Noaptea

"Nopțile albe sunt zilele de lucru ale poetului." - Costel Zagan

Tot ce pot să spun despre noapte se rezumă la un singur cuvânt: e magică! De când mă știu am fost fascinat de noapte, încă de pe vremea când eram copil. Noaptea se ivesc și probleme, dar în același timp cumva se găsesc și soluții pentru ele mereu. În ultimii ani am devenit foarte activ noaptea. Știu că nu este sănătos și nu face bine organismului, în special creierului. Dar ce pot să fac? Așa suntem noi artiștii. Toate creațiile mele s-au născut pe timp de noapte. Desenele pe care le-am făcut, poeziile pe care le-am scris, inclusiv aceste articole din lumea mea, filozofia mea, toate le-am creat noaptea. Parcă atunci devin mult mai activ pe acest plan.
Îmi amintesc acele vremuri în care casa îmi era zguduită de urletele scandalurilor și certurilor din familie. Tatăl meu, un mare scandalagiu alcoolic al acelor vremuri de mult apuse, își demonstra mereu talentele pe timp de zi. Dar după aceea, noaptea se lăsa ca o plapumă peste tot acel ocean de probleme. Lumina Lunii era precum un colac de salvare în acele timpuri. Îmi amintesc cât de fascinat eram deja de pe atunci de farmecul nopții. Ziua era haos, gălăgie peste măsură. Dar noaptea se întâmpla ceva magic: se instaurase liniștea. Mai exact acea liniște de care îmi era dor toată ziua.
Acum, în prezent, pe timp de zi este altfel de gălăgie și haos. Acuma e vorba de muncă și de supraviețuire. E vorba de chinul zilnic pentru un trai decent. Nu alerg după vise mari, încerc doar să mă mențin pe linia de plutire, fără să mă scufund. Însă viața e o junglă în care scapă cine poate. Noaptea e la fel de magică și de mistică precum era în urmă cu 20 de ani. A rămas și acuma evadarea mea, locul unde mă retrag și de unde ascult liniștea și acel izvor de inspirație de unde îmi vin idei pentru creații. Pentru mine noaptea e vindecare, e bandaj pentru răni - atât vizibile cât și invizibile. Am impresia că noaptea a fost o sursă de inspirație pentru singuratici și artiști de când e omul pe pământ.
Pot trăi noaptea în două moduri diferite. Îi pot savura liniștea într-un mod cât se poate de plăcut și de pașnic. Adorm parcă cu gândul că tavanul meu este cerul înstelat, scufundat în pace și liniște totală. Parcă sunt zen în astfel de clipe nocturne. Sau pot trăi opusul. Pot să fiu mega-agitat, plin de sentimente și stări ciudate, cuprins de panică, controlat parcă de forțe invizibile. Din păcate erau și astfel de nopți în care în loc să simt magia nopții, farmecul ei, tot ce am putut să-i simt e groaza. În acele nopți parcă toate sentimentele negative sunt trăite cu o intensitate și mai mare. Parcă se ascute cumva toată negativitatea. Nu știu să spun din care am avut mai multe, din nopți liniștite, sau din nopți albe. Cert este că le-am trăit pe amândouă și le-am simțit intensitatea la maximum, la fiecare în parte.
Ziua și dacă mă simt agitat, dar parcă totuși altfel trece. Ies la o plimbare, fac asta sau aia, îmi găsesc ocupație care să-mi distragă atenția. Dar noaptea situația e complet schimbată. Noaptea ești țintuit la pat, între 4 pereți, doar tu și tavanul, singur în întuneric. Timpul parcă a înghețat, sau parcă a dispărut în întregime. Tot ce poți să faci atunci e să înduri ororile nopții. Parcă ești legat în pat și indiferent cum te răsucești tot nu poți să adormi. Tot ce îți poți dori în astfel de clipe e să adormi și să se termine tot acel coșmar ce trebuie să suporți cu ochii deschiși în întuneric. Și cu cât te opui mai mult, cu cât îți dorești mai mult să se termine, agitația se amplifică și mai mult, se accelerează până scapă de sub control. Ajungi să adormi într-un final în propria ta nebunie, iar dimineața te trezești de parcă ai fi mahmur și nu mai înțelegi nimic.
Dar privind problema dintr-o altă perspectivă, tot noaptea poți experimenta și cea mai perfectă liniște posibilă. Fie că alegi o plimbare nocturnă, sau că alegi să rămâi în pat, efectul și intensitatea pot varia, dar plăcerea poate e cât de cât asemănătoare. Mai ales dacă în ziua ce vine nu ai nimic de făcut, nu trebuie să te grăbești să te trezești pentru că nu ai de mers niciunde și nu ai treabă - atunci poți savura liniștea și pacea nopții din plin. Parcă nici nu vrei să adormi în astfel de clipe, iar când totuși reușești să adormi atunci e o adormire magică, parcă o retragere într-un basm.
Am trăit pe propria piele ambele versiuni ale nopții despre care am scris mai sus. Am avut nopții în care am fost atât de agitat încât am crezut că nu mai apuc dimineața. Dar iată că sunt încă aici! Am avut și acele nopți în care parcă m-am contopit cu Luna și cu stelele de pe cer. Am fost și în coșmar, dar și în vis, trăind intensitatea fiecăruia, cu bune și cu rele.

Instabilitate

"Nimic nu îți poate aduce pace în afară de tine însuți." – Ralph Waldo Emerson

Cred că cel mai norocos om este acela care este stabil atât din punct de vedere fizic cât și pe plan psihic. Dacă aceste două criterii sunt stabilite mai departe orice se poate rezolva. E greu să găsești echilibrul. Nu spun că e imposibil, dar e foarte greu, și poate că în anumite situații e chiar imposibil. Să ai un corp perfect sănătos, fără să fii atins de vreo boală, și să fii înzestrat cu o minte stabilă - asta numesc eu perfecțiune. Nu cred că forma corpului are o importanță așa de mare precum sănătatea ei. Am văzut oameni care nu consumau alcool, nu fumau, erau sportivi și cu toate acestea totuși au sfârșit loviți de un infarct sau cancer. Dar am văzut și oameni care beau zilnic la colț de stradă, fumează pe rupte, nu își bat capul pentru nimic, și care arată mult mai sănătoși decât cei care nu trăiesc ca și ei. Acuma eu nu vreau să încurajez pe nimeni să devină alcoolic, dar oarecum toate aceste treburi te pun pe gânduri.
De foarte multe ori în propriul meu trup mă simt cel mai oribil, de parcă aș fi închis într-un coșciug. Încerc să mă organizez să fie totul bine, să mănânc cât de cât sănătos, să evit dulciurile - și cu toate acestea totuși sunt lovit de probleme de stomac. Încerc să-mi mențin mintea ocupată, citesc mult, practic și meditația ocazional - și totuși cad în depresie atât de ușor, și mult mai ușor am episoade de anxietate. Anxietatea mi-a fost un tovarăș pe tot parcursul vieții. Am avut o perioadă frumoasă, vreo 2-3 ani, în care era să și uit cum era când mă afecta. Dar apoi a apărut brusc din senin și mi-a dat iarăși viața peste cap. După cum spuneam, uneori să fii în proprul tău trup poate fi cel mai greu.
Îi admir pe cei care sunt foarte bolnavi și care totuși nu spun nimic. Nu se plâng, nu se exteriorizează și parcă nici nu își arată sentimentele. Nu toți sunt așa, dar sunt care reușesc această performanță. Am văzut bolnavi în fază terminală, care aveau zilele numărate și care erau practic cu un picior în groapă deja, dar care totuși încă erau optimiști și încă plănuiau diverse chestii. Asta înseamnă să fii un adevărat luptător și să scuipi moartea în față.
Problema mea e că sunt instabil. Era o vreme când mă consideram invincibil, de neoprit. Dar pe urmă tot ce am putut descoperi e faptul că sunt atât de fragil și de instabil. Uneori realitatea te lovește precum o palmă când nici nu te aștepți. Această instabilitate, dezechilibru sau fragilitate, sau oricum aș numi-o, mi-a afectat și mi-a modelat viața începând de mic copil. Nu a făcut altceva decât să complice lucrurile iar și iar, să mă facă să mă consum pentru chestii total nesemnificative sau pentru oameni care nu merită. Începând din prima zi de grădiniță, pe băncile școlii, mai târziu când m-am angajat, tentativele mele de relații - toate au fost influențate de această instabilitate. Am fost făcut pentru zbor, dar aripile mele mi-au fost tăiate. Am fost făcut să fiu un tigru curajos, dar de cele mai multe ori sunt doar o mâță plouată. Un erou care trebuia să fie un luptător desăvârșit în propria poveste, dar care mai tot timpul e plin de insecuritate, nesiguranță și instabilitate. Din exterior par un înțelept, înzestrat cu înțelepciue și cunoaștere precum un călugăr tibetan, dar în interior sunt doar un copil rătăcit. La prima vedere par o rază de lumină ca și o vreme liniștită de primăvară, însă interiorul meu e furtună...
De cele mai multe ori sunt tăcut și retras, dar am momente când sunt un alfa agresiv care nu vrea să recunoască, care nu vrea să piardă și care nu vrea să accepte. Dintr-o oaie blândă mă transform într-un lup feroce și teritorial. Și toată ziua port discuții profunde și dezbat tot felul de subiecte - bineînțeles în capul meu, în mintea mea, eu cu mine. Nu sunt perfect și nici nu o să devin vreodată. Nici măcar nu încerc să ating perfecțiunea. Azi renunț și abandonez ușor orice plan făcut ieri. Azi sunt doar ce am fost ieri, mai bătrân cu o zi.
Mai nou mi-a venit ideea de a-mi folosi instabilitatea pe post de armă. Nu știu cum aș putea face asta, habar n-am în momentul de față, dar pare o idee interesantă cât să-mi țină mintea ocupată cu ceva. Fragilitatea e o oarecare formă de flexibilitate, iar flexibilitatea folosită cu înțelepciune poate fi transformată în putere. Te poți lupta cu demonii tăi interni o viață întreagă, fără însă a avea o șansă reală de a-i învinge, sau poți încerca să ți-i transformi în aliați. Instabilitatea poate fi un necaz uneori, dar altă dată poate fi un fel de binecuvântare.

