescuţi de un singur părinte ori sunt abandonaţi, daţi spre adopţie. Depresia post-partum este trăită de 20 până la 30% de către femeile care nasc, aici incluzând şi femeile care au întreruperi de sarcină. Există un mare număr de copii care suferă de depresie de la vârsta preşcolară-şcolară. Întâlnim tot mai multe femei singure, iar multe dintre cele care sunt parte în cuplu, trăiesc singurătatea în doi, sunt diagnosticate cu depresie. Manifestarea dependenţei de alcool, de droguri, de jocuri de noroc, practicarea prostituţiei, promiscuitatea sexuală, în realitate, sunt echivalente depresive. Prognoza medicală ne spune că în următoarele decenii, mai mult de 45% dintre noi,vom suferi de depresie.
Depresia este una dintre cele mai răspândite boli ale mileniului trei, iar Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că peste 300 de milioane de oameni de toate vârstele au fost afectaţi în 2015, ceea ce înseamnă o creştere de 18% în zece ani, aproape 800.000 de persoane se sinucid anual din această cauză (ref. 2015). De asemenea, depresia a fost declarată a treia cauză de dizabilitate la nivel global în 2014, iar până în 2020, specialiştii consideră că va deveni principala cauză. Prognoza medicală ne spune că în următoarele decenii, mai mult de 45% dintre noi vom suferi de depresie.
Să nu uităm că și în lumea vedetelor au fost destule personalități care au murit din această cauză. Actori precum Chris Farley, Heath Ledger sau Robin Williams sunt doar câțiva dintre marii actori care au pierdut bătălia împotriva depresiei.
În ceea ce privește în cazul meu particular, depresia mereu a fost prezentă în familia mea. Nu există dubii cum că nu aș fi moștenit această tulburare mentală. Bunicul meu a fost un alcoolic care s-a sinucis, tatăl meu a fost un alcoolic cu probleme de depresie și alte afecțiuni. Bunicul și tatăl meu sunt doar două exemple directe din familia mea, dar au mai fost și alții, tot din categoria rudelor. La mine prima dată a început să apară prin adolescență, în anii de liceu, pe vremea când aveam probleme de familie și stres intens din cauza tatălui meu alcoolic. Intensitatea cu care am simțit și am perceput pe vremea respectivă depresia era moderată, suportabilă, mult mai ok decât în prezent. Dar ceea ce a declanșat adevărata depresie a fost momentul acela blestemat când m-am angajat la o multinațională. Era vara anului 2012. M-am angajat la o fabrică din orașul local, corporație multinațională în domeniul auto, loc de muncă pentru foarte mulți oameni din județ. Până să mă angajez am avut o viață cât de cât liberă, în sensul că aveam suficient timp pentru mine, puteam să fac ce vroiam și când vroiam. Dar după angajare totul s-a schimbat. Viața mea a devenit un dezastru. Am început să devin din ce în ce mai stresat și agitat. Bineînțeles că problemele de familie de acasă nu dispăruseră între timp, ci din contra și alea parcă s-au intensificat. Fiind legat de programul de lucru pe schimburi viața mea a luat o întorsătură dramatică. Începeam să devin din ce în ce mai obosit, stresat, nedormit, nemâncat. De cele mai multe ori dormeam doar câte 4 ore pe noapte, maxim 5, mai ales la schimbul de dimineață, când trezirea era la 4:30 dimineața. Ce viață mizerabilă era. Și să nu mai vorbesc despre condițiile de lucru, presiunea exercitată asupra noastră, stresul și efortul intens, timpul pierdut cu naveta, salariul mult prea prost în comparație cu efortul depus. Și cu toate acestea am rezistat 8 ani în acel loc bătut de soartă.
În tot acest timp mi s-au accentuat și stările de anxietate. Am început să am tot mai des atacuri de panică, în special duminică seara înainte de schimbul de dimineață. Și iată așa au trecut mulți ani, ani în care aș fi putut face altceva dar n-am făcut... Depresia și anxietatea te limitează, te dezumanizează complet, mai ales dacă aceste stări se întind pe durata mai multor ani. Tot din cauza problemelor de familie am ajuns oarecum să nu mai văd niciun fel de scăpare din ghearele unei sorți mizerabile. Toate acestea nu au făcut altceva decât să-mi întărească depresia în toți acești ani, iar greșeala mea a fost faptul că în tot acest timp am ținut ascunse în mine toate aceste gânduri și stări. Îmi era rușine să le spun cuiva, din teama de a nu fi înțeles greșit sau perceput ca un om slab. Nici acum nu pot spune că discut aceste probleme, dar faptul că am ales să scriu despre ele e o oarecare formă de ușurare sau de eliberare, cel puțin pentru moment.
