Vechiul an, noul an... același an

"Dacă iubeşti, e sărbătoare în fiecare zi. Deci sărbătoriţi cum vreţi, unde vreţi, când vreţi şi cu cine vreţi!" - Autor anonim

Având în vedere că toată lumea trimite pe mesaje cu "La mulți ani" și cu tot felul de texte preluate din alte părți, doar de dragul tradiției sau pentru că așa e la modă, m-am decis să scriu și eu un articol pe această temă, bineînțeles ca să țin pasul cu moda și cu tradiția. Normal că o să primesc critici pentru îndrăzneala de a scrie un astfel de articol, dar sincer chiar nu-mi pasă. M-am obișnuit deja cu titluri precum demodat, retras, mult prea gânditor. M-am obișnuit și să fiu întrebat că ce beneficiu îmi aduce mie treaba aceasta, de ce trebuie să scriu chestii de genul acesta, de ce trebuie mereu să mă opun, de ce trebuie să văd lucrurile diferit, de ce nu mă pot în sfârșit și eu adapta și să respect tradiția și tot ce mă înconjoară. Fraților, n-am treabă cu nimeni, să ne înțelegem de la bun început. Ce scriu eu aici sunt pur și simplu gândurile mele, ideile mele, felul în care văd eu lumea. Nu am cerut niciodată nimănui să mă urmeze, nici n-am s-o fac vreodată. Fiecare are liberul arbitru, poate judeca ce să aleagă să facă sau să creadă. În fine, nu asta este subiectul articolului, ci ce cred eu despre revelion și tot spectacolul acesta ieftin.
E 31 decembrie, a trecut un an, indiferent că o fost bun sau rău. A trecut și gata, fapta e consumată. Mâine o fi 1 ianuarie, cu alte cuvinte viitorul. E deja aici și ne bate la ușă. Acum e momentul pentru marile petreceri, distracții, marile evenimente la care bineînțeles că nu pot lipsi petrecăreții tradiționali. Acum e momentul să uităm de griji, de probleme, acuma trebuie sparte sticlele și lăsată șampania să curgă. Cu alte cuvinte acum e momentul ca petrecăreții să profite de ocazie și să nu ierte nici o sticlă și nimic ce le pică în cale. Marea majoritate în astfel de momente își arată adevărata identitate, din păcate. Guvernele și autoritățile organizează concerte și petreceri, toate pentru a distra publicul. E precum o momeală întinsă pentru viitoarea pradă. Dacă întinzi o plasă bună, normal că peștii o să intre în ea. Petrecăreții, sau publicul, mulțimea, pentru că de ei e vorba, o să se simtă bine la astfel de evenimente. Dar ei nu pot înțelege ideea reală din spatele acestor evenimente. Lumea de rând, mulțimea, plebea, cum vreți să-i spuneți, trebuie cumva supusă, iar pentru aceasta se folosește manipularea. Dacă un popor este ținut în teamă atunci acesta automat se va supune. Guvernele și toate organizațiile guvernamentale și non-guvernamentale, toate au același interes: să vadă lumea ocupată. Furnicile trebuie să muncească într-una, trebuie să alimenteze și să mărească mușuroiul lacom și nesătul; ca să facă acest lucru regina mușuroiului trebuie să le țină în teamă, că există pericolul ca o altă populație de furnici să apară și să facă prăpăd. Astfel furnicile se supun orbește, fortifică într-una mușuroiul. Cu alte cuvinte: poporul muncește și are ocupație, iar ca răsplată din când în când se organizează câte un concert în aer liber cu ocazia a nu știu ce sărbătoare. Oamenii sunt ținuți cu bună știință departe de adevăr, de problemele fundamentale. Ne distrăm, bem, mâncăm, chefuim de ne rupem, dar ignorăm faptul că în Coreea de Nord de pildă încă există lagăre de concentrare, nu ne pasă că în Africa încă se moare de foame și de sete, nu ne pasă că pe cealaltă parte a globului hectare întregi de păduri ard, nu ne pasă nici de tsunami sau tornade care lovesc țările asiatice; nu ne pasă de nimic din toate acestea, pentru că nu sunt problemele noastre. Nu ne pasă pentru că suntem învățați să nu ne pese, asta se cultivă în noi de mici, astfel suntem crescuți, asta se vrea de la noi să devenim. Într-o astfel de lume rece, trebuie să stăm cu mințile departe de problemele esențiale, trebuie să ne concentrăm pe carieră, pe bani, pe producție, să devenim cineva important, să așteptăm beneficii, să vrem recompensă pentru orice. Trebuie să ne distrăm cu ocazia marilor sărbători și să ne îndopăm cu o grămadă de mâncare din lanțurile de supermarketuri. Trebuie să ignorăm poluarea și nu trebuie să iubim natura, trebuie doar să putem supraviețui, să facem loc multinaționalelor și să ne închinăm în fața corporațiilor. În timp ce sunt organizate aceste evenimente, bineînțeles că tot niște anagajați trebuie să realizeze toată muncă murdară. De exemplu la un eveniment dintr-un restaurant, unde se sărbătorește revelionul, toată treaba trebuie să o facă chelnerii, bucătarii, ospătarii, servitorii, și cine o mai fi angajat acolo. Ce vreau să spun cu asta este faptul că acei angajați nu sunt acolo de bună voie, la rândul lor și ei ar dori să petreacă acasă sau în altă parte, alături de cineva, dar nu pot face asta pentru că patronul nu lasă una ca asta. De aici se poate observa că nu există egalitate între oameni. Dacă ar fi ceva atât de ieșit din comun atunci cu toții ar trebui să ne deconectăm pentru 24 de ore, pentru că toți am avea acest drept. Nu trebuie să iubim nici animalele, noi suntem deasupra lor ca specie și avem dreptul să le ucidem fără milă, să le devorăm cadavrele și să le consumăm.
Noi suntem aici problema esențială și mentalitățile noastre. Odată cu venirea "noului an", cel mai bine ar fi ca mentalitățile noastre să se schimbe și să privim problema dintr-o altă perspectivă. Nu ar trebui să așteptăm venirea revelionului ca să aducă schimbarea, noi ar trebui să fim aceea schimbare. Totul ar trebui să înceapă cu noi. Noul an nu este de fapt noul an, nici vechiul. Anii sunt de fapt doar în mintea noastră condiționată. E doar o modalitate prin care mintea noastră interpretează realitatea. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc vă dau un exemplu. Pe planeta noastră, Terra, o zi durează 24 de ore, iar un an 365 de zile; pe Marte, vecina noastră roșie, o zi durează 24 de ore și 37 de minute, iar un an durează 687 de zile. Cu alte cuvinte, nu există un timp absolut. Totul e doar o iluzie. Dragi petrecăreți, îmi pare rău să vă spun, dar vă stric distracția când vă spun că de fapt sărbătoriți o iluzie ce e doar în mintea voastră. Cel mai bine ar fi să avem habar de aceste lucruri, să fim conștienți de ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru, și nu pentru un beneficiu anume ci pentru noi ca ființe, pentru dezvoltarea noastră. Schimbarea începe cu noi. Probabil am vorbit degeaba, ca de cele mai multe ori, dar nu-i stress, vorba aceea; cu toate acestea să aveți un an nou cum vă doriți voi să fie.

