Mi dor de mine

Mi dor de mine


Mi dor de mine, cel care eram înainte
Unde am ajuns, oh Doamne Sfinte,
Mi dor de ceea ce eram cândva
De omul dispărut de mult, de acel cineva.

Mi dor de mine, ca de proprii mei părinți
De acele zile când stăteam cuminți
Eu cu mine, cel de altădată
Nu cu cel de azi, creatură ciudată.

Mi dor de mine, ca de o nouă dimineață
Să simt miros plăcut, ca la început de primăvară,
Mi dor de zile frumoase, de mult dispărute
Nu de clipe dureroase, de nimeni necerute.

Mi dor de mine, cel de mult îngropat
Cel uitat și cel incapabil de resuscitat,
Lup singuratic și bătrân sub lună plină
Om sălbatic și trist ajuns la naftalină.

Mi dor de mine, cel care eram înainte
Copil blând și plin de cuvinte,
Mi dor de ceea ce nu simt acum, liniște
Tu ești de vină pentru tot ce e acum, neliniște.

Mi dor de mine, cel care eram fără tine
Uneori mi dor de noi doi
Dar altfel nu scriam pe foi,
Nu mi dor de tine, mi dor de mine.

Despre importanța momentului prezent

"Simplitatea înseamnă să trăim în prezent şi să simţim prezentul trăind în noi." - Bruce Davis

Ce este viața? De ce are viața o durată? Oricât am încerca să complicăm treburile cu tot felul de întrebări metafizice sau filozofice nu o să reușim să găsim un răspuns atâta timp cât nu reușim să privim dincolo de întrebări. Orizonturile noastre sunt înguste. Știința spune una, religiile spun alta, filozofia spune cu totul altceva, și iată așa ajungem să ne învârtim în cercul vicios al existenței. Suntem precum cățelul cuprins de iluzia propriei ființe care încearcă să-și fugărească și să-și muște propria coadă, crezând că este un dușman, habar n-având că este de fapt o parte din el. La fel face și omul: se fugărește pe el însuși. Se autotorturează, în mod inconștient. Nu știm de ce o facem dar de fiecare dată alegem suferința sau calea care duce spre aceasta, arătând apoi cu degetul spre alții și căutând tot felul de scuze ieftine. Noi suntem problema, modul în care abordăm totul.
Încercând să reprezentăm viața ca pe o ilustrație matematică, putem spune că viața începe în punctul A și se termină în punctul B. Între A și B se formează o linie. Acea linie este durata întregii vieți. Se spune că viața merge înainte, și într-adevăr că așa este. S-a descoperit științific, datorită fizicienilor, că totul, dar absolut totul în acest univers se află într-o continuă mișcare, începând de la cele mai mici particule subatomice și până la imensitatea roiurilor de galaxii. Nu se știe care este concret cauza, unii spun că ar fi din cauza marii explozii Big Bang, alții că din cauza radiației de fond, iar alții spun că pur și simplu asta este. În fine, indiferent care e cauza, noi suntem capabili să conștientizăm toate aceste lucruri. Prin conștientizare mă refer la privitul de dincolo de întrebări, despre care am vorbit mai sus la începutul articolului. Aceasta este adevărata noastră natură: să fim cu adevărat conștienți. A fi conștient în totalitate înseamnă a trăi clipa prezentă.

