Singur printre străini

"Singurătatea e soarta spiritelor superioare." - Arthur Schopenhauer

Ce fel de existență e aceea în care totul se rezumă doar la o oarecare formă de tristețe? Când nimeni nu te înțelege cu adevărat către cine te îndrepți totuși? Când ai avea atâtea de spus dar nu e nimeni în preajmă? Cine sau ce anume îți ridică moralul când greutățile mult prea grele îți apasă umerii? Cu ce te ajută să fi superior? Dar totuși cum e să fi superior? Cum e să...
Privesc oamenii din jurul meu și habar n-am dacă îi văd cu adevărat. Într-un trafic nesfârșit, văd doar niște cadavre aflate în semi-putrefracție, cu suflete în plină devorare. Sunt precum vitele transportate spre abator. Nu se pot opune sorții, deși într-o oarecare măsură își cam cunosc soarta. Lumea oamenilor a devenit un fel de tărâm pentru hoarde de zombie.
Printre aceste creaturi mă situez și eu. Și tu, și el, și ea, și cam toată lumea. Diferența e că eu sunt conștient și recunosc asta, pe când tu nu. Tu încă m-ai crezi că trăiești într-o lume perfectă în care totul are un sens. Încă te m-ai rogi la divinități pentru una și alta, seară de seară, zi de zi. Eu nu văd aceea perfecțiune. Nu mă m-ai rog de mult, și știu că și tu faci doar din ignoranță, lașitate și naivitate, și nu din dragoste și devotament așa cum crezi tu. Am încetat să îmi fac speranțe false.
Tinerețea e o continuă frustrare. Bătrânețea e doar un chin. Între a fi un inadaptant sau un ratat e doar un pas. Încotro ne îndreptăm totuși? Purgatoriul minții mele îmi spală păcatele trupului prin purificarea gândurilor. Sunt bolnav, dar în același timp sunt și propriul meu doctor.

Trăim singuri, murim singuri. Restul e doar iluzie. Sunt captiv în acest trup firav, mult prea sensibil și mult prea slab. Sunt blocat în stări sufletești pe care nu le pot controla. Sunt dezorientat precum un turist rătăcit. Comit mereu aceleași greșeli: ofer totul pe tavă, începând de la dragoste și până la afecțiune, iar în schimb primesc mereu același refuz politicos. Sunt obișnuit cu asta. Atât de mult m-am obișnuit încât și obișnuința a devenit o monotonie letargică.
Durerea a devenit starea generală. Miezul nopții e punctul culminant în care totul prinde culoare. Atunci mă simt la ceea mai mare intensitate. Gândurile atunci se intensifică cel mai mult, atât de puternic încât încep să țin discursuri pentru mulțimea adunată. Dar pe urmă mă opresc și constat cu stupoare că în tot acest timp mulțimea nici măcar nu era de față. Vorbeam doar cu mine însumi. Sunt obișnuit cu asta. Asta fac de când exist.

Ochii în care puteai vedea cândva focul dorinței, astăzi, ascund doar cenușa voinței de altă dată. M-am retras pe o insulă pustie de pe care nu mă m-ai pot întoarce, deoarece barca cu care am ajuns aici s-a scufundat. Mereu am vrut ce nu pot să am. Prințesa din povești e doar un personaj fictiv. E precum Moș Crăciun, vine doar la copii care au fost cuminți. Singurătatea e modul prin care își duc existența cei ca mine. Sunt precum un vampir. Sunt damnat, condamnat și expulzat. Ziua sunt dat la o parte și trebuie să stau în umbră, iar noaptea sunt activ căci dau socoteală gândurilor mele. Sunt doar nisipul din clepsidră care ar vrea să curgă în sens invers și nu are cum, și asta provoacă ceea mai grea suferință. Lumea are mai mult de 1000 de fețe, iar eu mă am doar pe mine. Încă m-ai caut acel ceva ce mă poate resuscita, acel ceva ce poate colora incolorul din mine. Dezamăgit mă retrag în mine, mă scufund în meditații profunde, încercând să mă regăsesc cumva. Sunt eu sufletul meu explorat cel mai mult. Sunt spiritul cu care am singura relație. Pierdut în spațiu și timp, dezorientat în galaxie precum o cometă. Sunt otravă pentru suflet și de asta nu pot avea pereche, căci a-și otrăvi tot ce e mai frumos pe lume probabil.
Patimile și pasiunile sunt antidoturi eficiente. Datorită lor exist. Asta sunt. Asta ești și tu. Suntem la fel. Suntem doar doi străini ce se cunosc prea bine. Suntem pierduți într-o rutină fără de nici un rost, pierduți în gânduri sofisticate și periculoase și stări de spirit schimbătoare. Eu recunosc ce sunt. Tu? Ai curajul? Sunt doar un individ oarecare, un nimeni de nicăieri, fără scop și fără destinație. Pierdut și conștient în același timp. Printre atâtea fețe cunoscute și necunoscute, sunt doar un călător, un supraviețuitor. Sunt singur printre străini.