Prin ochii unui trecător

"Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul." - Mihai Eminescu

Orice început e sortit unui sfârșit, iar orice sfârșit e calea spre un nou început. Fiecare dimineață e precum o naștere, iar fiecare apus de soare e precum moartea. Lumina ce ne cuprinde nu e altceva decât doza zilnică de motivație, sau porția de scârbă. Depinde de la caz la caz.
Privind tot acest scenariu putem realiza că totul e un fel de teatru, doar că regia și scenariul sunt de-a dreptul magice. Magia supremă a realității este însăși existența. Existența este viață. Viața este manifestarea conștiinței, a energiei multi-universale. Tot ce considerăm noi a fi de valoare nu e altceva decât praf în bătaia vântului. Metalul prețios e doar rugină, iar trupul nu e decât o putreziciune. Sărac sau bogat sunt doar două căi, adevăratul drum este calea de mijloc dintre cele două extreme. Fericit sau nefericit sunt doar două stări sufletești, sentimente trăite la extrem; adevărata natură este punctul de echilibru dintre fericire și nefericire.

Și ce putem noi face? Cum putem să trăim într-o astfel de lume? Cum putem supraviețui? Ce putem alege? Ce putem schimba? Putem face totul. Putem schimba totul. Totul e trecător, dar în același timp totul e etern. Noi suntem tot.
Viața nu e doar o luptă, e și armonie. Sabia n-o scoatem din teacă permanent, doar când e nevoie, când e mare nevoie. Fericit sau liber? Asta e marea miză. Toate drumurile duc spre același punct, doar metodele de a ajunge în acel punct diferă. Floarea se ofilește dar nu înainte de a-și împrăștia semințele, cu scopul de a reapărea cândva din nou. Când omida crede că va muri, tocmai atunci apare miracolul: se va transforma în fluture.
Toată transformarea aceasta este metamorfozarea existenței. Adevărata noastră natură se află adânc în interiorul nostru, îngropată adânc, dormind în stare latentă și așteptând ca cineva să apese butonul de trezire. Somniferele existenței, cele care au sedat puternic acestă adevărată natură, nu sunt altceva decât iluziile de care ne lovim zi de zi. Existența noastră este într-un fel una dintre aceste iluzii. Noi credem că avem ceva măreț de realizat, ceva destin teribil de important. Simțurile ne înșeală permanent, zi și noapte. Mintea noastră înregistrează totul precum o bandă de magnetofon.
Avem impresia că există un fel de realitate supremă: "aceasta". Tindem să credem că tot ce facem cu ochii deschiși și cu mintea lucidă reprezintă realitatea. Mintea execută forțat cea ce conștiința îi ordonă. Dar așa cum există stări alterate de conștiință, tot așa există și alte feluri de realități. Cu alte cuvinte, "aceasta" nu este singura. Există mai multe. O să dau doar două exemple. Conform psihologiei există două stări: starea de veghe (atunci când ești cu ochii deschiși și ști ce se întâmplă în jur) și starea de somn (atunci când dormi și ești în lumea viselor). Starea de veghe nu este realitatea supremă. E doar una dintre realități. Atunci când dormi, când ești în starea de somn, de fapt te afli într-o altă realitate. Ca să îți dai seama că cea ce spun e adevărat îți dau un exemplu simplu. Așa-i că în toate visele tale mereu ai fost tu însuți? Niciodată nu ai visat că ești Vladimir Putin sau Celine Dion, sau ceva animal sălbatic. Mereu și mereu ai fost tu, și niciodată altcineva sau altceva. Oare de ce crezi că e așa?