Invincibilitate

"Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită." - Gabriel Jose Garcia Marquez

O să spun de la bun început: să te crezi invincibil este o prostie! Punct! Întotdeauna primii care o să fugă sunt cei care bat cu pumnul în piept și se laudă că sunt curajoși. Un om pe care nu l-ai crede capabil de un anumit lucru ieșit din comun te poate șoca atunci când își demonstrează că poate face ceea ce nu îl vedeai în stare. De aceea spun, invincibilitatea e o iluzie la fel de mare precum perfecțiunea. Nu există nici invincibilitate și nici perfecțiune.
Să te lauzi cu invincibilitatea ta e la fel de stupid ca și când crezi în nemurire. Probabil că cei care se consideră invincibili fac asta pentru că încearcă să se mintă singuri, încercând să-și ascundă defectele și toate acele calități care în ochii societății sau chiar în propriile lor ochi sunt josnice sau negative. Invincibilitate aici în această scriere nu se referă doar la forță brută. Prin invincibilitate mă refer și la caracter, la ego, la trăsături, și oarecum și la forță. Majoritatea oamenilor sar rapid să-și judece semenii pentru diverse alegeri făcute, sau pentru faptul că au reacționat într-un anume mod la o situație cu tare. Toți sunt arbitri, judecători și critici. Toți știu cum trebuia să procedeze X sau Y în situația cu tare. Trăim în epoca perfecțiunii sau în epoca falsității maxime.
E ușor să te pui în pielea cuiva din perspectiva ta și să spui că tu făceai altfel ceea ce a făcut dânsul. Dar e total diferit atunci când te trezești tu într-o astfel de situație. Atunci e greu cu adevărat. Sau mai bine spus, atunci dai de greu. Dacă ești suficient de receptiv și de deschis la minte, atunci poți realiza în acele clipe că nu ești invincibil și că nu controlezi situația absolut deloc. Din contra, situația te controlează pe tine. Tu poți doar să alegi cum să răspunzi. Asta e toată alegerea pe care o ai. Restul sunt niște prostii. Și realizând că nu ești invincibil, singura lecție pe care o poți învăța de aici e ca niciodată să nu zici (sau să nu crezi) că ție nu ți se poate întâmpla ceea ce altora li se întâmplă. Nimeni nu e scutit de nimic.
Fiecare poate duce exact atât cât poate căra. Nici mai mult și nici mai puțin. Personajele din istorie despre care se spune că erau invincibile au existat doar în folclor și tradiții, pentru a inspira și a motiva generațiile. Superman și Batman sunt modele pentru copii și fanii universului de supereroi, la fel cum în antichitate Hercules îi inspira și motiva pe tinerii acelor vremuri de mult apuse.
M-am crezut invincibil, de neoprit, de nestăpânit. Asta până să realizez că am și eu limite și că nu mai am 20 de ani. Sunt mult mai vulnerabil la boli decât cu câțiva ani în urmă. De fapt, în ultimii 2 ani am avut atâtea chestii (de natură medicală) cât n-am avut poate în ultimii 20. Adevărata putere și fericire cred că este acel moment când dimineața te trezești fără să te doară ceva, fără să te chinuie vreun gând, fără să te tortureze vreo durere și fără să depinzi de pastile. Atunci ești cu adevărat invincibil, metaforic vorbind.
Mereu m-am crezut invincibil. Asta până în clipa în care am dat de greu și m-am lovit de realitate. Realitatea mi-a arătat cât sunt de fragil și cât de ușor pot să fiu doborât. Oricât ai bate din gură și oricât te-ai lăuda că poți face față problemelor, crede-mă că există situații pentru care oricât te-ai lăuda nu vei fi pregătit. Dacă din punct de vedere biologic organismul tău nu este făcut să facă față stresului și altor provocări, atunci vei ceda, vei cădea în capcana bolilor și vei avea de suferit. Corpul tău poate să-ți fie aliat sau dușman, depinde ce noroc ai. Bolile și situațiile care vin asupra ta nu te iartă și nu țin cont de nimic. Sunt niște alegeri, pe care dacă ți le asumi, ai o oarecare șansă să scapi din anumite situații, dar nici atunci nu ești 100% în siguranță. În viață nu există scutiri - asta e tot ceea ce am învățat.

Fragilitate

"Omul este mai dur decât fierul, mai solid decât piatra, dar mai fragil decât un trandafir." - proverb turcesc

Niciodată nu m-am gândit atât de mult la fragilitate ca și în ultima perioadă. Omul este precum o trestie gânditoare - spunea cândva Lucian Blaga. Adevărul e că se referea la fragilitatea omului cu acest citat. Trestia este fragilă, la fel și omul. Totul este trecător și schimbător, la fel este și cu viața omului. Drumuri întortocheate, urcușuri și coborâșuri, complicații nesfârșite - iată așa arată viața multora dintre noi. Și totul se poate schimba atât de repede, de la o zi la alta, sau de la o clipă la alta.
Toată viața mea m-am crezut invincibil, de neoprit, de nestăpânit. Toate acestea până n-am dat de prima boală. Atunci mi-am observat pentru prima dată fragilitatea - fragilitatea lumii, sau fragilitatea omenirii. Și munții pot fi dărâmați, dar apoi omul! E nevoie doar de o singură scânteie ca flacăra să se aprindă și să pornească focul. E nevoie doar de o simplă mișcare greșită ca omul să cadă. E nevoie doar de un singur gând rău sau nesănătos ca toată ziua să fie după aceea stricată. În toate pildele enumerate e vorba de fragilitate, de slăbiciunea omului. Slăbiciune biologică, fizică, sau slăbiciune față de el însuși.
Am văzut om devenind neom, boli necruțătoare care au devorat orice urmă de umanitate din ființă. Am văzut coloși devenind doar niște umbre, glorie de altădată transformată în amintire tristă și urlete puternice devenind doar niște voci subțiri. Am văzut oameni care erau cândva sănătoși, unii de la care am avut și ce învăța - dar care mai apoi datorită unor boli sau acte de slăbiciune au ajuns să sfârșească tragic.
Mă tem de boli. Mă tem să nu sfârșesc într-un mod tragic. Mă tem pentru că sunt atașat de viață. Orice creatură, oricât de mică ar fi, orice formă de viață, se zbate pentru propria viață. Atașamentul față de viață e mai mare decât dorința de a trăi. Nimeni și nimic nu vrea să moară. Toate ființele se tem de pierzanie, de nimicnicie.
Ești norocos cu adevărat atunci când dimineața te trezești fără ca ceva să te doară. Adevăratul lux în viață nu averea este, nici banii, nici casa, nici mașina și nici statutul social. Adevăratul lux este sănătatea proprie. Cu adevărat norocos și binecuvântat de natură este omul perfect sănătos. Când este sănătos, omul are tot felul de probleme, dar atunci când este bolnav are doar una singură.
Fragilitatea apare adesea atunci când omul își descoperă slăbiciunile, sau atunci când își pierde sănătatea. Cum am menționat mai sus, totul se poate schimba într-o fracțiune de secundă, de la o clipă la alta, de pe o zi pe alta. În viață nu trebuie să ai mari pretenții, dar să fii conștient de faptul că orice se poate întâmpla oricând. Și cea mai mare greșeală e să crezi că ție nu ți se poate întâmpla ceea ce se întâmplă altora. Nimeni nu îi scutit de nimic. Nu există liste cu favoriți și defavorizați. Orice este posibil oricui. Înotăm cu toții într-un ocean imens plin cu rechini. Ghinioniștii sunt prinși, iar norocoșii scapă. Asta e viața!
De exemplu un mit modern spune că dacă nu bei alcool, nu fumezi, eviți nu știu ce alimente, faci mișcare - atunci nu vei face cancer. Greșit! Total greșit! Cancer faci dacă celulele din corpul tău fac mutațiile specifice care favorizează apariția celulelor canceroase, care apoi să dezvolte tumorile canceroase. După cum spuneam, nu există favoriți și defavorizați. Există doar ghinioniști și norocoși. Atât! Am văzut oameni perfect sănătoși, care toată viața lor n-au consumat un gram de alcool, n-au fumat și totuși au sfârșit devorați de cancer. Mă întreb atunci unde e dreptatea!
Nu sunt revoltat și încerc să mă stăpânesc. Revolta nu rezolvă absolut nimic. Putem privi viața ca pe un imens abator din care nimeni nu scapă viu, sau ca pe o șansă unică în care să descoperim drumul către noi înșine. Așa fragili și sensibili cum suntem putem da dovadă de stăpânire de sine. Atunci când ți-e sete fericirea e un pahar cu apă. Cu alte cuvinte, putem găsi bucuria în lucruri mărunte, nu în extravaganțe.

Singurătate

Singurătate

Străbat cărări erodate de gânduri
Desculț prin iad de unul singur
Peste mări, munți și păduri
Fără vreo direcție, tăcut și nesigur.

Așteptările - mi-au cauzat suferință
Urmările - mi-au anulat orice dorință;
Singurătate - mai strigă-mi odată numele
Căci timpul - îmi șterge urmele.

Ești pentru mine dependență
Și în prezența ta absentă
Mă scald și apoi dispar
Ca după aceea iarăși singur să reapar.

De o vreme tot mai distant și tot mai rece
Stau privind de unul singur cum timpul trece
Și-mi amintesc în serile reci și nopțile lungi
Că unde nu aparții n-ai cum s-ajungi.

Trenul vieții

Trenul vieții

S-a dus trenul iar eu nu eram în gară
Fiind mic și prost, am stat acasă
Atât de naiv eram că nu m-am lăsat sedus
Și odată cu trenul și tu te-ai dus.

Cu biletul în mână, dar tot întârziat
Nu-mi vine să cred că am ajuns un ratat
Și mă întreb revoltat unde e dreptatea
Când eu am primit firimiturile, iar altul carnea.

Stau singur și scriu cu tristețe ca Bacovia
Știind că astfel îmi va fi aievea
Revoltat pe orice tren, peron și gară
Urăsc ce fac cu o ieșire foarte vulgară.

Indiferent că mă îndrept spre gară sau spre casă
Mă plimb tot timpul singur în noapte
Fie că e ploaie torențială sau e lună plină
În mintea mea trenul trece în șoapte.