Totul e tot

"Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi." - Mircea Eliade

Pentru cei mai mulți dintre noi viața e doar o continuă fugă. O alergare inconștientă după ceva considerat atât de valoros încât marea majoritate își sacrifică sănătatea, fericirea și cam tot pentru acel ceva.
Suntem ceea ce gândim. Vorbele și acțiunile noastre sunt rezultatul gândirii, iar gândurile iau naștere la nivelul minții. Mintea e o interfață între noi înșine și conștiință. Noi, oamenii, ca forme de viață suntem un ansamblu de materie, mai exact materie organică. Funcționăm conform unor legi și reguli bine organizate. Aceste legi sunt legile fizicii, după care restul e chimie. Sistemul osos, cel muscular, sângele, țesuturile și organele formează ceea ce se cheamă organism. Organismul e un fel de componentă hardware biologică. Partea software e mintea. Mintea e un program bine pus la punct. Ca mintea să poată funcționa bine, organismul trebuie să funcționeze bine, cu alte cuvinte ființa trebuie să fie sănătoasă din toate punctele de vedere. Conștiința este energia care alimentează întregul proces. Cum se spune, pentru un trup sănătos o minte sănătoasă.

Trupul și mintea trebuie să fie în armonie. Aceea armonie poartă numele de spirit. Majoritatea când aud acest cuvânt se gândesc la ceva invizibil, precum o fantomă, care trăiește în interiorul nostru, și părăsește corpul atunci când murim. Bine ar fi dacă ar fi așa. Alții au schimbat denumirea cu suflet. E total greșit. Spiritul este armonia dintre trup și minte, iar sufletul e doar o iluzie a minții condiționate, care mereu caută o deviere, o evadare, și când reușește aceasta atunci induce ființa în eroare. Asta este felul prin care iau naștere iluziile. Iluziile sunt create de minte. Noi suntem autorii dezastrului, și tot noi suntem pe urmă și victimele. Putem opri oare acest proces?
Tot ce putem face e să conștientizăm. Trebuie să știm să facem diferența dintre ce este real și ce este fals. Mintea condiționată este ceea care mereu procesează iluzii, capcane în care pe urmă tot noi o să cădem. Mintea necondiționată, sau conștientă, este ceea care e mereu conștientă, observă tot ce se întâmplă. Ea nu se atașează, dar totuși simte tot. Ea nu gândește cu intelectul, dar totuși înțelege perfect totul. Mintea este totul. Acolo e punctul de pornire.

Dacă reușim să devenim conștienți de ceea ce se întâmplă cu adevărat atunci e un început bun. E drumul pe care dacă pășim trebuie să ajungem până la capăt ca să putem spune că am străbătut-o în întregime. Religiile greșesc, căci deformează în totalitate divinul. Divinul nu este o ființă, nu este o formă de viață omniprezentă. Nici un fel de carte sfântă nu are dreptate, nici Biblia, nici Coranul, nici Tora evreiască, pur și simplu nici una. Oamenii acelor vremuri au avut niște aspirații, dar pe care nu le înțelegeau, iar pe urmă toate acele cunoștințe au fost deformate prin interpretări și traduceri, și iată rezultatul e că ne dăm în cap unii la alții pe motive ideologice. Nici știința nu are dreptate. Toate teoriile nu ne-au dus nicăieri. Batem pasul pe loc. Avem tehnologie, dar nu avem fericire. Într-o lume supraîncălzită de tehnologii, nu suntem altceva decât niște ființe reci precum gheața. Știința nu poate explica ce este conștiința. Religiile pur și simplu nu pot accepta că divinitatea este conștiința despre care vorbesc. Universul e precum o formă de viață imensă, iar noi suntem ca niște celule în interiorul lui. Totul e conectat. Totul e tot.
Indiferent că îi spunem conștiință, Dumnezeu, divinitate, univers, Dao (cale în chineză), energie, nu denumirea contează ci la ceea ce se referă. Nu este o formă de viață, repet. Nu este materie, dar în același timp nu este invizibilitate. Pur și simplu doar este. Totul e conștientizare. Cu toții suntem conectați. Suntem una și aceeași ființă, doar că nu suntem conștienți de asta, și nici nu vrem să acceptăm așa ceva. Suntem mult prea egocentriști. Ținem prea mult la persoana noastră. Când unul moare, altul se naște, și tot așa. Suntem aceeași apă dintr-un ocean imens, doar că suntem în pahare diferite cu forme diferite. Toată existența noastră e precum vârtejurile ce se formează pe suprafața apelor curgătoare. Vârtejurile sunt temporare, durează câteva secunde sau câteva minute. Vârtejurile sunt produse de apa care curge, apa în totalitatea ei este o imensă întregime. Dispariția vârtejului este moartea. Toți de asta ne temem. Nu există om care nu și-a pus măcar odată în viață întrebarea că oare ce o fi după moarte. După moarte o fi exact ceea ce o fost înainte de naștere. Starea primordială, în forma ei condensată se va manifesta. Ca să o putem duce la o treaptă superioară trebuie să mergem mai departe.