Totul se întâmplă în prezent, aici și acum. Nu contează ce a fost acum nu știu câți ani, acele evenimente oricum s-au evaporat de mult în timp, fapta e consumată cum ar zice omul de rând. Nu contează ce urmează să se întâmple, viitorul încă nu a ajuns, deci nu există practic. Tot cea ce contează cu adevărat este prezentul. Aici se întâmplă totul, acum e momentul magic. A trăi în momentul prezent cu adevărat, din toată ființa, înseamnă conștientizarea cea mai pură și profundă. Nu e nimic mistic sau ezoteric aici în ceea ce spun. Totul ține de atitudinea noastră mentală.
Nu contează ce a fost înainte de punctul A și nici ce va fi după punctul B, adică nu are importanță unde eram înainte de a ne naște și nici unde vom fi după moarte. Singuri putem descoperi, prin conștientizare bineînțeles, trăind clipa prezentă, că nu suntem altceva decât fiecare dintre noi o mică picătură de apă din imensitatea marelui ocean universal. Abandonându-ne ființa, ego-ul personal, vom fi capabili să ne descoperim adevărata natură. E ca și cum am elibera un fluture din captivitatea palmelor noastre, iar pe urmă am admira frumusețea zborului spre libertate al acestuia. Cazul în care refuzăm eliberarea fluturelui înseamnă că ego-ul nostru e stăpânul, iar instictele, teama și viciile își au ultimul cuvânt de spus. În cazul acesta suntem incapabili să ne bucurăm de prezent. Mereu vom căuta alte obiective, refugii noi și tot felul de planuri ireale pentru viitor. Nu vom face pace nici cu demonii trecutului și mereu ne vom teme de viitorul ce urmează să vină asupra noastră precum o avalanșă.
Trecutul și viitorul sunt doar în mintea noastră. Ele sunt doar niște iluzii, propriile noastre proiecții mentale de care nu suntem conștienți, afectându-ne din diverse laturi, atât fizic cât și psihic. Depresiile sunt cauzate de evenimente întâmplate în trecut, iar anxietatea și atacurile de panică reprezintă o formă de teamă de anumite evenimente care urmează să se întâmple în viitor. De multe ori acele evenimente din viitor nu o să aibe loc niciodată, la fel cum celelalte evenimente din trecut deja de mult s-au consumat în timp. Dacă vreți să vă liniștiți cu adevărat priviți trecutul ca pe o cană de apă care din cauza trecerii timpului s-a evaporat de mult și astfel a dispărut definitiv, transformându-se în stare gazoasă. Trecutul este precum apa care cândva a existat, iar odată cu trecerea timpului aceasta s-a evaporat și s-a transformat în vapori de apă (stare gazoasă), adică a devenit o amintire, trăind doar în mintea noastră. La fel puteți privi și viitorul, ca pe o formă de gaze care urmează să se transforme în picături de apă, doar că nu toată cantitatea de gaz va deveni lichid, o parte din ea va rămâne în continuare în compoziția norilor și al atmosferei. Care e morala din toate aceste comparații? Ceea ce s-a întâmplat în trecut s-a derulat deja de mult, iar viitorul încă nu a ajuns, și probabil că nici nu o să ajungă în totalitate așa cum ne-o imaginăm noi. Tot ce contează cu adevărat este prezentul, acel moment unic și magic numit "aici și acum", căci doar ea reprezintă cu adevărat realitatea.
E adevărat că orice prezent devine un trecut, și tocmai din această cauză trebuie să învățăm să fim cu adevărat conștienți. Doar astfel vom fi capabili să trăim cu adevărat și din plin această realitate, savurând clipa și bucurându-ne de ea, fără să ne gândim că odată ne vom aminti de ea sau nu, și fără să ne temem de ziua de mâine și ce ne va aduce aceasta.

My story (povestea mea)

"Să nu știe nimeni ce răni te dor." - Octavian Goga

My story în traducere "povestea mea", este un articol cu idei metaforice, întâmplări reale, și probabil prea puțin cunoscute. Aceste relatări sunt din viața mea personală. Povestea mea este deci un articol mult prea personal, o oarecare formă de spovedanie ca să mă exprim așa. Scopul nu este acela de a mă lăuda, sau de a mă victimiza, sau de a ajunge în centrul atenției, sau de a cerși mila sau afecțiunea celorlalți. Nu vreau să trezesc sentimente în nimeni, căci nimeni nu îmi este dator cu absolut nimic, la fel cum nici eu nu am nici o obligație față de nimeni. Scopul real al acestui articol este de a mă elibera de anumite blocaje psihologice, energetice, o oarecare formă de ușurare ca să spunem așa. Mai trebuie să menționez faptul că în fața unui număr foarte redus de oameni sunt deschis, cu fața mea reală, ca personalitate. Această categorie de persoane conform viziunii mele intră în categoria "persoanelor foarte speciale"; pentru aceste persoane mi-aș da și viața, dacă situația așa ar cere.
M-am născut în perioada în care comunismul era pe cale să apună, iar după aceea am copilărit într-o perioadă aflată între două epoci, între comunism și capitalism. Frumusețea anilor 90 din punctul meu de vedere este de nedescris; numai cei care au trăit sau au copilărit în acele vremuri pot simți asta. Erau acele vremuri când încă tehnologia nu infectase lumea, oamenii socializau deschis și sincer, copiii se jucau pe afară, fără teama de boli sau infecții. Toți zâmbeau mai mult decât în prezent, toți erau parcă mai fericiți și mai uniți, atât în cercurile de prieteni cât și în familii. Și ceea ce este mai important de menționat este faptul că lumea încă nu știa ce este dependența de telefoane mobile.
În această perioadă, eu eram genul de copil care trăia în lumea lui, urmărind desenele cu eroii din universul Marvel și DC Comics, colecționând abțibilduri turbo, reviste cu benzi desenate, pietre interesante, timbre, cărți, și multe alte astfel de mărunțișuri. De asemenea eram foarte curios de mic. Mereu îmi puneam întrebări despre univers, încercam să aflu oare cât e lumea de mare, dacă există extratereștri, monștri, sau orice altceva înfară de noi. Chiar îmi găseam liniștea și fericirea în astfel de lucruri, cu mintea mea de copil din acele vremuri apuse.
Anii de liceu au fost probabil anii cei mai neplăcuți din viața mea, căci a trebuit să experimentez forțat multe lucruri neplăcute. Începând de la discriminare din cauza naționalității, anturaj, vicii, probleme de adaptare într-o lume total nouă în care nu-mi puteam găsi locul și probleme de familie, pot să spun că le-am văzut și trăit cam pe toate. Am fost nevoit să dau pumni, chiar să încasez pumni. Mi-am văzut apropiații dispărând definitiv, membrii de familie decăzând iar pe urmă dispărând și ei în neant, prietenii stricate, ură și dispreț, dorință inutilă de răzbunare și răutate oarbă, foarte multă prostie, toate acestea neavând nici un rost din punctul meu de vedere. Am văzut și am simțit pe propria piele "mitul iubirii", adică acea mare minciună cu care de mici am fost spălați pe creiere atât de părinți căt și de societate, acele povești tâmpite despre dragoste și iubire veșnică, manipulare stupidă prin care tu ca bărbat din instict îți dorești din tot sufletul alături de tine fata sau femeia de care te-ai îndrăgostit orbește, investind timp prețios și resurse înspre această direcția, iar la final rămânând doar cu niște amintiri dureroase. Sunt cât se poate de conștient de faptul că alții au văzut și au trăit mult mai multe, dar faza e că nu suntem la fel, nici fizic și nici psihic, deci nu toată lumea digeră la fel experiențele trăite. Pentru unii astfel de treburi sunt și vor rămâne o continuă frustrare care-i va bântui de-a lungul vieții, în timp ce pentru alții sunt doar niște episoade trecătoare fără vreo mare semnificație. Într-un fel sau altul e bine că am avut parte de toate aceste experiențe, probabil fără ele nu eram azi omul care sunt.