Avem un singur lucru de făcut: să fim conștienți. Conștienți în cel mai profund și cel mai real sens al cuvântului. Trebuie doar să conștientizăm realitatea și cea ce se întâmplă. Doar așa putem deveni cu adevărat stăpânii propriei noastre ființe. Doar astfel vom putea câștiga triumful luptelor existențiale ce ne-au îngropat de atâtea ori, îngropând atât memoriile noastre ancestrale cât și ființa noastră în forma ei cea mai pură. Înstrăirea de natura realității nu este o opțiune bună, la fel cum nici trăirea intensă a vieții și implicarea vehementă și epuizantă în aceasta. Mintea noastră se ascute cum înaintăm în vârstă și timp, asta înseamnă că ea devine tot mai deșteaptă mai pe limbajul nostru spus. Dar mare atenție ca mintea să nu devină propriul pistol pus la tâmplă. Mintea nu trebuie supusă, ea trebuie doar făcută să asculte armonios, la fel ca un copil mic. Căci așa stă treaba, noi suntem părinții, iar mintea este copilul. Dacă un părinte își bate permanent copilul nu o să rezolve mare lucru. În schimb dacă îl educă și îl cultivă de mic, acesta va evolua și se va ridica mai târziu în nivelul lui de inteligență și dezvoltare. Așa stă treaba și cu mintea. Ea nu trebuie supusă forțat, nu trebuie pedepsită. Mintea trebuie doar cultivată și ținută în starea de conștientizare. Cu cât facem aceste practici mai des cu atât mai bine.

Trebuie să fim conștienți de propria noastră existență, de propria noastră viață. Nu suntem aici cu un scop anume, suntem aici doar ca să fim cea ce trebuie să fim: ființe evoluate. Toată existența în acest univers urmărește un singur lucru: transformarea. Aceasta este evoluția, atât de neînțeleasă de foarte multă lume. Nu doar forma și constituția se schimbă la o specia. Odată cu dezvoltarea spirituală acesta va evolua și pe plan metafizic sau spiritual. Evoluția sau transformarea are loc atât în interior cât și în exterior. În exterior se produce din cauza factorilor de mediu și al unor intervenții externe, dar la nivelul interiorului se produce din cauza ființei. Ființa este cea care declanșează schimbarea. Ființa este cea care declanșează voința de evoluție, înaintare și dezvoltare. Sentimentele sunt trecătoare, sunt și ele o formă de transformare. Totul ține de conștientizare, asta am spus de nenumărate ori. Clipa zero, sau momentul prezent, aceasta este totul, tot ce contează cu adevărat. Stările negative ne fac să trăim în vremuri de mult apuse sau vremuri de care nu știm nimic concret. Depresia de exemplu este neîmpăcarea cu ceva din trecut, o formă de neacceptare. Anxietatea este o formă de frică de ceva ce urmează să se întâmple, chiar dacă sunt șanse mici pentru ca acel ceva să se întâmple. Atacurile de panică sunt doar reproșurile minții condiționate ce-și aruncă mizeria către noi. Toate aceste timpuri nu există, nici trecut și nici viitor. Există doar prezentul. Aici și acum, clipa magică. Cu toate că orice prezent va deveni trecut, totuși nu trebuie să uităm că tot ce contează e clipa și conștientizarea acelui moment unic și magic, observarea ei fără prejudecăți sau concluzii raționalizate.
Toate aceste idei sunt probabil pentru unii imposibil de acceptat, pentru alții răspunsul pentru întrebări tulburătoare. Toate aceste idei sunt gândurile unui trecător, un vizitator care traversează viața. Dragul meu cititor sau draga mea cititoare, acest călător sau trecător în cazul de față sunt eu, dar ai putea fi și tu. Cum ar suna să fii chiar tu un astfel de călător-trecător?

