Despre război

"Războiul este unealta finală a politicii." - Buckminster Fuller

Oare ce produce distrugere mai mare pentru rasa umană? Un cataclism natural sau un război? Probabil suntem capabili să ne autodistrugem cu aceeași intensitate cu care ne-ar putea distruge natura. Un lucru este clar, oamenii sunt singura formă de viață de pe această planetă care iubesc violența. Și restul animalelor cu care conviețuim poartă războaie, în special primatele (cimpanzeii cel mai mult), pentru teritoriu, hrană, sau pentru împerechere. În cazul oamenilor, treaba stă cu totul altfel. Noi știm să lungim războiul, să politizăm și să mințim cât încape.
Ce se întâmplă la ora actuală în lume (martie 2022) e dovada clară a faptului că suntem interesați doar de profit, fără să fim preocupați de sentimente sau de altceva. Nu contează câte vieți nevinovate trebuie să se stingă, câte clădiri trebuie distruse, case arse, ș.a.m.d. Toate acestea nu contează atâta timp cât o mână de oameni își ating scopurile. Își bagă ei ceva în viețile voastre, chiar nu-s curioși de așa ceva. Cum spunea și George Orwell, războiul e război, iar singurul om bun e omul mort. Războiul este treaba barbarilor, după cum o afirmat și Napoleon. Războiul din Ucraina ar putea fi începutul celui de-al treilea război mondial, sau ar putea fi doar un război local. Nimeni nu știe cu exactitate.
Vorbind despre ce se întâmplă la ora actuală în Ucraina, nu are rost să mă bag în prezentarea tuturor ideilor sau speculațiilor care circulă pe internet sau în presă. Un lucru este clar, ceva nu miroase a bine. Și vă și spun ce anume. Când toată această nebunie de pandemie cu care am fost înspăimântați timp de 2 ani era pe gătate (sau cel puțin pentru moment), dintr-odată izbucnește aceste război între Rusia și Ucraina. Sincer nu credeam că se va întâmpla așa ceva în ziua de astăzi, și mai ales în Europa. Chiar nu aș fi crezut, sincer. Dar iată că m-am înșelat și războiul chiar a început. Nu are rost să vorbesc despre detaliile acestor evenimente pentru că toată lumea e la curent cu ceea ce se petrece. Mass-media nu ne lasă să dormim liniștiți, căci aceasta este misiunea ei, să ne hipnotizeze și să ne manipuleze constant cu tot felul de știri de groază. Și astfel ajungem să intrăm în acel cerc vicios unde suntem permanent bombardați cu tot felul de informații eronate și exagerate.
Să nu se înțeleagă greșit, nu vreau să afirm că nu există război, sau că Rusia face bine ceea ce face. Războiul are loc, mor oameni nevinovați din păcate, se distrug clădiri, oamenii fug pe unde apucă. Personal, tind să cred că tot ceea ce se întâmplă în prezent nu e altceva decât o luptă dintre SUA și Rusia, un fel de continuare a războiului rece. Sau poate că nu e o luptă, ci mai degrabă o înțelegere între cele două superputeri, iar Ucraina e prinsă cumva la mijloc. În orice caz, nu e bine ceea ce se întâmplă, iar toate acestea vor