Și în orice gară degeaba mai merg
Și după orice tren degeaba mai alerg
Căci tu te-ai dus - și dusă ești
Degeaba îți mai spun acum că-mi lipsești.

Paradox

Paradox

Dacă eu aș fi realitatea
Tu doar ai visa,
Și dacă eu de aici aș pleca,
Crede-mă, și tu m-ai urma.

Și dacă eu aș fi începutul,
Cu siguranță tu ai fi sfârșitul,
Pentru că, dacă tu ai fi în centrul tuturor,
Eu aș sta doar pe marginea drumurilor.

Și dacă rămân singur pe pământ,
Voi merge pe acest drum
Dar să te urmez nu am cum
Căci tot ce știu e doar să mă frământ.

Și dacă tu ai fi fost cel adevărat
N-aș fi ținut cont de cât am așteptat,
Dar poate dacă erai un înger
M-ai fi ridicat și pe mine la cer.

În jurul Soarelui

În jurul Soarelui

În jurul Soarelui am orbitat cândva
Precum o planetă rătăcită
Și nu-mi puteam explica acel ceva
Ce-mi dădea o stare fericită.

În jurul Soarelui am simțit căldura
Ce n-am mai simțit odinioară
De parcă te-aș cunoaște de undeva
Și poate ne știam dintr-o viață anterioară.

M-am născut ca o mică scânteie
Dar alături de tine am devenit foc
Orbitez în jurul tău în acest joc
Și nu vreau ca povestea să se încheie.

Știu că dacă încerc să te ating
Flăcările tale mă vor arde
Și mă vor topi până mă sting
Iar vântul îmi va sufla cenușa departe.

Ești fructul interzis servit de șerpi
Dar oprit din răsputeri de zei
În jurul Soarelui, eu un biet orfan
Dansând pe notele tale de pian.

Predestinat să fiu noroi de când m-am născut
Dar tu ai făcut din mine un ocean
Călătoresc mai departe liniștit și tăcut
Căci în jurul Soarelui am devenit mai uman.

În bătaia vântului

În bătaia vântului

Ploaia mă udă
Dar vântul mă usucă
Iar pașii încet mă poartă
Spre artă sau spre soartă.

Mă îmbrac zilnic în zâmbet
Ca să-mi ascund tristețea
Precum un urlet
Făcut să alungă liniștea.

Așa tăcut și cumpătat
De când mă știu caut lumina
Și tocmai când mi s-a arătat
S-a stins făclia.

Nevroză de vară

Nevroză de vară

A venit vara, iar focul în sobă de mult nu mai arde
Dar în casă e rece, la fel ca-n suflet
Vorbe nerostite și chinuite stau să tresară într-un urlet
Pornite toate din adâncuri și de departe.

A venit vara, iar eu tot trăiesc în păcat
Stau treaz până târziu și nu-s împăcat
Ziua trece pe fugă, iar noaptea vine grăbită
Soarele se retrage, dar Luna mă veghează liniștită.

A venit vara, și stau în tăcere să ascult cântece
Cântate de glasuri divine într-un minunat cor
Afară s-a încălzit de mult, dar înăuntru e tot rece
Iar eu așa-mi trăiesc viața până am să mor.

Fructul interzis

Fructul interzis

Am avut cândva de mult un vis
În care pentru un timp scurt mi s-a permis
Să intru câteva clipe în paradis
Și să privesc de la distanță fructul interzis.

Fructul era un înger de o frumusețe rară
Cum n-am mai văzut niciunde în țară,
Acel ideal feminin aparte
Și de care cei ca mine nu pot avea parte.

Și cum orice vis se sfârșește
Pot doar spera să revăd cândva îngerul etern,
Căci m-am trezit iarăși în al meu infern
Unde sufletul îmi putrezește.

Zile frumoase

"Te iubesc nu doar pentru ceea ce ești, ci și pentru ceea ce sunt eu când sunt în preajma ta." - Roy Croft

În urmă cu doi ani dacă cineva îmi spunea că și mie în această viață mi se vor întâmpla lucruri bune, nu l-aș fi crezut pentru nimic în lume. În orice am crezut pe atunci, doar în miracole și în lucruri bune nu. Viața poate lua direcții total neașteptate. Aceste direcții de multe ori sunt rele, dar de multe ori pot fi și bune. Contează foarte mult și calitatea gândurilor noastre. Dar uneori se mai întâmplă ca impulsul declanșator pentru o schimbare pozitivă să vină din exterior, dintr-un eveniment, din partea unei persoane, sau din alte cauze.
Am trăit o viață foarte haotică, plină de stres și griji, o viață inundată de râurile problemelor ce nu mai păreau să se termine. Cea mai mare parte a vieții mele așa a trecut. Simțeam că îmbătrânesc prematur, că necazurile și problemele mă vor doborî și în final mă vor ucide fără milă. De multe ori tot ceea ce mi-am dorit era pur și simplu să mor și să se termine toată tortura psihică și suferința sufletească. Mă simțeam atât de izolat, atât de singur și atât de pedepsit de soartă pentru tot ceea ce trebuia să îndur. Dar miracolul avea să se întâmple exact atunci când am decis să vizitez un loc sacru. În acel loc mi-am dat toate bătăliile interne într-o zi de duminică în vara anului 2023. Și schimbarea de acolo a început, în acel loc maiestuos, în acea zi de vară. Acolo am renăscut, purificat de suferințele trecutului, cunoscând acei oameni care pe parcurs au devenit cei mai buni prieteni de-ai mei, ba chiar mai mult de atât - o familie chiar.
Era o vreme când eram supărat pe soartă, pe viață, pentru toate cele îndurate de-a lungul tinereții. Dar am ajuns să privesc problema altfel. Sunt recunoscător tuturor suferințelor îndurate, tuturor acelor zile negre și nopți albe de care am avut parte, fără ele nu eram azi omul care sunt. Spun mulțumesc tuturor acelor oameni cu care am avut de-a face pe parcursul vieții, toți cei care m-au rănit într-un fel sau altul, toți cei care au profitat de bunătatea și naivitatea mea și tuturor celor de la care am avut câte ceva de învățat. Am făcut pace cu trecutul, cu toate că uneori mă mai lovește precum un bumerang aruncat de foarte mulți ani.
Un om se poate schimba. Depinde totul de voința lui și de împrejurimi. Nu știi pe unde o să ajungi și cu ce fel de oameni vei interacționa. Nu știi ce-ți rezervă viața. Totul depinde de calitatea gândurilor tale. Atragi ceea ce gândești, pe scurt spus. Dacă îți dorești o schimbare, spre ceva mai bun, atunci acea schimbare va veni la momentul potrivit. Tot secretul e să ai răbdare. Nu încerca să calmezi furtuna, căci furtuna va trece și soarele va răsări - în schimb încearcă să te calmezi pe tine. Lumina din interior vine, iar strălucirea ei va atrage în jurul tău persoanele potrivite.
Alături de persoane minunate poți avea parte de zile frumoase, cum niciodată nu ți-ai putut imagina. Frumosul se ascunde în gesturi simple. Miracolul poate fi iubirea sinceră transmisă de un copil mic, sau o fetiță mică, prin faptul că-ți zâmbește și te îmbrățișează atunci când te vede. Ești o binecuvântare în viața cuiva atunci când prezența ta îi dă o stare de bine. Nu uita că vorbele tale pot vindeca sufletul rănit al celui cu care vorbești - acesta este adevăratul medicament, adevărata terapie. Petrecând timp cu persoane dragi, vorbind, sau pur și simplu ascultând doar - habar n-ai cât de mult poate vindeca sufletul.
Zile frumoase poți oferi și tu altora, iar la rândul lor și ei îți pot oferi ție. Nu e nevoie de cadouri scumpe și alte extravaganțe moderne. Simplitatea a fost mereu cheia care a deschis lacătul cu care a fost ascunsă fericirea. Atunci când suferi și plângi când alții nu te văd, dar cu toate acestea totuși alegi să ajuți pe alții - asta nu se cheamă ajutor, ci dragoste adevărată, sub cea mai pură și sinceră formă. Pentru astfel de fapte, soarta te răsplătește cu zile frumoase, alături de oameni frumoși - care pe urmă vor deveni amintiri frumoase. Dar după cum am mai spus, secretul e să ai răbdare. Nu trata oamenii rău, așa cum sunt ei de multe ori cu tine; ci tratează-i frumos, așa cum ești tu în adâncul tău cu adevărat. Tot ce pierzi va face loc pentru ceea ce ai nevoie. Astfel se învârte roata vieții - iar cei ce aduc soarele în viața altora, la rândul lor vor trăi și ei în lumină.
Eu niciodată nu am urmat o cale, ci mereu am încercat să arăt o cale. Nu vreau să mă laud și nici să ies în evidență. Mi-am trăit mereu viața în modestie, fără să aspir la marile vise lumești. Cu cât ai mai puține așteptări, cu atât vei avea mai puține dezamăgiri. Ca să ai parte de zile frumoase cu adevărat, nu lăsa urâțenia altora să distrugă frumusețea din tine. Cea mai mare greșeală pe care o comit cei mai mulți oameni e că încearcă să localizeze fericirea într-un cu totul alt timp, sau moment, decât cel prezent. Se gândesc cu nostalgie și tristețe la trecut, sau își imaginează tot felul de scenarii din viitor, scenarii în care vor fi sau nu fericiți. Dar de foarte puține ori omul reușește să conștientizeze momentul prezent și importanța ei. Ești aici și acum. Indiferent cine sau ce ești, indiferent cum arăți - ești perfect/ă, exact așa cum ești, altfel n-ar fi oameni care să te aprecieze și să te iubească. Indiferent că ești o persoană grasă sau slabă, bărbat sau femeie, indiferent de vârstă, religie, orientare sexuală, apartenență politică, constituție atletică sau nu - ești perfectă așa cum ești, prin felul tău. Ești o ființă conștientă, ești o ființă vie, aici și acum - și aceasta e tot ce contează!
Când avem parte de zile frumoase, ne mai aducem aminte și de cei plecați dintre noi. Ne amintim de persoanele dragi care din păcate nu mai sunt aici cu noi și cu care nu putem împărtăși bucuria zilelor frumoase. Dar atâta timp cât le păstrăm amintirea vie și ne uităm spre cer cu un zâmbet pe buze, ei nu sunt morți, căci nu i-am uitat. Astfel ei devin nemuritori. Când mi-am pierdut bunica - persoana pe care am iubit-o cel mai mult pe lumea aceasta - am crezut că și pentru mine se va sfârși viața. Eram sfâșiat de durere, rupt în bucăți. Umblam pe străzi precum un zombie. Nu aveam poftă de mâncare, nu aveam chef de nimic, nu eram motivat de nimic, nu mă mai regăseam în absolut nimic din ceea ce înainte îmi făcea plăcere. Credeam că în halul acesta o să-mi trăiesc restul vieții, până când din cauza tristeții voi muri cândva. Dar schimbarea s-a produs atunci când momentul a sosit, când am decis să fac vizita la Mănăstirea Maria Radna, când m-am simțit pregătit pentru aceasta, și nu în ultimul rând când mi-am dorit toate acestea. Iar dorința a declanșat și ajutorul indirect și invizibil din exterior, de care nu eram conștient în acel moment, doar mai târziu am reușit să pun cap la cap tot puzzle-ul. Dacă nu făceam vizita în acea duminică, poate că nu declanșam întregul proces de vindecare, sau poate că o amânam la nesfârșite, sau o anulam complet. Și astfel nu aș fi cunoscut nici acei oameni minunați care pe parcurs au devenit prietenii mei cei mai buni, și nici nu aș fi avut parte de zile frumoase și de neuitat, atât alături de ei cât și petrecute doar cu mine însumi. Rămâneam în depresie și în starea de descompunere sufletească până când m-aș fi îmbolnăvit și fizic. Lumea simțea milă față de mine, ceea ce niciodată nu mi-aș fi dorit. O vorbă spusă mereu de bunica mea m-a motivat profund în această călătorie a vindecării:"decât să le fie milă de tine, mai bine să te invidieze". Totul a început să prindă contur treptat și să aibe sens.
Am expus toată această poveste, dându-mă pe mine uneori ca personaj principal, cu scopul de a motiva și pe alții, nu din alte motive. După cum am mai spus, nu încerc să câștig nimic prin asta, nici să atrag ceva anume asupra mea. Mereu am avut înclinații spre filozofie și de când mă știu mă consider un liber cugetător și căutător spiritual. Într-o astfel de călătorie, suferința e inevitabilă. Te lovești de tot felul de bariere care mai de care și care doresc să-ți pună nervii la încercare. Ideea e să nu renunți, să mergi înainte, căci zilele frumoase nu s-au terminat. Din contra, vor avea loc exact atunci când nici nu te-ai aștepta!


