A venit toamna

A venit toamna

A venit toamne și mi-a adus aminte iar de tine
Inima cu bătăile sale din suflet iarăși predică îmi ține
Rătăcesc pe drumuri cu fum de frunze arse
Iar umbra ta în brațele mele iarăși face farse
În casă focul arde, dar în suflet e tot rece
Gânduri în cap vin cu miliardele, iar frigul tot nu trece
Doar chipul tău iubito mai lasă-mă să-l privesc
Port poza ta cu mine, dar tot nu vreau s-o strivesc
Te mâzgălesc din amintiri și las creionul să-și facă treaba
Dar frunzele au căzut, a început și ploaia și totul e degeaba.

A venit toamna și era să-ți uit trupul
Dar apoi a reapărut iarăși în cap gândul
Cu amintiri dintr-o vară minunată cu soare și căldură
Sufletul meu cu răni cicatrizate încă tot îndură
Și foaia mă cheamă insistent să te descriu
Cuvinte reînviate prind viață parcă eliberate din sicriu
Stoluri de păsări călătoare pleacă în văzduh în grabă
Oare ce se întâmplă cu mine? - lumea se tot întreabă
Te mâzgălesc din amintiri, las mintea să-și amintească
Căci am încercat, dar nu pot să uit cât ești de frumoasă.

A venit toamna acoperă-mi inima cu o pătură sau cu ceva
Frigul memoriilor de astă vară vrea să-mi șoptească altceva
Sub clar de Lună umbrele noastre încet se adună
Iar amintiri purtare în depărtări încep să apună
Dar vara a trecut, toamna a venit și te-a luat de lângă mine
Neliniștit în această liniște amară, mă întreb ce mai e cu tine
Stau treaz până târziu de parcă sunt blestemat
Chinuit de nevroza de toamnă, nu am de cine să fiu îndrumat
Te mai mâzgălesc o dată din amintiri, poate pentru ultima dată
Și chiar dacă-mi fac singur rău, tot nu pot uita cât ești de frumoasă.

Locuri și povești

Locuri și povești

Mă plimbam prin parc cu tine des
Și cu toate că la început nu era mare interes
Timpul a făcut ca parcul să ne cheme și mai des
Și am început să mergem chiar dacă nu era mare interes
Ne-am tot dus, până nu ne-am mai dus atât de des
Și nu ne-am mai dus, căci nu mai era niciun interes.

Mă chemai să stau cu tine puțin
Să ne plimbăm prin pădure
Dar am încercat să mă abțin
Și ai insistat totuși să vin doar puțin
Căci pentru tine era atât de frumos în pădure
Dar n-am răspuns chemării, căci o trebuit să mă abțin.

Și totuși ne-am nimerit apoi sub un felinar
Doar noi doi, cândva într-o noapte
Luna plină pe cer, o bancă, noi doi și un felinar
Singuri cândva într-o noapte
Îmbrățișați și povestind sub un felinar
Cândva, doar noi doi, atât de fericiți într-o noapte.

Confesiuni

"Sinceritatea este în cele din urmă decepția marilor oameni." - Rembrandt Harmenszoon van Rijn

Mereu am trăit cu gândul că ceva măreț urmează să mi se întâmple în viață. De parcă toate etapele prin care am trecut trebuiau să aibe ca scop acel ceva măreț. Când eram tânăr credeam că după ce o să termin școala totul se va schimba, bineînțeles în mai bine, în mult mai bine. Credeam că în sfârșit acel ceva măreț mi se va întâmpla într-un final și mie. Dar nu a fost așa. Absolut deloc...
Tot ceea ce așteptasem cândva cu nerăbdare s-a dovedit a fi de fapt un gând născocit cândva pe vremea când eram încă un copil imatur. Și pe parcursul acelor ani doar speranța a ținut în mine flacăra aprinsă. Dar uneori și speranța nu e altceva decât o iluzie frumoasă, un vis prea frumos ca să fie adevărat și din care trebuie să ne trezim. Toată viața mea am avut astfel de vise. Visam mereu că o duc mai bine, mult mai bine decât în lumea reală. Și prin asta nu mă refer că sunt mai bogat, mai frumos, sau mai realizat, ci la faptul că pe plan sufletesc și emoțional sunt mult mai stabil, mult mai realizat și mult mai fericit. Dar toate acestea sunt doar vise, căci realitatea spune altceva.
Entuziasmul meu e precum o flacără ce se aprinde brusc. Dar la fel de brusc se și stinge. Pasiuni, dorințe și scopuri s-au anulat astfel de-a lungul vieții mele. Mi-am propus chestii mărețe, planuri mari; dar apoi toate le-am anulat, frumos pe rând, sau de pe o zi pe alta. Poate că acest lucru denotă imaturitate, sau doar instabilitate și o lipsă de direcție.
Tot ceea ce am putut admira cel mai mult de tânăr a fost corpul feminin. Și nu mă refer aici la fantezii erotice și perversiuni sexuale, ci la acea perfecțiune unică ce a putut creea Universul. Corp feminin nu neaparat ca trup, ci acel ideal feminin, de natură aproape divină descrisă secole la rând prin poezii, picturi și cântece de toți artiștii. Femeia este un miracol din toate punctele de vedere. Alături de o femeie, bărbatul poate trăi toate experiențele posibile: dorințe, doruri, furtună de gânduri, liniște și neliniște în același timp, și multe alte trăiri intense. Pentru bărbatul neiubit sau neînțeles de nici o femeie, viața e doar o rătăcire tristă și lipsită de sens. Ar trebui să respectăm și ultima târfă de pe marginea drumului, căci până și ea e înzestrată cu capacitatea de a da viață.
Am moștenit de la strămoșii mei toate calitățile negative posibile: disperarea, agitația, stresul constant pentru orice, înclinația spre depresie și anxietate, insomniile. Am moștenit și ambiția. Dar e vorba de acea ambiție crudă și oarbă, care înaintează cu cea mai mare încăpățânare. Asta nu mai e ambiție, ci o formă de megalomanie care vrea cu orice preț să-și doboare condiția și să iasă în evidență.
De multe ori joc mai bine teatru decât un actor profesionist. Tot ceea ce mă apasă, disperările, frustrările și fricile - toate gândurile și sentimentele - toate acestea reușesc să le ascund în spatele unui zâmbet simplu. Și mulți au impresia că sunt stăpân pe situație, în timp ce calmul meu de la suprafață e doar un ecou tăcut al disperării mele interioare. Căci în interior, în adâncuri, e o furtună cumplită mai tot timpul.
Tot ce am sunt doar gânduri negative. Toate frustrările, suferințele și traumele acumulate de mic copil au devenit ca niște tatuaje invizibile pe care le port imprimate în suflet. Și în această poveste tot ceea ce mă face să mă simt liber cu adevărat e timpul în care mă ocup de creațiile mele artistice. Indiferent că scriu, că desenez, sau că fotografiez ceva - atunci sunt cu adevărat eu însumi. Cu aceste lucruri reușesc să umplu oarecum niște goluri. După cum am spus, în astfel de clipe mă simt liber. Poate că libertatea mea e și pedeapsa mea. Sau poate că sunt doar un actor în propriul meu film.
Am crezut că există oameni speciali, prietenii care durează toată viața, etc. Dar pe urmă mi-am dat seama că la un moment dat fiecare om te va răni sau te va dezamăgi sub o formă sau alta. Aveam un bun prieten de mic copil. De fapt era cel mai bun prieten în tinerețe. Dar pe urmă din cauza unor neînțelegeri am ajuns să ne distanțăm unul de altul. Și au trecut astfel anii și nu mai vorbeam, nu ne mai salutăm pe stradă și am rupt orice legătură. Am observat acest lucru și în multe căsnicii, cum acel "te iubesc" s-a transformat în "te urăsc". De fapt, totul se schimbă, chiar și sentimentele și legăturile din păcate.
Simt de multe ori că am ratat pe toate planurile. Simt că am ratat ca bărbat. Simt că mi-am dezamăgit părinții, familia, rudele și chiar și prietenii. De multe ori am impresia că sunt o rușine și o dezamăgire pentru tot arborele meu genealogic. Cu câțiva ani în urmă am refuzat să particip la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului tocmai din cauză că aveam aceste sentimente de inferioritate și de ratare. Nu aveam curaj să mă prezint printre foștii mei colegi din liceu, care între timp cu toții s-au realizat. Au devenit ingineri, doctori, profesori, și-au întemeiat familii, cariere de succes, etc. Eu eram doar un muncitor necalificat într-o corporație, lucrând pe două schimburi pe bandă, făcând munca de jos pentru mizerabilul salariu de minim pe economie...
Am dus cândva o viață de câine ca astăzi să pot trăi așa cum merem mi-am dorit. Mereu am visat la libertate, să trăiesc liber, să lucrez pe cont propriu, fără să depind de cineva sau de ceva și fără fiu atașat de nimeni și de nimic. Și tocmai parcă această libertate mi și pedeapsa. Sunt liber și din această cauză sunt pierdut și derutat. Libertatea și ideea de a fi liber mi-au adus și un plus de singurătate care nu era în calcul. Sunt mulțumit de tot ce am, nu că aș fi nemulțumit. Sunt recunoscător pentru tot ce am trăit, chiar și pentru lucrurile rele prin care o trebuit să trec. Le datorez tot ce știu și tot ceea ce sunt, cu bune și cu rele. Și cu toate că sunt mulțumit și recunoscător, dar fericit tot nu sunt...
Am văzut fericirea așa de la distanță, dar parcă era fructul interzis din grădina paradisului. Am îndrăznit să mă apropiu de ea, dar cu teamă și cu acel sentiment de remușcare cum că fac ceva greșit. Și pentru prima dată în viața mea am simțit că trăiesc cu adevărat. Atingeri care trebuiau să fie interzise, acțiuni lipsite de sens, trăiri pe care alții le judecă, și sentimente trăite la maxim - toate acestea au fost pentru mine ceea ce se cheamă fericire - trăite prin simplul fapt că am gustat din fructul interzis. Un scurt moment de fericire în infern, sau o mică rază de lumină într-un veșnic întuneric. Capodopera nebuniei! Pentru o clipă am fost nebun în propria mea nebunie. Și era plăcut! Am fost și șarpe și măr, și călău și sabie, și ciocan și nicovală. Asta a însemnat pentru mine fericirea, acea clipă interzisă pe care am îndrăznit să o trăiesc. Am fost precum un demon condamnat la suferința veșnică, care pentru prima dată în existența lui nesemnificativă și lipsită de orice sens, întâlnește într-un final un înger.