avea consecințe foarte urâte asupra întregii planete. Cea mai afectată dintre toate va fi economia. Dar probabil că asta se și urmărește. Au creat o falsă pandemie în urmă cu 2 ani, creând panică și isterie în masă; acuma fac acest război, după care va fi sărăcie, foamete și tot felul de alte crize. Probabil așa vor reuși să implementeze toate acele legi pe care în mod normal nu le-ar fi putut. Și când vorbesc despre "ei" e clar că nu mă refer la politicienii pe care-i vedem zi de zi la tv. Sunt oameni ce dețin puteri mari, iar din toate aceste nebunii au foarte mult de câștigat. Nu știu dacă sunt masoni, servicii secrete, societăți secrete, miliardari anonimi, habar n-am cine sunt. Dar un lucru e clar, sunt oameni din umbră care au interese din tot ceea ce se întâmplă.
Ce mă înspăimântă și mă sperie pe mine cel mai mult la ora actuală, nu amenințarea rusă e, ci mai degrabă incapacitatea guvernului român. Văd cum guvernul acesta incompetent ajunge să cheltuiască bani grei din cauza refugiaților, ignorând în același timp propriul popor. Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimica cu nimeni, și nu mă deranjează faptul că acești oameni sunt ajutați. Ar fi o crimă să nu îi ajutăm. Dar e cumva ironic, sau aiurea, faptul că și la noi există atât de mulți oameni necajiți, bătrâni bolnavi, copii bolnavi sau orfani, și de care nu le pasă aproape nimănui. La ei nu se gândește niciun politician și niciun partid sau guvern. O altă chestiune ce mă neliniștește la actualul guvern, e faptul că prea încearcă ei cumva, prin orice mijloace, să implenteze o lege nouă, sau o nouă manevră de-al lor, prin care să poată cumva mobiliza populația în cazul unui război. Mi se pare total haotic și lipsit de sens așa ceva. Din moment ce omul de rând este plătitor de taxe și impozite la stat, atunci de ce trebuie să mai și meargă să lupte pentru stat? Nu datoria statului e să își apere cetățenii? Și cică această nebunie se va chema "stare de criză", care în același timp e și un proiect neconstituțional, exact cum erau și majoritatea măsurilor luate în timpul pandemiei. 2 ani la rând am fost nevoiți să trăim într-o dictatură sanitară, obligați și forțați să purtăm măști, să ne injectăm, etc., iar acum se încearcă instaurarea unei dictaturi miliare? Păi ce democrație e asta oameni buni? Dacă eu nu vreau să mă înrolez, atunci cu ce drept mă obligă pe mine statul? Cine sau ce este statul? Și nu în ultimul rând ceea ce se petrece în Ucraina nu e treaba noastră. Nu e războiul nostru, deci orice tentativă de mobilizare nu e altceva decât un abuz asupra libertății, la fel ca și abuzurile din pandemie. Sunt curios dacă toți acei progresiști și deștepți care s-au lăsat înțepați ca să poată circula liberi s-ar înrola să lupte pentru patrie. Dacă vecinii se ceartă nu e treaba ta să mergi la ei în curte și să-i desparți, e problema lor și o rezolvă ei într-un fel sau altul.