<< Dedic acest articol pentru familia Bodroghi, alături de care am avut parte de atât de multe clipe frumoase și de neuitat, și alături de care am învățat să trăiesc din nou și să mă bucur de viață. Nu în ultimul rând, dedicația merge în mod special către Andreea, care a fost sursă de lumină pentru mine atunci când rătăceam în întuneric. >>

O poveste de Paște

"Marele dar al Paștelui este speranța." — Busuiocul Hume

Anul trecut, mai exact în urmă cu vreo jumătate de an, am scris un articol despre Crăciun. A fost un articol care a avut succes și pentru care am primit multe aprecieri datorită sincerității cu care am scris și a multor sentimente implicate. Era printre cele mai bune articole pe care le-am scris vreodată. Pentru cine dorește, articolul se poate reciti de aici. A fost pentru prima dată când am scris într-un mod pozitiv despre ceva religios. Dar iată că nu a fost să fie ultimul articol din acea categorie. Până atunci nu reușisem să trăiesc Crăciunul într-o manieră atât de bună, cu un sentiment atât de plăcut, atât de pozitiv. Și tocmai de aceea am scris acel articol. Dar iată că treburile nu s-au oprit într-un loc, deoarece acum a sosit timpul să vorbesc puțin și despre Paște. Întâi de toate trebuie să recunosc că niciodată nu am fost adeptul sărbătorilor creștine. Am vorbit despre motivele pentru care nu eram în sus și în jos după astfel de sărbători în articolul despre Crăciun, așa că nu mai are rost să le enumăr din nou. Tot ceea ce pot repeta din nou, e faptul că am simțit din plin farmecul sărbătorilor când eram copil, cât timp aveam și eu familie, sau mai bine spus, cât timp îmi era familia întreagă și unită.
Pe vremea când eram copil, abia așteptam dimineața de duminică în ziua Paștelui. Deja de sâmbătă seara pregăteam cuiburi pentru iepuraș din iarbă proaspătă culeasă împreună cu tatăl meu. Părinții mei se străduieau de-a binelea pe atunci să-mi facă sărbătorile să fie de neuitat. Abia acum realizez acest lucru, cu minte de adult. Încă mai am și acum jucăriile pe care le-am primit cadou, atât de Crăciun cât și de Paște. Familia mea a fost lovită de multe necazuri, încercări și greutăți, iar aceste lucruri au deteriorat puternic calitatea sărbătorilor din copilărie. După un timp am ajuns în punctul în care uram pur și simplu toate aceste sărbători creștine. Îi vedeam pe toți acei oameni care abia așteptau să vină sărbătorile și se bucurau de ele, în timp ce eu îmi priveam familia cum se degradează și se destramă. Foarte mulți ani au trecut astfel din păcate. Îmi era groază când mă gândeam că iarăși vin sărbătorile. Eram lovit de valuri de depresii și am ajuns să le urăsc din plin. Așteptam cu nerăbdare să treacă.
Dar într-un final treburile s-au schimbat. Așa cum am precizat și în articolul ce am scris despre Crăciun, de când am început să frecventez Mănăstirea Maria Radna, devenind membru foarte activ acolo și corist, viața mea s-a schimbat cu totul. Și s-a schimbat în bine, în mult mai bine decât înainte. Dacă anul trecut am trăit Crăciunul ca pe vremea când eram copil, într-un mod atât de plăcut, iată că anul acesta același lucru pot spune și despre Paște. Am petrecut pregătirile de Paște alături de oameni minunați la mănăstire, unii dintre ei devenind cei mai buni prieteni de-ai mei, devenind pentru mine chiar o familie. Alături de acești oameni am învățat din nou să trăiesc, să mă bucur și să-mi recâștig încrederea în forțele proprii. Ei sunt ancora mea, motivul bucuriei și al speranței, iar biserica e locul unde ne întâlnim săptămânal. Eu care am trăit o foarte mare parte a vieții mele într-o dizgrație totală precum un condamnat la eterna suferință, niciodată nu aș fi crezut că unui exemplar ca mine vreodată în această viață se mai pot întâmpla și lucruri bune. Și nu lucruri bune mi s-au întâmplat, ci lucrurile cele mai minunate și miraculoase la care nici măcar n-aveam curajul să visez.
A fost o experiență foarte plăcută faptul că de ceva vreme săptămânal ne întâlneam cu corul la Maria Radna pentru a exersa anumite cântece care doar de Paște să cântă. A fost ceva nou pentru mine și în același timp magnific. Pot spune că am trăit farmecul sărbătorilor pascale mai ceva ca în copilărie. Euforia aceea, dorința de a cânta, așteptarea pentru liturghia de sâmbătă seara, duminica Paștelui, toate acestea alături de cei mai minunați oameni pe care i-am putut întâlni în această viață, mi-au dat un sentiment ce nu pot descrie. Nu există cuvinte pentru aceasta. Era pur și simplu înălțător. Ne-am sincronizat atât de bine în cântări și fără să depunem prea mare efort spre această direcție, totuși cântecele au ieșit mult mai bine decât ne-am așteptat.

Din perspectivă religioasă Paștele oferă speranță. E vorba de acea speranță care trece peste barierele dintre viață și moarte, trecând chiar dincolo de moarte. Nu vreau să mă aprofundez în acest subiect, deoarece nu filozofie vreau să povestesc în acest articol, ci povestea mea persoanlă, acea experiență plăcută și de neuitat de care am avut parte în acest an de 2025 de sfintele sărbători pascale. O experiență totuși neplăcută a fost faptul că un prieten al unora din vechiul cor a decedat în urma unei boli necruțătoare chiar în timpul liturghiei din Vinerea Mare. Cei care l-au cunoscut au fost profund afectați. Eu nu l-am cunoscut personal, dar eram afectat de faptul că vedeam acea persoană la care țin atât de mult cum suferă cumplit și plânge cu lacrimi grele din această cauză. Și o veste și mai tragică a fost faptul că Papa Francisc a decedat, chiar în cea de-a doua zi de Paște. Noi am aflat această veste tristă chiar în timpul liturghiei. Cumva toată lumea a fost șocată de veste.
Încerc cumva să ignor aceste vești triste și să mă concentrez pe ceea ce era frumos în această perioadă. Și cam asta ar trebui să facă și ceilalți. Să păstrăm amintirea și învățăturile Sfântului Părinte de la Roma, căci până la urmă frumosul, plăcutul și pozitivul sunt cele ce contează cu adevărat. La fel ar trebui să procedeze și prietenii mei coriști în legătură cu tânărul care a decedat. Să-i păstreze amintirea vie, gândindu-se că pentru el e mai bine așa și nu mai suferă. În astfel de situații mereu lucrurile bune trebuie puse înainte de toate, amintirile plăcute. Doar astfel se pot vindeca rănile și se poate ajunge la acceptarea situației și împăcarea cu tot ceea ce s-a întâmplat. În caz contrar se amplifică doar suferința, ceea ce duce la alte suferințe și necazuri. Omul n-a fost făcut să sufere, deși de multe ori totuși asta face. Dar depășindu-și condițiile, el poate trece dincolo de suferință, iar pentru aceasta Paștele este cel mai bun exemplu în aceste clipe, deoarece este izvor de speranță și bunătate.