Teatru

Teatru

Port masca asta deja de foarte mulți ani
Că e vară sau iarnă, eu ignor semnele
De ochelari n-am nevoie îmi șoptesc cearcănele
Și-mi realizez sărăcia chiar dacă am bani.

Și știu să joc teatru atât de bine
Să-mi transform lacrimile în picături de bucurie
Dar cerul senin fără ploaie mă trădează
Și scoate la iveală durerea ce mă apasă.

Am înotat atât de mult în belți adânci
Dar pe urmă am vrut să văd cerul
Și am hotărât să mă urc pe stânci
Lăsând în urmă noroiul și îmbrățișând greul.

Copilul anilor 90

"Nu e durere mai mare decât să-ți amintești de fericire când ești căzut." - Dante Alighieri

Cândva cu mulți ani în urmă a fost o perioadă foarte frumoasă. Era o perioadă pe care tinerii din ziua de azi nici măcar nu își pot imagina. Era o epocă a bucuriei, a prieteniei sincere și adevărate, a inocenței și a copilăriei în adevăratul sens al cuvântului. Și parcă tot ceea ce urmează să povestesc nici nu s-a întâmplat, căci atât de mulți ani au trecut de atunci, iar noi cei care eram atunci copii am îmbătrânit...
M-am născut în perioada comunistă, spre finalul anilor 80. Deci, certificatul meu de naștere încă a fost emis de Republica Socialistă România. Drept concluzie am prins din plin copilăria în anii 90. Tot ce pot să spun în linii mari despre acea perioadă este că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. După cum spuneam la început, tinerii și copiii din ziua de azi nici nu își pot imagina cum era atunci.
Era o lume total diferită de ceea ce trăim și experimentăm astăzi. Din punct de vedere calitativ era bine, mult mai bine decât în prezent. Pentru adulți nu exista nesiguranța zilei de mâine și nici nu se confruntau cu atâta stres ca și în prezent. După căderea comunismului lumea a dat de gustul libertății, un gust care după aceea mai târziu peste ani avea să se schimbe datorită influenței tot mai nocive din occident. Noi, copiii, eram cei mai fericiți. Universul nostru nu era infectat de tehnologie și de informații inutile precum în prezent. Copilăria noastră era pură și inocentă. Ne jucam pe afară, cu jucării, cu alți copii, în aer liber, zi de zi. Nu eram lipiți de ecrane non-stop și nu eram vitezomani precum nebunii de astăzi cu trotinete electrice. Aveam respect față de adulți, mai ales față de vârstnici, și nu treceam pe stradă pe lângă ei fără să salutăm.
Desenele animate erau la ordinea zilei pentru noi. Batman, Superman, Spiderman, Son Goku și mulți alții erau eroii copilăriei noastre. Urmăream desenele de pe Cartoon Network, iar mai târziu anime-urile japoneze precum Dragon Ball sau Pokemon. Colecționam cartonașe, abțibilduri, timbre, mașinuțe, chiar și frunze de la copaci diferiți. Îmi aduc aminte că împreună cu verișoara mea care era cu 6 ani mai mare ca mine, colecționam împreună chiar și ambalajele de la ciocolăți și alte dulciuri. Le nivelam frumos, iar apoi le puneam într-un caiet ca să rămână drepte.
Seara abia așteptam să fie un film cu Bud Spencer. Mă amuza la maxim cum împărțea loviturile în stânga și în dreapta. Senzație pentru acele vremuri erau filmele cu Jurassic Park, Terminator, sau seria Rambo. De mic copil eram îndrăgostit de dinozauri, iar această pasiune mi-a rămas până în ziua de astăzi. Eroii copilăriei mele au fost Jackie Chan și Van Damme. De ei am fost inspirat ca mai târziu să mă apuc de practicarea artelor marțiale.
În anii 90 nu o trebuit să mimez fericirea, pentru că eram fericit pe bune. Nu era nevoie să afișez o față falsă pe rețele sociale, să par ceea ce nu sunt pentru validări și recunoștințe. Nici măcar nu ne puteam închipui pe vremea respectivă ce poate fi o rețea socială, sau că într-o zi lumea va fi dominată de acest fenomen. Ascultam muzică străină precum Scooter, 50 Cent, Eminem, etc. Au început să apară și la noi formații. Am dat de gustul exprimării libere și am început să ascult Paraziții sau BUG Mafia.
Pe vremea acea nu aveam nici un fel de gând, nu îmi băteam capul cu problemele existențiale și nu păream afectat de nimic. Aveam fricile mele ca orice alt copil, poate că eram puțin prea fricos și timid, dar în rest era totul ok. Ceea ce e trist e faptul că în momentul de față nu mai pot percepe cu aceeași ochi locul în care am copilărit și crescut ca și pe vremea când eram copil. Totul e schimbat acum. Casele sunt renovate, modificate, sau ruinate. Strada mea e de nerecunoscut față de cum arăta în urmă cu aproape 40 de ani. Mijlocul străzii unde cândva șutam cu mingea acum e acoperită cu asfalt, iar copacii care erau poarta unde trebuia să dăm gol au fost de mult tăiați. Oamenii adulți cu care am crescut majoritatea sunt acum morți, iar cei rămași bătrâni. Nu îmi puteam imagina pe vremea aia cum e să nu ai familie, părinți. Credeam că mereu îi voi avea aproape, dar o mai am doar pe mama...
Copiii cu care am crescut au devenit și ei adulți acum ca mine. Majoritatea dintre ei și-au întemeiat familii. Unii sunt fericiți din ei, sau cel puțin așa par, iar alții doar la suprafață sau poate deloc. M-am schimbat și eu mult de-a lungul anilor, dar ceea ce nu am uitat e aroma acelei perioade - aromă pe care o port cu mine oriunde aș fi. E aroma muzicii pe care o ascult, e creativitatea care nu a pierit din mine, dragostea față de sport inspirată de modelele din copilărie și toate acele amintiri frumoase care mi-au rămas în cap și continuă să trăiască mai departe în mine.