Mucegai

"Unele umbre sunt atât de întunecate, încât punând lumina deasupra lor, se întunecă şi mai mult." - Marius Adrian Birca

Mucegaiul e o infecție ce cuprinde totul. Otrăvește treptat, lent și sigur, perimetru cu perimetru, etapă cu etapă. Răspândirea mucegaiului e foarte strategică, lovește când te-ai aștepta mai puțin, preia controlul, după care când nici nu te aștepți îți dă lovitura fatală. Dar înainte de lovitura fatală, mai ai de suportat nenumărate lovituri mai mici, dar suficient de puternice încât să le consideri fatale. Mucegaiul nu invadează și otrăvește doar casa, ci și oamenii din ea. Oamenii sunt și mai afectați de acest val negru al mucegaiului, deoarece devorează sufletele fără vreun semn de milă sau compasiune.
Când mucegaiul acesta infernal pătrunde într-o familie, acolo din păcate s-a zis cu toată fericirea și zilele bune. Tot ceea ce a fost cândva frumos, bun, sau plăcut, nu rămâne altceva decât o amintire tristă din niște vremuri care nu se vor mai întoarce niciodată. Mucegaiul poate să fie o boală dureroasă și nemiloasă, cum ar fi cancerul de exemplu, sau o boală degenerativă care se întinde pe durata a mai mulți ani și ucide lent și treptat, precum demența. Când apar astfel de boli într-o familie și ajungem să ne privim iubiții și apropiații cum se sting pe zi ce trece câte puțin, nu ne mai putem aștepta la nimic bun din partea sorții. Mucegaiul pătruns într-o familie, sau în viața cuiva, poate fi de asemenea o nenorocire mare, un necaz teribil sau orice lovitură dură din partea destinului la care nici nu ne-am aștepta. După pătrunderea mucegaiului, tot ceea ce rămâne e doar o ură nebună față de soartă, față de divinitate, sau față de orice altceva și bineînțeles, întrebarea firească care se pune în astfel de situații: "de ce mi se întâmplă toate acestea?", sau "oare cu ce am greșit?". E normal ca orice ființă să reacționeze astfel.
Un lucru e cert: nu există dreptate pe această lume. În timp ce unii suferă și sunt nevoiți să îndure cele mai cumplite orori ale existenței, trăind cu mult și bine sub nivelul existenței decente și normale, alții n-au nici măcar un gând, sau vreo grijă. Pus într-o astfel de situație, cu mucegaiul în viața lui, omul se simte atât de furios încât ajunge să simtă ură chiar și față de cei mai apropiați, pentru fericirea lor, pentru liniștea lor, sau pur și simplu pentru lipsa de mucegai din viața lor. Când am realizat pentru prima dată că toată tinerețea mea s-a dus pe apa sâmbetei și că am pierdut cei mai frumoși ani din viață, atât din cauza mucegaiului care a pătruns în familia mea, cât și din cauza incapacității mele, tot ce am putut simți a fost o combinație de tristețe, furie și ură. Mi-am văzut toți cunoscuții cum se realizează în viață, cum se căsătoresc, cum își întemeiază familii, cum își construiesc diverse cariere. În timp ce am privit toate aceste lucruri, eu fie stăteam pe loc, fie mergeam înapoi. Și toată această incapacitate e în general datorită mucegaiul care mi-a dereglat silința și m-a secat de ambiții și de voință.
Am privit cum pe zi ce trece destinul tot mai mult îmi răpește din bucuriile la care aveam tot dreptul, lovindu-mă în același timp tot mai tare, strivind în mine orice urmă de inocență și de luminozitate. Am fost nevoit să privesc cum întreaga boltă cerească din sufletul meu se întunecă tot mai tare, dispărând și ultima rază de lumină de pe linia de orizont. Și astfel am ajuns un biet filozof, refugiat în propriile gânduri, în întunericul propriei filozofii, în umbra unei vieți de altădată. Cu cât poți suporta mai multe, cu atât vei avea și mai multe de suportat.
Mucegaiul e ucigașul perfect, calculează totul pas cu pas, după care pătrunde în viața omului fără jenă și trece la fapte. Poate să apară sub forma unui eveniment neprevăzut și brusc, precum un accident sau orice altă nenorocire, care pe urmă lasă sechele urâte în întregul peisaj, distrugând după aceea rând pe rând membrii întregii familii. Mucegaiul poate să apară brusc, sau treptat. Oricum, după ce și-a făcut apariția, fără să bată la ușă, intrând neinvitat în viața omului, trece la fapte și începe să distrugă fericirea și liniștea tuturor celor din jurul celui contaminat.
Sper că s-a înțeles că ceea ce numesc aici mucegai nu e de fapt chestia aceea dezgustătoare ce decolorează pereții caselor, sau afectează florile și orice altă plantă. Prin termenul de mucegai mă refer la necaz, probleme mari, gânduri apăsătoare, sau pur și simplu ghinion. Aproape toți am avut cândva de-a face cu mucegaiul, iar unii încă mai au și acuma, în timp ce la alții le va veni rândul pe viitor. Fiecare își cară povara în spate așa cum poate, sau așa cum știe.