Anti-armonie

"Istoria unei vieți este istoria unui eșec." - Jean-Paul Sartre

Uneori, ceea ce vedem în jurul nostru, nu este de fapt ceea ce pare. Impresiile de multe ori ne pot înșela, iar lucruri despre care am avea o părere bună se dovedesc ulterior că sunt contrariul a tot ce credeam noi. De foarte multe ori, un om care este foarte vesel și bine dispus cu toată lumea, în sfera lui intimă să fie total pierdut și nefericit. Viața e paradoxală.
De foarte multe ori mă afișez bine dispus în public, glumind și mimând fericirea, de parcă totul ar fi în ordine. Și atunci realizez că de fapt tot acest joc e un teatru ieftin de mascare al adevărului, care se află cu totul la polul opus. Mă consider o persoană suficient de puternică, dar totuși, de multe ori nimic nu pare să meargă așa cum trebuie. Mereu și mereu comit același greșeli, din nou și din nou, iar și iar. Depun un efort colosal pentru a menține o anumită ordine în mintea mea, efort care de multe ori durează luni întregi. E ca și cum ai construi pe o plajă un castel maiestuos din nisip, după care vine un deștept și dă cu piciorul în toată opera ta. Sunt precum eternul copil care nu învață din greșelile trecutului. Ori comit aceleași lucruri care nu mă duc niciunde, ori mă îndrăgostesc iarăși de cine nu trebuie, ori fac iarăși aceleași excese ca și înainte... și astfel de exemple pot continua la nesfârșit. Ideea e că la final tot eu sunt acela care ajunge în 4 labe, sau ștergându-mi lacrimile acolo unde nu mă vede nimeni. Nu știu cum reușesc, sau cum nu, dar mereu reușesc să comit aceleași defecte ca și în trecut.
Încerc să creez armonie, iar ceea ce obțin în schimb e anti-armonie. Vreau să fiu bun cu toată lumea, dar după aceea sunt luat de prost. Pun nevoile tuturor pe primul loc, lăsând pe ale mele la capăt, sau de multe ori ștergându-le cu totul de pe listă. Vechii mei prieteni îmi sunt străini astăzi, iar o mână de străini au devenit cei mai buni prieteni. E ciudat și în același timp interesant ce întorsături ia viața. De multe ori nopțile sunt lungi și grele, gândurile apăsătoare și multe. Și în ziua ce vine trebuie să facă față provocărilor, să produc un ban muncind cinstit și să nu arăt absolut nimic din tot ce mă apasă, ascunzând totul într-o încăpere bine izolată în mintea mea.
De multe ori un castel pare o capodoperă din exterior. Dar când ajungi să pătrunzi în interiorul lui și să-i descoperi secretele îți schimbi complet părerea despre tot. Din păcate am experimentat acest lucru. Locuri unde credeam că mă voi regăsi, pentru că acolo este armonie și pace, s-au arătat de fapt locuri total infectate cu negativitate. În loc să culeg roadele armoniei, am ajuns să mă încarc emoțional cu ce nu credeam că voi găsi acolo.
Mereu mi-am dorit să fiu liber. Liber în sens profesional, spiritual, personal, financiar și sub toate formele posibile. Să lucrez pe cont propriu și să nu am șefi. Să nu fiu atașat de nimeni. Să evit să mă îndrăgostesc. Să-mi iau lucrurile de care chiar am nevoie. Să am suficient timp pentru mine și să pot face ce îmi place. Cam aceste lucruri enumerate însemnau pentru mine libertate deplină. Dar acum constat că nu mai știu dacă e oare libertate adevărată ceea ce trăiesc eu, sau doar o formă și mai accentuată de singurătate? Și atunci unde este pacea? Unde să găsesc adevărata bucurie și adevărata libertate? Muncesc de dimineață până seara, până la epuizare și chiar și dincolo de ea. Uneori mai visez și la iubire, cu toate că știu că nu e domeniul meu, dar pe urmă mă trezesc totuși la realitate și rămân doar cu visele. Rup legături cu persoanele care mă ofensează, și nu îi caut nici eu pe cei care nu mă caută pe mine.
Credeam că sunt un stoic, dar în adâncul meu miroase a nihilism, și miroase urât de tot uneori. Mă lupt pentru armonie dar de multe ori anti-armonia mă trage jos în adâncuri. Dar eu lupt în continuare, pentru că asta am făcut mereu, pentru că asta știu să fac și pentru că sunt un luptător.

Groapa

"Lumea aceasta, teatru de orgoliu şi de rătăcire, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire." - Voltaire

Mereu m-am întrebat ce este fericirea cu adevărat. Care e oare diferența dintre fericire și libertate? Dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că sunt cu adevărat fericit. De fapt, nu sunt deloc fericit. Cred că eram fericit când eram copil, pe vremea când nu eram copleșit de gânduri și nu aveam nici o grijă. Adică, cert este că pe vremea respectivă eram cu mult mai fericit decât acuma. Eram fericit și nu știam, sau nu conștientizam.
De când mă știu vroiam să fiu liber. Privind în jur, tot ceea ce vedeam erau doar cuști sub diverse forme și aspecte. Sclavagism în toată splendoarea ei. Niciodată nu am fugit de muncă, dar am fugit de șefi. Nu mi-a plăcut niciodată să fac ceea ce îmi spuneau alții, să fiu comandat, mai ales de cineva mult mai prost ca mine. Într-un final am reușit să obțin libertatea de mult visată și să trăiesc și să lucrez pe cont propriu. E bine, e frumos, e plăcut, e nu știu cum, dar ca și de fiecare dată, după un timp entuziasmul dispare și apare (sau reapare) plafonarea și monotonia. Interacțiunile mele zilnice se rezumă la scurte conversații cu restul ființelor umane, după care îmi văd de treabă. În cazul meu, tot ceea ce ține de comunicare și relații interumane se focusează doar pe ce ține de strictul necesar. Niciodată nu am fost un mare vorbăreț, și tocmai din această cauză am puțini prieteni. Prieten în viziunea mea e un cuvânt foarte profund. Prieten îmi este acea persoană care mă înțelege, care nu mă judecă și care mă apreciază așa cum sunt, cu bune și cu rele, indiferent că ne cunoaștem de când eram mici, sau doar de ceva timp. Cunosc mulți, dar am puțini prieteni adevărați, foarte puțini. Cred că mai mult comunic cu ceilalți în online, decât față în față. Duminica, când merg la Basilica Maria Radna e cel mai plăcut, căci atunci interacționez și comunic cu prietenii de acolo. Dar în restul zilelor din săptămână e liniște și comunicările sunt reduse la minimum. Stau de multe ori și mă întreb dacă oare asta e libertatea mult dorită... E oare chiar libertate, sau singurătate?
În timpul săptămânii e ca și cum aș fi într-o groapă din care încerc să ies. Și reușesc să ies duminica. Atunci sunt la suprafață, mă bucur de razele soarelui, de cei din jurul meu, după care luni mă trezesc iarăși în groapă. Și întregul proces începe iarăși de la zero. 5-6 zile mă zbat ca să ies cumva, să evadez, ceea ce și reușesc, dar numai în a 7-a zi. Trag ca eroul pentru un trai decent, cât de cât acceptabil. De multe ori trag cât zece. Ajung în punctul în care efectiv îmi bat joc de mine, pentru bani, pentru supraviețuire, sau pentru că așa îmi dictează instinctul animalic și sălbatic. Oboseala mă cuprinde precum un șarpe care se încolăcește pe mine. Sunt stors de puteri dar totuși continui să înaintez pe drumul greu. Avansez, pentru că așa trebuie. Merg înainte că așa m-a învățat viața, să nu renunț și să nu mă bazez pe alții, căci nimeni nu va veni să facă ceva în locul meu, sau pentru mine. Zâmbesc ca să-mi ascund rănile și tot ceea ce doare. Un zâmbet derutează. Un zâmbet poate ascunde atât de multe. Un zâmbet poate fi uneori totul, iar altă dată nimic.
În acea groapă imaginară, metaforică, de care vorbeam mai înainte, nu doar eu mă aflu, ci foarte multă lume, oameni care nici măcar nu conștientizează. Pentru cei mai mulți oameni, chiar și pentru cunoscuții mei, toată viața lor se rezumă la acel ciclu care se repetă veșnic, mers zilnic la muncă iar după aceea mers acasă. Muncă, acasă, și chestia asta ține așa mult și bine, până omul se uzează complet și se tâmpește la cap cu totul. E o viață de robot atunci când omul ajunge să trăiască într-un astfel de ritm. În lipsa unui hobby, sau o pasiune, omul e ca și mort.
Scrierile mele mereu sunt răzvrătiri, nevroze ce ies la suprafață din adâncuri. Așa m-am obișnuit de-a lungul anilor să nu spun niciodată nimănui ce mă doare, ce mă apasă, sau orice aș avea pe suflet. Am învățat să țin totul în mine, îngropat adânc și ascuns de toți. De exemplu, e mai bine ca restul să creadă că sunt fericit decât să știe că sunt nefericit. Dar în schimb, scriu despre toate aceste trăiri. Scriu despre tot ceea ce simt și experimentez. Scriu despre groapa din care încerc să ies. Scriu pentru că trebuie să scriu și pentru că așa e bine.

Cântec

Cântec

Plâng atunci când încep să cânt
Cu vorbe aruncate în vânt
Cât pot de tare din pumni strâng
Și cânt atunci când încep să plâng.

Și cântă în mine disperarea
Cot la cot cu uitarea
Încercând să-mi facă salvarea
Ca să evit înecarea.

Cântând am învățat ce e supraviețuirea
Astfel mi-am găsit menirea
Cântecul de rău mă ferește
Și atunci sufletul îmi zâmbește.

Credeam că am să mor de la atâta dor
Dar în schimb am ajuns să cânt în cor
Cântă în mine apăsarea, trăind răsuflarea
Cântă visarea, trăind întâmplarea.