Eu împotriva mea - Lupta internă

"Cea mai puternică relație pe care o vei avea este relația cu tine însuți." - Steve Maraboli

Cine sunt eu? Ce ar trebui să fac în viață? Care este sensul vieții? Sau, mai exact, care este sensul vieții mele? Iată că acest articol va destrăma câteva dintre miturile despre mine. Cei care mă cunosc au cumva impresia despre mine că sunt un învățat, cultivat și diferit față de mulți. Sunt unii care spun că sunt zen, că sunt shaolin, etc. Iată adevărul: nu sunt nimic din toate cele enumerate. Sunt doar un om obișnuit, un necunoscut din mulțime. La fel ca mulți alții, încerc și eu să fac să-mi fie bine. Mă lovesc zilnic de obstacole, am de-a face mereu cu provocări și oameni de tot felul. Oamenii sunt ciudați, dar și interesanți în același timp. Mulți pentru care lucrez încep să mi se plângă și să-mi spună din problemele lor personale. Pe mine nu mă interesează aceste lucruri, deoarece și eu le am pe ale mele exact ca toată lumea, și de cele mai multe ori le ascult doar, fără să am vreo reacție concretă.
Viața m-a modelat într-un mod diferit față de mulți cu care am crescut. Am primit o educație diferită, după care, mai târziu, tot diferit am început să-mi dezvolt și eu stilul de viață. De mic copil am primit o educație catolică, iar biserica și comunitatea catolică locală mereu erau elemente foarte importante din viața noastră. Mai târziu, în adolescență, am întors spatele întregii educații catolice primite în copilărie și m-am declarat ateu convins chiar și în public, oficial. Dar cu toate acestea, totuși uneori mai mergeam în biserica pe care o frecventam din copilărie și am păstrat o bună prietenie cu preotul, care în același timp îmi era și profesor de religie de-a lungul anilor cât eram elev. Am păstrat cu el prietenia și legătura până la sfârșitul vieții sale și mereu l-am respectat.
Mereu am avut o luptă internă, cu mine însumi, cu condițiile, cu frustrările și cu mediul din jur. De când mă știu încercam cumva să creez o oarecare formă de armonie, sau conexiune. De mic copil mă întrebam cât poate fi lumea asta de mare, sau ce poate fi dincolo de moarte, sau dacă suntem singuri în univers. Nu am putut accepta explicațiile biblice, sau răspunsurile părinților. Mi-am dedicat o mare parte din timp studiului individual, sau mai bine spus toată tinerețea. Căutarea spirituală era mereu prioritatea mea. Încercam să găsesc răspunsuri la întrebările mele. Religia catolică nu mi-a oferit aceste răspunsuri, așa am început să caut în altă parte.
Din hinduism am aflat că fiecare ființă vie are o dharma, adică o cale de urmat și îndatoririle pe care trebuie să le duci la bun sfârșit. Dacă îți împlinești dharma, oricît de greu ar fi drumul, te bucuri de liniște sufletească și te eliberezi de toate îndoielile. Dacă refuzi să-ți urmezi dharma și încerci să adopți calea altcuiva, sau rătăcești fără nici o cale, vei perturba echilibrul cosmic și nu-ți vei putea găsi niciodată pacea sau bucuria. Nu contează câtuși de puțin care este calea ta, câtă vreme o urmezi. Un muncitor necalificat care își îndeplinește îndatoririle lui de muncitor necalificat este net superior unui politician care se abate de la îndatoririle lui de politician.
Am studiat filozofia hindusă, după care cea budhistă. Am practicat și yoga, după care m-am apucat de arte marțiale. Am devorat stilul Shaolin, adoptând modul de viață al călugărilor din Templul Shaolin, atât filozofia și modul lor de viață, cât și metodele de antrenament. Acest lucru cumva m-a ferit de toate necazurile și nenorocirile din viața privată și din familie. Dar totuși nu era de ajuns. Nu era de ajuns pentru că nu eram fericit...
Au trebuit să treacă foarte mulți ani, ca acum, aproape de 40 de ani să realizez că trăiesc oarecum nefericit. Îmi propun tot felul de scopuri, target-uri, crezând că dacă le voi atinge va fi după aceea o mare bucurie și fericire maximă. Dar constat mereu opusul. După ce scopul e atins și bucuria momentului dispare, mă trezesc iarăși în aceeași stare de goliciune, de putrefracție sufletească, de izolare, la fel ca și înainte. Îmi fac griji pentru orice și reușesc cu un talent ieșit din comun să mă consum pentru toate nimicurile, dar cu un talent și mai ieșit din comun reușesc să maschez și să ascund toate acestea în public. De aceea lumea crede că sunt zen. Sunt pe dracu' de fapt! Sunt într-o totală anti-armonie, cu mediul, cu mine însumi și de multe ori și cu cei din jur. Problemele cu care mă confrunt se pot numi în mai multe moduri. În trecut se chema melancolie, în domeniul spiritual se cheamă crize existențiale, medicina modernă îi spune depresie, ș.a.m.d. Indiferent care ar fi denumirea concretă, e o luptă pe care o duc cu mine însumi, de ani de zile. E o luptă internă.
Niciodată nu mi-a plăcut ploaia, cu toate că de multe ori e utilă. Mereu îmi strica dispoziția, chiar și când eram copil. Acum, că sunt adult, nu-mi place că sunt afectat financiar dacă plouă și nu pot lucra. Dar cu toate acestea, uneori mă gândesc, dintr-o perspectivă filozofică sau spirituală, ce bine ar fi dacă ploaia m-ar putea spăla de păcate, de gânduri și de griji, de tot ceea ce e negativ și rău în mine, de tot ceea ce face rău atât celor din jur cât și mie însumi. Încerc să fiu un om bun, tolerant și respectuos. Din puținul pe care-l am încerc să-l ajut pe cel ce merită, indiferent că e vorba de ceva material de oferit, de serviciile mele, sau de timpul meu care poate însemna o conversație, o vorbă bună, sau pur și simplu să fiu doar un bun ascultător. O conversație bună și profundă, mai ales cu cineva drag, e medicament curat. Ori de câte ori am ocazia încerc să ofer acest lucru.
Până în momentul de față, tot ceea ce știam și tot ceea ce nu știam erau într-o continuă schimbare. De fapt întregul univers este într-o continuă mișcare. Sau mai bine spus, însuși universul este mișcare și schimbare în același timp. Știința ne-a demonstrat acest lucru. Pe lângă toate domeniile spirituale și filozofice pe care le-am studiat, am aprofundat și știința. Am studiat tot felul de tehnici de meditație, arte marțiale, filozofie occidentală, dar și filozofie orientală. Am citit lucrări scrise de Nietzsche, Schopenhauer, Kant, etc. Am vrut să înțeleg natura materiei, modul prin care universul funcționează, legile fizicii și tocmai de aceea am început să studiez și știința.
De multe ori încerc să ajut pe alții, cândcolo de multe ori eu sunt cel neajutorat. Încerc să fac pe alții fericiți, chiar dacă eu sunt nefericit. Încerc să ofer motivație și energie, cu toate că de multe ori în interiorul meu mă simt trist și singur. De fapt, de cele mai multe ori mă simt așa, și de multe ori fără nici un motiv concret. Pe vremuri mi-am dorit să fiu liber. Acum am devenit liber, adică din punct de vedere al muncii prestate mă refer. Dar cu această libertate a venit în același timp și o porție de izolare. Și stau uneori să mă întreb dacă așa arată libertatea sau dacă e doar singurătate sub o altă formă.
În cei aproape 40 de ani de existență am reușit recent să ajung și pe pat de spital pentru prima dată. Și tot ce am făcut acolo stând era să meditez asupra prezentului meu, asupra trupului meu fragil și asupra existenței de care avem impresia că ține o veșnicie, și cândcolo e atât de scurtă... Încerc să nu mă mai compar cu alții. Încerc să nu mă mai simt aiurea pentru faptul că nu am reușit să îmi creez o relație, sau că nu m-am căsătorit și nu mi-am întemeiat o familie ca toți ceilalți prieteni de-ai mei. Pur și simplu asta a fost să fie. Precum un bun filozof stoic îmi accept destinul și soarta, fără să mă opun și fără să mă plâng. Ce a fost a trecut, și ce va mai fi va urma!