Ani de foc

O... cât de copleşitoare e durerea de-a rămâne singur, singur-cuc, fără să ai ce regreta măcar... pentru că tot ce-ai pierdut n-a însemnat nimic, nimic decât un zero stupid şi gol, decât un vis!" - Feodor Dostoievski

Focul nu produce pagube doar atunci când arde, ci urmările se pot simți și după aceea. Chiar dacă focul se stinge într-un final, de cele mai multe ori jarul rămâne, emanând în continuare căldură. Folosind focul ca și figură de stil, o putem compara cu o greutate mare ce trebuie cărată de-a lungul anilor. Am simțit căldura acestui foc nimicitor de la o vârstă destul de fragedă, fără să conștientizez pe atunci despre ce este vorba cu adevărat. În fața unui incendiu nimic nu scapă. Această forță nemiloasă a naturii pârjolește tot ceea ce îi cade în cale. Privind etapele vieții din trecut și până în prezent, mulți oameni au ghinionul de a avea parte de multe nenorociri sau diverse probleme și drame, care se întind pe durata a mai mulți ani. Putem compara această durată cu un foc ce arde întruna, distrugând în jur totul fără milă și fără vreo excepție.
Anii mei de tinerețe au fost niște ani foarte haotici. Încă de când eram pe băncile școlii, de pe la finalul școlii generale, viața mea a luat o întorsătură care mi-a schimbat destinul pentru totdeauna. Aproape două decenii la rând s-au dat multe bătălii, s-au scurs multe sticle și din păcate, mult mai multe lacrimi decât tot ceea ce conțineau toate acele sticle la un loc. Mi-am văzut familia cum se dezintegrează treptat, câte puțin pe măsură ce treceau anii, etapă cu etapă, devenind într-un final o ruină. Toate acestea s-au întâmplat fără ca eu să pot face ceva. Eram prea copil, prea imatur și mult prea supărat și speriat în același timp. Și atunci, exact ca și acum, tot ceea ce vroiam era doar liniște. Mi-aș fi vândut și sufletul pentru puțină liniște în schimb.
Am început să mă implic în diverse chestii, tentative de pasiuni de moment, doar ca să pot scăpa de tot ceea ce mă apăsa. Am avut și sprijinul familiei în aceste escaladări, bineînțeles atunci când era pace. Cu toate că mereu crezusem că artele marțiale sunt calea ce o voi urma, se pare că mă înșelasem. Nu zic că nu am învățat lucruri bune practicând această disciplină, doar că pe parcurs ceva s-a pierdut, iar ceea ce era cândva mai mult decât o pasiune a devenit o rutină monotonă și lipsită de vreun scop anume. Chiar dacă încă mă consider un shaolin, adevărul e că mai degrabă cu viața mă lupt, la propriu, decât cu pumnii în vreun sac de box pe undeva. Mă lupt să supraviețuiesc de pe o zi pe alta, târându-mă și suportând ororile existenței.
De-a lungul acestor ani de foc, am devenit un luptător al minții, iar practicile sportive au fost înlocuite cu chestiuni metafizice și filozofice. Fac aceasta în acele clipe în care e pace și focul nu arde tare, iar când se întâmplă contrariul, atunci sunt axat pe supraviețuire. Fug de flăcările infernale ale acestui iad predestinat ca să-mi salvez viața, suportând în același timp tot chinul epuizant al evadării și al unei neîncetate fugi fără de sfârșit. Ca să trăiești în foc, trebuie să înveți să suporți flăcările.
Mi-aș dori să am destulă ambiție încât să iau într-o bună zi o găleată sănătoasă cu apă și să mă opun focului, încercând să-l sting odată pentru totdeauna. Dar din păcate îmi lipsește această ambiție. Niciodată nu am fost suficient de ambițios. La fel cum îmi lipsește ambiția, așa îmi lipsește și curajul. Pielea mea s-a rigidizat de-a lungul anilor, obișnuidu-se cu pârjoleala zilnică. Spiritul a rămas axat pe supraviețuire, iar aceasta e tot ceea ce contează.
Privind ruinele familiei mele și amintirile unei vieți de odinioară, tot ceea ce pot constata e faptul că am devenit un fel de Don Quijuto, ultimul păstrător al unor amintiri de mult uitate de restul din familie. Sunt cel care poartă o bucățică de flacără, rămășiță dintr-un foc imens din trecut, lăsând-o în același timp să mă ardă, să mă devoreze, sau să mă autodevorez cu ajutorul focului. Mă lupt cu toată condiția, pe toate fronturile și din toate unghiurile, văzând o problemă majoră în tot ceea ce nu pot suporta; și cred că mai degrabă toată bătălia aceasta o duc cu mine însumi, nu cu alții. Dacă viața mea e un iad, probabil eu sunt Satan. Focul mă cuprinde, iar în timp ce mă uit în oglindă tot ceea ce pot vedea e doar imaginea unei priviri de foc. Umbra mea a devenit precum fumul lăsat de foc, în timp ce urmele pașilor mei sunt bucăți de jar. Așa se întâmplă când se aprinde focul, pe urmă vor apărea flăcările, iar acestea nu cunosc milă și ard tot ceea ce ating. Din această cauză vine și expresia din popor: "nu te juca cu focul, căci te vei arde".

Nostalgie

"Oamenii sunt nostalgici după trecut, nemulţumiţi de prezent şi nesiguri de viitor. Noroc că nu sunt decât aceste trei variante." - Mihail Mataringa