Să avem capacitatea să ne dăm seama de toate aceste adevăruri și să le conștientizăm cu toată ființa noastră se cheamă iluminare. Cel care atinge iluminarea se cheamă iluminat sau trezit. Iluminarea este pace. Ea nu oferă nici fericire, nici nefericire. Ea oferă echilibru, starea noastră primordială, originală, așa cum trebuie ea să fie. Ca să ajungem aici mai repede putem practica meditația. Nu vă gândiți la nu știu ce poziții cu picioarele încrucișate și concentrare excesivă cu mintea. Meditatia e conștientizare. E receptivitate. E acceptare. Înseamnă observarea respirației, ascultarea conștientă a sunetelor din jur, observarea stărilor sufletești și a senzațiilor corporale, observarea imaginilor mentale. Conștientizarea e doar observare și atât, fără concluzii și prejudecăți.
Fericirea și nefericirea sunt două extreme. Sunt precum plus și minus infinit. Echilibrul dintre cele două extreme este zero. Acolo e punctul suprem unde trebuie să ne situăm. Acolo este eliberarea care ne oferă pace și liniște, căci de asta avem nevoie. Cu toate aceste cunoștințe obținute putem să ne trăim viețile în continuare. Diferența o fi doar că vom vedea totul diferit. O să putem vedea adevărata natură a lucrurilor și a fenomenelor. Asta este iluminarea. Asta este tot. Totul e tot.

Cronica războinicului singuratic

"Nu sunt victimă şi niciodată nu mi-a plăcut să mi se spună aşa. Sunt un învingător, pentru că nu am renunţat niciodată la iubire, la frumos, la frumosul din oameni, la frumosul naturii, la frumosul primăverii, la frumosul reînvierii." - Ilorian Păunoiu în Agapologia - Logodna iubirii cu libertatea

”Când o stea căzătoare va transforma noaptea în zi, pune-ți o dorință și gândește-te la mine. Transformă-ți viața în ceva extraordinar. Eu am făcut-o.” - Jack din filmul Jack

Sunt ceea ce sunt. Sunt ceea ce am fost făcut să fiu. Sunt jarul care alimentează focul, sunt frigul care menține gheața, sunt suflul care bate vântul și sunt greutatea care menține pământul. Sunt duritatea din impenetrabilitatea metalului. Sunt tăișul sabiei. Sunt un războinic, un luptător, un soldat fără stăpân. Sunt simultan liber și prizonier în același timp. Sunt peste tot și totuși nicăieri. Sunt brutal dar totuși cu o inimă mare și nobilă. Vorbesc cu foarte multă lume, dar defapt cu nimeni. Sunt singur. Asta sunt...

Nu mi-am ales eu destinul. Probabil așa o fost să fie. Abandonat de la o vârstă fragedă, singurul refugiu a fost lupta. Lupta pentru călire, lupta pentru viitor, lupta pentru cucerire, lupta pentru supraviețuire. De la ai mei părinți n-am avut mare lucru ce învăța căci m-au abandonat. Au pierit, deci m-au abandonat. Singurul lucru ce m-a învățat tatăl era să nu-mi cobor niciodată garda și să nu-mi întorc celălalt obraz pentru nimic în lume. M-am îndrăgostit odată și eu ca oricine, dar pe urmă am observat că a fost ceea mai puternică lovitură încasată vreodată. Sunt fioros. Pumnii mei, duri precum piatra, au spart nenumărate fețe de-a lungul timpului. Picioarele mele, la fel ca și pumnii, căliți de atâta timp, au zdrobit nenumărate coaste și au călcat pe nenumărate capete. Colții mei, precum colții de lup, au sfâșiat fețele multora. Degetele mele au străpuns ochii multora. Sabia mea a tăiat și a retezat capete și membre din toate colțurile lumii. Sulița mea a străpuns nenumărate inimi. Scutul meu, singurul meu protector, m-a apărat de toți care îmi vroiau răul. Și totuși, singurul meu prieten adevărat, și la bine și la rău, mi-a fost sabia. Sabia, sufletul meu.

Binele și răul nu mai contează. Noaptea se transformă în zi și tot așa. Iar și iar aceeași poveste fără sfârșit. Mă întreb dacă asta mi-e soarta. Sunt condamnat pentru ceea ce fac? E răsplata pentru nenumăratele vieți luate de-a lungul veacurilor? De aceea bântui lumea precum o stafie rătăcită și nu-mi găsesc liniștea? Sunt blestemat? Sunt mândru că am subjugat armate întregi de unul singur. I-am îngenunchiat pe cei mai renumiți. Am învins romanii lui Cezar, britanicii lui Arthur, hunii lui Attila, francezii lui Bonaparte, naziștii lui Adolf, și pe mulți alții. Nu am avut un adversar pe măsură. Deja m-a plictisit și ideea de a ucide. Mi s-a părut deja mult prea monotonă. Am vrut ceva. Ceva special. Am vrut un adversar demn de mine. Am vrut o adevărata provocare. Da! Asta am vrut!

Am căutat pe tot globul și nu l-am găsit. Nici urmă de el. Într-o zi mi-a ieșit în cale un bătrân. Măcinat de vremurile care le trăia, chinuit de vechi amintiri și trist de soarta lui. Singur, murdar, părăsit, uitat de toți și bătut când de soartă când de oameni. Pentru prima dată vroiam să fac bine. Vroiam să-i curm suferința. Pe când mă pregăteam să-mi scot sabia m-a întrebat ce caut pe aceste meleaguri. Atunci mi-a venit ideea că poate acest bătrânel îmi poate fi de folos. L-am întrebat dacă știe cumva unde îl pot găsi pe cel mai puternic războinic din lume. Fără să scoată un cuvânt și-a întors privirea în direcția opusă și a arătat cu mâna stângă spre un munte înalt. "Acolo" a exclamat pe un ton îmbătrânit. Mi-am pus sabia la loc și fără să-i mai spun ceva am plecat în direcția muntelui. După câțiva pași bătrânul a strigat după mine. "Tinere luptător! Ai grijă cum îți vei înfrunta inamicul! Dacă nu ești suficient de atent poate vei ajunge ca mine". Fără să-mi pese de vorbele lui, am plecat mai departe fără să scot un cuvânt. Nici măcar nu era demn să-mi murdăresc sabia cu sângele lui.