Câte ceva despre sărbătorile de iarnă

"Părerea mea despre Crăciun, modernă sau demodată, este una foarte simplă: iubirea față de ceilalți. Mă tot gândesc, de ce trebuie să așteptăm Crăciunul pentru a arăta acest lucru?" - Bob Hope

Trăim într-o lume în care sunt la putere materialismul și consumatorismul, din păcate. Într-o astfel de lume, an după an, obișnuiții sărbătoresc ce se cheamă "sărbătorile de iarnă". Cândva, în vremuri de mult apuse, Crăciunul era o sărbătoare de natură religioasă. Oamenii sărbătoreau nașterea Mântuitorului. Pentru oamenii mai mult sau mai puțin religioși, mai ales pentru fundamentaliști, această sărbătoare tot de natură religioasă a rămas. Bravo lor! Ce mă întristează pe mine se află de fapt în citatul de mai sus. Marea majoritatea oamenilor pur și simplu uită de bunătate și omenie, de ceilalți și cam de tot ce înseamnă lucruri bune, uită total timp de 365 de zile ca apoi în jurul zilelor de 24-25-26 decembrie să-și aducă cumva aminte și de altcineva.
Pur și simplu mi greață să văd la televizor atâtea reclame la așa de multe acte caritabile. Îmi vine să vomit direct când aud de nu știu ce fundație mai mult sau mai puțin religioasă care înainte de sărbători oferă mâncare sau mai știu eu ce pentru nevoiași. Unde sunt toate aceste fundații în timpul anului, când vrei nu vrei, mai peste tot se poate auzi fie despre un copil bolnav, ori despre o bătrânică izolată care trăiește de pe o zi pe alta? De ce toți înaintea Crăciunului se grăbesc să-și ofere serviciile caritabile? În timpul anului de ce marea majoritate pur și simplu uită de omenie?
Sincer acuma, într-o astfel de lume, unde mai nimic bun nu se apreciază, banii valorează mai mult decât sentimentele, oameni buni sunt călcați în picioare zi de zi iar cei dăunători scapă fără nici o vină, izbucnesc războaie, în unele locuri încă se moare de foame, într-o astfel de lume cum aș mai putea să mă bucur de spiritul acestor sărbători? Cum aș putea să mă bucur de bradul acela împodobit, tăiat fără nici o jenă când toată lumea e conștientă ce pericole ne așteaptă din cauza încălzirii globale? Pur și simplu care-i rostul acelui brad sacrificat așa aiurea? Se taie doar pentru câteva zile cât durează aceste sărbători, după care ținta lor rămâne containerul în cele mai multe părți. Defrișarea e un fenomen destul de obișnuit la noi în țară, din păcate. Să nu mai vorbesc despre sacrificiile în gospodării. Săracii porci sunt omorâți fără nici o milă doar de dragul tradiției. Animale nevinovate, pe lângă faptul că sunt exploatate fără nici o jenă, în final sunt sacrificate de alte animale, ca apoi cadavrele lor mutilate și umilite să fie devorate fără nici o remușcare. Și toate acestea doar de dragul tradiției, prostiei, marketingului, pentru bani și nu în ultimul rând dintr-o indiferență rece fără margini și granițe.
Cum aș putea să mă bucur de Crăciun când atât pentru mine personal, cât și pentru foarte mulți alți semeni, toate acestea nu înseamnă altceva decât singurătate, depresie de iarnă și nici o bucurie. Pentru oamenii singuratici, toate aceste sărbători nu înseamnă altceva decât o frustrare. Nu e altceva decât o perioadă foarte grea ce trebuie neapărat depășită. E chinul existenței. E aceea frustare care apare atunci când vezi o grămadă de oameni fericiți, iar tu ca observator ești total pe lângă subiect, total nefericit și neadaptat pentru aceste situații.