Noaptea

"Nopțile albe sunt zilele de lucru ale poetului." - Costel Zagan

Tot ce pot să spun despre noapte se rezumă la un singur cuvânt: e magică! De când mă știu am fost fascinat de noapte, încă de pe vremea când eram copil. Noaptea se ivesc și probleme, dar în același timp cumva se găsesc și soluții pentru ele mereu. În ultimii ani am devenit foarte activ noaptea. Știu că nu este sănătos și nu face bine organismului, în special creierului. Dar ce pot să fac? Așa suntem noi artiștii. Toate creațiile mele s-au născut pe timp de noapte. Desenele pe care le-am făcut, poeziile pe care le-am scris, inclusiv aceste articole din lumea mea, filozofia mea, toate le-am creat noaptea. Parcă atunci devin mult mai activ pe acest plan.
Îmi amintesc acele vremuri în care casa îmi era zguduită de urletele scandalurilor și certurilor din familie. Tatăl meu, un mare scandalagiu alcoolic al acelor vremuri de mult apuse, își demonstra mereu talentele pe timp de zi. Dar după aceea, noaptea se lăsa ca o plapumă peste tot acel ocean de probleme. Lumina Lunii era precum un colac de salvare în acele timpuri. Îmi amintesc cât de fascinat eram deja de pe atunci de farmecul nopții. Ziua era haos, gălăgie peste măsură. Dar noaptea se întâmpla ceva magic: se instaurase liniștea. Mai exact acea liniște de care îmi era dor toată ziua.
Acum, în prezent, pe timp de zi este altfel de gălăgie și haos. Acuma e vorba de muncă și de supraviețuire. E vorba de chinul zilnic pentru un trai decent. Nu alerg după vise mari, încerc doar să mă mențin pe linia de plutire, fără să mă scufund. Însă viața e o junglă în care scapă cine poate. Noaptea e la fel de magică și de mistică precum era în urmă cu 20 de ani. A rămas și acuma evadarea mea, locul unde mă retrag și de unde ascult liniștea și acel izvor de inspirație de unde îmi vin idei pentru creații. Pentru mine noaptea e vindecare, e bandaj pentru răni - atât vizibile cât și invizibile. Am impresia că noaptea a fost o sursă de inspirație pentru singuratici și artiști de când e omul pe pământ.
Pot trăi noaptea în două moduri diferite. Îi pot savura liniștea într-un mod cât se poate de plăcut și de pașnic. Adorm parcă cu gândul că tavanul meu este cerul înstelat, scufundat în pace și liniște totală. Parcă sunt zen în astfel de clipe nocturne. Sau pot trăi opusul. Pot să fiu mega-agitat, plin de sentimente și stări ciudate, cuprins de panică, controlat parcă de forțe invizibile. Din păcate erau și astfel de nopți în care în loc să simt magia nopții, farmecul ei, tot ce am putut să-i simt e groaza. În acele nopți parcă toate sentimentele negative sunt trăite cu o intensitate și mai mare. Parcă se ascute cumva toată negativitatea. Nu știu să spun din care am avut mai multe, din nopți liniștite, sau din nopți albe. Cert este că le-am trăit pe amândouă și le-am simțit intensitatea la maximum, la fiecare în parte.
Ziua și dacă mă simt agitat, dar parcă totuși altfel trece. Ies la o plimbare, fac asta sau aia, îmi găsesc ocupație care să-mi distragă atenția. Dar noaptea situația e complet schimbată. Noaptea ești țintuit la pat, între 4 pereți, doar tu și tavanul, singur în întuneric. Timpul parcă a înghețat, sau parcă a dispărut în întregime. Tot ce poți să faci atunci e să înduri ororile nopții. Parcă ești legat în pat și indiferent cum te răsucești tot nu poți să adormi. Tot ce îți poți dori în astfel de clipe e să adormi și să se termine tot acel coșmar ce trebuie să suporți cu ochii deschiși în întuneric. Și cu cât te opui mai mult, cu cât îți dorești mai mult să se termine, agitația se amplifică și mai mult, se accelerează până scapă de sub control. Ajungi să adormi într-un final în propria ta nebunie, iar dimineața te trezești de parcă ai fi mahmur și nu mai înțelegi nimic.
Dar privind problema dintr-o altă perspectivă, tot noaptea poți experimenta și cea mai perfectă liniște posibilă. Fie că alegi o plimbare nocturnă, sau că alegi să rămâi în pat, efectul și intensitatea pot varia, dar plăcerea poate e cât de cât asemănătoare. Mai ales dacă în ziua ce vine nu ai nimic de făcut, nu trebuie să te grăbești să te trezești pentru că nu ai de mers niciunde și nu ai treabă - atunci poți savura liniștea și pacea nopții din plin. Parcă nici nu vrei să adormi în astfel de clipe, iar când totuși reușești să adormi atunci e o adormire magică, parcă o retragere într-un basm.
Am trăit pe propria piele ambele versiuni ale nopții despre care am scris mai sus. Am avut nopții în care am fost atât de agitat încât am crezut că nu mai apuc dimineața. Dar iată că sunt încă aici! Am avut și acele nopți în care parcă m-am contopit cu Luna și cu stelele de pe cer. Am fost și în coșmar, dar și în vis, trăind intensitatea fiecăruia, cu bune și cu rele.

Instabilitate

"Nimic nu îți poate aduce pace în afară de tine însuți." – Ralph Waldo Emerson

Cred că cel mai norocos om este acela care este stabil atât din punct de vedere fizic cât și pe plan psihic. Dacă aceste două criterii sunt stabilite mai departe orice se poate rezolva. E greu să găsești echilibrul. Nu spun că e imposibil, dar e foarte greu, și poate că în anumite situații e chiar imposibil. Să ai un corp perfect sănătos, fără să fii atins de vreo boală, și să fii înzestrat cu o minte stabilă - asta numesc eu perfecțiune. Nu cred că forma corpului are o importanță așa de mare precum sănătatea ei. Am văzut oameni care nu consumau alcool, nu fumau, erau sportivi și cu toate acestea totuși au sfârșit loviți de un infarct sau cancer. Dar am văzut și oameni care beau zilnic la colț de stradă, fumează pe rupte, nu își bat capul pentru nimic, și care arată mult mai sănătoși decât cei care nu trăiesc ca și ei. Acuma eu nu vreau să încurajez pe nimeni să devină alcoolic, dar oarecum toate aceste treburi te pun pe gânduri.
De foarte multe ori în propriul meu trup mă simt cel mai oribil, de parcă aș fi închis într-un coșciug. Încerc să mă organizez să fie totul bine, să mănânc cât de cât sănătos, să evit dulciurile - și cu toate acestea totuși sunt lovit de probleme de stomac. Încerc să-mi mențin mintea ocupată, citesc mult, practic și meditația ocazional - și totuși cad în depresie atât de ușor, și mult mai ușor am episoade de anxietate. Anxietatea mi-a fost un tovarăș pe tot parcursul vieții. Am avut o perioadă frumoasă, vreo 2-3 ani, în care era să și uit cum era când mă afecta. Dar apoi a apărut brusc din senin și mi-a dat iarăși viața peste cap. După cum spuneam, uneori să fii în proprul tău trup poate fi cel mai greu.
Îi admir pe cei care sunt foarte bolnavi și care totuși nu spun nimic. Nu se plâng, nu se exteriorizează și parcă nici nu își arată sentimentele. Nu toți sunt așa, dar sunt care reușesc această performanță. Am văzut bolnavi în fază terminală, care aveau zilele numărate și care erau practic cu un picior în groapă deja, dar care totuși încă erau optimiști și încă plănuiau diverse chestii. Asta înseamnă să fii un adevărat luptător și să scuipi moartea în față.
Problema mea e că sunt instabil. Era o vreme când mă consideram invincibil, de neoprit. Dar pe urmă tot ce am putut descoperi e faptul că sunt atât de fragil și de instabil. Uneori realitatea te lovește precum o palmă când nici nu te aștepți. Această instabilitate, dezechilibru sau fragilitate, sau oricum aș numi-o, mi-a afectat și mi-a modelat viața începând de mic copil. Nu a făcut altceva decât să complice lucrurile iar și iar, să mă facă să mă consum pentru chestii total nesemnificative sau pentru oameni care nu merită. Începând din prima zi de grădiniță, pe băncile școlii, mai târziu când m-am angajat, tentativele mele de relații - toate au fost influențate de această instabilitate. Am fost făcut pentru zbor, dar aripile mele mi-au fost tăiate. Am fost făcut să fiu un tigru curajos, dar de cele mai multe ori sunt doar o mâță plouată. Un erou care trebuia să fie un luptător desăvârșit în propria poveste, dar care mai tot timpul e plin de insecuritate, nesiguranță și instabilitate. Din exterior par un înțelept, înzestrat cu înțelepciue și cunoaștere precum un călugăr tibetan, dar în interior sunt doar un copil rătăcit. La prima vedere par o rază de lumină ca și o vreme liniștită de primăvară, însă interiorul meu e furtună...
De cele mai multe ori sunt tăcut și retras, dar am momente când sunt un alfa agresiv care nu vrea să recunoască, care nu vrea să piardă și care nu vrea să accepte. Dintr-o oaie blândă mă transform într-un lup feroce și teritorial. Și toată ziua port discuții profunde și dezbat tot felul de subiecte - bineînțeles în capul meu, în mintea mea, eu cu mine. Nu sunt perfect și nici nu o să devin vreodată. Nici măcar nu încerc să ating perfecțiunea. Azi renunț și abandonez ușor orice plan făcut ieri. Azi sunt doar ce am fost ieri, mai bătrân cu o zi.
Mai nou mi-a venit ideea de a-mi folosi instabilitatea pe post de armă. Nu știu cum aș putea face asta, habar n-am în momentul de față, dar pare o idee interesantă cât să-mi țină mintea ocupată cu ceva. Fragilitatea e o oarecare formă de flexibilitate, iar flexibilitatea folosită cu înțelepciune poate fi transformată în putere. Te poți lupta cu demonii tăi interni o viață întreagă, fără însă a avea o șansă reală de a-i învinge, sau poți încerca să ți-i transformi în aliați. Instabilitatea poate fi un necaz uneori, dar altă dată poate fi un fel de binecuvântare.