Trebuia să ajung la el cu orice preț. Cât mai repede trebuia să-l găsesc și să-l înfrunt. Îi vedeam deja capul ca trofeu în vârful suliței mele. Era tot ce vroiam. Să-l găsesc și să-l nenorocesc cu orice preț. Eram însetat după sânge, nu eram liniștit până nu-l găseam. Nu puteam dormi noaptea. Dimineața mă trezeam agitat, neliniștit și neodihnit deloc, dar totuși plin de putere.
Într-un final am ajuns la locul faptei. Am urcat muntele, fără să mă tem de prăpastiile adănci, fără să mă tem de vulturii ce mă pândeau, fără să mă tem de nimic. Privirea mea era doar foc, respirația era adâncă precum o prăpastie, vocea rece precum gheața, iar spiritul puternic precum metalul. Am ajuns în vârful muntelui și nu era nici urmă de adversarul meu. Era doar o oglindă în fața mea și nimic altceva. Mă așteptam la un tip călit, blindat în armuri, supradotat cu tot felul de arme și probabil cu o tehnică la fel de bună ca a mea. În loc să găsesc un războinic care să mă aștepte, nu găsesc altceva decât o oglindă. M-am apropiat crezând că e ceva capcană. Ce am văzut în oglindă m-a șocat și m-a uimit simultan. Am rămas fără cuvinte. În oglindă era un tip solid, blindat cu armuri puternice, sub care plin de răni cicatrizate. Arme care n-au iertat nimic de-a lungul timpului, prieteni falși precum sabia, sulița și scutul. Casca de război nu era altceva decât o mască falsă care să ascundă suferința din suflet, toate nenorocirile îndurate, toate eșecurile, refuzurile, frustrările și tot ce era mai rău și întunecat. Sub tot acest arsenal de arme și armuri, nu era altceva decât un biet om cu sufletul pierdut în întuneric, cu nervii la pământ și cu speranța pierdută. Atunci mi-am dat jos casca. Lacrimile mi-au inundat obrajii și am plâns mai tare decât atunci când eram copil. Am urlat de furie cât am putut de tare, plângând în același timp ca și copilul din mine care și-a pierdut părinții la o vârstă fragedă. Fără ezitare, mi-am scos sabia din teacă și am spulberat oglinda fără să stau pe gânduri. După aceea am aruncat sabia și restul artileriei în prăpastie, îngropând trecutul pentru totdeauna.
A fost ceea mai mare realizare. Am devenit cel mai puternic războinic. Am învins cel mai puternic inamic. M-am învins pe mine însumi. Am devenit conștient că am fost și sunt un nimic. Astfel am devenit totul.

Prizonieri

"Oamenii nu sunt prizonieri ai soartei, ci doar prizonieri ai propriilor idei." - Franklin Delano Roosevelt

Majoritatea cititorilor judecând după titlu o să își imagineze că o să vorbesc despre prizonieri legați în lanțuri, condamnați pentru cine știe ce fapte rele cum ar fi crime, violuri sau furturi. Nu! Nu despre asta e vorba. Adevărații prizonieri sunt cei care sunt liberi, nu cei întemnițați. Într-un articol recent am numit omul de rând luptător, dar acum o să îl numesc doar prizonier.
Lucian Blaga numea omul trestie gânditoare. Cât de mult adevăr în această expresie. Caracteristica principală al omului este acela de a gândi. El gândește dar în același timp este foarte firav și sensibil, exact precum o trestie. Omul este precum bicicleta, își menține echilibrul doar atât cât îi în mișcare. Suntem atât de fragili încât nici nu suntem conștienți de toate astea, atât de sensibili și atât de firavi.

Trăim această viață dar în același timp nu trăim cu adevărat. Simțim dar nu simțim cu adevărat. Percepem dar nu știm ce percepem. Gândim foarte mult, dar marea majoritate dintre noi nu știm la ce anume ne gândim. Suntem pierduți, pierduți în propriile noastre gânduri și sentimente. Am creat o imensă pușcărie clădită din gânduri și imaginații fictive. Și ghiciți cine sunt prizonierii? NOI!!! Suntem prizonierii propriilor noastre sentimente, gânduri și imaginații. Ne proiectăm în imaginația noastră tot felul de holograme mentale care deformează realitatea în totalitate și după aceea ne trăim viețile ghidate după aceste impulsuri false. Adevărul trist e că suntem prizonieri în propriile noastre minți. Marea majoritate din umanitate nu conștientizează asta, iar puținii care își dau seama de toate acestea și reușesc să conștientizeze corect se numesc iluminați.

