Iadul

"Nu eu sufăr, ci lumea suferă în mine." - Emil Cioran

Când ai ajuns în punctul în care să te simți scârbit în totalitate de viața ta, dar și de persoana ta, atunci înseamnă că trăiești în iad. Iadul nu este acel loc cu flăcări, ca în basmele religioase, ci e locul în care zilnic îți primești doza de otravă pentru suflet. Adevărata flacără a iadului o poți simți doar în stomac. Când stomacul ți pârjolit de acest foc, atunci poți să ști că ești în iad.
Tot ce ai iubit cândva ajungi să disprețuiești, iar oamenii care odată îți erau loiali îți sunt acum doar niște străini. Toate principiile și ideile devin cu timpul doar niște vorbe ieftine în bătaia vântului. Lumea nu știe, și nici nu poate să înțeleagă o astfel de suferință. Iadul e orice zi în care ajungi să regreți faptul că te-ai născut și orice clipă în care îți dorești propria moarte. Nu te mai satisface nimic și nu te mai poți bucura de absolut nimic.
În iad trăiești mereu aceeași zi, indiferent de vreme, anotimp sau altceva. Nu mai contează că e sărbătoare, weekend, sau orice alt eveniment. E mereu aceeași zi blestemată cu chinurile ei. Iadul te seacă de energie și de resurse. Îți neglijezi mesele zilnice, care cândva le respectai, îți scade și apetitul sau poate că ajungi să mânci tot felul de porcării doar ca să ai ceva în stomac. Înafară de gânduri bolnave nu poți avea altceva. Nu îți permiți să fi fericit într-un astfel de loc. Dar în schimb ajungi să îți urăști cu multă sinceritate și profunzime toți cunoscuții fericiți care trăiesc vieți împlinite. Nu poți înțelege unde ai gafat de ai ajuns în iad. Nu poți înțelege unde ai stricat totul, dar și dacă ai înțelege tot nu ai mai putea face absolut nimic, pentru că e târziu. Lucrurile nefăcute și netrăite la timpul lor nu mai pot fi făcute altădată. Timpul trecut nu se mai întoarce niciodată.
În iad poți observa cum timpul parcă nici nu există. Două ore de calvar și de chin sunt parcă o veșnicie. Toate astea te dor și te macină. Te dor foarte mult. Acest loc e uitat de Dumnezeu, aici nu există mântuire sau salvare. Aici în iad nici măcar nu îți mai poți permite să speri. Nu există speranță într-un astfel de loc. Dar dacă totuși încerci să speri la lucruri bune, atunci înseamnă că te minți singur, și de multe ori faci asta în mod conștient, doar ca să supraviețuiești cumva ziua. Speranța e doar un vis iluzoriu în acest calvar al suferinței. Aici ști doar un singur lucru: că te vei stinge încet și sigur, dar nu înainte de a fi torturat și chinuit bine.
Iadul mai poate fi privit și ca o stare mentală. E precum o cameră mare a minții, plină la refuz cu tot felul de gânduri bolnave, frustrări, regrete, dureri, traume, vise neîmplinite, singurătate și depresii. Această cameră e ca un fel de muzeu întunecat, având tot felul de colecții negative. Un loc ca acesta e precum o capodoperă al întunericului.
În acest loc uitat de divinitate am ajuns să îmi blestem zilele rămase. Suferința e singura condiție. Cel mai sincer și profund sentiment ce mai poți avea e ura. Doar ura îți mai rămâne după tot chinul îndurat. Ajungi să urăști totul, locul unde stai, meseria ce o ai, familia (în cazul în care o mai ai), oamenii, viața, până și propria ta persoană. Ai văzut focul atâta timp de ai ajuns să scuipi și tu cu flăcări. Ura e precum un venin de șarpe, are un gust amar dar efectul e plăcut. Vrei o viață normală? Lasă vrăjeală și obișnuiește-te cu ideea că nu poți avea parte de așa ceva. Bucuriile, fericirea și liniștea sunt doar pentru cei privilegiați și nu pentru cei ca noi, damnații, cei treji până noaptea târziu. Viața noastră e o pedeapsă.