Invincibilitate

"Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită." - Gabriel Jose Garcia Marquez

O să spun de la bun început: să te crezi invincibil este o prostie! Punct! Întotdeauna primii care o să fugă sunt cei care bat cu pumnul în piept și se laudă că sunt curajoși. Un om pe care nu l-ai crede capabil de un anumit lucru ieșit din comun te poate șoca atunci când își demonstrează că poate face ceea ce nu îl vedeai în stare. De aceea spun, invincibilitatea e o iluzie la fel de mare precum perfecțiunea. Nu există nici invincibilitate și nici perfecțiune.
Să te lauzi cu invincibilitatea ta e la fel de stupid ca și când crezi în nemurire. Probabil că cei care se consideră invincibili fac asta pentru că încearcă să se mintă singuri, încercând să-și ascundă defectele și toate acele calități care în ochii societății sau chiar în propriile lor ochi sunt josnice sau negative. Invincibilitate aici în această scriere nu se referă doar la forță brută. Prin invincibilitate mă refer și la caracter, la ego, la trăsături, și oarecum și la forță. Majoritatea oamenilor sar rapid să-și judece semenii pentru diverse alegeri făcute, sau pentru faptul că au reacționat într-un anume mod la o situație cu tare. Toți sunt arbitri, judecători și critici. Toți știu cum trebuia să procedeze X sau Y în situația cu tare. Trăim în epoca perfecțiunii sau în epoca falsității maxime.
E ușor să te pui în pielea cuiva din perspectiva ta și să spui că tu făceai altfel ceea ce a făcut dânsul. Dar e total diferit atunci când te trezești tu într-o astfel de situație. Atunci e greu cu adevărat. Sau mai bine spus, atunci dai de greu. Dacă ești suficient de receptiv și de deschis la minte, atunci poți realiza în acele clipe că nu ești invincibil și că nu controlezi situația absolut deloc. Din contra, situația te controlează pe tine. Tu poți doar să alegi cum să răspunzi. Asta e toată alegerea pe care o ai. Restul sunt niște prostii. Și realizând că nu ești invincibil, singura lecție pe care o poți învăța de aici e ca niciodată să nu zici (sau să nu crezi) că ție nu ți se poate întâmpla ceea ce altora li se întâmplă. Nimeni nu e scutit de nimic.
Fiecare poate duce exact atât cât poate căra. Nici mai mult și nici mai puțin. Personajele din istorie despre care se spune că erau invincibile au existat doar în folclor și tradiții, pentru a inspira și a motiva generațiile. Superman și Batman sunt modele pentru copii și fanii universului de supereroi, la fel cum în antichitate Hercules îi inspira și motiva pe tinerii acelor vremuri de mult apuse.
M-am crezut invincibil, de neoprit, de nestăpânit. Asta până să realizez că am și eu limite și că nu mai am 20 de ani. Sunt mult mai vulnerabil la boli decât cu câțiva ani în urmă. De fapt, în ultimii 2 ani am avut atâtea chestii (de natură medicală) cât n-am avut poate în ultimii 20. Adevărata putere și fericire cred că este acel moment când dimineața te trezești fără să te doară ceva, fără să te chinuie vreun gând, fără să te tortureze vreo durere și fără să depinzi de pastile. Atunci ești cu adevărat invincibil, metaforic vorbind.
Mereu m-am crezut invincibil. Asta până în clipa în care am dat de greu și m-am lovit de realitate. Realitatea mi-a arătat cât sunt de fragil și cât de ușor pot să fiu doborât. Oricât ai bate din gură și oricât te-ai lăuda că poți face față problemelor, crede-mă că există situații pentru care oricât te-ai lăuda nu vei fi pregătit. Dacă din punct de vedere biologic organismul tău nu este făcut să facă față stresului și altor provocări, atunci vei ceda, vei cădea în capcana bolilor și vei avea de suferit. Corpul tău poate să-ți fie aliat sau dușman, depinde ce noroc ai. Bolile și situațiile care vin asupra ta nu te iartă și nu țin cont de nimic. Sunt niște alegeri, pe care dacă ți le asumi, ai o oarecare șansă să scapi din anumite situații, dar nici atunci nu ești 100% în siguranță. În viață nu există scutiri - asta e tot ceea ce am învățat.

Fragilitate

"Omul este mai dur decât fierul, mai solid decât piatra, dar mai fragil decât un trandafir." - proverb turcesc

Niciodată nu m-am gândit atât de mult la fragilitate ca și în ultima perioadă. Omul este precum o trestie gânditoare - spunea cândva Lucian Blaga. Adevărul e că se referea la fragilitatea omului cu acest citat. Trestia este fragilă, la fel și omul. Totul este trecător și schimbător, la fel este și cu viața omului. Drumuri întortocheate, urcușuri și coborâșuri, complicații nesfârșite - iată așa arată viața multora dintre noi. Și totul se poate schimba atât de repede, de la o zi la alta, sau de la o clipă la alta.
Toată viața mea m-am crezut invincibil, de neoprit, de nestăpânit. Toate acestea până n-am dat de prima boală. Atunci mi-am observat pentru prima dată fragilitatea - fragilitatea lumii, sau fragilitatea omenirii. Și munții pot fi dărâmați, dar apoi omul! E nevoie doar de o singură scânteie ca flacăra să se aprindă și să pornească focul. E nevoie doar de o simplă mișcare greșită ca omul să cadă. E nevoie doar de un singur gând rău sau nesănătos ca toată ziua să fie după aceea stricată. În toate pildele enumerate e vorba de fragilitate, de slăbiciunea omului. Slăbiciune biologică, fizică, sau slăbiciune față de el însuși.
Am văzut om devenind neom, boli necruțătoare care au devorat orice urmă de umanitate din ființă. Am văzut coloși devenind doar niște umbre, glorie de altădată transformată în amintire tristă și urlete puternice devenind doar niște voci subțiri. Am văzut oameni care erau cândva sănătoși, unii de la care am avut și ce învăța - dar care mai apoi datorită unor boli sau acte de slăbiciune au ajuns să sfârșească tragic.
Mă tem de boli. Mă tem să nu sfârșesc într-un mod tragic. Mă tem pentru că sunt atașat de viață. Orice creatură, oricât de mică ar fi, orice formă de viață, se zbate pentru propria viață. Atașamentul față de viață e mai mare decât dorința de a trăi. Nimeni și nimic nu vrea să moară. Toate ființele se tem de pierzanie, de nimicnicie.
Ești norocos cu adevărat atunci când dimineața te trezești fără ca ceva să te doară. Adevăratul lux în viață nu averea este, nici banii, nici casa, nici mașina și nici statutul social. Adevăratul lux este sănătatea proprie. Cu adevărat norocos și binecuvântat de natură este omul perfect sănătos. Când este sănătos, omul are tot felul de probleme, dar atunci când este bolnav are doar una singură.
Fragilitatea apare adesea atunci când omul își descoperă slăbiciunile, sau atunci când își pierde sănătatea. Cum am menționat mai sus, totul se poate schimba într-o fracțiune de secundă, de la o clipă la alta, de pe o zi pe alta. În viață nu trebuie să ai mari pretenții, dar să fii conștient de faptul că orice se poate întâmpla oricând. Și cea mai mare greșeală e să crezi că ție nu ți se poate întâmpla ceea ce se întâmplă altora. Nimeni nu îi scutit de nimic. Nu există liste cu favoriți și defavorizați. Orice este posibil oricui. Înotăm cu toții într-un ocean imens plin cu rechini. Ghinioniștii sunt prinși, iar norocoșii scapă. Asta e viața!
De exemplu un mit modern spune că dacă nu bei alcool, nu fumezi, eviți nu știu ce alimente, faci mișcare - atunci nu vei face cancer. Greșit! Total greșit! Cancer faci dacă celulele din corpul tău fac mutațiile specifice care favorizează apariția celulelor canceroase, care apoi să dezvolte tumorile canceroase. După cum spuneam, nu există favoriți și defavorizați. Există doar ghinioniști și norocoși. Atât! Am văzut oameni perfect sănătoși, care toată viața lor n-au consumat un gram de alcool, n-au fumat și totuși au sfârșit devorați de cancer. Mă întreb atunci unde e dreptatea!
Nu sunt revoltat și încerc să mă stăpânesc. Revolta nu rezolvă absolut nimic. Putem privi viața ca pe un imens abator din care nimeni nu scapă viu, sau ca pe o șansă unică în care să descoperim drumul către noi înșine. Așa fragili și sensibili cum suntem putem da dovadă de stăpânire de sine. Atunci când ți-e sete fericirea e un pahar cu apă. Cu alte cuvinte, putem găsi bucuria în lucruri mărunte, nu în extravaganțe.