Despre sensibilitate

"Nu disprețuiți sensibilitatea nimănui; sensibilitatea fiecăruia e propriul său geniu." - Charles Baudelaire

Am fost un om sensibil toată viața mea. Mereu am considerat că acest lucru e o slăbiciune, dar pe urmă am ajuns să înțeleg natura sensibilității și am reușit să o accept. A fi sensibil nu e un act de slăbiciune, așa cum multă lume crede. Din contra, e semnul unei capacități de receptivitate mult mai mare decât în cazul oamenilor de rând. Artiștii, filozofii, singuraticii, aceștia de obicei sunt cei mai sensibili. Sensibilitatea nu se referă la faptul că începem să plângem atunci când ne înțeapă o albină, sau dacă ne dă mama o palmă. Sensibilitatea se referă mai mult la acțiuni non-fizice, adică ce țin mai mult de comportament, vorbe, și o anumită categorie de fapte. E clar că la violență cu toții suntem sensibili. Acest articol am scris deoarece cu ceva timp în urmă am avut o discuție cu o prietenă foarte apropiată, care mi-a explicat niște chestiuni despre sensibilitatea ei, iar acest lucru m-a fascinat atât de mult, încât am ajuns să văd cât de multă asemănare este în ceea ce îmi spune ea și în ceea ce simt și trăiesc și eu zi de zi.
Prietena aceasta îmi spunea că încearcă să elimine cumva sensibilitatea din viața ei, dar nu reușește. Pur și simplu nu merge, deoarece așa e ea și punct. Și punctul acela ar trebui să fie un mare punct pe bune. Nu poți să fii ceva ce nu ești, nu te poți transforma în ceva ce nu te reprezintă. Sensibilitatea nu e o slăbiciune, ci o putere. E o binecuvântare, dar care uneori e un blestem. De nenumărate ori, datorită sensibilității și a faptului că sunt mult prea introvertit, m-am simțit singur, chiar dacă eram înconjurat de mulți oameni. Și nu singur mă simțeam, ci teribil de singur, izolat, rupt de tot. Sau, chiar dacă am o zi bună, poate chiar foarte bună, seara totuși se întâmplă să mă duc supărat și trist la culcare. Iată dezavantajele sensibilității. Dar să vă spun și despre avantajele ei. A fi sensibil înseamnă a fi receptiv; mult mai receptiv decât oamenii obișnuiți. În jurul meu se pot întâmpla lucruri total nesemnificative pentru oamenii de rând, dar din aceste lucruri eu totuși reușesc să extrag informații utile, chiar frumoase, pentru viitoarele mele creații. Am dat naștere astfel multor poezii, și multor articole scrise, la fel ca și acesta de acuma.
Cu mai mulți ani în urmă am întâlnit un om în parcul din Arad. Avea între 50-60 de ani. Am schimbat cu el vreo 2-3 cuvinte, dar nu mai știu despre ce era vorba. Eram tânăr pe vremea respectivă, undeva la 20 și ceva de ani. Omul era beat. Dar se vedea pe el, adică asta am reușit eu să citesc de pe el, că nu băuse din plăcere, de dragul alcoolului, ci din cauza suferințelor și poate a necazurilor. Mi-am dat seama rapid că îi un om care își duce crucea la fel ca mulți alții, însă ceva îl chinuie teribil, astfel că a recurs la alcool. Probabil erau probleme de familie, nu se înțelegea cu soția sau cu copiii, cine știe. Sau e posibil să fi fost o traumă sufletească, o chestiune nerezolvată, transformată în depresie pe parcurs. Nu știu exact care era problema lui, doar că suferea. Și suferea ca un câine, cum se mai zice. Am povestit acest eveniment unui bun prieten. Nici măcar nu am reușit să ajung până la capăt când m-a întrerupt brusc cu voce tare: "Mă p**ă! Tu ești prea sensibil! Pe mine nu mă interesează așa ceva. Era un bețiv nenorocit și gata!" Și cam aici am vrut să ajung cu acest exemplu. Eu, datorită sensibilității și a faptului că sunt receptiv, am reușit să mă conectez cu acel bețiv nefericit, aflând că omul suferă, fără ca el să-mi spună ceva despre asta - în timp ce prietenul meu, mai deloc sensibil, nu era curios nici măcar de poveste. Probabil dacă vedea omul picat prin parc undeva, nu ar fi fost curios nici atunci de el, lăsându-l să zacă pe jos.
Datorită faptului că sunt mult prea sensibil, cumva simt că nu mă încadrez în peisaj, în decor. Tot din această cauză simt că nu mă ridic nici la standardele masculinității moderne, și de multe ori simt că nu sunt suficient de bărbat. Acționez rapid, prompt, brusc, condus de multe ori de impulsuri și sentimente, cu toate că sunt perfect conștient că nu aceasta e calea. Oarecum, simt că nu am atitudinea unui bărbat adevărat, iar acest lucru mă trage în jos. Nu mă consider suficient de atractiv, și cred că nu sunt deloc, deoarece acțiunile mele nu arată o cale pe care eu merg, ci mai degrabă, creațiile mele artistice cumva scot la iveală sentimentele mele și tot ce simt și tot ce percep. Scrierile mele sunt acele cuvinte pe care nu le rostesc aproape nimănui. Tăcerea mea de multe ori e urletul pe care nu-l las să iasă. Poeziile și scrierile mele sunt sentimentele mele. Tot ceea ce am trăit am descris, fie printr-o poezie, fie printr-un articol.
Toată viața mea am fugit de responsabilități, până când a venit ziua în care cea mai mare responsabilitate mi-a fost lăsată pe umeri. Când bunica mea s-a îmbolnăvit am știut din start că de data aceasta nu mai pot fugi ci trebuie să iau frâiele în mâini. Nu am mai putut fugi de răspunderi și sincer să fiu nici nu am vrut. Am știut că e responsabilitatea mea să o îngrijesc. Și așa am și făcut, aproape 4 ani, până când într-un final s-a dus... Nu a fost ușor, și nu doresc nimănui experiența. Eram un bărbat tânăr, abia am împlinit 30 de ani când toate acestea mi-au căzut pe cap. Trebuia să îngrijesc, să spăl, să hrănesc și să țin curată o femeie bătrână de 90 de ani, fără ajutor. Și cumva am reușit să fac toate acestea, traversând furtuna, chiar dacă m-am udat bine de tot pe parcurs. Am avut mai multe nopți active decât zile și am vărsat mult mai multe lacrimi decât atunci când eram copil. Sensibilitatea...
Reușesc foarte ușor să mă enervez pentru orice chestiune nesemnificativă, mai ales dacă ceva nu iasă cum am planificat eu, explodând precum un vulcan și aruncând multă lavă cu înjurături și nervi. După aceea mă calmez și asta a fost. Sensibilitatea așa funcționează. Uneori poate fi violentă, invocând zeii și sfinții chiar, iar alteori e frumoasă, sentimentală, devenind chiar melancolică. Nu știu dacă există o regulă că sensibilitatea așa trebuie să funcționează, sau doar în cazul meu se manifestă astfel. Până și faptul că am avut curajul să vorbesc, sau să scriu despre aceste lucruri, demonstrează că sensibilitatea poate fi transformată în artă. Multă lume încearcă cumva să ascundă aceste trăiri. Mulți nu se pot accepta pe ei înșiși așa cum sunt, iar acest lucru cumva tinde să denatureze sensibilitatea, transformând-o într-o stare toxică. Acest lucru se manifestă atât la bărbați cât și la femei. Indiferent că te lupți cu kilogramele, sau că viața te încearcă prin alte moduri, fiecare suflet își are latura sa luminoasă. Nu există femeie urâtă, indiferent că e grasă sau slabă, la fel cum nu există nici bărbat urât, indiferent că este sau nu bărbierit. Nu haina îl face pe om și după cum spuneam, fiecare persoană își are propria frumusețe, care tot timpul din interior vine. Sensibilitatea mereu demonstrează aceste lucruri. Așa cum eu am avut curajul să-mi prezint luptele mele cu demonii, frustrările și regretele pe care le am - în acest fel fiecare om ar trebui să-și recunoască slăbiciunile, iar pentru acest lucru sensibilitatea mereu va fi un avantaj și nicidecum un punct slab.

Glas miraculos (2)

Glas miraculos (2)

Creezi sunete născute din pasiune și spirit
Particule și unde binecuvântate pentru fiecare ceremonie
Care prind viață și răsună în armonie,
Până la infinit!

Vocea ta vibrează neîncetat, emițând lumină
Vindecare, iubire și tot ce mai vine de la o ființă pură
Ai cântat așa mereu și o vei face și de acum înainte,
Până în eternitate!

Glasul miraculos în același timp e miracol și magie
Și să te ascult tot aș putea fără pauză
Neîncetat, liniștit și fără cauză,
Până în veșnicie!

Confesiune pe final de an

"Iar atunci când îți dorești ceva, întreg universul conspiră ca să te ajute să-l obții." - Paulo Coelho