Dintre toate lucrurile oribile îndurate în iad doar una le întrece pe toate. Cea mai profundă durere o poți simți doar atunci când îți vezi persoana cea mai dragă cum se stinge câte puțin pe zi ce trece, fără ca tu să ai puterea de a face ceva. Nu există pedeapsă mai mare de atât. Orice ai face și orice fel de efort supraomenesc ai depune finalul e tot același. E cea mai dură tortură posibilă pe care o poți primi în iad. E suferința cea mai teribilă, în cel mai profund sens al cuvântului. Ajungi să trăiești o stare de singurătate de nedescris, fie din cauza faptului că persoana de lângă tine devine din ce în ce mai absentă, fie din cauza faptului că legăturile tale cu lumea exterioară încep să se reducă dramatic. O astfel de suferință e de nedescris în cuvinte. Doar cel ce a simțit pe propria piele poate să înțeleagă despre ce vorbesc. Ajungi să plângi de nervi și de durere, zi de zi, din ce în ce mai mult. Însă degeaba... Oricâte lacrimi ai vărsa, ele tot nu pot stinge flăcările mistuitoare ale iadului în care ești încarcerat ca prizonier damnat sau blestemat. Nimic nu îți poate alina suferința și nimic nu te poate pune pe picioare. Niciodată nu vei mai putea fi la fel cum erai înainte.
Existența e doar un chin inutil și fără rost. Experiența iadului oarecum te purifică, înainte de purificarea finală care este moartea. Doar moartea ne poate face pe toți perfecți și puri, așa cum eram cu toții înainte de a ne fi născut. Între naștere și moartea tot ce se întâmplă e doar un non-sens, o dramă cumplită.
Mi-am petrecut prea mare parte din viața mea în acest loc blestemat, în iad, în acest infern al demonilor. Iadul e precum o temniță. O temniță în propria ta minte. Acolo ești închis, și tot acolo ești și torturat până la moarte. Cine te torturează? Tu însuți. Tu ești și prizonier și gardian și călău. Drumul spre iad e drumul spre propria nebunie, iar iadul e stadiul final al suferinței. E locul în care odată ajuns nu mai este cale de întoarcere. Nu există salvare pentru cei ce au primit pedeapsa cea mare. Iadul nu e despre moarte, ci despre putrefracție. E despre putrefracția propriei tale persoane. E despre descompunerea ființei, moartea spiritului. E depersonalizare totală, pierderea identității și a personalității. În iad poți experimenta cea mai teribilă formă de singurătate, acel moment când simți că nu ai pe nimeni alături sau că nimănui nu-i pasă de tine. Calvarul variază în funcție de zile, uneori durează două sau trei ore alteori o zi întreagă. Cum mai poți dormi noaptea când toată ziua ai fost torturat? Pe când să ațipești o leacă e dimineață și iarăși începe toată nebunia de la capăt. Și partea cea mai tristă e că oricât te-ai zbate și orice ai face tot nu poți scăpa din mizeria în care ești. Nu poți înțelege de ce ți se întâmplă tot ceea ce ți se întâmplă. Ești pedepsit de Dumnezeu? Ești blestemat? E karma dintr-o viață anterioară? E destinul? Sau ești doar un biet suflet nefericit și ghinionist?
Cea mai mare valoare ce poți avea în această existență mizerabilă este dragostea față de persoana la ca ții cel mai mult, sau de care ești cel mai atașat. Persoana respectivă e tot ce ai, e adevărata ta avere, indiferent că e vorba de soț/soție, careva dintre părinți, bunici, sau copii. Ea devine totul, absolutul. Și când îți vezi persoana cea mai dragă cum se stinge puțin câte puțin pe zi ce trece, încă mai poți spera la un loc numit rai? Mai poți crede în existența nenorocitului de zeu suprem la care se închină masele de creduli ca proștii? Dacă Dumnezeu a inventat suferința oare acum privește cu satisfacție? Mai poți avea puterea să implori pentru milă într-o astfel de situație nefericită? Tot ce îți vine să faci e să declari război întregii lumi, inclusiv bastardului din ceruri. Nu vrei să-ți pierzi speranța, dar la final vei fi complet ruinat de experiența teribilă a iadului. Și după tot acest drum plin de chin, calvar și suferință... cică viața merge înainte... Așa zic cu toții. Doar că ei nu au simțit flăcările iadului pe propria piele. Ziua în care vei pierde totul va fi cea mai lungă.