Întotdeauna eram genul de copil retras, fricos, tăcut și foarte timid. Aceste caracteristici mereu m-au dezavantajat de-a lungul vieții, începând de la grădiniță și până la locul de muncă. Socializarea niciodată nu a fost punctul meu forte, când trebuia să vorbesc cu cineva cu care nu aveam tangențe până atunci mereu mă simțeam incapabil să port conversația respectivă. Chiar și așa de multe ori mă simt cam ciudat când trebuie să port o conversație, și de multe ori trebuie să forțez ca să iasă bine.
În prezent sunt un gânditor introvertit, pasionat de filozofie și știință, mult mai curios și la fel de singuratic ca pe vremuri, poate chiar mai mult decât atunci. Singurul lucru care m-a ajutat cel mai mult este faptul că m-am apucat de studierea artelor marțiale de la vârsta de 14 ani. Cea mai mare sursă de inspirație spre această direcție au fost filmele de acțiune din anii 90, filmele cu Jackie Chan și Van Damme, și nu în ultimul rând desenele japoneze Dragon Ball, care trebuie să subliniez că erau și sunt desenele mele preferate. Rătăcind de la un stil la altul, după vreo 2 ani mi-am găsit menirea în stilul Shaolin Kung Fu. Dacă nu erau artele marțiale pentru mine, probabil ajungeam și eu la fel de decăzut ca mulți dintre membrii fostei mele familii, sau poate chiar mai jos de atât, poate eram chiar îngropat deja în ziua de azi. Fără să dramatizez situația, prin kung fu am reușit să ating parțial pacea interioară după care sunt atât de însetat. Am reușit de asemenea să îmi îmbunătățesc condiția fizică, depășind cu mult și bine pe majoritatea dintre cei cu care am crescut. Nu spun toate acestea ca laudă ci pur și simplu doar ca o observație. Oricum mai am foarte mult de lucrat pe viitor, atât pentru îmbunătățiri cât și pentru progres.
Pot spune că am reușit oarecum să fac o împletitură între studiul artelor marțiale și curiozitatea mea filozofică și științifică, cu tendințe mari spre liberă cugetare. În principiu cam această combinație de ramuri îmi definește personalitatea și felul meu de a fi. Trebuie să subliniez faptul că nu sunt o persoană religioasă. Deși am fost crescut în spirit catolic, am abandonat această credință încă din tinerețe, poate chiar înainte de anii de liceu. Nu am crezut niciodată cu adevărat într-un Dumnezeu iubitor și atotputernic, văzând atâta răutate și imperfecțiune în jur. Refuz să îmbrățișez vreo formă de credință religioasă, după cum spuneam și în articole mai vechi, singurele religii cu care sunt de acord, și care sunt mai mult niște filozofii sau moduri de abordare și privire a vieții, sunt budismul și taoismul chinezesc. Din punctul meu de vedere, aceste două se apropie cât mai mult de ceea ce s-a descoperit și dovedit prin intermediul științei, restul fiind doar niște aberații și superstiții fără prea multă importanță. Nu pot să nu mă simt revoltat când văd atâtea războaie din motive religioase, dispute inutile între membrii diverselor comunități religioase, atâta discriminare din cauza unor doctrine. Dacă asta e marele plan al divinității atunci refuz politicos să fac parte din așa ceva. Ar trebui să învățăm să ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem, indiferent de religie, etnie, orientare sexuală, culoarea pielii, etc. Pentru mine, ideea de divinitate e mai mult o formă de energie universală și omniprezentă în întregul univers și spațiu-timp, și nu o persoană magică. Asta ar fi adevărata religie: dragostea față de aproapele nostru, și nu ritualurile inutile, stricarea banilor pe construcții de mega lăcașuri de cult, costumarea inutilă pe așa zisele zile de odihnă ale Domnului, și exemplele ar putea continua. Ar trebui să ne ajutăm unii pe alții între noi, fără dorința de răsplată, și nu ar trebui să facem acte rele din motive morale și nu din cauza fricii de pedepse divine sau că așa scrie în nu știu ce carte străveche. Nu vreau să mai spun nimic despre treburile acestea, oricum am avut multe de înghițit din partea habotnicilor fundamentaliști din cauza ideilor mele liberale.