Atât pentru mine cât și pentru mulți alții, Crăciunui și cam orice fel de sărbătoare, nu e altceva decât o amintire tristă a unor vremuri de mult dispărute. Aceste sentimente plus ipocrizia evenimentelor întâmplate în jur nu e altceva decât un adevărat conflict. Un conflict atât cu propria persoană, cât și cu mediul înconjurător cu tot cu oameni. E un conflict cu realitatea însăși. E neacceptarea inadmisibilului. Pentru oamenii ca mine, Crăciunul e acel eveniment neașteptat din an care pune cireașa pe tort. E acel eveniment în care încordarea mentală atinge maximul, poate chiar trece dincolo de limitele posibile. E acel eveniment nenorocit, în care nefericitul se trezește dintr-o dată în mijlocul mulțimii de fericiți ignoranți, neștiind încotro să se ducă, căci oriunde s-ar duce, orice direcție ar indica spre același punct: nicăieri. Nicăieri nu și-ar găsi refugiul sau scăparea. Cum aș putea să mă bucur în asemenea condiții de aceste sărbători?
Să nu uităm că după Crăciun, petrecăreții sărbătoresc Revelionul, intrarea în noul an. De ce trebuie să sărbătorim așa ceva? Care-i farmecul? Iarăși să revin la ideile de mai sus despre tradiții? Nu mai are rost. Când tot anul nu a fost altceva decât un continuu eșec ce rost are ca la final să sărbătorești? Sărbătorim totalitatea eșecurilor? Sărbătorim încheierea eșecurilor și începutul altor eșecuri, poate chiar mai mari, mai penibile și mai frustrante? Bineînțeles că mulți dintre cititorii care citesc acest articol n-o să se regăsească în astfel de idei. Doamne ajută! Bravo lor! Cu cât mai puțini frustrați depresivi cu atât mai bine. Când ești un liber cugetător atunci nimic nu are un sens real, nici religia, nici știința, nimic nu te mulțumește cu adevărat. Nimic nu are farmec și nimic nu are un sens. E o continuă cercetare și luptă cu condiția. E precum Don Quijote în luptă cu morile de vânt, în luptă cu propria condiție, în luptă cu propria nebunie, cu alte cuvinte cu el însuși. Pentru cine duce o astfel de luptă, Crăciunul nu poate oferi nici o alinare, nici restul sărbătorilor. Când pe zi ce trece devii tot mai singur din cauza concepțiilor tale, și aproape nimeni nu mai e de acord cu tine, atunci unde-i farmecul sărbătorilor? Pe zi ce trece trebuie să mai tai câte un cunoscut de pe listă, căci observi că ori l-ai jignit într-un fel cu crezul tău, ori pur și simplu nu e de acord cu tine și cu toate concepțiile tale și te consideră un ciudat pentru tot ceea ce faci, spui și gândești; deci unde-i farmecul în toată combinația atunci? Se spune că de Crăciun toată familia se reunește, cu toții stau frumos la masă și trăiesc clipa fericită. Dar când vezi că familia ta e doar o amintire, o ruină, sau cenușa amintirilor arse de mult, atunci cum se mai poate sta la aceea masă? Cum se mai poate savura masa de Crăciun? Ce gust are? E delicioasă? Sau pur și simplu nu are nici un gust? Sau pur și simplu nici nu mai are vreun rost ca aceea masă să fie pregătită când vezi că n-ai cu cine s-o împarți? Ce farmec mai au colinzile într-o astfel de lume? Pentru cine nu se regăsește în aceste rânduri spre ca sărbătorile de iarnă să fie plăcute, la fel și noul an. Se spune "Sărbători Fericite"! Total greșit!!! Oamenii ar trebui să fie fericiți, nu sărbătorile. Revenind la realitate, cum aș mai putea să mă bucur de sărbători în astfel de condiții, atât eu cât și alții ca mine?

Arta de a iubi (2)

"A iubi înseamnă să fii fericit de ceva: fără condiții, fără judecăți, fără așteptări." — Barry Neil Kaufman