Anxietate - lupta cu dușmanul invizibil (5)

"Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desfiinţării totale." - Frank Herbert

Anxietatea e despre teamă. Uneori această teamă este total irațională. Am mai scris și alte articole despre anxietate. Ultimul articol scris pe această temă se poate reciti aici. În acest articol vreau să vorbesc despre felul în care oamenii neanxioși, adică cei normali sau sănătoși, îi abordează pe cei cu anxietate. Și o să descriu strict propriile mele experiențe, așa cum am făcut și în celelalte articole.
În filmul Joker din 2019, actorul principal (Joker) zice la un moment dat: "Cea mai grea parte, atunci când trăieşti cu o boală psihică, este că oamenii se poartă ca şi cum nu o ai". Aceste vorbe m-au pus tare pe gânduri, încă din momentele în care am văzut filmul la cinema. Unii oameni sunt chiar cu bun simț în ceea ce privește tratarea și comportamentul față de semenii lor care au tulburări psihice, anxietate sau depresie în general, în timp ce alții se prefac că plouă. Am avut parte de astfel de comportamente inadecvate și eu la rândul meu. De nenumărate ori am avut probleme la muncă din cauza asta. Eram stresat din anumite motive, în spatele cărora stăteau sentimente anxioase bineînțeles, dar totuși nimeni nu putea sau nu vroia să înțeleagă una ca asta. De la ultimul meu loc de muncă am fost și concediat din cauza problemelor mele legate de anxietate. Șefa mea de acolo nu putea să înțeleagă faptul că eu sufăr de această afecțiune mentală. Mi-a zis în față mirată că pur și simplu nu par genul acela de om. Dar iată că aparențele înșeală. Și cu toate că i-am povestit în linii mari dificultățile prin care trec, mulțamul a fost acela că peste câteva zile m-a concediat ca pe ultimul om. Fără nicio milă sau resentiment. Să nu uit să reamintesc faptul că această "șefă", ca să nu o numesc altfel, este și vecină cu mine, mă știe de când eram copil, îmi știe situația și problemele, plus că e o mare creștină pe lângă. Și totuși nu a intersat-o nimic din toate acestea. În fine, să aibe parte de tot binele din lume.
O altă experiență neplăcută a fost din partea unui bun prieten, cu care ne știm de o viață. Pe acest om îl consider ca un frate, chiar dacă acum ne vedem mai rar și vorbim doar din când în când. Când am vorbit ultima dată cu el, am început să spun mai pe ocolite despre problemele mele legate de anxietate la care el m-a întrerupt brusc și mi-a aruncat în față faptul că așa ceva nu există, ci sunt doar niște limitări pe care mi le impun singur. Am uitat să specific faptul că el este genul de om total opus felului meu de a fi, el fiind vesel, vioi, hotărât, fără frică. Cu alte cuvinte el este stăpân pe situație, în timp ce la mine bate vântul și totul se clatină mereu. Din cauza faptului că el este total opusul meu e normal că nu poate să înțeleagă cum e să trăiești cu niște dizabilități mentale care nu fac altceva decât să te limiteze și să te tragă în jos. E normal să nu poți înțelege anxietate din moment ce trăiești o viață fericită și împlinită.
La fel am pățit și cu un alt bun prieten de o viață întreagă. El este plecat din țară de ceva timp dar totuși am menținut legătura și comunicam online. Cu toate că de când el plecase situația mea s-a înrăutățit, din toate punctele de vedere, el totuși mereu zicea că mă plâng, sau că mă victimizez. Acest om mereu a avut o viață liniștită și frumoasă în familie, acasă. Nu văzuse o ceartă în familie, o boală sau orice altă nenorocire. Nu avea probleme financiare sau de sănătate sau de altă natură. Trăind armonia și liniștea perfectă e normal să nu poți înțelege anxietatea și depresia. Până la urmă am rupt legătura și nu mai vorbim de un timp, iar prietenia a rămas doar o amintire din trecut...
Am mai pățit o fază asemănătoare și cu un alt prieten destul de apropiat. Nici el nu putea să înțeleagă anxietatea, dar cu toate acestea era mai puțin critic. În loc să mă judece sau să mă critice îmi dădea exemplu pe nu știu cine, care nu renunța și tot încerca diverse chestii noi doar ca să-și găsească drumul în viață. Mi-a mai spus că n-ar trebui să scormonesc în căcat, când i-am povestit că citesc o carte despre anxietate. Dacă aș fi putut să fiu și eu la fel de liniștit ca și el atunci totul era diferit, plus că el a trăit într-un alt mediu, într-o familie creștină.
Oamenii care nu trec prin astfel de stări mentale cum e anxietatea nu pot înțelege intensitatea la care se simte neliniștea și frica. E cel mai ușor să critici ceva ce nu înțelegi, sau pur și simplu să-i negi existența. Acești oameni, normali și neanxioși, pur și simplu nu pot înțelege cum e să trăiești viața într-o continuă stare de neliniște și teamă, să simți mereu cum alunecă pământul de sub tine, să nu ai nicio bază stabilă, să te clatini mereu și nimic să nu funcționeze în parametri normali. Poate dacă eram și eu la fel de ignorant și de mediocru ca majoritatea cunoscuților mei, poate atunci eram și eu fericit ca și ei.
Din păcate numărul persoanelor care suferă din cauza anxietății este într-o continuă creștere. Asta se datorează în general vremurilor pe care le străim. Fuga și graba sunt din ce în ce mai accelerate. Stresul e din ce în ce mai mare. Starea de nesiguranță și de incertitudine, mai ales în rândul tinerilor, este într-o creștere continuă. E ca și cum am trăi permanent într-o stare de alertă, ca și cum în orice clipă ar urma să se producă ceva rău. Teama de un viitor nesigur și incert naște anxietate. Nu e pentru prima dată când pentru toate aceste probleme acuz sistemul, în mare parte. Capitalismul este sistemul politic care produce aceste stări în rândul oamenilor, datorită condițiilor stresante de viață pe care le oferă. Despre acest subiect o să vorbesc într-un alt articol. În același timp cauzele anxietății se datorează și din motive de biochimie de la nivelul creierului. Se știe că nivelurile foarte scăzute de serotonină și dopamină au ca efect producerea stărilor anxioase și depresive. Asta explică într-o anumită măsură faptul pentru care atât de mulți oameni recurg la alcool și droguri.
Anxietatea mereu a fost pedeapsa oamenilor inteligenți. Istoria ne arată clar acest lucru. Savanți și artiști precum Charles Darwin, Goethe, Kierkegard, Sigmund Freud, Issac Newton, au avut probleme mari din cauza anxietății. Chiar și în zilele noastre, se luptă cu anxietatea celebrități precum Lady Gaga, Ryan Reynolds, Whoopi Goldberg, Selena Gomez sau Emma Stone. Aș dori să închei articolul cu un citat de-al lui Fyodor Dostoevsky care spune în felul următor: "Durerea și suferința sunt inevitabile pentru persoanele cu o inteligență ieșită din comun și cu un suflet profund. Cei mai minunați oameni trebuie să îndure cea mai mare tristețe de pe pământ".