Majoritatea oamenilor trăiesc vieți total nefericite. Copilării spulberate, o adolescență de nici o culoare, iar mai târziu o căsnicie bazată doar pe interes sau ca formă de refugiu; toate cele enumerate nu sunt altceva decât câteva dintre motivele nefericirii din prezent. Să nu mai vorbesc despre alcoolism, dependența de droguri sau de altceva. Adevărul e că noi toți suntem dependenți de ceva. Toți avem obiceiuri, tuturor ne place să facem ceva. Despre acel ceva avem impresia că ne place cu adevărat, indiferent despre ce este vorba. Adevărul e că toate chestiile respective ne țin doar mintea ocupată. Orice hobby sau obicei scăpat de sub control ajunge să fie un viciu. Nu contează că e vorba de ceva drog, sau de o undiță, sau de paleta de ping-pong. Chiar nu are nici o importanță.
Trăim într-o oarecare formă de captivitate. Suntem plini de stări depresive, anxietate și de alte forme întunecate de gânduri negre. E alarmant că până prin 2020 aproximativ 70-80% din populația globului o să sufere de depresie. Sistemul capitalist prin care populația este exploatată zi de zi își are și ea vina pentru toate astea. Știința nu are un răspuns satisfăcător pentru ceea ce se întâmplă. Religiile deformează totul și proiectează o imagine falsă despre ce se crede că ar fi divin. Nu știm absolut nimic, dar totuși credem că știm totul.

După cum spunea Louis Aragon: nu există dragoste fericită. Totul se consumă în timp. Totul se schimbă. Nimic nu ține la veșnicie. Am văzut de-a lungul timpului destule căsnicii ruinate, în care spiritul era ținut oarecum "viu" doar de dragul unui copil, ființă care după ce o crescut a dat cu piciorul în tot acest sacrificiu și și-a văzut de viața lui pe mai departe. Oare ce gânduri sau sentimente se nasc în mintea acelui părinte care a suferit atâta vreme și a constatat că tot sacrificiul a fost pentru nimic? Nu trebuie să facem sacrificii inutile pentru nimeni, nu e bine să aruncăm la gunoi propria noastră fericire. Nimeni pe lumea asta nu merită un asemenea sacrificiu. O mai fost cineva acum 2.000 de ani care a crezut că o să se schimbe ceva prin sacrificiul lui, dar iată suntem aici în secolul 21 tot așa de răi și însetați după sânge ca acum 2.000 de ani. Toată învățătura din toate observațiile acestea este următoarea: trebuie să știm să conștientizăm, să știm să vedem cu adevărat ce e bine și ce e rău. La un moment dat în viață ajungem într-o intersecție bizară cu două drumuri și trebuie să alegem. Ori o ținem tot așa și ne ruinăm singuri și încet dar sigur, ori ne riscăm și facem o schimbare. Cineva spunea cândva că dacă ai suficient curaj să faci ceva îndrăzneț sau poate chiar ceva stupid riști să rămâi fericit tot restul vieții. Ce frumos sună, nu-i așa? Teoria ca teorie dar știți cum se spune nu? Practica ne omoară.
În loc de nu știu ce cuvinte fermecate aș dori să închei acest articol cu un citat de la Alan Watts, marele filozof englez care a popularizat budismul în Europa. Citatul ar trebui să ne pună pe gânduri pe fiecare dintre noi, pentru că în ea se află cheia rezolvării problemelor. Citatul în profunzimea ei ne amintește cine suntem cu adevărat și ce căutăm aici. Și iată cum sună:
Scopul vieţii este doar acela de a fi în viaţă. Este atât de clar şi de evident şi de simplu. Şi totuşi, toată lumea aleargă de jur împrejur foarte panicată ca şi când ar fi necesar să realizeze ceva dincolo de ei înşişi.

Bushido - codul samurailor

Samuraii erau cavalerii Japoniei medievale. Mai bine spus, samuraii reprezentau clasa nobilă militară, o clasă de luptători speciali care nu cunoșteau noțiuni precum frica sau lipsa de onoare.
Un viitor samurai primea o educație specială de mic copil. Erau antrenați de mici să reziste la durere, frig sau orice alt punct sensibil. Erau antrenați în arta luptei corp la corp (jiu jitsu), arta sabiei (kenjutsu), și în paralel cu tot antrenamentul militar erau instruiți în domenii precum literatura, caligrafia, istoria, dar și în domenii spirituale precum budismul și shintoismul. Nu în ultimul rând, de mici copii erau antrenați să-și întărească nervii prin metode precum participarea la execuții publice și alte lucruri pe care societatea modernă le condamnă. Datorită unei asemenea pregătiri, pe viitor, samuraiul nu cunoștea teama, frica de moarte, lipsa de onoare sau lașitatea.
Codul Bushido este ceea ce azi am numi "modul de viață al samurailor", coduri și principii de morală și de etică. În 1899 scriitorul japonez Inazo Nitobe a publicat cartea Bushido: Sufletul Japoniei, carte în care sunt descrise cu lux de amănunte toate principiile samurailor.
În carte, autorul descrie și adună la un loc cele opt principii ale codului Bushido, stilul de viață al samurailor. Iată-le:

1. Corectitudinea
Codul Bushido afirmă că Dreptatea este cea mai puternică virtute a samuraiului. Unul dintre samuraii cei mai cunoscuți o descrie astfel: "Rectitudinea este puterea unui individ de a se decide asupra unui mod de acțiune în concordanță cu rațiunea, fără renunțări; a muri când este timpul să mori, să lovești atunci când e timpul să lovești". Un altul o descrie așa: "Dreptatea este osul care dă fermitate și statură. Fără oase, capul nu poate rămâne în vârful coloanei, și nici mâinile nu s-ar mișca. Deci fără corectitudine, nici talentul și nici învățarea nu pot transforma firea umană într-una a samuraiului".