De la o vârstă destul de fragedă eram nostalgic. De fiecare dată când aveam parte de vreun eveniment anume, cumva simțeam că acesta se va duce, va dispărea, nerămânând în urma lui decât amintirea acelei clipe. Când aveam acest sentiment mă cuprindea o stare de tristețe pe moment. Am observat și faptul că în timp ce eu eram sufletist, sentimental sau nostalgic, alții de vârsta mea nu dădeau doi bani pe astfel de lucruri. Era ciudat...
Adevărul e că totul e într-o continuă schimbare. Unde era ieri o pășune, azi e un supermarket. Locurile unde mă jucam când eram copil, s-au schimbat. Totul s-a schimbat de fapt. Nici măcar școala unde studiam nu mai arată ca și pe vremea când eram copil. Până la urmă, nici măcar casa mea nu mai arată în totalitate așa cum arăta pe vremea când eram copil. Problema cea mare e că între timp s-au schimbat și oamenii.
Această schimbare la oameni e de două feluri. Unii s-au schimbat în sensul că au dispărut din peisaj, au murit, în timp ce alții s-au schimbat în ceea ce privește mentalitatea, modul prin care interacționează cu alții, concepțiile, etc. După cum spuneam, totul e despre schimbare. Cei care în urmă cu câțiva ani buni erau niște sărăntoci, azi o duc bine, chiar foarte bine, în timp ce unii dintre cei care o duceau bine cândva, astăzi sunt vai de capul lor. Cunosc astfel de cazuri.
În ceea ce mă privește pe mine, după cum spuneam, mereu eram un nostalgic. De când mă știu, trăiam undeva suspendat între trecut și viitor, fără să savurez cu adevărat acel undeva. Mereu priveam trecutul cu nostalgie, cu durere și tristețe. Nu poți să nu te gândești la trecut, fără să verși o lacrimă. Nu ai cum să uiți clipele frumoase din copilărie, în care nu aveai griji și gânduri, nu trebuia să duci grija zilei de mâine și erai fericit. Cumva, viața de adult e ca o capcană. Copilăria se sfârșește și dintr-un basm te trezești dintr-odată lovit de o realitate dură și nemiloasă. Și mai ales când încep să-ți moară părinții, sau mai bine spus, să ți se reducă familia la număr, nu ai cum să nu te încremenești. Ceea mai mare fericire în viața de adult ar trebui să fie bucuria faptului că pe măsură ce trec anii, locurile de la masă nu rămân goale. În ceea ce privește viitorul, tot ceea ce îmi stârnește aceasta, e o stare de anxietate. Având în vedere vremurile în care trăim, excesul de stres, multele probleme ce nu se mai termină, e firesc să nu mai ai încredere și speranțe în viitor. Nimic nu e cert și sigur, totul e relativ, nesigur, cu semnul întrebării.
Aș vrea să pot percepe lumea așa cum o făceam când eram copil. Aș vrea să am iarăși acele sentimente de bucurie... dar nu se poate. Dar cu toate acestea, dacă-mi răsfoiesc vechile mele reviste de benzi desenate din copilărie, reușesc cumva să-mi retrezesc acea senzație de bucurie de pe vremea când primeam acele reviste. Și cu toate acestea, în prezent indiferent ce aș primi sau ce mi-aș cumpăra, tot nu mă pot bucura așa ca în acele vremuri când primeam revistele respective. E ciudat și sinistru cum trece timpul și cum toate se schimbă.
Oricine am ajunge și orice am realiza, toate acestea nu contează, sunt irelevante, deoarece cândva vom ajunge doar niște poze într-un album. Setarea minții e doar un anestezic temporar, care ne face să uităm pentru o anumită perioadă de tot ceea ce ne supără. Dar toate acestea sunt precum un bumerang care se întoarce și ne lovește în tâmplă exact când nici nu ne-am aștepta, iar în cazul în care noi nu vom observa aceasta, o vor observa alții. Mi dor de trecut, de prezent mi scârbă, iar de viitor mi-e teamă. Aș vrea să mă pot întoarce în timp și să rămân acolo pentru totdeauna, în perioada acelor ani în care eram lipsit de griji, aveam o familie unită, sănătoasă și cel mai important, întreagă. Aș vrea să pot opri acolo timpul, ca mucegaiul să nu-mi cuprindă familia și să nu îmi văd pe unii dintre membrii ei cum dispar, să nu vină tot ceea ce o venit asupra tuturor, să rămână totul așa cum era cândva... Cândva când era bine...
Oamenii ignoranți și mediocri nu sunt deloc nostalgici. Aceștia fie sunt prea ocupați cu treburile lor, fie sunt spălați pe creier de tot felul de doctrine. Cei mai nostalgici sunt artiștii, singuraticii, cei cu un nivel ridicat de intelect, dar mai ales cei care suferă.
Prezentul e o mizerie care de cele mai multe ori se rezumă doar la suferință și la insatisfacție. În acest minunat prezent nu mă pot regăsi în nimic, nu-mi pot găsi un scop și nu mă pot bucura de mai nimica. Nu-mi pot găsi un gram de liniște, iar dacă altfel nu mai merge sunt nevoit să mă mint singur cu tot felul de tehnici mentale, psihologice, că totul va fi bine și chestii din astea, pe când sunt conștient că nimic nu va fi vreodată bine, sau mai bine spus cum era înainte. Tot ceea ce reprezintă un minim de bucurie e amintirea anilor frumoși care s-au dus, restul e doar umplutură care să completeze spațiul liber rămas. În zilele noastre totul se rezumă doar la bani. Dacă nu ai bani ești un nimeni, iar dacă ai bani, atunci îți dorești să ai și mai mulți. Locurile de muncă devin precum locurile de veci, iar acasă vii ca un vizitator teleghidat. În goana după tot felul de iluzii ajungem să ne pierdem pe drumul vieții. Și indiferent cine ce ar zice, tot mai bine era cândva înainte.