Sclavia modernă

"Uneltele sunt nişte sclavi neînsufleţiţi, iar sclavii sunt nişte unelte însufleţite." - Aristotel

Dacă vă gândiți că sclavagismul a dispărut atunci vă înșelați amarnic. Sclavia a existat de când omul și va continua să existe, din păcate. E precum o formă de viață care reușește mereu și mereu să se adapteze și să se readapteze conform vremurilor și obiceiurilor. Noi, oamenii, suntem singura specie de pe această planetă care ne exploatăm semenii. Nicio altă formă de viață cu care conviețuim nu face așa ceva. Avem imaginația cea mai bogată pentru a face rău.
Nu trebuie să ai o cultură generală foarte vastă ca să ști cum era sclavia pe vremuri. Începând din antichitate și până în vremurile moderne sclavii erau în lanțuri, în cuști, bătuți, vânduți, exploatați, cu alte cuvinte dezumanizați. În 1865 s-a gătat războiul civil american și cu aceasta în același timp a fost și sclavia oficial eliminată. Negrii au fost în sfârșit priviți ca oameni și nu ca animale sau ființe inferioare. Dar oare sclavia chiar a dispărut definitiv în 1865? Eu nu prea cred asta. După cum am spus, sclavia a fost de când omul și din păcate va continua să existe și în viitor, la fel cum există și în prezent.
În zilele noastre, în această perioadă așa zis modernă, cele mai mari plantații de sclavi sunt locurile de muncă. Da! Ați citit bine. Locurile de muncă sunt noile modele de sclavagism. Diferența dintre trecutul și prezentul sclaviei este acela că în trecut oamenii erau forțați să muncească (sclavii), iar în prezent nu te forțează nimeni dar ești forțat de împrejurimi. În trecut, strămoșilor noștri semenii lor le-au pus lanțul la picior, în timp ce astăzi noi alegem să ne punem singuri lanțul. Sclavia nu a dispărut, doar și-a schimbat forma și metodele.
Toate formele de guvernare politice au folosit sclavagismul. Fiecare rege, împărat și conducător a trăit bine în timp ce oamenii de rând erau în mizerie și sărăcie. Tirania, imperialismul, monarhia, comunismul, nazismul și mai ales capitalismul, toate au folosit sclavagismul. Pe vremea comunismului și a nazismului oamenii erau supuși cu forța, în timp ce în zilele noastre capitalismul folosește capcane astfel încât omul să se supună singur fără intervenția cuiva. Toate formele de guvernare sunt greșite deoarece nicio formă de politică dintre toate cele enumerate mai înainte nu pune accentul pe libertatea omului. Fiecare urmărește doar controlul și supunerea popoarelor, fie cu forța brută fie cu ajutorul manipulării sau al șiretlicurilor.
Libertatea este cea mai importantă pentru fiecare formă de viață. Dacă ne uităm înapoi în istoria și trecutul nostru numai despre libertate nu putem vorbi. Oamenii au fost mereu subjugați. Oricine ieșea din rând sau încerca să rupă tiparul era pus la perete și privit ca un eretic. Nonconformismul era mereu privit ca un defect. Dar să nu uităm că cei mai mari nonconformiști au fost cei care au schimbat cursul istoriei. Legile au fost inventate pentru prostimea de rând, în timp ce inventatorii făceau ce vroiau, și nu că ceva din toate acestea s-ar fi schimbat între timp.
După cum spuneam, în zilele noastre cele mai mari forme de exploatare au loc pe câmpul muncii. Locurile de muncă sunt precum niște lagăre de concentrare moderne, mai ales fabricile și supermarketurile corporațiilor muntinaționale. Marile corporații internaționale au fost fondate cu multă vreme în urmă de niște industriași îndrăzneți care pe urmă și-au lăsat operele moștenire din generație în generație membrilor din familie și descendenților, sub o oarecare formă de dinastie imperială ca să spun așa. Deci cu alte cuvinte, niște bogătași care au moștenit de la bunicii sau străbunicii lor o multitudine de uzine sau fabrici dețin controlul asupra destinelor a milioane de oameni care trebuie să muncească pentru ei, bineînțeles în timp ce ei fumează trabucuri și trăiesc în cel mai mare lux posibil. În zilele noastre corporațiile exploatează cel mai bine și cel mai eficient. Fabricile moderne sunt noile lagăre ale morții, în care milioane de oameni anual se lasă condamnați la moarte datorită stresului prea mare în general, în multe locuri din cauza toxicității, și nu în ultimul rând din cauza altor probleme de sănătate, multe dintre acestea apărând pe cale nervoasă din cauza frustrărilor și al excesului de nervozitate acumulat de-a lungul anilor.