Singurătate

Singurătate

Străbat cărări erodate de gânduri
Desculț prin iad de unul singur
Peste mări, munți și păduri
Fără vreo direcție, tăcut și nesigur.

Așteptările - mi-au cauzat suferință
Urmările - mi-au anulat orice dorință;
Singurătate - mai strigă-mi odată numele
Căci timpul - îmi șterge urmele.

Ești pentru mine dependență
Și în prezența ta absentă
Mă scald și apoi dispar
Ca după aceea iarăși singur să reapar.

De o vreme tot mai distant și tot mai rece
Stau privind de unul singur cum timpul trece
Și-mi amintesc în serile reci și nopțile lungi
Că unde nu aparții n-ai cum s-ajungi.

Trenul vieții

Trenul vieții

S-a dus trenul iar eu nu eram în gară
Fiind mic și prost, am stat acasă
Atât de naiv eram că nu m-am lăsat sedus
Și odată cu trenul și tu te-ai dus.

Cu biletul în mână, dar tot întârziat
Nu-mi vine să cred că am ajuns un ratat
Și mă întreb revoltat unde e dreptatea
Când eu am primit firimiturile, iar altul carnea.

Stau singur și scriu cu tristețe ca Bacovia
Știind că astfel îmi va fi aievea
Revoltat pe orice tren, peron și gară
Urăsc ce fac cu o ieșire foarte vulgară.

Indiferent că mă îndrept spre gară sau spre casă
Mă plimb tot timpul singur în noapte
Fie că e ploaie torențială sau e lună plină
În mintea mea trenul trece în șoapte.

Și în orice gară degeaba mai merg
Și după orice tren degeaba mai alerg
Căci tu te-ai dus - și dusă ești
Degeaba îți mai spun acum că-mi lipsești.

Paradox

Paradox

Dacă eu aș fi realitatea
Tu doar ai visa,
Și dacă eu de aici aș pleca,
Crede-mă, și tu m-ai urma.

Și dacă eu aș fi începutul,
Cu siguranță tu ai fi sfârșitul,
Pentru că, dacă tu ai fi în centrul tuturor,
Eu aș sta doar pe marginea drumurilor.

Și dacă rămân singur pe pământ,
Voi merge pe acest drum
Dar să te urmez nu am cum
Căci tot ce știu e doar să mă frământ.

Și dacă tu ai fi fost cel adevărat
N-aș fi ținut cont de cât am așteptat,
Dar poate dacă erai un înger
M-ai fi ridicat și pe mine la cer.

În jurul Soarelui

În jurul Soarelui

În jurul Soarelui am orbitat cândva
Precum o planetă rătăcită
Și nu-mi puteam explica acel ceva
Ce-mi dădea o stare fericită.

În jurul Soarelui am simțit căldura
Ce n-am mai simțit odinioară
De parcă te-aș cunoaște de undeva
Și poate ne știam dintr-o viață anterioară.

M-am născut ca o mică scânteie
Dar alături de tine am devenit foc
Orbitez în jurul tău în acest joc
Și nu vreau ca povestea să se încheie.

Știu că dacă încerc să te ating
Flăcările tale mă vor arde
Și mă vor topi până mă sting
Iar vântul îmi va sufla cenușa departe.

Ești fructul interzis servit de șerpi
Dar oprit din răsputeri de zei
În jurul Soarelui, eu un biet orfan
Dansând pe notele tale de pian.

Predestinat să fiu noroi de când m-am născut
Dar tu ai făcut din mine un ocean
Călătoresc mai departe liniștit și tăcut
Căci în jurul Soarelui am devenit mai uman.

În bătaia vântului

În bătaia vântului

Ploaia mă udă
Dar vântul mă usucă
Iar pașii încet mă poartă
Spre artă sau spre soartă.

Mă îmbrac zilnic în zâmbet
Ca să-mi ascund tristețea
Precum un urlet
Făcut să alungă liniștea.

Așa tăcut și cumpătat
De când mă știu caut lumina
Și tocmai când mi s-a arătat
S-a stins făclia.

Nevroză de vară

Nevroză de vară

A venit vara, iar focul în sobă de mult nu mai arde
Dar în casă e rece, la fel ca-n suflet
Vorbe nerostite și chinuite stau să tresară într-un urlet
Pornite toate din adâncuri și de departe.

A venit vara, iar eu tot trăiesc în păcat
Stau treaz până târziu și nu-s împăcat
Ziua trece pe fugă, iar noaptea vine grăbită
Soarele se retrage, dar Luna mă veghează liniștită.

A venit vara, și stau în tăcere să ascult cântece
Cântate de glasuri divine într-un minunat cor
Afară s-a încălzit de mult, dar înăuntru e tot rece
Iar eu așa-mi trăiesc viața până am să mor.

Fructul interzis

Fructul interzis

Am avut cândva de mult un vis
În care pentru un timp scurt mi s-a permis
Să intru câteva clipe în paradis
Și să privesc de la distanță fructul interzis.

Fructul era un înger de o frumusețe rară
Cum n-am mai văzut niciunde în țară,
Acel ideal feminin aparte
Și de care cei ca mine nu pot avea parte.

Și cum orice vis se sfârșește
Pot doar spera să revăd cândva îngerul etern,
Căci m-am trezit iarăși în al meu infern
Unde sufletul îmi putrezește.

Zile frumoase

"Te iubesc nu doar pentru ceea ce ești, ci și pentru ceea ce sunt eu când sunt în preajma ta." - Roy Croft