Un singur lucru mai trebuie să recunosc. Chiar dacă sunt un liber cugetător, aș putea spune ateu, dar nu prea îmi place cum sună, trebuie să recunosc că uneori mai am obiceiul să mă rog totuși înainte de culcare. Nu știu de ce o fac, sincer. Cred că mă ajută să mă liniștesc și să adorm mai bine; sau poate pentru că eram obișnuit în copilărie cu această practică, și uneori o fac automat, fiind întipărită în memoria mea.
Sunt o persoană închisă. De cele mai multe ori mintea mea e cuprinsă de gânduri melancolice, nostalgice, chiar și pesimiste sau negativiste. Dar cu toate acestea, am și momente de scurtă euforie, momente în care mă văd super înaintat, trecând peste orice barieră sau obstacol. Sunt un om matur, trecut de 30, dar în interiorul meu zi de zi simt cum trăiește copilul care eram cândva. Melancolia și singurătatea sunt elemente active din viața mea, îmi definesc caracterul și datorită acestor proprietăți sunt omul care sunt în prezent, cu bune cu rele. Nu caut lucrurile lumești cum ar fi carieră, bani, femei și succes; caut pacea interioară și liniștea, acestea sunt cele mai importante în opinia mea. Chiar dacă de multe ori sunt blocat în trecut, și prea puțin reușesc să savurez prezentul, totuși prefer să merg înainte, fără prea multe planuri pentru un viitor improbabil, nesigur și necunoscut; mereu înainte sau pe loc, dar niciodată înapoi.

Eroul din umbră

"Nu ceea ce sunt eu pe dedesubt mă definește, ci ceea ce fac."" - Bruce Wayne (Batman)

Cineva spunea că nu toți eroii poartă pelerină. Adevărat! Dar foarte mulți așa ziși eroi moderni au fost inspirați de eroi din filme, desene animate sau benzi desenate. Probabil cel mai cunoscut dintre toți eroii este Batman. Atât eu cât și mulți alții din generația mea, și nu numai, am crescut cu acest personaj fascinant, dar totodată plin de mister.
Batman rămâne acel personaj care mereu va reprezenta justiția corectă, căci s-a ridicat deasupra tuturor, atât asupra autorităților incompetente cât și asupra celorlate organe de stat, alegând să lupte de unul singur contra criminalității și a infracționalității. Să revenim la realitate, căci în zilele noastre, mai concret în lumea reală în care trăim noi, așa ceva e cam greu de realizat, dacă nu chiar imposibil. Nu te poți costuma și blinda cu tot felul de arme și să umbli noaptea pe străzi căutând cuiburile infractorilor și să faci de unul singur dreptate. Pur și simplu nu se poate. Există atât legi, principii morale, dar și limitări. Nu merge cu "ochi pentru ochi și dinte pentru dinte". Oarecum nici nu poți să te arunci în bătaia viscolului de gloanțe, căci sunt slabe șanse să supraviețuiești. Și acum lăsând toate fanteziile la o parte, pur și simple e imposibil ca un singur om să facă toate aceste treburi de unul singur, în lumea în care trăim noi.
Un singur lucru rămâne valabil din toată povestea lui Batman. El rămâne inspirația pură pentru cei care și-au propus să realizeze în viață ceva anume, în special pentru cei care au crescut vizualizând desenele cu acest personaj. În povestea originală, Batman sau Bruce Wayne pe numele său real, este acel personaj care și-a depășit fricile, ridicându-se deasupra temerilor și limitărilor. Rămas orfan de mic, a trebuit să fie martor la crima oribilă a familiei sale și să trăiască mai departe bântuit de aceste amintiri macabre. Dar cum în orice rău este și un grăunte de bine, norocul i-a surăs tânărului Bruce, căci a moștenit o avere colosală, familia Wayne fiind o mare familie de industriași bogați. Și-a folosit cu inteligență averea ca să-și creeze tehnologia de care avea nevoie pentru a putea deveni pe viitor eroul mascat. În același timp, toată această poveste este una motivațională, Batman fiind personajul care a plecat de la zero, neavând nimic înafară de averea moștenită, nici abilități de luptă, nici suficiente cunoștințe și nici altceva. Batman este individul care a plecat de jos ca să ajungă sus, ca și Napoleon Bonaparte, un simplu soldat ajuns general, după care împărat al Franței.