Societate modernă încurajează foarte mult ideea de consumatorism, iar pentru aceasta mass-media face o propaganda excepțională, reușind să spele mințile majorității. Consumatorismul se referă la excesul de consum, din toate punctele de vedere și la toate categoriile. Trebuie să cumperi tot felul de porcării, nu pentru că ai avea nevoie de ele ci pentru că așa e la modă. Trebuie să faci asta și aia, nu pentru că îți dorești cu adevărat ci pentru că așa e la modă. Moda este o formă de consumare. În spatele acestei ficțiuni se ascunde o cu totul altă realitate. Lumea nu e deloc ceea ce pare. Cariera, banii, bogățiile, succesul, consumul, moda, toate acestea sunt niște scopuri false. Cu ajutorul acestor unelte reușesc liderii mondiali să țină sub control mințile naivilor. Puțini sunt cei care reușesc să vadă dincolo de această cortină și să descopere adevărul. Tot ce trăim noi este exact ca în filmul The Matrix, doar că aici nu suntem controlați de inteligențe artificiale ci de o mână de bogătași, lideri mondiali, globaliști, lideri ai unor organizații secrete, etc.
Începând din prima zi de școală suntem rupți de realitate și suntem îndoctrinați cu tot felul de minuni dintre care înafară de scris și citit mai nimica nu ne ajută cu absolut nimic în viața de zi cu zi. Suntem învățați să fim ascultători, ni se bagă în cap ca printr-o hipnoză ideea de a fi supuși. Suntem învățați să fim oarecum într-o continuă competiție cu ceilalți. Trebuie să avem neaparat succes în viață, căci la asta se rezumă tot sensul vieții. E ca și cum de mici am fi pregătiți sau mai bine zis dresați pentru ceea ce ne așteaptă ca adulți. Și oare ce ne poate aștepta? Realitatea dură: faptul că trebuie să muncim! A munci înseamnă a fi sclav, indiferent de domeniu. Nu putem vorbi de libertate atâta timp cât trebuie să stai cu capul plecat în fața cuiva ca să-ți primești porția la finalul zilei. Nu putem vorbi de libertate atâta timp cât idei personale nu sunt tolerate într-o instituție numită loc de muncă. Într-adevăr că în ziua de astăzi avem mai multe posibilități de a alege, și mă refer aici la alegerea plantației pe care să fim sclavi. Dar oarecum toate aceste plantații numite locuri de muncă au la bază cam aceeași ideologie. Trebuie să taci și trebuie să faci, cam asta e peste tot în linii mari. Muncitorul de rând n-a fost niciodată apreciat și nici nu va fi vreodată. Ca să vă faceți o idee cam unde vreau să bat o să dau un exemplu. În lagărul de la Auschwitz, în rândul prizonierilor erau niște tentative de gardieni numiți Cappo, care aveau misiunea de a bate restul prizonierilor la nevoie. Ăștia erau ca un fel de șefi mai mici, lingăii nemților. O duceau un pic mai binișor decât restul prizonierilor, dar la finalul zilei tot prizonieri erau și ei, tot sclavii naziștilor. Cam astfel stau treburile și în ziua de astăzi. Unii muncitori dintr-o multinațională reușesc cumva să prindă elan ca să spun așa, și sunt avansați devenind șefi mai mici. Acești șefi mai mici de cele mai multe ori se comportă mult mai urât cu muncitorii de rând, cu care stăteau cândva cot la cot, decât șefii mari.
Sunt oameni cu tot felul de probleme, rate la bănci, familii, datorii, ș.a.m.d. Acești oameni sunt nevoiți să îndure cam orice doar ca să-și poată câștiga existența. Dar un om care nu are astfel de probleme, care caută iluminarea spirituală, pacea interioară, înțelepciunea filozofică și eliberarea de problemele lumești, cum poate un astfel de om îndura toate aceste nedreptăți și toate aceste non-sensuri? Vă puteți imagina cum se simte un om pentru care libertatea personală este mai importantă decât orice, petrecând timp prețios făcând ceea ce nu-i place, aproape o viață întreagă.
Să nu se înțeleagă greșit căci nu vreau să promovez lenea, dar munca nu pentru oameni a fost inventată. În secolul 21, în epoca tehnologiei, mi se pare inuman să trebuiască să te trezești la 4-5 dimineața ca să mergi la un loc de muncă, unde petreci între 8 și 12 ore, lucri ca o mașinărie, te întorci frânt de obosit acasă iar ziua următoare o iei de la capăt. Și pe lângă asta mai pierzi și timp valoros pe drumuri navetând aiurea. În epoca tehnologiei noi nu ar mai trebui să trecem prin așa ceva. Odată cu avansul tehnologic ar fi trebuit să căpătăm și o oarecare înțelepciune ca să putem lua în considerare idei precum libertatea personală al fiecărui individ, liniștea interioară și echilibrul. Dar nimeni nu se gândește la așa ceva. Oriunde ai lucra, în orice domeniu, la particular sau la stat, trebuie să fi un roboțel harnic și fără sentimente. Cu alte cuvinte să fi cât mai productiv.
Unde e dreptatea în această lume nedreaptă? Unde e omul care poate repara acest sistem stricat? E vorba de interese și mereu așa au stat treburile. Cu capul plecat în jos, roboieții, sclavii moderni, trebuie să înainteze, indiferent de vreme sau de nevoi personale. Trebuie să se stingă cu zilele, înainte de timp, pentru niște iluzii. Tot sistemul acesta capitalist și corporatist e precum o junglă imensă, din care scapă doar cei care sunt suficient de puternici, atât fizic cât și psihic. E selecție naturală în vremuri moderne.