În urmă cu doi ani dacă cineva îmi spunea că și mie în această viață mi se vor întâmpla lucruri bune, nu l-aș fi crezut pentru nimic în lume. În orice am crezut pe atunci, doar în miracole și în lucruri bune nu. Viața poate lua direcții total neașteptate. Aceste direcții de multe ori sunt rele, dar de multe ori pot fi și bune. Contează foarte mult și calitatea gândurilor noastre. Dar uneori se mai întâmplă ca impulsul declanșator pentru o schimbare pozitivă să vină din exterior, dintr-un eveniment, din partea unei persoane, sau din alte cauze.
Am trăit o viață foarte haotică, plină de stres și griji, o viață inundată de râurile problemelor ce nu mai păreau să se termine. Cea mai mare parte a vieții mele așa a trecut. Simțeam că îmbătrânesc prematur, că necazurile și problemele mă vor doborî și în final mă vor ucide fără milă. De multe ori tot ceea ce mi-am dorit era pur și simplu să mor și să se termine toată tortura psihică și suferința sufletească. Mă simțeam atât de izolat, atât de singur și atât de pedepsit de soartă pentru tot ceea ce trebuia să îndur. Dar miracolul avea să se întâmple exact atunci când am decis să vizitez un loc sacru. În acel loc mi-am dat toate bătăliile interne într-o zi de duminică în vara anului 2023. Și schimbarea de acolo a început, în acel loc maiestuos, în acea zi de vară. Acolo am renăscut, purificat de suferințele trecutului, cunoscând acei oameni care pe parcurs au devenit cei mai buni prieteni de-ai mei, ba chiar mai mult de atât - o familie chiar.
Era o vreme când eram supărat pe soartă, pe viață, pentru toate cele îndurate de-a lungul tinereții. Dar am ajuns să privesc problema altfel. Sunt recunoscător tuturor suferințelor îndurate, tuturor acelor zile negre și nopți albe de care am avut parte, fără ele nu eram azi omul care sunt. Spun mulțumesc tuturor acelor oameni cu care am avut de-a face pe parcursul vieții, toți cei care m-au rănit într-un fel sau altul, toți cei care au profitat de bunătatea și naivitatea mea și tuturor celor de la care am avut câte ceva de învățat. Am făcut pace cu trecutul, cu toate că uneori mă mai lovește precum un bumerang aruncat de foarte mulți ani.
Un om se poate schimba. Depinde totul de voința lui și de împrejurimi. Nu știi pe unde o să ajungi și cu ce fel de oameni vei interacționa. Nu știi ce-ți rezervă viața. Totul depinde de calitatea gândurilor tale. Atragi ceea ce gândești, pe scurt spus. Dacă îți dorești o schimbare, spre ceva mai bun, atunci acea schimbare va veni la momentul potrivit. Tot secretul e să ai răbdare. Nu încerca să calmezi furtuna, căci furtuna va trece și soarele va răsări - în schimb încearcă să te calmezi pe tine. Lumina din interior vine, iar strălucirea ei va atrage în jurul tău persoanele potrivite.
Alături de persoane minunate poți avea parte de zile frumoase, cum niciodată nu ți-ai putut imagina. Frumosul se ascunde în gesturi simple. Miracolul poate fi iubirea sinceră transmisă de un copil mic, sau o fetiță mică, prin faptul că-ți zâmbește și te îmbrățișează atunci când te vede. Ești o binecuvântare în viața cuiva atunci când prezența ta îi dă o stare de bine. Nu uita că vorbele tale pot vindeca sufletul rănit al celui cu care vorbești - acesta este adevăratul medicament, adevărata terapie. Petrecând timp cu persoane dragi, vorbind, sau pur și simplu ascultând doar - habar n-ai cât de mult poate vindeca sufletul.
Zile frumoase poți oferi și tu altora, iar la rândul lor și ei îți pot oferi ție. Nu e nevoie de cadouri scumpe și alte extravaganțe moderne. Simplitatea a fost mereu cheia care a deschis lacătul cu care a fost ascunsă fericirea. Atunci când suferi și plângi când alții nu te văd, dar cu toate acestea totuși alegi să ajuți pe alții - asta nu se cheamă ajutor, ci dragoste adevărată, sub cea mai pură și sinceră formă. Pentru astfel de fapte, soarta te răsplătește cu zile frumoase, alături de oameni frumoși - care pe urmă vor deveni amintiri frumoase. Dar după cum am mai spus, secretul e să ai răbdare. Nu trata oamenii rău, așa cum sunt ei de multe ori cu tine; ci tratează-i frumos, așa cum ești tu în adâncul tău cu adevărat. Tot ce pierzi va face loc pentru ceea ce ai nevoie. Astfel se învârte roata vieții - iar cei ce aduc soarele în viața altora, la rândul lor vor trăi și ei în lumină.
Eu niciodată nu am urmat o cale, ci mereu am încercat să arăt o cale. Nu vreau să mă laud și nici să ies în evidență. Mi-am trăit mereu viața în modestie, fără să aspir la marile vise lumești. Cu cât ai mai puține așteptări, cu atât vei avea mai puține dezamăgiri. Ca să ai parte de zile frumoase cu adevărat, nu lăsa urâțenia altora să distrugă frumusețea din tine. Cea mai mare greșeală pe care o comit cei mai mulți oameni e că încearcă să localizeze fericirea într-un cu totul alt timp, sau moment, decât cel prezent. Se gândesc cu nostalgie și tristețe la trecut, sau își imaginează tot felul de scenarii din viitor, scenarii în care vor fi sau nu fericiți. Dar de foarte puține ori omul reușește să conștientizeze momentul prezent și importanța ei. Ești aici și acum. Indiferent cine sau ce ești, indiferent cum arăți - ești perfect/ă, exact așa cum ești, altfel n-ar fi oameni care să te aprecieze și să te iubească. Indiferent că ești o persoană grasă sau slabă, bărbat sau femeie, indiferent de vârstă, religie, orientare sexuală, apartenență politică, constituție atletică sau nu - ești perfectă așa cum ești, prin felul tău. Ești o ființă conștientă, ești o ființă vie, aici și acum - și aceasta e tot ce contează!
Când avem parte de zile frumoase, ne mai aducem aminte și de cei plecați dintre noi. Ne amintim de persoanele dragi care din păcate nu mai sunt aici cu noi și cu care nu putem împărtăși bucuria zilelor frumoase. Dar atâta timp cât le păstrăm amintirea vie și ne uităm spre cer cu un zâmbet pe buze, ei nu sunt morți, căci nu i-am uitat. Astfel ei devin nemuritori. Când mi-am pierdut bunica - persoana pe care am iubit-o cel mai mult pe lumea aceasta - am crezut că și pentru mine se va sfârși viața. Eram sfâșiat de durere, rupt în bucăți. Umblam pe străzi precum un zombie. Nu aveam poftă de mâncare, nu aveam chef de nimic, nu eram motivat de nimic, nu mă mai regăseam în absolut nimic din ceea ce înainte îmi făcea plăcere. Credeam că în halul acesta o să-mi trăiesc restul vieții, până când din cauza tristeții voi muri cândva. Dar schimbarea s-a produs atunci când momentul a sosit, când am decis să fac vizita la Mănăstirea Maria Radna, când m-am simțit pregătit pentru aceasta, și nu în ultimul rând când mi-am dorit toate acestea. Iar dorința a declanșat și ajutorul indirect și invizibil din exterior, de care nu eram conștient în acel moment, doar mai târziu am reușit să pun cap la cap tot puzzle-ul. Dacă nu făceam vizita în acea duminică, poate că nu declanșam întregul proces de vindecare, sau poate că o amânam la nesfârșite, sau o anulam complet. Și astfel nu aș fi cunoscut nici acei oameni minunați care pe parcurs au devenit prietenii mei cei mai buni, și nici nu aș fi avut parte de zile frumoase și de neuitat, atât alături de ei cât și petrecute doar cu mine însumi. Rămâneam în depresie și în starea de descompunere sufletească până când m-aș fi îmbolnăvit și fizic. Lumea simțea milă față de mine, ceea ce niciodată nu mi-aș fi dorit. O vorbă spusă mereu de bunica mea m-a motivat profund în această călătorie a vindecării:"decât să le fie milă de tine, mai bine să te invidieze". Totul a început să prindă contur treptat și să aibe sens.
Am expus toată această poveste, dându-mă pe mine uneori ca personaj principal, cu scopul de a motiva și pe alții, nu din alte motive. După cum am mai spus, nu încerc să câștig nimic prin asta, nici să atrag ceva anume asupra mea. Mereu am avut înclinații spre filozofie și de când mă știu mă consider un liber cugetător și căutător spiritual. Într-o astfel de călătorie, suferința e inevitabilă. Te lovești de tot felul de bariere care mai de care și care doresc să-ți pună nervii la încercare. Ideea e să nu renunți, să mergi înainte, căci zilele frumoase nu s-au terminat. Din contra, vor avea loc exact atunci când nici nu te-ai aștepta!


<< Dedic acest articol pentru familia Bodroghi, alături de care am avut parte de atât de multe clipe frumoase și de neuitat, și alături de care am învățat să trăiesc din nou și să mă bucur de viață. Nu în ultimul rând, dedicația merge în mod special către Andreea, care a fost sursă de lumină pentru mine atunci când rătăceam în întuneric. >>

O poveste de Paște

"Marele dar al Paștelui este speranța." — Busuiocul Hume

Anul trecut, mai exact în urmă cu vreo jumătate de an, am scris un articol despre Crăciun. A fost un articol care a avut succes și pentru care am primit multe aprecieri datorită sincerității cu care am scris și a multor sentimente implicate. Era printre cele mai bune articole pe care le-am scris vreodată. Pentru cine dorește, articolul se poate reciti de aici. A fost pentru prima dată când am scris într-un mod pozitiv despre ceva religios. Dar iată că nu a fost să fie ultimul articol din acea categorie. Până atunci nu reușisem să trăiesc Crăciunul într-o manieră atât de bună, cu un sentiment atât de plăcut, atât de pozitiv. Și tocmai de aceea am scris acel articol. Dar iată că treburile nu s-au oprit într-un loc, deoarece acum a sosit timpul să vorbesc puțin și despre Paște. Întâi de toate trebuie să recunosc că niciodată nu am fost adeptul sărbătorilor creștine. Am vorbit despre motivele pentru care nu eram în sus și în jos după astfel de sărbători în articolul despre Crăciun, așa că nu mai are rost să le enumăr din nou. Tot ceea ce pot repeta din nou, e faptul că am simțit din plin farmecul sărbătorilor când eram copil, cât timp aveam și eu familie, sau mai bine spus, cât timp îmi era familia întreagă și unită.
Pe vremea când eram copil, abia așteptam dimineața de duminică în ziua Paștelui. Deja de sâmbătă seara pregăteam cuiburi pentru iepuraș din iarbă proaspătă culeasă împreună cu tatăl meu. Părinții mei se străduieau de-a binelea pe atunci să-mi facă sărbătorile să fie de neuitat. Abia acum realizez acest lucru, cu minte de adult. Încă mai am și acum jucăriile pe care le-am primit cadou, atât de Crăciun cât și de Paște. Familia mea a fost lovită de multe necazuri, încercări și greutăți, iar aceste lucruri au deteriorat puternic calitatea sărbătorilor din copilărie. După un timp am ajuns în punctul în care uram pur și simplu toate aceste sărbători creștine. Îi vedeam pe toți acei oameni care abia așteptau să vină sărbătorile și se bucurau de ele, în timp ce eu îmi priveam familia cum se degradează și se destramă. Foarte mulți ani au trecut astfel din păcate. Îmi era groază când mă gândeam că iarăși vin sărbătorile. Eram lovit de valuri de depresii și am ajuns să le urăsc din plin. Așteptam cu nerăbdare să treacă.
Dar într-un final treburile s-au schimbat. Așa cum am precizat și în articolul ce am scris despre Crăciun, de când am început să frecventez Mănăstirea Maria Radna, devenind membru foarte activ acolo și corist, viața mea s-a schimbat cu totul. Și s-a schimbat în bine, în mult mai bine decât înainte. Dacă anul trecut am trăit Crăciunul ca pe vremea când eram copil, într-un mod atât de plăcut, iată că anul acesta același lucru pot spune și despre Paște. Am petrecut pregătirile de Paște alături de oameni minunați la mănăstire, unii dintre ei devenind cei mai buni prieteni de-ai mei, devenind pentru mine chiar o familie. Alături de acești oameni am învățat din nou să trăiesc, să mă bucur și să-mi recâștig încrederea în forțele proprii. Ei sunt ancora mea, motivul bucuriei și al speranței, iar biserica e locul unde ne întâlnim săptămânal. Eu care am trăit o foarte mare parte a vieții mele într-o dizgrație totală precum un condamnat la eterna suferință, niciodată nu aș fi crezut că unui exemplar ca mine vreodată în această viață se mai pot întâmpla și lucruri bune. Și nu lucruri bune mi s-au întâmplat, ci lucrurile cele mai minunate și miraculoase la care nici măcar n-aveam curajul să visez.
A fost o experiență foarte plăcută faptul că de ceva vreme săptămânal ne întâlneam cu corul la Maria Radna pentru a exersa anumite cântece care doar de Paște să cântă. A fost ceva nou pentru mine și în același timp magnific. Pot spune că am trăit farmecul sărbătorilor pascale mai ceva ca în copilărie. Euforia aceea, dorința de a cânta, așteptarea pentru liturghia de sâmbătă seara, duminica Paștelui, toate acestea alături de cei mai minunați oameni pe care i-am putut întâlni în această viață, mi-au dat un sentiment ce nu pot descrie. Nu există cuvinte pentru aceasta. Era pur și simplu înălțător. Ne-am sincronizat atât de bine în cântări și fără să depunem prea mare efort spre această direcție, totuși cântecele au ieșit mult mai bine decât ne-am așteptat.