2. Curajul
Codul Bushido distinge între vitejie și curaj: "Curajul este demn de a fi numit între virtuți numai dacă este exercitat în numele Dreptății. În scrierile sale, Confucius spune: A percepe ceea este drept și a nu face dezvăluie o lipsă de curaj. Mai pe scurt: Curajul înseamnă a face ceea ce este drept".

3. Binefacerea sau milostenia
Un om investit cu puterea de a comanda și de a ucide este de așteptat să demonstreze aceeași putere extraordinară în binefacere și milă: "Dragostea, mărinimia, afecțiunea pentru alții, compătimirea și mila sunt trăsături ale Binefacerii, cel mai înalt atribut al sufletului uman. Atât Confucius cât și Mencius au spus des că cea mai importantă atribuțiune a unui conducător este mila".

4. Politețea
A discerne între servilism și politețe poate fi dificil pentru un vizitator oarecare al Japoniei, dar pentru un bărbat adevărat, politețea are rădăcinile în binevoință: "Politețea și bunele maniere au fost observate ca fiind trăsături japoneze. Dar politețea ar trebui să fie expresia unei griji binevoitoare pentru sentimentele altora. Este o virtute sărăcioasă dacă e motivată doar de teama de a nu ofensa gusturile altora. Cea mai înaltă formă a Politeții se apropie de dragoste".

5. Onestitatea și sinceritatea
Conform lui Nitobe, adevărații samurai au disprețuit banii, crezând că "oamenii trebuie să le poarte pică banilor, pentru că bogăția încurcă înțelepciunea". De aceea, copiii samurailor de rang înalt erau crescuți să creadă că a vorbi despre bani este de prost gust și că ignoranța în privința diferitelor valori ale monedelor arată bună creștere: "Bushido încuraja cumpătarea, dar nu din motive economice, cât pentru a avea exercițiul abstinenței. Luxul era considerat o amenințare la adresa bărbăției și umanității și simplitatea cea mai severă era cerută clasei luptătorilor...mașina de numărat și abacul era urâte".

6. Onoarea
Deși codul Bushido se ocupa în principal cu profesia de a fi soldat, este la fel de adevărat că se referea și la comportamentul non-marțial(combativ). Simțul onoarei, o conștiință vie a demnității și valorii personale îi caracteriza pe samurai. "Teama de rușine atârna ca o sabie deasupra capului fiecărui samurai...A te ofensa la cea mică provocare era ridiculizată. Așa cum spunea vorba populară: Adevărata răbdare înseamnă să suporți ceea ce este de nesuportat".

7. Loialitatea
Realitățile economice au dat o lovitură loialității organizaționale în întreaga lume( Autorul remarcă aceasta la anul 1900! - n.r.). Chiar și așa, bărbații adevărați rămân loiali către cei cărora le sunt datori: "Loialitatea față de un superior era cea mai distinctivă virtute a erei samurailor. Fidelitatea personală există în tot felul de oameni: o bandă de hoți de buzunare jură fidelilate liderului ei. Dar numai în codul Onoarei Cavalerești, loialitea are o importanță capitală".

8. Caracter și auto-control
Bushido învață că oamenii ar trebui să se poarte în concordanță cu un standard moral absolut, unul care transcende chiar logica. Ce este bine este bine și ce este rău, este rău. Diferențele dintre bine și rău sunt date, nu subiecte supuse dezbaterii sau justificărilor de tot felul. Finalmente, este obligația oricărui bărbat să-și învețe copii standarde morale, prin însuși comportamentul său. "Primul obiectiv al unui samurai este acela de a-și întări caracterul. Facultățile prudenței, inteligenței și dialecticii erau mai puțin importante. Superioritatea intelectuală era prețuită, dar samuraiul era, în esență, un om al acțiunii", scrie autorul.

Ultimul conflict militar în care samuraii au fost implicați s-a petrecut în 1877 și este cunoscut drept Bătălia de la Shiroyama.

Voința ca forță universală

În Univers există patru forțe fundamentale care guvernează legile fizicii. Forța gravitațională, electromagnetismul și cele două forțe nucleare (slabă și tare) sunt alfabetul legilor fizicii. Completarea reciprocă dintre aceste forțe și armonia dintre ele dau naștere susținerii existenței, sau cu alte cuvinte condițiilor favorabile vieții. Pe de o parte, marele filozof german Arthur Schopenhauer era de părere că există oarecum și o a cincea forță, ce nu are de a face cu legile fizicii, forță să spunem așa mai mult metafizică sau filozofică. Această forță este voința. Rândurile de mai jos au fost amănunțit explicate în cartea lui Schopenhauer. Pentru cei interesați, cartea se cheamă Viața, amorul, moartea. În rândurile de mai jos am încercat să explic mai detaliat aceste noțiuni.