Despre rude, neamuri și familie

"Un prieten face de multe ori cât o mie de rude." - Euripide

Se spune că nu ne putem alege neamurile și vecinii, acestea ne sunt date de către Dumnezeu, conform unei vorbe vechi din străbuni. De când a apărut omul pe această lume, aproape toată atenția lui din punct de vedere social s-a concentrat asupra familiei. La început familia era formată dintr-un grup de persoane care erau precum un sat mic. Astfel puteau supraviețui. După aceea, mai târziu, familia s-a divizat în familii mai mici, grupuri restrânse formate din cupluri de bărbați și femei, care au dat naștere unor urmași, care la rândul lor și-au creat propriile familii pe viitor. Și astfel s-a ajuns la societatea actuală.
Pe vremuri, atât între membrii familiei cât și între rude, erau legături puternice. Familia, cu toți membrii, cu rude cu tot, reprezenta totul. Aveai o problemă, de orice natură, te puteai baza pe membrii familiei, sau pe rude. Toate acestea, astăzi s-au schimbat. Între membrii de familie se pot întâmpla multe, iar ceea ce se întâmplă ridică sau coboară renumele familiei. Dacă ai norocul să ai o familie cât de cât bună, respectată și cu un mic statut social, te poți bucura de respectul multora. În schimb, dacă familia ta are renumele pătat, sau arborele genealogic cu niște oi negre, poți savura dezgustul celorlalți.
Ceea ce am observat eu, este faptul că atunci când îți merge bine și ai de toate, practic toată lumea e pe lângă tine, atât vecini cât și rude și neamuri. În schimb, dacă placa se schimbă și apare imprevizibilul, primii care se distanțează sunt rudele și neamurile, iar pe urmă și vecinii, iar uneori chiar și cei mai buni prieteni. Pot confirma din propria mea experiență că atunci când familia mea a fost pătată, datorită unor probleme, rudele și neamurile au dispărut din peisaj precum șobolanii care au părăsit vaporul care urmează să se scufunde. Și ceea ce este tragic sau dureros oarecum în toată această poveste, e faptul că aceste neamuri, pe care menționez că nu le-am jignit sub nici o formă în trecut, au reușit să uite tot binele pe care membrii familiei mele le-au făcut cândva în trecut, iar în prezent toată atenția lor se concentrează asupra distanțării datorită imprevizibilului apărut. Simplificând totul, ca să înțeleagă toată lumea ce vreau să spun: atunci când ai probleme, în special probleme de familie, rudele și neamurile se distanțează de tine cu viteza luminii. Pur și simplu nu le pasă de tine, îți sunt alături cât îți merge bine sau cât le faci pe plac.
În cazul multor rude putem observa un alt fenomen interesant. Locul în care stau e mai înapoiat din punct de vedere al dezvoltării, deoarece acolo încă nu s-a descoperit nici telefonul și nici oficiul poștal pentru expedierea scrisorilor. Doar astfel îmi pot explica cum de neamurile nu mai dau nici un semn de viață de atâția ani. Iar ca să nu pară că eu nu încerc să iau legătura cu aceste persoane, pot confirma faptul că mesajele mele de multe ori sunt ignorate, sau răspunsurile sunt doar așa aruncate ca pietrele în apă. Prin toate aceste scrieri nu încerc să-mi spăl rufele în public, ceea ce vreau e doar să demonstrez cum stă treaba de fapt la capitolul rudelor, atât din propria mea experiență, cât și din ceea ce am observat în jur. Și nici nu încerc cumva să le atrag atenția, sub nici o formă. Mulțumesc universului, dar sunt bine și fără ei. Dacă au dispărut, dispăruți să rămână pentru totdeauna!
Și să nu credeți că relația cu vecinii e diferită. Când îți merge bine și vecinii apar prin preajmă, iar când îți merge rău și aceștia dispar și se evaporă ca fumul. Dar cu toate acestea, mult mai repede îți sare în ajutor un vecin decât o rudă. Pot confirma aceasta din propria experiență. Mult mai multe poți discuta de exemplu cu un vecin decât cu o rudă absentă de ani de zile, chiar dacă de multe ori tu trebuie să cerșești sau să începi aceea discuție.
Concluzia pe care o putem trage din toate aceste relatări e aceea că trebuie să învățăm cumva să nu depindem de nimeni. Atunci când ne va fi greu nu ne putem baza pe nimeni, pentru că nimănui nu-i pasă cu adevărat, nici rudelor și nici vecinilor, poate și din cauză că și ei își au propriile probleme, dar nu e exclusă nici varianta că nu le pasă.