Acest articol este o continuare pentru articolul Arta de a iubi (1). Puteți reciti primul articol dacă apăsați aici. Fiul cunoscutului personaj biblic Noe, Javan, spunea că dragostea poate fi uneori magie, dar magia poate fi uneori doar o iluzie. Cu acest citat am gătat primul articol despre tema iubire-compasiune-dragoste. Am ales să scriu această continuare pentru că în primul articol au rămas niște probleme nerezolvate și neabordate, probleme care o să încerc să le scot la lumină acum. Pentru multă lume, cuvinte precum iubire sau dragoste sunt unul și același, iar pentru alții ele nu înseamnă absolut nimic.
Citatul de mai sus, de la începutul articolului, conține o întreagă filozofie codificată. În primul articol am vorbit despre iubirea necondiționată. La ce se referă ea? Este exact ceea ce spune citatul: o stare de fericire fără condiții, fără așteptări, fără prejudecăți, cu alte cuvinte fără nici un obstacol. Doar astfel se pot evita dezamăgirile, eșecurile și frustrările. E ceva ce ține mai mult de partea emoțională și psihică. Antoine de Saint-Exupery spunea că atunci când te dăruiești, primești mai mult decât dai, căci nu erai nimic și începi să te împlinești. În schimb, bine cunoscutul Albert Camus spunea exact contrariul: să dăruiești totul, să sacrifici totul fără speranță de răsplată - asta înseamnă iubire.
E clar de la bun început că între bărbat și femeie există diferențe de la cer la pământ. Ei bine! Suntem cu toții oameni, clar ca bună ziua, dar femeia e femeie iar bărbatul este bărbat. Diferențele sunt atât la nivel biologic și fizic, cât și la nivel biochimic și hormonal. Din punct de vedere biochimic, la nivel celular, mai exact la nivelul creierului, sunt secretate anumite substanțe care au anumite efecte. De exemplu, la bărbat, când se simte puternic, stăpân pe sine, cunoscându-și misiunea și sarcinile, toate acestea înseamnă că are o secreție puternică de testosteron. Acest lucru poate fi valabil și în cazul femeilor, nu-i bătut în cuie că doar la bărbați se secretă testosteronul. La femei, când se simt mai sentimentale, emoționale, atunci înseamnă că se secretă o cantitate mai mare de estrogen. Estrogenul este substanța care produce stările sufletești emoționale. La fel este valabil și în cazul bărbaților, când se simt mai sentimentali sau mai emoționali, înseamnă că în loc de testosteron estrogenul este secretat mai puternic. Să ne înțelegem, testosteronul este o substanță să zicem mai masculină, pe când estrogenul e mai feminin. Aceste substanțe se secretă atât la bărbați cât și la femei. Secreția lor este influențată de stilul de viață, de personalitatea fiecăruia, de alimentație și nu în ultimul rând de stres.
Cu alte cuvinte, putem spune că orice bărbat are o latură feminină, iar orice femeie are o latură masculină. Toate acestea le-am trecut în revistă de dragul teoriei, dar acum să trecem la lucruri mai practice. O primă mare dilemă ce nu pot digera nicicum este următoarea: dacă femeile în general vorbind sunt alea mai sentimentale, cu toate acestea de ce totuși aleg să trăiască alături de bărbați mai puțin sentimentaliști? Altfel formulat: de ce marea majoritatea dintre femei sunt materialiste? Să ne înțelegem de la bun început: resping cu vehemență ideea cum că toate-s la fel. E doar o dilemă ce nu pot înțelege nicicum. Nici teoretic și nici practic. De ce e atât de important pentru o femeie ca bărbatul alături de care o să-și petreacă viața, sau o parte din viață, să steie bine financiar? De ce e mai important ce are bărbatul în buzunare decât ce are în cap. Într-o lume atât de materialistă ce valoare mai au sentimentele? Sunt atât de mulți bărbați sinceri, cu bun simț, inteligenți și cu un stil de viață ordonat. Și cu toate acestea, acești bărbați sunt niște victime sigure, sortiți eșecului și frustrărilor. Ei trebuie să rătăcească în această lume cu sufletele la pământ, și cu inimile în bucăți precum cioburile de sticlă.