Principala formă de tratament pentru depresie reprezintă medicamentele antidepresive. Cele mai cunoscute sunt xanax, prozac, valium, celexa, etc. Personal, nu am folosit încă niciuna dintre cele enumerate deoarece se eliberează doar pe bază de rețetă, prescrise de un psiholog sau psihiatru. Probabil pe viitor voi apela și eu la un psiholog, pentru rețetă bineînțeles. Ceea ce am folosit eu până în prezent sunt pastilele de sunătoare, 5HTP, extraveral și diverse alte calmante pe baze de plante. Toate au fost ca apa de ploaie, inutile.
De multă vreme am plănuit să scriu acest articol despre depresie, dar parcă totuși ceva nu merge cum trebuie. Când vreau să vorbesc despre adevărata durere sufletească nu reușesc, dar cu toate acestea mirosul de suferință este prezent în toate articolele mele din ultima perioadă. Cu alte cuvinte, indiferent cum a ieșit acest articol, chiar nu contează, deoarece depresia se poate observa în majoritatea articolelor mele, indiferent că vorbesc în mod direct sau nu despre asta. Marea problemă a depresiei este faptul că aceasta nu se vindecă, mai ales dacă se întinde pe perioade lungi. Se poate cumva ține sub o oarecare formă de control, cu medicamente, dar mult nu va ține nici asta. E ca și cum ai hrăni tigrul cu bucăți de carne ca să nu te mănânce pe tine, dar până la urmă carnea se va găta și atunci vine rândul tău. Cam așa este și când se gată medicamentele, sau în cazul în care organismul s-a obișnuit cu ele și nu-și mai fac efectul de altă dată. Schimbările mult prea rapide din zilele noastre, stresul în exces, problemele de familie, lipsa banilor, diverse traume, sistemul corupt de conducere capitalist care exploatează atât de eficient oamenii, toate acestea nu fac altceva decât să crească nesiguranța în populație, creând astfel stările de depresie și anxietate. Nu trebuie să ne mirăm că aceste tulburări mentale câștigă tot mai mult teren, iar până la urmă vor câștiga și bătălia. Dar dintre toate, cea mai mare problemă este faptul că cei imuni la așa ceva, care niciodată n-au avut de a face cu depresia, pur și simplu nu îi pot înțelege pe depresivi. E cel mai ușor să dai sfaturi unui depresiv, sau să vorbești cu el în ultimul hal. Oamenii veseli nu pot înțelege tristețea, iar fericiții nu pot înțelege nefericirea. Și cu toate acestea bătălia pentru supraviețuire trebuie să continue. Căci asta este, pe bună dreptate, supraviețuire, orice zi din viața unui om cu probleme de depresie. Nu există nici zi și nici noapte. Toată viața e alb-negru, sau gri. Toate zilele sunt ciudate, doar că unele sunt mai ciudate decât altele.

Ghinionul de a exista

"Durerea care înăbuşă altă durere e ca un leac." - Publilius Syrus

Oare cum s-ar putea descrie printr-un singur cuvânt existența? Care ar putea să fie acel cuvânt? Suferință. Existența este suferință. A exista înseamnă a suferi. Oricine care zice altceva probabil că nu a simțit încă ghearele nemiloase ale existenței. A exista și a fi viu nu e nicidecum un miracol, ci un ghinion.
Știința modernă afirmă oarecum într-un mod indirect faptul că formele de viață apar accidental. Adică noi oamenii suntem o combinație de reacții chimice plus norocul locului și al momentului potrivit. Evoluția și selecția naturală ne-au modelat conform legilor naturii și cu asta basta. V-ați întrebat vreodată că de ce nu suntem contactați de alte forme de viață avansate, din planul extraterestru? Și aici aș putea da exemplu una dintre teoriile civilizațiilor. Se spune că nu am fost contactați de extratereștri deoarece aceștia datorită tehnologiei avansate s-au autodistrus. Cred că asta este soarta oricărei forme de viață, care ajunge la nivel de specie, după care conform selecției naturale și ale legilor universale la gradul de civilizație. Fiecare civilizație teoretic ar trebui să dețină tehnologie avansată, după care din cauza lăcomiei și al prostiei sau al incompetenței, totul se distruge. Autodistrugerea este soarta oricărei civilizații. Putem vedea ce se întâmplă pe Terra în prezent. Și asta e doar începutul sfârșitului.
După cum am afirmat, existența nu e nici pe departe un miracol sau vreo mare minune, ci mai degrabă o greșeală a naturii, o eroare în sistem, un blestem, un ghinion. Acest lucru este valabil atât la nivel de specie sau civilizație, cât și la nivel de individ sau ființă. Putem observa cum totul din jur se rezumă în mare parte doar la suferință. Începând din clipa în care ne-am născut și până la ultima clipă de viață, totul dar absolut totul este doar un chin inutil și o suferință fără de margini. Partea cea mai frumoasă în viața oricărei forme de viață este copilăria. Asta în cazul în care ghinionul nu se manifestă deja de la o vârstă fragedă.