Atunci când cauți liniștea

"Cel mai mare păcat de-al tău este că te-ai distrus și te-ai trădat pe tine însuți pentru nimic." - Dostoievski

Fereastra camerei mele este punctul de frontieră dintre mine și restul lumii. De acolo stau și privesc razele luminii, sau întunericul nopții. Fereastra nu e doar o deschizătură spre exterior, ci e și un simbol al unui vis străvechi, o speranță parcă din alte timpuri. Tot ceea ce pot vedea afară, e ceea ce nu pot avea înăuntru. Nu știu dacă ar trebui să valorific mai bine ceea ce am, sau să aspir la ceea ce aș vrea să am. Nu știu dacă agitația din jurul meu e spre folosul meu, sau e drumul spre căderea mea. Nu știu nimic, înafară de faptul că de la prea multă gălăgie nu-mi doresc altceva decât liniște.
Felul în care lumea a fost concepută îmi dă dovadă de imperfecțiune. Modul de operare, sau felul prin care treburile se manifestă stârnește în mine un puternic sentiment de asimetrie. E ca și cum direcția nu ar fi una dreaptă, ci un zig-zag aiurit. Niciodată nu poți avea ceea ce vrei cu adevărat. Poate acest fenomen se întâmplă și din cauza faptului că nu reușim să valorificăm cu adevărat ceea ce avem, ci continuăm să ne dorim tot felul de imposibilități sau chestii care nu ne sunt de folos cu adevărat. Nu știu cine a fost marele croitor al acestei lumi, dar pe undeva a cusut tare strâmb.
Eu sunt un fel de cerșetor în fața eternității. Cerșesc constant. Cerșesc întruna, căci vreau să adun suficiente donații ca să pot cumva opri scurgerea timpului, să-l plătesc sau să-l mituiesc pe cel responsabil de această sarcină macabră și nemiloasă să-și abandoneze postul. Tot ce vreau e doar să exist, iar prin existență înțeleg trăirea în liniște, savurând liniștea, a fi liniște.
Cine sunt? Un bulgăr de pământ, cu mintea unui zeu, alimentat de electricitatea conștiinței. Sau cel puțin așa aș vrea. În realitate sunt un om chinuit, cu multe regrete și răni cicatrizate. Focul arde în mine de foarte multă vreme, iar indiferent că se va stinge cândva sau nu, jarul tot va rămâne. Parcă aș fi trăit 1000 de ani. Parcă sunt pe această lume de o veșnicie, rătăcind în zadar dintr-un secol în altul, trecând prin toate atrocitățile istoriei omenirii și acumulând toată agitația și nebunia ei. Și după atâtea experiențe solicitante ce-ți mai poți dori altceva înafară de liniște?
Bătrânețea nu e doar un număr, sau o vârstă. Bătrânețea e și despre obosirea sufletului, epuizarea ei în timp, consumând după aceasta și trupul. Carnea urmează cărarea sufletului, iar toate durerile, frustrările și suferințele acumulate în minte la un moment dat se răzbună asupra trupului, devorând organe, mușcând din carne fără milă, creând boli și maladii cu scopul de a ucide ființa. E un joc al suferinței, unde miza este supraviețuirea, iar premiul cel mare e fie pacea sufletului, fie un glonț în cap.
Vreau liniște în viața mea. Asta mi-am dorit de când mă știu. Niciodată nu am avut vise mari, nu am fost interesat de carieră și succes, nu m-au motivat banii și nu mi-am dorit faimă sau averi. Tot ce am vrut mereu era doar liniștea. La ce-ți folosesc toate bogățiile și renumele când nu ai o clipă de liniște? Întotdeauna i-am privit cu o oarecare curiozitate pe cei care erau plini de ambiții, plini de voință spre a reuși ceva, spre a urca pe trepte sociale superioare. Niciodată nu mi-am dorit acestea. Le-am considerat eforturi inutile și lipsite de sens. Oarecum desconsider tot ceea ce e lumesc. Fără să fiu creștin, dar cumva se adeverește vorba creștinilor, cum că bogații și avarii sunt săraci în suflet.
Timpul se dezintegrează, iar uneori trece foarte greu. Secunde cad în minute, minutele în ore, după care se formează o buclă infinită de timp. Acea buclă de timp e o adevărată veșnicie atunci când suferi și când toate par să meargă prost. Cel mai însetat după liniște sunt atunci când străbat deșertul suferinței. Când ești într-un astfel de loc, având asupra ta o astfel de stare a suferinței, liniștea devine o adevărată oază. Să găsești liniștea atunci când totul se dărâmă în jurul tău și pe zi ce trece toate merg din ce în ce mai rău, e echivalent cu a găsi ceva colosal, de dimensiunea spirituală a unei comori legendare precum Sfântul Graal. Dar și când ajungi să cauți acel ceva ce nu poți găsi sau nu poți avea, precum liniștea, întreg procesul se aseamănă cu a căuta după comori de negăsit precum Sfântul Graal.