O altă mare dilemă este următoarea: de ce unele femei devin conștiente de faptul că trăiesc alături de bărbatul nepotrivit, și cu toate acestea refuză să acționeze spre direcția corectă, trăind mai departe în mizerie și neînțelegere? De cele mai multe ori este un copil la mijloc. În astfel de cazuri situația într-adevăr că se schimbă. Dar totuși, nici o femeie nu ar trebui să-și neglijeze propria fericire. Un astfel de sacrificiu este inutil și fără rost. Mai ciudată devine combinația aceasta atunci când apare un bărbat în peisaj, un bărbat la care femeia visa de o viață întreagă. Alături de un astfel de bărbat, femeia ar putea primi afecțiunea de care are nevoie, atenție, iubire mult mai profundă, cu alte cuvinte tot ceea ce nu a primit de la bărbatul cu care stătea până atunci, începând de la simple sentimente și până la sex. Dacă o femeie aflată într-o astfel de situație alege divorțul, luând copilul cu ea, acest copil mai târziu va înțelege că a făcut alegerea corectă, asta în cazul în care acestui copil i se va explica într-un mod coerent și fluid. Copiii sunt foarte receptivi și au abilitatea să înțeleagă anumite lucruri mult mai bine decât adulții.
Să nu credeți că sunt misogin că până acuma vorbeam în general doar despre femei. O să aduc critici și bărbaților, stați liniștite doamnelor! Iată prima lovitură: de ce marea majoritatea bărbaților când observă o femeie să gândesc imediat la sex și la perversiuni? De ce nu pot observa întâi frumusețea feminină? E vorba de aceea frumusețe ascunsă în fiecare femeie, frumusețe ce nu poate fi observată doar printr-o simplă privire, ci e ceva ce se simte prin privire mai exact. De ce nu pot privi senzualitatea într-un mod artistic? Imaginând femeia văzută în pielea goală, de ce nu se încearcă apreciera și admirarea celor văzute ca fiind frumusețea feminină? De ce imediat intervin imaginații perverse și scene de sex? Asta pentru că la marea majoritatea bărbaților încă sunt la putere instinctele masculine de dominare, instinctele animalice primitive. Prin autoeducare, dezvoltare personală și cultivare spirituală, aceste instincte pot fi depășite. E nevoie doar de hotărâre, perseverență, ambiție și nu în ultimul rând de timp. Un astfel de bărbat ajuns la desăvârșirea spirituală poate vedea într-o femeie doar partea bună, doar latura naturală, feminină, aceea lumină sacră ce pentru bărbatul obișnuit e doar o simplă lumânare unifolosibilă, ce odată stinsă nu se mai reaprinde; dar pentru bărbatul spiritual aceea lumină feminină e eternă; pentru el aceea lumină arde mereu, indiferent de vârstă, probleme sau situații. În caz că nu ați înțeles la ce mă refeream, lumina în cazul de față reprezenta adevărata iubire dintre bărbat și femeie. Lângă un astfel de bărbat, o femeie rănită, nefericită mult timp, chiar poate să spună că a dat marea lovitură.
Și după toate aceste vorbe totuși trebuie să spun că iubirea nu este pentru oricine, din păcate. După cum spunea marele gânditor Erich Fromm: "iubirea nu este un sentiment de care să se poată bucura oricine, indiferent de gradul său de maturitate... tentativele omului de a iubi vor fi sortite eşecului, dacă nu va încerca, cât se poate de activ, să-şi dezvolte personalitatea deplină, astfel încât să ajungă la o orientare productivă." Indiferent că vorbim de iubirea față de semenii noștri, sau iubirea dintre doi îndrăgostiți, nu are importanță, ceea ce vreau să spun este că probabil iubirea este cel mai sincer sentiment dintre toate, și probabil și cel mai puternic și profund.

"Nimeni nu va fi întrebat la ultima judecată cât de mult a suferit, ci cât de mult a iubit." - Richard Wurmbrand

Stimulare și motivație

"Odată ce ceva devine pasiune, motivaţia este acolo." - Michael Schumacher

Ce anume ne motivează? Ce ne stimulează? Ce este acel ceva ce ne face umani? Când apare empatia? Cum putem să facem să apară empatia? Cum o putem scoate la lumină din adâncurile umbrelor noastre mentale? Și astfel de întrebări putem să tot punem, dar oare răspunsuri putem să găsim la ele? Herbert Harris în Cele 12 legi universale ale succesului spune următoarele: "Motivaţia este inteligenţa care se identifică cu cele mai profunde sentimente asociate gândurilor tale. Acestea reprezintă aspectul subconştient al fiecărui gând conştient". Unii s-au străduit să scrie cărți întregi pe tema aceasta, iar alții care n-au scris nimic și nici n-au citit vreodată despre aceste lucruri și totuși le-au putut pune în practică mult mai bine și mult mai eficient.
Cel mai important lucru în viața oamenilor este acela că oamenii trebuie să aibe ocupație. Trebuie să fie ocupați cu ceva, iar acel ceva să producă stimulare. Odată cu stimularea apare și motivația. Mulți oameni când își pierd slujba, familia, sau orice altceva pur și simplu se destramă, cad pe jos precum piesele de domino. Cel mai ușor e să cazi, dar cel mai greu e să te ridici.
Cu toate acestea, nu sursa externă trebuie să fie sursa de inspirație. Adevărata noastră natură se află adând în interiorul nostru. Acolo sunt toate răspunsurile pe care le căutăm de atâta vreme. Ceea ce se petrece în exterior trebuie doar să declanșeze aceea scânteie care mai departe să aprindă focul. Exteriorul este doar vârful creionului ascuțit ce urmează să puncteze iar apoi să traseze linia de start; începând de la acel punct de dinaintea liniei putem vorbi despre interior, de starea noastră adevărată. Acolo se declanșează totul. Exteriorul fiind doar un stimulent, un fel de declanșator, mai departe odată cu adevărata noastră natură, redescoperirea sinelui, apare și motivația și starea de bine.