Povestea lui Batman s-a și ecranizat acum cățiva ani sub forma unei trilogii mai mult decât superbe, toate cele trei părți câștigând premiul Oscar. Să amintim și faptul că partea a doua, sub numele de The dark knight, a ajuns în topul celor mai bune filme din toate timpurile, fiind pe locul 4 la categoria top 250, având nota 9. Asta înseamnă că Batman a câștigat frumosul titlu de cel mai bun supererou, nici un alt erou sau film cu vreun erou neavând un așa mare succes. Mai multe informații despre film puteți găsi aici.
Și probabil vă întrebați care este scopul acestui articol sau care e morala din toată această poveste. Răspunsul e simplu. Tot ceea ce putem învăța de la Batman este motivația, faptul ca niciodată să nu ne lăsăm doborâți și învinși de nimic. Este personajul fictiv care reprezintă cel mai bun exemplu spre această direcție. Nu în ultimul rând, Batman este acel erou care a inspirat mai multe generații. Începând de la copii mici și până la oameni adulți, mulți rămân fascinați de eroul mascat care nu se teme să-și pună viața în pericol pentru a salva nevoiașii sau pentru a apăra justiția. Atât pentru mine cât și pentru mulți alții Batman rămâne eroul din umbră care ne-a inspirat și ne-a motivat să facem ceea ce facem.

"De ce cădem? Ca să învățăm să ne ridicăm." - Bruce Wayne (Batman)

Cum văd eu lumea (2)

"Toată lumea întreabă dacă ai o carieră, dacă eşti căsătorit sau dacă ai cumpărat o casă, de parcă viaţa ar fi un fel de listă de cumpărături. Dar nimeni nu întreabă dacă eşti fericit." - Heath Ledger

Am ales să scriu această continuare pentru articolul Cum văd eu lumea (1) deoarece nu am reușit să lămuresc în totalitate problema. Puteți să recitiți prima parte apăsând aici. Recunosc că descrierea făcută în primul articol pare poate mult prea întunecată sau negativistă. Asta este realitatea din păcate. Așa arată lumea în care trăim. Recunosc că sunt o persoană negativistă, dar fiind realist nu prea am la dispoziție prea multe variante din moment ce trăim într-o lume aflată într-o continuă decădere. Cea mai mare problemă este faptul că noi oamenii, ca locuitori ai acestei planete, ne considerăm atât de speciali, cu un scop bine prestabilit, deasupra tuturor celorlalte forme de viață. Ei bine, haideți să vă spun un secret! De fapt nu e secret, pentru că orice om care are minimul de cunoștințe științifice, cu o gândire rațională, și nu cu mentalitatea de oaie hipnotizată din turmă, știe faptul că până una alta și noi oamenii tot din regnul animal facem parte, biologic vorbind. E greșită clasificare comform căreia există plante, animale și oameni. Există regnul vegetal și cel animal, din care facem și noi parte. Nu suntem cu nimic mai deosebiți decât restul animalelor. Suntem primate mai avansate din punct de vedere al raționamentului și al inteligenței. Nu am evoluat din maimuțe, am avut doar strămoș comun. Evoluția ne-a modelat diferit. Ne-am dezvoltat diferit față de cimpanzei sau gorile. Am părăsit savanele și junglele. Nu mai trăim în copaci, ne construim case și orașe cu blocuri. Și toate acestea din cauza inteligenței. Nu avem forța fizică nici pe departe al unui cimpanzeu, dar în schimb avem un nivel de inteligență mult prea ridicat față de aceste specii. Natura nu ne-a înzestrat cu gheare, blană, branhii, solzi, aripi sau cu fel de fel de abilități specifice celorlalte specii, ci în schimb specia noastră a dezvoltat inteligența. Bun, acum că am lămurit treaba aceasta putem merge mai departe.