Nopți lungi

"Nopţile albe sunt cele mai negre." - Marius Robu

După o zi grea, parcă noaptea e și mai grea. După ce străbat atâtea cărări erodate și mă zbat toată ziua în noroi, nu pot să aștept altceva decât o seară liniștită. Dar se întâmplă exact opusul. Noaptea își cheamă demonii și începe adevărata bătălie. Toate amintirile, vocile nerostite, gândurile nespuse, fricile, senzațiile, toate parcă prind viață și se întorc împotriva mea. E o adevărată confruntare. Întunericul nopții se adâncește atât de mult încât parcă devine o explozie de stea, creând o lumină atât de violentă încât cuprinde totul și pulverizează tot ceea ce este în jur.
Am trăit pe propria piele drama religioasă a necredinciosului. Lipsa de sens și farmec de "aici", inexistența lui "dincolo", m-au făcut să fiu suspendat între două lumi, negăsindu-mi locul în niciuna. Captiv între aceste două lumi, inadaptant și nepotrivit pentru "aici", iar "dincolo" neavând acces. Sunt strivit între două realități precum o insectă rătăcită.
De tot ceea ce fug ziua, într-un final, mă ajunge din urmă noaptea. Tot ce vreau să las în urmă, nu vrea să mă lase pe mine în urmă. Întunericul e precum un nor invizibil care mă însoțește oriunde m-aș duce. Nopțile lungi și reci sunt adevăratele terenuri ale unor bătălii crude, purtate contra mine însumi. În toată această călătorie, prietena mea e Luna de pe cer, care e martoră la aceste nopți albe. De tot ceea ce încercăm să fugim, sau să scăpăm, va rămâne în urmă pentru un timp, dar după aceea, cândva ne va ajunge și își va lua tributul mult așteptat. Totul e doar o chestiune de timp.
Bineînțeles că există și oameni normali și sănătoși, care nu pot înțelege cum e să ai tot felul de traume nerezolvate din trecut, gânduri care mereu să te chinuie și stări puternice de agitație care să-ți tulbure liniștea întruna. Aceștia pun etichete de "nebuni" pe cei pe care nu-i pot înțelege. Agitația și toate consecințele ei sunt niște lucruri de neimaginat pentru un om liniștit. Cel care doarme liniștit noapte de noapte, fără să fie tulburat de gânduri și sufocat de tot felul de stări, pur și simplu nu poate să înțeleagă cum e să nu dormi, cum e să te prindă aproape tot timpul zorii dimineții. În astfel de situații tot ceea ce e despre somn e cu totul dat peste cap. Normalitatea se deformează atât de mult încât devine total străină, iar după aceea orice pas mic spre ceea ce ar trebui să fie normalitate devine o anormalitate.
Noaptea devine cea mai albă clipă a zilei atunci când întunericul pare să cuprindă totul. După zile grele urmează nopți și mai grele, iar somnul e doar un lux la care putem doar spera în astfel de clipe. Ai da orice pentru câteva ore de somn, ca să poți uita doar pentru câteva clipe de tot ceea ce te doare și te macină. Dar nu se poate, căci blestemul existenței trebuie îndurat până la ultima suflare. Și noaptea pare că totul doare mult mai tare decât ziua, atât trupul cât și sufletul. Noaptea, lacrimile sunt mult mai multe, rănile mult mai adânci, iar demonii care să le adâncească sunt de nenumărat. Tot ceea ce se întâmplă în astfel de nopți se poate descrie cel mai malefic într-un singur cuvânt: "autodevorare". Gândurile, stările, durerile, toate devin precum niște pești piranha și încep să atace din toate direcțiile, fără milă și fără ezitare. Te consumi pe tine însuți. Te autodevorezi. Sau mai bine spus, te autodistrugi. Devii autorul propriei tale distrugeri, din perspectiva celorlați care vorbesc despre victimizare și ieșire din astfel de stări. Cei care n-au băut niciodată vorbesc ușor despre cum trebuie lăsată băutura. Așa e și cu nopțile albe. Cei care dorm bine, fără să aibe vreun gând, sunt experți la capitolul de dat sfaturi celor care nu pot să doarmă. Ce ușor e să-ți pui capul pe pernă, să-ți închizi ochii și să adormi. Dar unii când își închid ochii, o întreagă lume nouă prinde viață în ei.