Din perspectivă religioasă Paștele oferă speranță. E vorba de acea speranță care trece peste barierele dintre viață și moarte, trecând chiar dincolo de moarte. Nu vreau să mă aprofundez în acest subiect, deoarece nu filozofie vreau să povestesc în acest articol, ci povestea mea persoanlă, acea experiență plăcută și de neuitat de care am avut parte în acest an de 2025 de sfintele sărbători pascale. O experiență totuși neplăcută a fost faptul că un prieten al unora din vechiul cor a decedat în urma unei boli necruțătoare chiar în timpul liturghiei din Vinerea Mare. Cei care l-au cunoscut au fost profund afectați. Eu nu l-am cunoscut personal, dar eram afectat de faptul că vedeam acea persoană la care țin atât de mult cum suferă cumplit și plânge cu lacrimi grele din această cauză. Și o veste și mai tragică a fost faptul că Papa Francisc a decedat, chiar în cea de-a doua zi de Paște. Noi am aflat această veste tristă chiar în timpul liturghiei. Cumva toată lumea a fost șocată de veste.
Încerc cumva să ignor aceste vești triste și să mă concentrez pe ceea ce era frumos în această perioadă. Și cam asta ar trebui să facă și ceilalți. Să păstrăm amintirea și învățăturile Sfântului Părinte de la Roma, căci până la urmă frumosul, plăcutul și pozitivul sunt cele ce contează cu adevărat. La fel ar trebui să procedeze și prietenii mei coriști în legătură cu tânărul care a decedat. Să-i păstreze amintirea vie, gândindu-se că pentru el e mai bine așa și nu mai suferă. În astfel de situații mereu lucrurile bune trebuie puse înainte de toate, amintirile plăcute. Doar astfel se pot vindeca rănile și se poate ajunge la acceptarea situației și împăcarea cu tot ceea ce s-a întâmplat. În caz contrar se amplifică doar suferința, ceea ce duce la alte suferințe și necazuri. Omul n-a fost făcut să sufere, deși de multe ori totuși asta face. Dar depășindu-și condițiile, el poate trece dincolo de suferință, iar pentru aceasta Paștele este cel mai bun exemplu în aceste clipe, deoarece este izvor de speranță și bunătate.

Anti-armonie

"Istoria unei vieți este istoria unui eșec." - Jean-Paul Sartre

Uneori, ceea ce vedem în jurul nostru, nu este de fapt ceea ce pare. Impresiile de multe ori ne pot înșela, iar lucruri despre care am avea o părere bună se dovedesc ulterior că sunt contrariul a tot ce credeam noi. De foarte multe ori, un om care este foarte vesel și bine dispus cu toată lumea, în sfera lui intimă să fie total pierdut și nefericit. Viața e paradoxală.
De foarte multe ori mă afișez bine dispus în public, glumind și mimând fericirea, de parcă totul ar fi în ordine. Și atunci realizez că de fapt tot acest joc e un teatru ieftin de mascare al adevărului, care se află cu totul la polul opus. Mă consider o persoană suficient de puternică, dar totuși, de multe ori nimic nu pare să meargă așa cum trebuie. Mereu și mereu comit același greșeli, din nou și din nou, iar și iar. Depun un efort colosal pentru a menține o anumită ordine în mintea mea, efort care de multe ori durează luni întregi. E ca și cum ai construi pe o plajă un castel maiestuos din nisip, după care vine un deștept și dă cu piciorul în toată opera ta. Sunt precum eternul copil care nu învață din greșelile trecutului. Ori comit aceleași lucruri care nu mă duc niciunde, ori mă îndrăgostesc iarăși de cine nu trebuie, ori fac iarăși aceleași excese ca și înainte... și astfel de exemple pot continua la nesfârșit. Ideea e că la final tot eu sunt acela care ajunge în 4 labe, sau ștergându-mi lacrimile acolo unde nu mă vede nimeni. Nu știu cum reușesc, sau cum nu, dar mereu reușesc să comit aceleași defecte ca și în trecut.
Încerc să creez armonie, iar ceea ce obțin în schimb e anti-armonie. Vreau să fiu bun cu toată lumea, dar după aceea sunt luat de prost. Pun nevoile tuturor pe primul loc, lăsând pe ale mele la capăt, sau de multe ori ștergându-le cu totul de pe listă. Vechii mei prieteni îmi sunt străini astăzi, iar o mână de străini au devenit cei mai buni prieteni. E ciudat și în același timp interesant ce întorsături ia viața. De multe ori nopțile sunt lungi și grele, gândurile apăsătoare și multe. Și în ziua ce vine trebuie să facă față provocărilor, să produc un ban muncind cinstit și să nu arăt absolut nimic din tot ce mă apasă, ascunzând totul într-o încăpere bine izolată în mintea mea.
De multe ori un castel pare o capodoperă din exterior. Dar când ajungi să pătrunzi în interiorul lui și să-i descoperi secretele îți schimbi complet părerea despre tot. Din păcate am experimentat acest lucru. Locuri unde credeam că mă voi regăsi, pentru că acolo este armonie și pace, s-au arătat de fapt locuri total infectate cu negativitate. În loc să culeg roadele armoniei, am ajuns să mă încarc emoțional cu ce nu credeam că voi găsi acolo.
Mereu mi-am dorit să fiu liber. Liber în sens profesional, spiritual, personal, financiar și sub toate formele posibile. Să lucrez pe cont propriu și să nu am șefi. Să nu fiu atașat de nimeni. Să evit să mă îndrăgostesc. Să-mi iau lucrurile de care chiar am nevoie. Să am suficient timp pentru mine și să pot face ce îmi place. Cam aceste lucruri enumerate însemnau pentru mine libertate deplină. Dar acum constat că nu mai știu dacă e oare libertate adevărată ceea ce trăiesc eu, sau doar o formă și mai accentuată de singurătate? Și atunci unde este pacea? Unde să găsesc adevărata bucurie și adevărata libertate? Muncesc de dimineață până seara, până la epuizare și chiar și dincolo de ea. Uneori mai visez și la iubire, cu toate că știu că nu e domeniul meu, dar pe urmă mă trezesc totuși la realitate și rămân doar cu visele. Rup legături cu persoanele care mă ofensează, și nu îi caut nici eu pe cei care nu mă caută pe mine.
Credeam că sunt un stoic, dar în adâncul meu miroase a nihilism, și miroase urât de tot uneori. Mă lupt pentru armonie dar de multe ori anti-armonia mă trage jos în adâncuri. Dar eu lupt în continuare, pentru că asta am făcut mereu, pentru că asta știu să fac și pentru că sunt un luptător.