Poetul nopții

Poetul nopții

Străbat aceeași cărare noapte de noapte
Pe drumul meu auzindu-se doar șoapte,
Strigăte tăcute dintr-o călimară
Așteaptă cu nerăbdare să se nască.

Mă plimb mereu singur în miez de noapte
Străzile sunt goale și lumea doarme,
Pustietatea prinde contur peste tot
La fel ca în sufletul meu pe jumătate mort.

Câteodată mă opresc și scriu una alta
Amintiri despre tot ce mi-a arătat soarta,
Gânduri despre fericire și suferință
Toate trăite în umilință.

Ascult liniștea nopții sub clar de Lună
Îmi pun tot felul de întrebări și nu știu ce vine după,
O fi bine, n-o fi bine?
Ce trebuie să vină oricum vine.

Noapte de noapte sunt mereu pe același drum
Să ajung undeva, nu am cum...
Gustul nopților lungi e plăcerea
Căci nimic nu doare mai tare decât durerea.

Nimicnicie - despre vidul existențial

"Cel ce luptă cu monștri ar trebui să aibă grijă să nu devină unul." - Friedrich Nietzsche

Luptând zi de zi cu condițiile impuse de viață ajungi la un moment dat să cauți un anume sens pentru toată această mascaradă. Fiecare om la un moment dat se trezește într-o astfel de situație, sau după cum spunea Viktor E. Frankl, fiecare om trebuie să-și înfrunte destinul cândva. Despre frumusețea și farmecul vieții pot să vorbească doar optimiștii sau cei îndoctrinați cu idei religioase. Nu văd nimic frumos în toată mizeria existenței sau în suferința care cuprinde pas cu pas toată această etapă numită viață. Trebuie să fi masochist ca să spui că viața e frumoasă, și trebuie să fi naiv și mult prea credul să crezi tot ce zic religiile sau restul doctrinelor. În adevăr se ascunde mereu minciuna. Uneori monștrii cu care ne luptăm sunt condițiile dure ale existenței, alteori sunt chiar propriile noastre gânduri.
Am visat odată (de fapt eram între vis și realitate) cum toată energia întunecată din mine stă și mă pândește precum un lup întunecat și rage precum o fiară. Am auzit clar cum îmi râdea diabolic în ureche. Apoi m-am trezit brusc. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată câtă suferință și frustrare am reușit să acumulez în mine. Dar pe urmă am reușit oarecum să mă împrietenesc cu această fiară întunecată. Deja e ceva normal ca atunci când ies pe stradă să simt acel nor negru deasupra capului, chiar dacă afară e soare. Când pentru prea mult timp trăiești anormalitatea, până la urmă și normalitatea ți se va părea o anormalitate. Ceea ce nu te omoară nu te face mai puternic ci pur și simplu un ciudat. Ciudații sunt mereu priviți diferit. Ei râd de mine că sunt diferit, dar eu râd de ei pentru că ei sunt toți la fel.
Vidul existențial e precum o revelație. Împins de singurătate, chinuit de gânduri, torturat de suferință și frustrări, ajungi la un moment dat să conștientizezi lipsa de sens pentru tot ceea ce se întâmplă. Dacă am apărut datorită evoluției atunci totul e doar un imens mecanism, fără suflet și fără sentimente. Dacă am fost creați de Dumnezeu, atunci probabil că a făcut-o din plictiseală, ori că îi un masochist care se masturbează în timp ce noi ne autodistrugem. Dacă ne-au creat extratereștrii atunci probabil erau mai proști decât noi. Ce vreau să spun aici cu toate aceste exemplificări este faptul că nu știm adevărul și nici nu vom ști vreodată. Cu cât scormonim mai mult în căcat cu atât ne adâncim mai mult, până ajungem la gât după care ne sufocăm. Cunoașterea nu aduce fericire, după cum spunea și Buddha. Ignoranța e arma prostului, iar proștii mereu vor fi fericiți.
Omul e o putreziciune care pe zi ce trece se descompune puțin câte puțin, până ajunge la stadiul de putregai. Toată viața mea am crezut în idealuri false, îndoctrinate în mine de către societate. Productivitatea, cariera, banii, relațiile, familia, conturi bancare, datorii, joburi, etc. Toate acestea sunt idei false, concepute pentru a ne ține mințile ocupate și ca să ne țină departe de adevăr. Și oare care este adevărul? Acela că nimic din toate acestea nu contează și nu au vreun rost. Bun sau rău, bogat sau sărac, căsătorit sau singuratic, la final cu toții aceeași soartă mizerabilă o să o avem. Viața ne învață un singur lucru: acela că nimeni nu scapă viu.
Suntem doar niște mecanisme biologice, alcătuite din materie, care își trăiesc viețile dictate de instincte și de legile fizicii. Toate gândurile și sentimentele sunt reacții chimice din creier. Faptul că eu sunt deprimat e din cauză că nu am suficientă dopamină și serotonină în creier. Faptul că un mascul alfa este plin de viață, putere și potență se datorează faptului că are un nivel excelent de testosteron în organism. Dar spre final mecanismul încetinește, apare bătrânețea cu ruginile ei, după care la final mecanismul se strică, deci moare. Tot ce e frumos în această viață e doar copilăria, restul sunt doar suferințe. Copilăria este cea mai pură fază în viața oricărui individ, indiferent de specie. Lipsa de griji face ca fericirea să aibe loc. Dar pe urmă copilăria dispare și fiecare individ se lovește de adevărata realitate. Viața e suferință în proporție de 90%. Suferința este singurul lucru real din tot acest univers. Viața și destinul sunt precum două entități gemene, nemiloase și foarte crude. Le face plăcere să taie în carne vie și să provoace suferință.
Toți percepem durerea la fel, doar intensitatea variază. Unii pot îndura multe, în timp ce alții nimic. După cum spuneam, mult timp am fost și eu unul din mulțimea care crede în idealuri false. Dar pe urmă am văzut nimicnicia din toată această lume. Totul e inutil și lipsit de sens. Dacă ai un mediu plăcut în care să-ți manifești existența te poți oarecum abate de la această cale, dar în caz contrar te lovești de realitate. Realitatea și adevărul: cei mai sadici călăi. Timpul închide rănile, dar numai moartea le vindecă. Timpul este ucigașul perfect, ucide sentimente, ucide gânduri, și nu în ultimul rând ucide ființa. Timpul este dualitatea absolută: vindecător și criminal.
Se spune că noi suntem aceia care ne dăm sens vieții. Păi dacă așa stă treaba și totul ține de liberul arbitru înseamnă că nu există un sens comun, vorbind la nivel abstract. Din moment ce trebuie să inventăm sensul, înseamnă că un sens adevărat și unic nu există. Deci inevitabil la nimicnicie și nihilism se ajunge. Tare aș vrea să mă înșel prin tot ce am scris aici, dar puține șanse sunt pentru asta. În concluzie, Biblia rămâne pentru creduli, drogurile pentru visători, băutura pentru decăzuți iar scrisul pentru singuraticii ciudați.