Toată drama existențială e precum un drum către propria înmormântare. Cum trec anii poți observa cum organismul devinde tot mai încet și tot mai mai puțin rezistent la boli și alte nenorociri. E ca și cum pe zi ce trece puțin câte puțin am muri. Nu cred în existența vieții de după moarte. Toată conștiința noastră e doar propria noastră minte, care este un produs al creierului, datorită reacțiilor chimice și electrice de la nivel celular. Faptul că noi putem vedea, auzi sau gândi se datorează doar creierului, asta în cazul în care tot mecanismul funcționează brici. În caz contrar apar dereglări mentale, dereglări hormonale, probleme de handicap, ș.a.m.d.
Nu e niciun miracol faptul că exist. Aș fi preferat să nu mă fi născut niciodată în această lume. Era mult mai bine înainte să mă nasc. Eram în întunericul perfect. Eram, dar nu eram. Acum sunt, și parcă tot nu aș fi. Exist, dar aș vrea să dispar. Exist, dar aș vrea să fiu șters din memoria universului, să uite toți de mine. Întreaga mea viață e o carieră ratată, o poveste tristă dar adevărată. Mi-am început călătoria ca tânăr practicant de arte marțiale, shaolin în devenire, urmând să ajung un depresiv sensibil și bolnav. Cine sunt eu să nu îmi permit să decad? Până și îngerii pot să decadă, să nu uităm de Lucifer. Fără un pumn de boabe nu îmi pot începe ziua, și cam tot în această manieră mi-o și termin. Am nevoie de calmante ca să pot supraviețui ziua. Aș avea nevoie de un motiv de care să mă pot agăța, și în care să cred. Dar acel motiv, scop, sau sens, sau oricum aș numi-o nu există, și probabil nici nu va exista vreodată. Viața n-are un sens, nici nu a avut vreodată și nici nu va avea. Existența e doar o eroare în univers.
Noi, oamenii, suntem precum o imensă gălăgie. Imaginați-vă zborul unui avion. O imensă contrucție metalică, o ingeniozitate mirifică, o capodoperă al creației umane, survolând cerul. Zburând frumos, într-o direcție anume. Dar după toată minunăția zborului apare un fenomen neplăcut. Zgomotul. Nenorocitul de avion produce un zgomot asurzitor și neplăcut. Exact așa suntem și noi oamenii. Universul este cerul cu tot cu avionul ce zboară, dar pe urmă am apărut noi în peisaj, formele de viață, oamenii, zgomotul. Noi suntem agitația și nenorocirea, blestemul pentru oricare planetă.
Singura mântuire adevărată din această existență blestemată este anihilarea, sau moartea. Doar moartea vindecă în totalitate rănile. Iar dacă reîncarnarea chiar există, atunci tot jocul acesta nenorocit e un și mai mare non-sens. Agitația nu va dispărea, doar atunci când nu vor mai fi urechi să o mai audă. Ghinionul de a exista rămâne un ghinion până la urmă indiferent cum am privi problema. Fapta e consumată, iar răul e făcut. Pentru orice există o rezolvare, așa se zice. Ca focurile existenței să se stingă e nevoie de apa rece din izvorul morții. Doar moartea ne va putea face pe toți perfecți...

Depersonalizare

"Cel ce luptă cu monștri ar trebui să aibă grijă să nu devină unul". - Friedrich Nietzsche

Gândurile sunt precum niște valuri. Când te lovesc, ești ca o corabie prinsă într-o furtună. Sunt obișnuit de atâta vreme să-mi pierd nopțile stând pe gânduri, gândindu-mă la toate acele lucruri total lipsite de sens pentru marea majoritate, cum ar fi sensul vieții, nașterea și moartea, atașamentul, etc. Și cu toate acestea, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă frământ mai mult și cam tot degeaba. Identitatea mea se clatină puternic în clipele în care realizez cât de departe sunt față de restul lumii. Persoana mea este fragilă, precum o statuetă din porțelan. Vreau să merg undeva, dar nu știu unde. Poate vreau doar să dispar, poate definitiv sau poate doar temporar. Nici eu nu știu. Mintea mea e un labirint, cu capcane și camere secrete, toate fiind ingenios proiectate.