Lumea aceasta în care trăim arată așa datorită faptului că noi înșine o percepem în felul acesta. Culorile, formele, senzațiile, și tot ceea ce percepem e o interpreatre a creierului. Nu sunt un savant materialist care crede că totul e doar chimie și atât. Nu! Cred în faptul că în spatele acestui mare tam-tam chimic bine mecanizat de legile fizicii stă și o formă de energie universală care străbate infinitatea de multiversuri (asta în caz că există alte universuri). Această energie ca să o numesc așa, de-a lungul istoriei a căpătat diverse denumiri. Vechii chinezi o numeau Tao, energie vitală, primii creștini îi spuneau Dumnezeu, iar mai nou noi îi spunem conștiință. Indiferent care ar fi denumirea corectă, prea puțin contează, ideea e că se referă la adevărata noastră natură. Nu mă înțelegeți greșit. Nu încerc aici să încurajez reîntoarcerea omului la vreo credință religioasă. Personal, sunt liber cugetător, aș putea spune chiar ateu, dar sincer să fiu nu prea îmi place cum sună denumirea. Oricum nu cred în nici o formă de divinitate superioară și nu urmez nici o religie. Consider că acestea sunt niște obstacole în calea spre dezvoltare, atât personală cât și spirituală. Doar atunci ne putem simți cu adevărat liberi când ne eliberăm de influența tuturor dogmelor inventate de oameni care ne țin paralizați. Acestea sunt doctrinele politice radicale și totalitare, ezoterismul, pseudoștiințele și religiile. Toate acestea sunt niște obstacole atât pentru oamenii care își doresc o dezvoltare armonioasă și sănătoată cât și pentru societate. Nu vreau să intru în detalii, vă dau doar un singur exemplu. Faceți o comparație între România și Olanda de exemplu. România este o țară super religioasă plină cu superstiții demne de evul mediu și cu toți clovnii religioși care răspândesc ciuma numită religie cu tot cu homofobie și alte forme de discriminare și etichetare. În schimb Olanda este o țară liberală în care nimeni n-are treabă cu nimeni, nu există e religie oficială, și cu toate acestea totuși o duc mai bine decât noi, din toate punctele de vedere.

Legat de discriminarea de care am amintit mai sus să nu mă înțelegeți greșit. Nu încurajez sub nici o formă fenomenul LGBT, dar în același timp nu sunt nici împotriva, atâta timp cât chestia asta e practicată în intimitate și nu la vederea lumii. Am mai amintit și într-un articol mai vechi că după părerea mea adevărata atracție sănătoasă și pură ce are la bază iubirea sinceră și profundă este doar între bărbat și femeie, și nicidecum între două femei sau doi bărbați. Aceste persoane nu suferă de probleme mentale, așa cum se considera până acum un secol, ci pur și simplu problema lor este de natură hormonală. Din cauza aceasta atracția lor este una denaturată și deformată. E rușinos și jenant să vedem în societatea din zilele noastre cum astfel de persoane organizează tot felul de parade, unde pe lângă că își cer drepturile se mai și arată lumii desfrâul și denaturarea scăpată de sub control. Repet, nu sunt homofob, doar că nu consider treburile acestea sănătoase și nici morale. Aceste chestii ar trebui practicate în spatele ușilor închise și nu ca lumea să vadă, mai ales copiii. Până și mecanica cuantică din domeniul fizicii ne arată că particulele subatomice cu aceași sarcină electrică se resping, atracția având loc doar între particule cu sarcini opuse, gen + cu -, nicidecum - cu - sau + cu +.

Un alt fenomen interesant ce am observat este faptul că marea majoritate a oamenilor, indiferent că vorbim de femei sau bărbați, își pun speranțele și fericirea în ceva ce va urma în viitor. În cele mai multe cazuri, acel ceva ce va urma în viitor, nu este altceva decât o căsnicie, o relație, un copil, cumpărarea unei mașini sau al unei case, căștigarea de mulți bani, etc. E clar că nu știm să trăim în prezent, ci ne facem planuri pentru un viitor nesigur. E clar că în loc să trăim în totalitate acum, în prezent, alegem ziua de mâine, un viitor ce nu știm cum va arăta sau care nu o să-l mai apucăm. Când ai o mașină, e ok, e fain, e tot ce trebuie, dar cu timpul îți vei dori alta mai bună, mai nouă, mai la modă. La fel și cu casa, mereu și mereu îți vor veni tot felul de idei pentru actualizări noi, indiferent că e nevoie de ele sau nu. De exemplu îți vei schimba geamurile mai vechi, dar în stare bună de funcționare, cu geamuri noi de termopan, doar pentru că așa e la modă. Vorbind despre relații, e clar că nici acestea nu mai sunt ceea ce erau cândva. Băiat fiind clar că n-o să mai impresionezi atât de puternic o fată cu o floare ca și atunci când o inviți la nu știu ce restaurant, terasă, club, sau alt local. În lumea aceasta în care trăim noi în prezent, din păcate sentimentele sincere prea puțin mai sunt apreciate. Cel mai mult se învârte tot jocul în jurul materialismului, al intereselor, și la nivel de inconștient în cazul unor refugii într-o anumită persoană, sau al unor proiectări iluzorii legate de o anumită persoană. Până și ideea de a te îndrăgosti sau de a te atașa emoțional de cineva funcționează după niște reguli psihologice prea puțin cunoscute și dezbătute la noi în țară.