Vis contra realitate

"Visele sunt o proiecţie a realităţii, iar realitatea o proiecţie a viselor." - Sigmund Freud

Se știe din psihologie că sunt două tipuri de stări prin care mintea umană își poate manifesta existența. Acestea sunt starea de veghe și starea de somn. Cu alte cuvinte, mai pe înțelesul tuturor, atunci când ești treaz și atunci când dormi. Bineînțeles că mai există și stări alterate ale conștiinței, numite în domeniul spiritualității ca niveluri avansate ale minții, stări obținute în urma multor ani de meditație și practici spirituale. Unii folosesc droguri ca să ajungă la astfel de stări. De exemplu, vechii șamani din Peru foloseau și încă folosesc ayahuasca pentru "a intra în contact cu zeii", o băutură cu proprietăți enteogene preparată din ierburi locale, având proprietăți halocinogene și modificări ale conștiinței.
Nu există o definiție concretă a realității sau a visului. Cert este că de când lumea, mulți încercau oarecum să fugă de realitate. Acest lucru se poate observa cel mai bine în zilele noastre. Dependența de alcool, fumat sau droguri nu e doar un simplu viciu sau obișnuință proastă. Majoritatea acestor oameni au avut parte în viețile lor de diverse traume peste care nu au putut trece, și astfel și-au găsit refugiul în viciile menționate. Mulți ani l-am urât pe tatăl meu pentru faptul că era alcoolic. Cu mintea mea de adolescent nu puteam înțelege ce avea pe suflet sau ce plăcere găsea în faptul că se îmbăta până nu mai știa absolut deloc de el. Dar odată, în timp ce era beat mort, l-am auzit strigând cu disperare și multă tristețe următoarele vorbe: "beau pentru că dacă îs beat măcar uit de toate problemele și nu mai știu nimic". A fost cred că prima dată când am simțit un fel de milă față de el.
Realitatea este fenomenul cel mai greu de suportat, în special pentru cei a căror viață nu este tocmai roz. Acești oameni au două opțiuni. Fie devin puternici și în același timp total indiferenți, fie își găsesc alinarea în tot felul de vicii. Tatăl meu și la fel și bunicul meu erau oameni care și-au găsit refugiul în alcool. Pentru ei realitatea era doar durere, dezamăgire și regret. Nu pot să spun că pentru mine viața e mai bună sau că văd lucrurile altfel decât o vedeau ei, doar că nu beau, dar în schimb am alte dependențe și vicii, tot la fel de nocive ca alcoolul.
Visele au loc atunci când omul adoarme. E ca o altă formă a realității, precum o lume paralelă. S-a speculat și ideea conform căreia în timpul visului spiritul se află într-un univers paralel. Sunt tot felul de idei, doar că nimic din toate acestea nu s-a putut dovedi. Până în prezent ne putem încrede doar în ceea ce a reușit știința să dovedească și să demonstreze. Cert este un singur lucru, și anume faptul că atunci când dormim visele durează doar câteva secunde. Noi când ne trezim avem impresia că toată noaptea am visat. E ceva ce sfidează oarecum bunul simț sau logica. Teoria oficială a viselor a acela că în timpul somnului creierul prelucrează toate informațiile și datele și astfel le proiectează cumva sub forma unor imagini mentale, imagini pe care noi le numim vise. Se știe că în creier sunt înregistrate și stocate absolut toate informațiile din viața unui om, tot ce ai auzit, ai văzut, ai făcut. Toate sunt codificate cumva în subconștient, iar în timpul somnului toate aceste informații sunt reluate și prelucrate, astfel creându-se ceea ce numim vis.
Oricare ar fi adevărul un lucru este clar: de multe ori evadăm din realitate în vis, iar altă dată așteptăm ca din vis să ne trezim la realitate. Stau de multe ori și mă întreb că oare ce este coșmarul. Oare este un vis urât sau o realitate urâtă? Dacă am un vis urât reușesc să mă trezesc și mă liniștesc după aia și spun că a fost doar un coșmar. Dar dacă am o viață urâtă și sunt obligat să îndur zi de zi o realitate mizerabilă, atunci oare cum mă pot trezi dintr-un astfel de coșmar? Adormind? Dar dacă am probleme de somn? Aici e dilema. E un paradox care nu prea respectă bunul simț.
În vise reușesc să fiu mereu stăpân pe mine, ceea ce în realitate îmi scapă mai tot timpul. În vise de cele mai multe ori eram împreună cu persoana de care mă îndrăgosteam, iar când mă trezeam era adevăratul coșmar căci realizam că totul era doar un vis, deci o iluzie, o dorință imposibilă. Să nu uităm că multe dintre cele mai mari idei din lume s-au născut în timpul somnului. Din vise mulți oameni au extras informații care mai târziu s-au materializat sub forma unor opere de artă, invenții și capodopere de genii. Mulți oameni și-au găsit cumva refugiul în vise, ceea ce nu puteau face în realitate. Somnul vindecă, mai ales când ai și alcool la bord sau ceva pastile.
Starea de veghe și starea de somn sunt precum două universuri paralele în care ne refugiem după bunul plac. Pentru unii somnul e odihnă, iar pentru alții e refugiu, uitare de griji și evadare. Pentru unii realitatea e bucurie, iar pentru alții un chin insuportabil. Fiecare alege conform propriilor posibilități și limitări. Sau poate că nu e o alegere, ci o formă de predestinare. Aș vrea să închei articolul cu un citat de-al lui Ovidiu Kerekes, care a spus în felul următor: "visul este o realitate, dar realitatea nu este un vis".