Scopul filozofiei este cunoașterea și explicarea existenței Universului. Expresia acestei existențe este Voința de a trăi. Aspirația la existență se manifestă prin organizare, viața fiind unul dintre sensurile posibile de dezvoltare. La animale, Voința de a trăi, ca principiu fundamental al existenței, este imuabilă și unică.
Forța germinatoare este universală, infinită în timp și spațiu, multiplicindu-se divers în formă și conținut, lanțul fecundare - germinare - fecundare - germinare fiind fără început și fără sfârșit. Orice materie susceptibilă de a deveni vie este atrasă, orice element bănuit a întrerupe acest ciclu este respins. Când această Voință de a trăi se epuizează într-o ființă oarecare sub imperiul unei cauze oarecare, în măsura în care ființa concretizează această stare, lupta dintre existență și nonexistență se desfășoară violent, direct, excluzând variantele.
Omul prin excelență reacționează prompt la suferința sa sau a anturajului său și, reciproc, anturajul său participă afectiv. De aceea, o condamnare la moarte, oricât de justificată, este primită de societate și de individul în cauză ca un șoc, rămâniând, în final, un simplu act distrugător de viață, menit să anihileze Voința de a trăi. Viața în ansamblul ei este percepută pe plan social sau pentru fiecare individ în parte ca o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, trăită într-o existență nesigură și tristă, inspirată de schimbări a căror amploare este cel mai adesea prea târziu conștientizată. Oare nu se acordă prea mare importanță unui episod pe care orice ființă îl traversează în drumul său către eternitate?
Voința de a trăi stă la baza oricărei explicații și raportat la concepte ca absoult, infinit, idee, conceptul de viață este cel mai real din câte cunoaștem, centrul în jurul căruia se rotește neîncetat realitatea neschimbătoare. Voința de a trăi cât mai mult posibil care insuflețește toate ființele organizate este înăscută, absolută; ea nu este rezultatul unei cunoașteri obiective a valorii noțiunii de viață, situându-se în afara oricărui examen sau cunoștință apriori.
Să trecem în revistă regnul animal, să contemplăm nesfârșita varietate a formelor, perfecțiunea structurilor și mecanismelor, continua risipă de putere, iscusința și inteligența în activitatea utilă fiecărei ființe în ciclul său de viață riguros determinat. Astfel, la colectivitățile de insecte organizarea muncii atinge perfecțiunea, sfidând omul în orice activitate managerială. Și, totuși, viața celei mai mari părti a colectivității este o muncă continuă, menită să pregătească nutrimentul și habitaclul seminței sale, care nu intră în viață decât pentru a reîncepe aceeași muncă.
Studiind viața păsărilor, lungile lor călătorii, construirea cuiburilor, hrănirea puilor care vor prelua același ciclu, constatăm aceeași risipă de efort.
Totul este muncă efectuată în vederea asigurării unui viitor necunoscut. De unde și întrebările: care este răsplata activității, care este scopul ei? Scopul nu poate fi decât satisfacerea unor necesități naturale, firești, instinctuale: necesitatea de a mânca și de a procrea. Starea de satisfacție rezultată este momentană și comună individului, indiferent de condiția sa. Această satisfacție momentană se numeste plăcere. Fiecare individ ajunge la plăcere pe un drum propriu.
Când vorbim de rasa umană, lucrurile se complică, dar caracterul lor fundamental nu se schimbă, căci pentru om viața nu este un lucru dat, este un scop în sine. Indiferent de poziția socială a individului, lupta pentru existență este severă, acaparatoare, iar ființa lui prin această luptă nu se apropie în nici un fel de nimicnicia din care a venit sau de infinitul spre care tinde.
Mai multe milioane de oameni, consituind popoare, aspiră la binele comun și prin acesta la binele individului; dar mai multe mii de suflete sunt sacrificate interesului general.
Lipsa de scrupul a politicienilor angajați în lupta pentru putere, acțiunile lipsite de judecată ale acelora angajați să asigure binele celor mulți, greșelile, diletantismul, inutilitățile sunt susținute de sudoarea celor mulți și adesea îndreptate cu sângele acestor popoare.
În timp de pace industriile și comerțul prosperă, relațiile și contactele interumane se înmulțesc, toată lumea participă, unii gândesc, ceilalți lucrează, vuietul produs de aceste ființe prinse în angrenajul social este indescriptibil. Scopul final? Pentru cei mai norocoși o viață suportabilă, relativ scutită de șocuri. Rezulatul? O imensă plictiseală.
Această disproporție între efort și recompensă reduce obiectiv voința de a trăi la o simplă nebunie, subiectiv la un vis.
Analizând voința de a trăi, ea ne apare ca o înclinare necugetată și lipsită de motivație, ca un impuls orb, nejustificat, căci dacă orice manifestare a unei puteri naturale are o cauză, forța naturii înseși nu are nici una; dacă fiecare act voluntar are un motiv, voința, prin ea însăși, nu-și găsește motivația, voința fiind unul și același lucru cu motivația.