Am mai observat o chestiune interesantă, poate chiar puțin exagerată. Ca părinte, indiferent că vorbim de bărbat sau femeie, cupluri sau persoane divorțate, e total greșit să-ți investești tot efortul și toată energia în copil. Nu! Nu mă înțelegeți greșit. Nu încurajez o educație spartană, sau ca și educația primită de copiii samurailor din Japonia feudalistă. Nu trebuie trimis copilul să supraviețuiască singur în sălbăticiune și să-și călească astfel nervii și spiritul, dar în același timp nici nu îi trebuie oferit totul pe tavă. Nu trebuie protejat în exces în același timp. Și el e o persoană ca oricare alta, asta însemnând că are nevoie de propria intimitate. Peste anumite încercări trebuie să treacă singur, fără să fie ținut de mână sau sfătuit, să nu mai vorbesc de comenzi impuse, pentru că atunci e clar unde se ajunge când incoștient un părinte devine mult prea sever și protector. În tot acest timp, părintele nu trebuie să-și concentreze tot efortul în copil, îndurând o căsnicie toxică doar de dragul acestuia, sau ca persoană divorțată să îndure singurătatea. Tu ca părinte pe tine trebuie să te pui pe primul loc, și pe urmă copilul. Știu că e radical ceea ce zic, și știu că vei sări cu vorbe de genul "eh ce ști tu! tu nu ai copil și nu ști cum e". Da, nu am copil de acord, dar nu uita că și fericirea ta contează. E nociv și toxic să renunți la tine, chiar dacă numai parțial o faci sau pentru o perioadă. Copilul va crește și după aceea va părăsi cuibul, încercând să-și facă propria viață. Și atunci ce vei face? Vei spune cât e de nedreaptă viața? Vei îndura singurătatea? O să cazi în depresie și te îndopi cu pastile? Oricum societatea din ziua de azi este una depresivă, o generație de xanaxați cum spunea cineva. Nu te poți neglija în totalitate, nu ai voie. Nu fă greșeala să te pui pe locul 2. Știu despre ce vorbesc aici, am văzut nenumărate exemple din astea încât să am curajul să scriu despre așa ceva. Meriți fericirea și tu, la fel de mult ca și copilul tău pentru care te zbați. Și zâmbetul tău poate fi la fel de frumos ca și al lui.

Trebuie să învățăm să fim fericiți fără pastile și droguri; să zâmbim cât mai natural; să iubim necondiționat, fără să avem așteptări; să ne putem iubi pe noi înșine mai întâi de toate, să ne putem accepta așa cum suntem, cu bune cu rele, doar astfel ne vor accepta și ceilalți; să ne alimentăm sănătos, evitând junk-food-ul și mâncărurile bogate în E-uri; și nu în ultimul rând să facem multă mișcare, căci fără mișcarea face totul, de aici pornește starea noastră de bine.

"Există două moduri de a-ţi trăi viaţa: ca şi cum nu ar exista miracole sau ca şi cum totul ar fi un miracol." - Albert Einstein

Cum văd eu lumea (1)

"În somn uiți drama vieții tale, uiți complicațiile și obsesiile, așa încît fiecare deșteptare este un început nou de viață, este o speranță nouă." - Emil Cioran

Fiecare apus este un sfârșit, iar fiecare răsărit un nou început. Pentru unii toată treaba asta e nesemnificativă, pentru puțini e ceva frumos și armonios, pentru alții e un non-sens, iar pentru marea majoritate, cei pierduți în rutină, e ceva ce trece cu vederea. E ciclul existențial al tuturor formelor de viață, dar noi, prea ocupați cu rutina și mult prea pierduți în iluziile noastre, suntem incapabili să observăm cea ce este frumos. Suntem ființe sociale dar parcă ceva totuși ne scapă, și oarecum ceva ne împiedică să devenim în totalitate cea ce ar trebui să fim. Adevărul e că nu știm să trăim în totalitate, nu reușim să savurăm clipa din toată splendoarea ei și pe lângă toate acestea încă ne mai credem și perfecți.

Trăim într-o lume în care superficialitatea e la putere. Falsitatea și ignoranța au înlocuit sinceritatea și bunătatea. Dar stați un pic! A existat oare cu adevărat bunătate în inimile oamenilor? Nu cred... Drept dovadă ne putem uita înapoi în trecut și istoria ne va arăta concret cine și ce suntem, și de ce suntem capabili. Înafară de faptul că nu respectăm natura și mediul înconjurător, suntem incapabili să ne respectăm chiar și propria specie. Nu ne respectăm nici măcar propriul corp și propria ființă. Alegem cu disperare drogurile, mâncarea nesănătoasă și obiceiurile nocive precum fumatul și consumul de alcool, toate acestea în exces, în loc să alegem un stil de viață sănătos și activ, atât fizic cât și mental. Suntem intoleranți, rasiști, homofobi, dornici de vărsare de sânge. Ne plac războaiele, ne place să radem tot, ne place să dăm cu bombe, și pe lângă toate acestea ne place să investim bani grei în așa ceva. Și ce e mai trist este faptul că mulți se îmbogățesc de pe urma războaielor. Deci cu alte cuvinte totul merge pe interes.