Vaița ca o tragedie comică

“Într-o zi, cineva te va distruge atât de tare, încât vei deveni imposibil de distrus.” - Joker

Se spune că nu ști ce ai avut până nu ai pierdut acel ceva, sau pe acel cineva. Adevărul e că ai știut mereu ce ai, sau pe cine, doar că te gândeai că nu o vei pierde niciodată. Viața e o continuă dramă, precum o piesă de teatru, în care actorii sunt toți muritorii de rând. Până și faptul că ști că ești un simplu muritor de rând te duce la disperare. Unde sunt zeii? Unde sunt nemuritorii? Care-i faza cu toată nebunia din jur? Am încetat să mai caut după monștrii sub pat când am realizat că aceștia trăiesc în mine. Viața se pare că a fost inventată pentru oamenii mediocri. Aceștia sunt miserupiștii care nu dau doi bani pe lucrurile esențiale. Le place să se zbată pentru una sau alta, să-și otrăvească existența, risipind nisipul din clepsidră fără milă.
Majoritatea semenilor mei își urmează instictele primare, adică își fac rost de hrană și caută să se reproducă. Ce viața irosită mi se pare să faci ceea ce te-a programat natura. De ce trebuie să îți asculți tiparul genelor, instictele și toate porcăriile din subconștient? De ce nu poți să faci pur și simplu ceea ce vrei să faci cu adevărat? Mereu am privit cu groază căsnicia, familia și toate convențiile sociale. Mi se pare inuman ca un om nefericit să încerce să mimeze fericirea, și pe lângă toate acestea să-și mai și trimită mai departe toate suferințele, dezamăgirile și bolile unui posibil urmaș. Ar fi o crimă!
Cei mai mulți preferă să alerge în stângă și în dreapta, căutând faima și succesul. Banul a devenit un fel de zeu modern, pentru care majoritatea și-au vândut și sufletele. Lăcomia e în firea omului, căci cu cât ai mai mult cu atât vrei mai mult. Bogatul niciodată nu vede fundul sacului, la fel cum săracul niciodată nu va vedea farfuria plină. La dracu cu toate diferențele sociale!
În ultimul timp prefer să-mi scriu gândurile în loc să le spun cuiva față în față. Stiloul este cea mai puternică armă, mai tare decât sabia. Vocea neauzită este cea mai puternică întotdeauna. În nopțile în care n-am plâns sau nu am privit sobru tavanul, am stat și am vorbit cu mine. Eu cu mine, eu cu mintea mea, două entități care au trecut împreună prin atâtea. Atâta timp cât știu că mă am pe mine nu sunt singur. Se zice că de prea mult timp e prea mult rău și e timpul să fie bine. Mi s-a spus că soarele va răsări cândva și pe strada mea, dar dacă nu atunci va apune.
M-am obișnuit să-mi ling singur rănile, precum un câine vagabond de pe stradă. În locul unor posibilități sau fantezii, eu am realitatea trecutului meu, nu doar a muncii și a iubirii mele, ci în mare parte a suferințelor îndurate cu demnitate. Suferințele mele sunt trecutul meu. Suferințele mele sunt lucrurile de care mă simt cel mai mândru, cu toate că nu sunt lucruri de invidiat. Am dus suferința la nivel de artă, căci am învățat să sufăr în tăcere.
Trupul meu este pământul în timp ce lacrimile mele sunt oceanele. Mintea mea e metafizică, iar direcția mea e neantul sau nimicul absolut. Mă îndrept înspre acolo de unde am venit, adică niciunde. Ceea ce nu te omoară nu te face mai puternic, ci te face pur și simplu un ciudat. Ciudații nu sunt ca restul, ei au ieșit de mult din turmă, fără să se teamă de ciobani sau de lupi. Ciudații sunt nonconformiști, rebeli și sufletiști. Ciudații sunt ciudați.
Farmecul vieții e doar pentru omul de rând. Pentru mine totul e doar un basm inventat pentru naivi și creduli. Realitatea e alta, iar faptele vorbesc pentru asta. Lupta nu se dă între bine și rău. Și cei buni se luptă între ei, la fel cum și cei răi. Și ce e mai rău în toată povestea asta cu basmul? Că ști nu că ai unde să te duci dar parcă totuși te-ai duce undeva... Și în toată această dramă tragică te trezești într-o zi că ești ca un clovn, cu râsul gol, fără sentimente și cam imposibil de doborât. Și parcă toată tragedia de a exista a ca o comedie, sau comedia existenței e ca o tragedie.