De-a lungul anilor am purtat nenumărate lupte, multe cu cei din jur, cu apropiații, dar cele mai multe cu mine însumi. Nu știu cum ar fi cel mai bine să numesc marea bătălie. Eu contra restul lumii? Eu contra mine însumi? Eu contra cel din oglindă? Bătăliile m-au consumat, iar acum cred că am obosit să mai lupt. Nici nu mai sunt capabil să port lupte, dar nici nu le mai văd rostul. Decât să te trec prin sabie, prefer să mi-o bag direct în inimă. Cel care a pierdut totul, nu mai are nimic de pierdut.
Cu timpul, persoana ta ajunge să se înstrăineze total de tot ce ține de această lume. Toate invențiile stupide ale oamenilor ajung să nu mai valoreze nimic. Bucuria de altă dată ajunge doar zâmbetul din trecut. Amintirile devin doar gânduri de altă dată, în timp ce momentele cele mai bune din trecut devin doar o lacrimă în plus. Toată depersonalizarea este un întreg proces. Înainte să se nască, orice individ trece prin tot felul de procese biologice, începând de la stadiul de embrion până la fetus, ș.a.m.d. La final se va naște un pui de om. Întregul proces al nașterii este o colecție de mai multe etape. La fel stă treaba și în cazul morții. Nu pui capul pe pernă și brusc ești gata. Doar norocoșii au parte de așa ceva. Înainte să moară, orice individ dotat cât de cât cu capacități intelectuale, filozofice și spirituale, va trece prin mai multe etape. Aceste etape pot fi pozitive sau negative. Depersonalizarea este la alegere. Îți poți abandona persoana, fie din cauza că te consideri iluminat și nu-ți mai pasă de ea, fie din cauză că împrejurimile te împing spre cele mai întunecate colțuri ale minții. Poți să fi un sfânt sau poți fi unul oarecare fără nicio valoare.
Cu timpul apar ridurile și firele albe, ceea ce înseamnă că nu ai îmbătrânit degeaba. Pumnii devin din ce în ce mai încordați, iar privirea din ce în ce mai fixă. Și cu toate acestea, totuși spiritul se clatină. Se clatină atât de tare încât parcă începe treptat să se destrame. Ura câștigă tot mai mult teren. Și cu toate acestea, la ce chestie magică te poți aștepta? La vreo minune? La ceva salvare miraculoasă? Minuni se întâmplă pentru cei care cred în ele.
Ființa se va stinge cândva, iar persoana în timp se descompune. Depersonalizarea este procesul prin care întregul caracter ruginește. Fierul este atât de tare încât nimic nu îl poate distruge, înafară de propria sa rugină. La fel stă treaba și în cazul nostru, ființe inteligente ce suntem. Suntem făcuți să ne autodistrugem, atât ca specie sau civilizație cât și ca indivizi. Psihozele noastre nu au limite, la fel cum nici ura nu are. Cândva eram atât de naiv încât credeam că voi putea trăi în această lume decăzută conform principiilor budiste. Ei bine, se pare că m-am înșelat, căci trăiesc precum un sihastru nebun sub al cărui glugă se ascunde un oarecare refugiat care fuge de viață. Sunt precum un fugar, sau ca și un dezertor. Dar nimic nu contează mai mult decât propria libertate.
Fug de realitate de ani buni, uitând în același timp să trăiesc. Evadarea mea e propria mea depersonalizare. Sunt un nimeni care putea să fie oricine. Puteam să fiu totul, dar am ales să fiu nimic. Poate soarta a vrut așa, sau poate propria mea neputință. Nu mai contează oricum.
Cu trecerea anilor, și în același timp datorită diverselor evenimente care te lovesc, ajungi în punctul în care nu mai vezi nimic valoros la persoana ta. Rugina începe să câștige din ce în ce mai mult teren, iar tu nu te mai opui pentru că nu are rost. Fie te lovește o boală, fie bătrânețea, fie proprii tăi demoni, chiar nu contează, atâta timp cât ști că bătălia e pierdută. Asta este depersonalizarea, punctul în care nu mai dai doi bani pe nimic. Nu-ți mai pasă că e albă sau neagră. Toată această lume relativă în care trăim e doar un imens haos din care nimeni nu are șansa să scape întreg. Cum ai putea scăpa tu? Nicicum. Totul e trecător, inclusiv noi, cu personalitățile noastre cu tot. Ființele se nasc și mor, iar lupta lor e total lipsită de sens. Toți vor să supraviețuiască, iar la final cu toții vor muri oricum. Depersonalizarea e despre acceptare. E acceptarea propriei tale înfrângeri în fața sorții, în fața acestei vieți nemiloase care ne lovește precum fulgerul. Dacă nu am ține atât de mult la viețile noastre, inclusiv la persoanele noastre, nu am mai avea atâta de suferit. Depersonalizarea e precum aruncarea unui obiect de care nu mai avem nevoie, în cazul nostru aceasta este propria noastră persoană.