Anul 2024 a fost un an interesant pentru mine. A fost un an atât cu nerealizări și trânte, cât și cu multe realizări. Am luat multe decizii proaste, dar după aceea mereu m-am corectat. Am oscilat între bine și rău, între dezamăgire și speranță. E interesant faptul că de fiecare dată când mă consideram pierdut, mereu reușeam cumva să mă adun, ba pentru că se ivea o nouă oportunitate spre ceva, ba că prindeam eu curașul să încerc ceva nou. De fiecare dată când mi se închidea o ușă în față, una nouă mi se deschidea în altă parte. Și tot timpul era în mine ceva, acel ceva care ținea speranța vie.
Am început anul în forță, încrezător. Lucram pentru un austriac care-mi promitea raiul pe pământ. Treaba o mers până pe la începutul primăverii când am observat că de fapt promisiunile nu plătesc facturi și nu țin nici stomacului de foame. Așa că am ieșit din joc. Bogații mereu au exploatat săracii, crezând că doar ei trebuie să câștige. Eu am o vorbă după care m-am ghidat mereu: nu o să fie cum vreau eu, dar nici cum vrei tu nu va fi! Așa am ajuns să lucrez pentru altcineva pentru o perioadă de timp. Cam vreo 4-5 luni din an am fost într-o stare din asta de incertitudine. Nu era nimic sigur, nu știam ce și cum. Lucrurile așa au mers până m-am hotărât să fiu independent și să nu mai depind de nimeni și nimic, nici de firme și nici de bogătași care să mă exploateze. Am ajuns într-un final să joc jocul după regulile mele. Vremea mea sosise!
Până să ajung să-mi fiu propriul stăpân, rătăceam foarte mult, punând botul la promisiuni și tot felul de vrăjeli ieftine. Nu sunt supărat pe cei care au profitat de mine, sau de serviciile mele. Din contra, le sunt recunoscător. Datorită lor am ajuns să văd mai bine latura naturii umane și să cunosc mai bine psihologia. Și tot datorită lor am reușit să ajung să-mi fiu propriul stăpân.
Am lucrat cu drag și spor tot anul, indiferent că era cald sau frig. Când ajungi să tragi pentru tine, abordarea se schimbă complet. Am ajuns și în acel punct când eram epuizat total și nu puteam nici măcar să mă mișc de la oboseală. Dar nu-mi pare rău. Toate aceste lucruri m-au întărit, m-au îmbunătățit și m-au făcut să mă străduiesc să devin o versiune de-a mea din ce în ce mai bună.
Și tot în acest an am făcut și ceea ce nu făceam înainte: călătorii în lume. Am vizitat castele vechi, conace, locuri istorice. Și nu în ultimul rând, mi-am vizitat și neamurile aflate la distanță mare față de mine. Sighișoara a fost mereu principalul loc care simțeam că mă atrage, că mă cheamă oarecum. Și simțeam această chemare mai ales după ce am aflat că am acolo neamuri. Am aflat că am acolo o verișoară, în care practic o soră pierdută mi-am găsit. Vizitând-o pe ea și pe familia ei, eram ca și regele Ludovic al 2-lea care își adora verișoara, pe împărăteasa Sisi. Obișnuiam să ne și poreclim între noi după numele celor doi suverani. Discuțiile zilnice cu ea din acea perioadă m-au ajutat enorm de mult să ies din impasul în care eram. După moartea bunicii mele eram la pământ precum Germania după al doilea război mondial. Nu eram bun de nimic. Nu aveam nici bani și nici de lucru nu îmi ardea. Nu aveam poftă de viață pur și simplu. Dar această verișoară, care până în acel moment era o fantomă, o necunoscută, prin felul în care mă aborda și cum trăgea de mine să mă pun pe picioare, o ajuns să fie ca o soră pentru mine. Datorită ei am putut intra în 2024 ca un om cu capul pe umeri cât de cât. Mai departe totul a depins de mine și m-am străduit să mă adun. Un alt loc foarte important care am reușit să vizitez este castelul împărătesei Sisi de lângă Budapesta. Este vorba despre Castelul Regal Gődőllő. Cel mai mare vis de-al meu a devenit realitate prin faptul că am vizitat acel castel.
Și partea cea mai bună am lăsat la final. Punctul culminant în toată această poveste a fost acel moment în care m-am decis să încep să frecventez liturghiile de la Mănăstirea Maria Radna. Adevărata schimbare pentru mine acolo s-a întâmplat. Încercam să înțeleg cum de eu ca persoană nereligioasă m-am simțit atras de biserică. Era o chemare? Ce fel de atracție era? Acolo am reușist să cunosc oameni noi și să-mi fac și prieteni noi. Pentru prima dată în viața mea am nimerit într-un loc în care nimeni nu îmi cunoștea trecutul, și unde nimeni nu mă judeca pentru ceea ce fac sau ceea ce sunt, sau pentru ce am făcut în trecut. În acel loc am pășit pe o cale a vindecării. Sunt conștient că vindecarea nu va fi una completă, deoarece sunt răni care niciodată nu se vor vindeca în totalitate și amintiri care niciodată nu vor fi uitate. Dar eu totuși mă străduiesc. De când am luat pe această cale am devenit mult mai creativ. Aproape zilnic desenez, sau scriu. Am descoperit că adevărata mea vocație este creația. Să creez ceva mereu, indiferent că e vorba de un desen, sau de o poezie. Orice, doar să fie opera mea, munca mea. Acest lucru e cel mai bun remediu, plus că îmi ține și mintea ocupată.
Lăsând puțin la o parte aceste povestiri cu aură optimistă, trebuie să fim realiști. Nu putem trece cu vederea faptul că odată cu trecerea anilor totul devine parcă mai greu. Viața pare să se schimbe din ce în ce mai tare, iar noi din cauza acestor schimbări ajungem să ne complicăm și să ne încurcăm tot mai mult. Și nu putem uita nici faptul că pe măsură ce anii trec noi îmbătrânim. Aici e realitatea crudă și nemiloasă. Societatea din prezent nici măcar de departe nu mai e ceea ce era în urmă cu 100 de ani de exemplu. Totul s-a schimbat și se va schimba și mai mult de atât. Trebuie să fim conștienți de faptul că oricât de bine ne-ar merge în momentul de față, toate acestea mâine sau în oricare altă clipă se pot schimba. O boală incurabilă și deloc așteptată, un deces, un necaz în familie, o nenorocire, un accident, pierderea locului de muncă - oricare din acestea se pot întâmpla oricând. Și cea mai mare greșeală e să crezi că ție nu ți se poate întâmpla. Niciodată să nu zici niciodată!
Am decis ca în noul an care vine să mă străduiesc și mai mult ca să evoluez și să mă dezvolt. Sunt atras de dorința cunoașterii. Mereu eram un căutător spiritual care încerca să-și găsească locul, rostul și menirea. În sfârșit pot confirma că am pășit pe această cale a cunoașterii. Anul acesta am luat și câteva decizii mai radicale: am rupt legături cu diverse persoane, cunoștințe din trecut, sau chiar și vecini. Nu poți fi prieten cu o persoană cu care nu ești pe aceeași lungime de undă, sau cu care nu ai 80-90% intere și pasiuni comune. Un om care e în totalitate contrariul tău, indiferent că-ți este prieten din copilărie, rudă, vecin, etc., nu face altceva decât să te tragă în jos. Am eliminat treptat din viața mea bârfitorii, falșii prieteni și pe cei care în spatele meu mă vorbeau de rău, mă batjocoreau, sau mă judecau. Astfel de persoane nu au ce căuta la masa mea. Prieten îmi este acea persoană care nu mă judecă, care nu mă batjocorește și care mă acceptă așa cum sunt eu, și nu în ultimul rând, care prin natura lui reușește să mă ridice, nu să mă împingă în jos.
Eu tot ce-mi pot dori în anul care vine, e același lucru ce doresc și la alții. Să nu mai pierd pe nimeni din familie și nici din altă parte persoane dragi. Să nu mă trezesc cu vreo boală incurabilă. Să-mi văd prietenii, rudele și cunoscuții că le merge bine, că sunt sănătoși și că se bucură de viață. Și dacă aș putea cântări toate acestea într-o balanță, și aș avea puterea și posibilitatea să aleg, aș prefera să văd persoana la care țin că o duce bine, iar eu să fiu acela care suferă.

O poveste de Crăciun

"Crăciunul este locul de păstrare al amintirii inocenţei noastre." - Joan Mills

Inițial vroiam ca titlul acestui articol să fie "Cel mai frumos Crăciun", dar pe urmă totuși m-am răzgândit și am ales cea de "O poveste de Crăciun". Oricare ar fi fost titlul, prea puțin ar fi contat, deoarece conținutul este esențialul, iar în viziunea mea, acest conținut reprezintă cea mai frumoasă poveste de Crăciun care aș fi putut povesti vreodată. Trebuie să recunosc că e prima dată când scriu despre Crăciun, mai ales într-un mod pozitiv. Cititorii mei fideli știu că în urmă cu vreo 15 ani când am înființat acest blog, scriam doar despre arte marțiale și metodele mele de antrenament în Shaolin Kung-Fu. Mai târziu am început să scriu câte ceva și despre spiritualitate. Iar mai târziu am început să scriu despre propria mea filozofie, după care am trecut la poezii compuse de mine, gânduri, trăiri și experiențe trăite tot de mine. Cu alte cuvinte, scrisul a devenit un refugiu pentru mine și o modalitate de eliberare. Simțeam farmecul sărbătorilor doar pe vremea când eram copil. Apoi totul s-a schimbat și farmecul a dispărut în neant, s-a evaporat, lăsând în urmă amintirile unor vremuri frumoase de mult apuse. Sunt mulți adulți pentru care Crăciunul nu are farmec și reprezintă doar durere sau frustrare. Acum câteva săptămâni, un bun prieten de-al meu mi-a spus că nu trebuie să las să moară în mine spiritul sărbătorilor și să le trăiesc ca și pe vremea când eram copil. Nu știu dacă am reprodus exact cuvintele lui, dar ceva asemănător mi-a spus. Și deja de pe atunci au început să se contureze în mintea mea ideile pentru un viitor articol legat de Crăciun.
Când eram copil abia așteptam Crăciunul, dar pe măsură ce am crescut, totul a devenit exact opusul. Ceea ce cândva era frumos și plăcut s-a transformat într-un dezechilibru total și haos. Problemele de familie au dizolvat tot ce era frumos odinioară, lăsând în urmă doar un gol imens, cu multă tristețe și suferință. Cândva se auzeau vorbe frumoase de Crăciun, dar pe urmă, tot ceea ce am văzut și am auzit nu erau altceva decât certuri, înjurături, lacrimi și plânsete, neînțelegeri și reproșuri de peste tot, și lista ar putea continua. Când eram copil, tata făcea tot timpul bradul, iar pe mine până atunci mama și bunica mă duceau la plimbare. Și astfel credeam că Moș Crăciun există și simțeam din plin frumusețea și farmecul sărbătorilor. Dar după cum spuneam, vremurile s-au schimbat apoi. Dacă înainte tatăl meu obișnuia să facă bradul, mai târziu de pe la 12-13 ani aveam să-l văd mereu mort de beat, decăzând tot mai mult pe zi ce trece. Și treaba asta așa funcționa și de sărbători. Cine să mai facă bradul când el zăcea beat iar mama și bunica se necăjeau și se consumau din cauza aceasta? Iar eu priveam tot scenariul neputincios, fără să pot face ceva, pentru că eram copil, eram prea mic, eram neajutorat. Nu mai făcea nimeni bradul. Pur și simplu se anula Crăciunul. Ne ziceam "Crăciun fericit", dar acel Crăciun numai fericit nu era, la fel cum nici noi. Acolo unde cândva sosea Moș Crăciun, urma să vină ori poliția din cauza scandalurilor, ori ambulanța din cauza bolilor...
După cum spuneam, pe vremea când eram copil, abia așteptam Crăciunul, ca oricare alt copil. Era frumos, era plăcut, avea farmec. Dar după aceea totul s-a schimbat. Problemele de familie au făcut ca toată această frumusețe să dispară, luând și farmecul în adâncuri. Cam așa a arătat o parte din copilăria mea, toată adolescența, plus o parte bună din viața de adult. Pot spune că cea mai mare parte din viața mea de până acum, Crăciunul am perceput într-un mod total neplăcut. Dar nu mai vreau să vorbesc despre lucruri negative, ci despre ceva frumos. Au trebuit să treacă atât de mulți ani grei, cu multe provocări și încercări, ca într-un final să simt acel farmec pierdut din copilărie.