Trăim într-o lume în care banul este la putere. Totul, dar absolul totul, se învârte în jurul banului. Niște hârtii verzi sau de altă culoare aduc fericirea pentru cei mai mulți dintre semenii noștri. Adevărul trist este faptul că fără bani nu putem trăi în ziua de azi, dar în același timp banii nu aduc fericirea. Cu cât ai mai mult cu atât îți dorești mai mult. Bogatul niciodată n-o să vadă fundul sacului și niciodată n-o să știe ce înseamnă îndestularea. Suntem modelați în așa fel încât să nu fim mulțumiți niciodată. Dar dacă totuși reușim să trecem de aceste standarde și să ne ridicăm peste ele atunci devenim ființe superioare în cel mai profund sens al cuvântului.

Trăim într-o lume în care sentimentele sincere prea puțin sunt apreciate, sau aproape deloc. Din păcate sinceritatea în ziua de azi s-a înlocuit cu materialismul, siguranța, statutul social, averea și nu în ultimul rând interesul. Aproape jumătate dintre căsnicii se destramă, sau dacă nu atunci după un timp apare așa numitul fenomen de plafonare și obișnuință, având ca bonusuri certurile, înșelatul și neînțelegerile.

Pur și simplu asta este lumea în care trăim... umbra unui vis de altă dată, cenușa unei speranțe arse de mult. Dar cu toate acestea încă mai există oameni care știu să trăiască în totalitate. Încă mai există oameni optimiști care văd lumea în culori și nu în alb și negru.
Acest articol va avea o continuare.

Tehnici de autoapărare pentru femei

"Omul civilizat şi-a pierdut aproape toate formele naturale de autoapărare. Când e în pericol, singurul său reflex e să sune la 112." - Valeriu Butulescu

Trăim într-o societate în care femeile sunt expuse unor tentative de atac în fiecare zi. Începând de la mici conflicte de familie și până la tragedii de zile mari nu e decât un pas. Până și în școli nu mai e o noutate să auzim despre bătăi între fete. Să nu mai vorbim despre jafuri și tâlhării. Am decis să scriu acest articol cu scopul de a promova câteva tehnici simple de autoapărare pentru femei. Tehnicile prezentate sunt relativ simple dar în același timp eficiente. Din păcate încă nu au dispărut vechile ideologii cum că bărbatul ar fi superior femeii, și din cauza asta în multe familii se practică "legea pumnului", ultimul cuvânt fiind al bărbatului. De multe ori din cauza geloziei și al altor probleme se ajunge la violență; și cine are cel mai mult de suferit în asemenea cazuri? Normal că femeia. O femeie atacată pe stradă, bineînțeles că în ochii multora ea e de vină că a atras atenția agresorului din cauza ținutei. În fine, nu vreau să intru în alte subiecte, ideea e că o femeie ar trebui să aibe minimum de cunoștințe în domeniul autoapărării. Iată deci care sunt tehnicile care consider eu că ar fi de folos tuturor femeilor aflate în situație de pericol:

1. Aceasta este probabil cea mai eficientă modalitate de apărare împotriva unui bărbat agresiv: lovitura aplicată între picioare, în zona sensibilă cu alte cuvinte. Trebuie așteptat doar momentul potrivit ca lovitura să se aplice. Nu contează că se lovește cu pumnul, cu piciorul sau cu genunchiul, important este să se atingă ținta.

2. Tehnica din imaginea de mai jos este o modalitate de fentare. Atunci când vă pregătiți să loviți agresorul cu pumnul, acesta observând că vă pregătiți pentru atac va încerca să vă oprească. Atunci e momentul să-l loviți cu capul în gura, nas, sau frunte, pentru că nu se va aștepta la așa ceva.

3. În imaginea de mai jos puteți observa cum bărbatul atacă din spate, încercând să prindă femeia în așa fel încât aceasta să nu se mai poată mișca. Dar cu toate acestea există o modalitate de ieșire dintr-o astfel de situație. După cum puteți observa în imagine, dacă faceți o aplecare bruscă aveți șanse să ajungeți la piciorul agresorului. Mai departe tot ce aveți de făcut e să vă lăsați ridicate de către agresor în poziția inițială. Ce se va întâmpla? Agresorul va cădea pe spate, din cauza că i-ați prins piciorul. După aceea, cu el la pământ, e decizia voastră cum îi aplicați următoarea lovitură.

4. O altă modalitate de apărare este strategia de a lovi simultan în două puncte. În imaginea de mai jos puteți observa cum femeia lovește atât la față cât și cu genunchiul în zona sensibilă.

5. Iată o modalitate ușoară de eliberare dintr-o priză la nivelul încheieturii mâinii. Tot ce e de făcut e o rotație a mâinii în sensul acelor de ceasornic, după care aveți posibilitatea să-l apucați de mână pe adversar.

În imaginile de mai jos sunt prezentate două exemple de simulare a unei situații de atac. Observați în imagini felul în care femeia se apără, simplu și eficient.

Sper să vă fie de folos aceste tehnici doamnelor și domnișoarelor, dar cel mai mult sper să nu fie nevoie să aplicați așa ceva și să nu se ajungă la cazuri de violență. Am decis totuși să distribui și un videoclip motivațional în care puteți urmări o femeie, practicantă de arte marțiale, cum se poate apăra la nevoie.