De aceea, orice ființă umană, care desfășoară o activitate motivată, conștientizează această activitate, dar aceeași ființă, pusă în fața realității existenței sale, nu-i va găsi motivație. Întrebarea: de ce existăm? apare lipsită de sens. Conștiința individuală constată că voința de a exista nu are nevoie de motivație decât în actele sale distincte.
Voința de a exista ca principiu este o aspirație nesfârșită pentru care legea fizică a gravitației este exemplul cel mai pregnant. Imposibilitatea acestei voințe de a-și atinge scopul final este vădită.
Chiar dacă întreaga materie ar constitui o masă unică în interiorul ei, forța gravitațională crescând proporțional cu apropierea de miezul masei, această forță este, în același timp, independentă de elasticitatea și gradul de penetrabilitate al materiei. Forta centrifugă poate fi încetinită, chiar oprită, dar niciodată anulată. Întregul univers este voință, voința este esența tuturor lucrurilor. Din tulpina puietului cresc ramuri, din ramuri frunze, apoi vin florile, fructele care, sub forma semințelor, sunt masa unor forme viitoare, posibile germinații ce vor urma același curs, într-un același sens, din neant către infinit. Aceeași matrice se aplică și vieții animale.
Prin statornicie omul este manifestarea proprie a existenței voinței. Aspirațiile omenești ar putea apare ca un ultim scop al voinței. Și, totuși, după atingerea scopului apare uitarea. Scopul devine lucru făcut, neantizat cu fiece clipă care ne duce spre viitor. Scopul devine iluzie, iluzia dispare, mâine devine azi, apoi ieri... Din fericire, rămâne întotdeauna ceva de dorit și de urmărit, spiritul fiind scutit de rătăcire și de plictiseală. Fiecare act particular are un scop, numai voința este unică, fără scop, se regăsește în toate și în tot.
Manifestarea voinței duce la acutizarea suferinței. În regnul vegetal nu există sensibilitate și nici durere. Durerea apare în forme incipiente la animalele inferioare. Chiar și la insecte, facultatea de a simți este foarte redusă. Durerea se manifestă odată cu aparitia sistemului nervos, la vertebrate fiind legată direct de gradul de înțelegere. Inteligența dezvoltată presupune sesizarea schimbării; cu cât nivelul mintal global depășește ascendent anumite stadii ale dezvoltării cu atât sensibilitatea sa crește, reacția de răspuns la durere fiind simțitor mai rapidă. Se consideră astfel că la omul de geniu suferința este condiția sa existențială.

Viața ca o luptă

"Încearcă să fii un om de valoare și nu neapărat un om de succes." - Albert Einstein

Când spui cuiva cuvântul luptător, imaginea care se va crea în mintea persoanei va fi una cu un cavaler echipat cu tot felul de armuri și arme, sau un karatist solid plin cu mușchi și pe ici colo cu câte o cicatrice. De fapt, luptător nu este doar cavalerul medieval sau practicantul de arte marțiale. Luptător este acel om pentru care fiecare zi este o provocare, o încercare prin care se i-a la trântă cu viața și cu toate greutățile.
Luptători sunt copii abandonați, bolnavii, oamenii singuratici... Cu alte cuvinte cu toți suntem luptători.
Întreaga viață e ca o linie mai lungă sau mai scurtă, care începe în punctul A și se termină în punctul B. De la A până la B este un drum mai lung sau mai scurt. Tot ce se întâmplă de la A până la B nu e altceva decât opera fiecărui luptător. Luptător în cazul de față este echivalent cu om. Fiecare dintre noi duce o luptă mai mult sau mai puțin grea. Fiecare avem secrete. Fiecare dintre noi ne temem de ceva, ne e frică de ziua X în care se va întâmpla cea mai mare nefericire din viața noastră. Cu toții am vrea s-o ducem bine dar știm că așa ceva nu se poate. Această luptă pe care o duce fiecare dintre noi poate fi una fizică, adică ceva la vedere cum ar fi o boală sau un necaz sau orice altă greutate. Pe de altă parte lupta poate fi una sentimentală, despre care nu știe aproape nimeni, o luptă care se duce în interior. O astfel de luptă este atunci când yin se luptă contra yang, în loc să fie în armonie una cu cealaltă.
Oricare ar fi natura luptei, ideea este că toate luptele sau conflictele sunt de natură negativă și rezultatul nu va fi unul bun.
Majoritatea oamenilor nu au habar de faptul că în univers există două forțe simbolice, reprezentate diferit de la o cultură la alta, forțe care ne caracterizează atât pe noi cât și întregul univers. Aceste două forțe în creștinism se cheamă binele și răul, în cultura chineză se numesc yin și yang, în natură apar ca mascul și femelă, vizual ca negru și alb, la nivelul atingerilor ca rece și cald, și exemplele pot continua la nesfârșit. Aceste două forțe nu sunt într-un conflict între ele ci din contra, se complectează reciproc una pe alta, astfel se dă naștere armoniei.
În viața de zi cu zi putem vedea din păcate din ce în ce mai des dezechilibrul celor două forțe. Cel mai bun exemplu ar putea fi căsnicia distrusă în care soțul și soția nu se mai înțeleg din diverse motive. Un dezechilibru rămâne tot un dezechilibru indiferent că e de natură fizică sau psihică.
Și care ar putea fi o soluție împotriva acestor dezechilibre? Cea mai bună modalitate ar fi păstrarea echilibrului. Dacă se păstrează echilibrul atunci și armonia poate domni. Dacă armonia domnește atunci apare pacea. Dacă apare pacea și totul este într-o rezonanță pozitivă n-o să întârzie nici fericirea să își facă apariția.

Dacă nu știți la ce se referă echilibrul încercați să vă imaginați suprafața unui lac. Imaginați-vă acea suprafață de apă liniștită, clară ca oglinda, fără nici o perturbare, fără nici un val, fără nimic. Deasupra apei este aerul, iar sub suprafața ei este însăși apa. Ceea ce desparte cele două medii este suprafața apei. Mediul gazos și mediul acvatic sunt într-o armonie perfectă una cu alta datorită echilibrului. Echilibrul este în cazul de față suprafața apei, acea linie perfectă care face ca armonia să fie posibilă.
Tot ce puteți face este să vizualizați acest exercițiu mental cu suprafața apei și să meditați asupra ei. Mai departe singuri o să descoperiți aplicațiile ei practice.