Acest articol nu ar fi luat naștere dacă nu aveam norocul de a mă alătura grupului de voluntari și coriști ai Bazilicii Maria Radna. Pentru prima dată în viața mea am simțit efectul pozitiv al schimbării, iar acest lucru pentru mine e un adevărat miracol. Din tot sufletul pot afirma că acest lucru pentru mine e cea mai mare onoare de care am avut parte până acuma. Viața mea nu a fost una obișnuită după cum am descris câte puțin mai sus. Mai mult de jumătate din viața mea nu am avut liniște în casă și o trebuit să trec prin încercări foarte grele ca să ajung să fiu astăzi omul care sunt. Lumina din capătul tunelului, pentru mine, a fost acea zi de duminică 27 august 2023 când am venit pentru prima dată la Maria Radna, participând la liturghie. Nu o să mă aprofundez acum în acest subiect deoarece nu cu mult timp în urmă am mai scris două articole despre călătoriile mele la mănăstirea Maria Radna și pentru cine dorește se pot reciti de aici și de aici. În urmă cu ceva timp am avut șansa să particip la împodobirea bisericii, ceea ce pentru mine a fost o mare bucurie. Trebuie să menționez că făceam acest lucru pe vremea când eram copil și până în perioada adolescenței împreună cu bunica mea, în fiecare an la biserica de la noi din Ghioroc. Cu toate că ideile și concepțiile mele pe parcurs s-au schimbat, dar totuși de mic copil eram un membru activ al bisericii și sărind mereu în ajutor, participând activ la tot felul de lucrări, reparații, curățenie, împodobiri, etc. De asemenea, tot de pe vremea când eram copil, obișnuiam să duc mereu flori la biserică, să fie puse în vazele din fața altarului sau în fața statuii Sfântului Anton. În 2010 am avut ultima acțiune de împodobire, deoarece bunica mea după aceea nu mai putea participa din cauza vârstei înaintate, iar eu fără ea nu vroiam să mai merg. Aveam 22 de ani atunci. Iar acum, 14 ani mai târziu am avut șansa să fac din nou de Crăciun ceea ce făceam de mic copil: să ajut și eu la împodobirea bisericii!
Toată această operațiune a trezit în mine vechile amintiri îngropate și lăsate în uitare de atâția ani. Eu, care în anii precedenți, eram un mare anti-Crăciun din cauza convingerilor mele ateiste și antireligioase, am ajuns să simt iarăși din plin farmecul Crăciunului, acea bucurie de mult uitată în copilărie, și de care îmi era atât de dor...

În toată această poveste, eu sunt ca și Grinch din filmul lui Jim Carrey. Cu toții știm povestea. Grinch era un personaj foarte negativist și pesimist care simțea o ură nebună față de Crăciun. Dar dacă stăm un pic și analizăm povestea cu atenție, din perspectivă psihologică, atunci vom observa că Grinch a ajuns să urască Crăciunul din cauza indiferenței și a răutății din oameni, și nu pentru că s-a născut el să fie rău. Omul devine ceea ce îl modelează mediul din jurul lui, iar dacă nu se străduiește să iasă din mizerie, atunci mizeria îl va înghiți. Cam asta e povestea lui Grinch, și oarecum așa era și povestea mea. Nu pot să spun că am urât Crăciunul, dar nici nu i-am simțit farmecul și bucuria în anii precedenți. Și iată că după atât de mulți ani, o mică scânteie, o mică lumină, a făcut ca vechile amintiri să renască și să iasă la suprafață, emoții și trăiri uitate de mult. Să nu credeți nici măcar pentru o clipă că ceea ce am povestit până acuma am făcut ca să mă plâng, sau ca să cerșesc milă și înțelegere. Eu nu așa sunt, nu așa funcționez. Faptul că-mi descriu traumele pentru mine e terapie, și prin astfel de acțiuni încerc să încurajez și pe alții să nu renunțe niciodată. Sunt recunoscător tuturor suferințelor mele, le datorez tot ceea ce știu și ceea ce sunt astăzi. Dacă duceam o viață în puf și pene, trăind totul în roz, azi poate eram și eu un bețiv ca și tatăl meu, sau un alcoolic sinucigaș precum bunicul. Dar pentru că am străbătut desculț iadul, m-am întărit, am învățat și m-am ridicat ca să pot vedea paradisul. Am murit de atâtea ori, doar ca să pot renaște mereu, mai înțelept, cultivând compasiunea și iubirea și evitând violența și ura. Durerea și suferința nu pot fi evitate. Orice ființă vie le va experimenta la un moment dat. Nu trebuie să ne opunem suferinței. Nu o putem controla. E exact ca și cum am încerca să oprim furtuna. Trebuie să așteptăm ca ea să treacă, căci pe urmă va ieși și soarele. Suferința nu poate fi învinsă, din contra, trebuie să învățăm să trăim cu ea. Când trebuie să plângem, atunci plângem, altfel lacrimile blocate vor fi picături de sânge.
Cea mai mare problemă a noastră e că atunci când suferim, indiferent din ce motiv, mereu așteptăm salvarea din exterior, de la altcineva. Uităm că existăm și că de fapt aceasta înseamnă totul. A exista nu înseamnă doar a suferi, mai înseamnă și a experimenta, bune și rele în același timp. Ajutorul, validarea, recunoștința nu din exterior vin, ci întâi de toate din interior. Nimeni și nimic nu te poate vindeca sau aprecia dacă tu nu vrei. Dacă tu nu te poți accepta pe tine și nu te poți iubi, atunci cum ai vrea ca cei din exterior să o facă? Sau cum ai vrea să îi poți tu accepta pe ceilalți dacă nici măcar pe tine nu te poți accepta și te judeci? Cam astea sunt principalele lecții pe care le-am învățat în anii mei de suferință, învățături pe care încerc să le transmit mai departe celor care vor și care le pot înțelege, prin faptul că scriu articole, poezii și cugetări.
Faptul că am putut participa la împodobirea bisericii, iar mai apoi să particip și la un concert de colinde - deci e ceva ce nu credeam vreodată că voi face în viața aceasta. Și iată că așa am ajuns să duc mai departe tradiția muzicii. Aproape toți strămoșii mei erau muzicanți, înafară de mine. Tatăl meu era toboșar și un unchi de-al meu la fel. Străbunicul cânta la trompetă. Un unchi din partea mamei cânta la acordeon. Nașul meu era saxofonist și cânta și la oboi și clarinet, fiind profesor de muzică și membru al filarmonicii din Arad. Și oarecum spiritul sărbătorilor a făcut să descopăr și să realizez că, direct sau indirect, de când sunt corist, duc și eu tradiția muzicală mai departe, chiar dacă nu prea am mari cunoștințe în domeniu.

Când am participat la acel concert de colinde la Bazilica Maria Radna, iar ziua următoare la biserica romano-catolică din Lipova, în timp ce cântat mai priveam și în jur. Am observat oamenii adunați în biserică, mulți venind special să ne audă cântând. I-am privit și nu o trebuit să depun mare efort ca să le pot analiza expresiile. Tot ceea ce puteam vedea pe ei era bucuria. Pe fețele lor erau zâmbete, parcă radiau de bucurie în timp ce ne ascultau pe noi cum cântăm. Unii chiar lăcrimau, și erau lacrimi de bucurie, nu de tristețe. Pentru 30 de minute cât a durat concertul, noi o mână de oameni, prin faptul că am cântat, eram motivul pentru care un număr mare de oameni s-au simțit bine, zâmbeau emanând lumină parcă, lăcrimând unii de bucurie. Și tot acest miracol am înfăptuit noi, iar din acest NOI am fost onorat să fac și eu parte. Totul a fost atât de înălțător. Nu există cuvinte care să descrie evenimentul și experiența. Poate doar un singur cuvânt se potrivește aici: perfecțiune!
Crăciunul nu este despre cadouri, sau cel puțin nu asta ar trebui să fie ideea de bază. Nu aia contează ce găsești sub brad, ci alături de cine te uiți sub brad. Mult mai mult contează să ai familia unită întotdeauna, nu doar de Crăciun, decât orice alt cadou. Cel mai important e să ai o familie, sau cel puțin să mai ai pe cineva în viață din familie. Cadoul e ceva simbolic, de fapt dăruim ceea ce avem în suflet, iar eu anul acesta m-am dedicat să ofer bucurie. Nu știu dacă am reușit sau nu în totalitate acest lucru. Sper ca măcar pe un sfer să-mi fi ieșit.
În urmă cu un an (2023), abia așteptam să pot veni la Maria Radna de Crăciun, ca să pot asculta acele cântece minunate, cântate de o doamnă cu o voce miraculoasă, divină, venită parcă din altă lume. Și iată că un an mai târziu (2024), nu doar că am avut ocazia să felicit și personal doamna cu vocea divină, spre marea mea bucurie, ci am ajuns să fac parte și eu din acel cor minunat pe care-l admiram atât de mult, legând chiar și prietenii cu acei oameni. Îmi aduc aminte și acum, cum astă vară îi admiram privind de la distanță, până când a venit momentul magic să mă alătur lor și eu. Și acum în pragul sărbătorilor, când stau așa și mă gândesc la toate aceste lucruri, îmi dau seama că de fapt așa arată un adevărat miracol, sau eveniment miraculos. Eu niciodată n-am scris despre astfel de lucruri. Dacă stau bine să mă gândesc, în majoritatea articolelor mele îmi descriam stările sufletești întunecate și suferințele, cu multă simbolistică și metafore, transformând durerea în artă. Scriam despre astfel de lucruri deoarece prea puține motive de bucurie aveam, aproape zero. De fiecare dată când se apropia Crăciunul eram lovit de depresii și letargii, simțeam doliul că mă chinuie și cum toate amintirile neplăcute parcă prind viață. Dar iată că anul acesta în loc de întuneric am văzut lumină și pentru prima dată după atâția ani am trăit Crăciunul așa cum trebuie: în bucurie, oferind bucurie și primind bucurie. Așa ar trebui să fie toate poveștile de Crăciun: despre bucurie. Și nu în ultimul rând, toate poveștile de Crăciun ar trebui să fie cele mai frumoase povești spuse vreodată.