Cu toate acestea, totuși trebuie mai întâi să căutăm în exterior acel ceva ce să ne îndrepte spre interior, spre sinele nostru. Interiorul nu poate funcționa fără exterior, și invers. Cele două părți trebuie să lucreze împreună pentru o bună reușită. Și să nu uităm cel mai important aspect: aceste două laturi sau părți, interiorul și exteriorul, se influențează reciproc.
Dar totuși ce anume stimulează și motivează oamenii să facă ceea ce fac? Ce anume împinge un sportiv să nu renunțe niciodată? De ce anume este motivat un părinte care este capabil să treacă și prin foc pentru binele copilului său? Răspunsul este simplu. Această stare internă, motivația, este declanșată din exterior, de un stimulator. Un sportiv de exemplu este mult mai motivat când alții îl apreciază și îl susțin, decât atunci când îi mulțumit de el însuși în intimitatea lui. Un părinte se simte motivat când vede în ochii copilului bucuria, aceea bucurie care practic el ca părinte a creat. Toate aceste stimulatoare externe produc motivația internă. Așa se explică în mare parte totul. Mama care-și cumpără copilului ei ceva bun, de care copilul se bucură foarte mult, va fi probabil mult mai fericită decât copilul. Văzând în ochii acelui copil aceea bucurie inocentă și sinceră, mama o va simți cu un efect dublu. Nu degeaba spunea Isus că e mai bine să dai decât să primești. În acest mod se poate explica faptul că părinte este capabil de sacrificii mari pentru binele copilului. Făcând un bine altora, în același mod îți faci de fapt și ție un bine. Asta este tot!
Cu aceeași intensitate de bucurie se poate manifeste și un banal de "Like" primit pe Facebook pentru o poză sau pentru cine știe ce postare. În cazul unui sportiv, scriitor, sau orice fel de artist, care își arată abilitatea sau creația pe Facebook, o astfel de apreciere poate însemna foarte mult. Nici nu vă puteți imagina cât de mult înseamnă acel buton albastru cu acel degețel arătând respectuos semnul de la "foarte bine" când îl primești la ceva postare în care să îți arăți rezultatul muncii și al efortului depus. Acel banal buton e stimulatorul extern care provoacă mai departe motivația la nivel intern.
Din cauza asta avem pasiuni, de asta ne place să facem ceea ce facem. Suntem apreciați, suntem iubiți pentru asta și nu în ultimul rând iubim să facem asta. Și nu e vorba de venit sau de ceva material, pur și simplu de o formă superioară de plăcere. De asta suntem stimulați, indiferent că suntem părinți, indiferent că suntem artiști, indiferent că suntem sportivi. Ceva ne stimulează din exterior și asta ne motivează la nivel interior. Despre asta e vorba prieteni!

Tragedia disperării

"Când sunt singur, sunt nemulţumit de lume, iar când ies în lume, sunt nemulţumit de mine." – Emil Cioran

Să trăieşti fără absolut niciun ţel! Am întrezărit această stare, am atins-o adesea, fără să izbutesc să mă menţin în ea: sunt prea slab pentru asemenea fericire. Nu, nu sunt fericit şi probabil că n-am să fiu niciodată. Ăsta-i adevărul! Există şi oameni inapţi de a gusta fericirea. Pentru ei aceasta fericire nu-i decât un cuvânt rece, înscris în dicţionar la litera cuvenită. Incontestabil că eu fac parte din această categorie.
Mereu, zi de zi, sunt trezit de aceeași blestemată dimineață. Soarele nu-mi zâmbește deloc; nu-mi oferă nici o satisfacție, doar dezgustul unei noi zile, o nouă încercare grea de a ieși în ceea ce oamenii numesc lume, acel loc sinistru în care cei ca mine nu-și pot găsi refugiul. Ziua, de cele mai multe ori e doar o hologramă transparentă. Oamenii, doar niște făpturi făcute în așa fel încât să te facă să urăști tot ce e mai sfânt. Așa zisele încercări de zi de zi, doar iluziile stupide închipuite de mulțime. Și toate astea cică petru un trai decent, sau mai bine spus, pentru o așa zisă lume mai bună.
Oriunde aş merge, mă simt străin, ciudat, pierdut într-o lume ce nu pentru cei ca mine a fost făcută. Toţi oamenii mi se par prea pozitivi, prea profesionişti, prea stăpâni pe situație. Nu fac parte din societate, şi tare aş vrea să evadez din cadrul speciei. Nu-mi place să mă consider om, nici măcar ființă. "El nu e de aici" - "El este un ciudat cu idei ciudate, un lup singuratic" - sunt printrele singurele vorbe despre mine care mă ating, care mă exprimă, care mă caracterizează.
Nopțile mele ar putea deveni zilele tale într-o bună zi. Nu cred în nimic, nimic nu e sigur. Orice dovadă poate fi o falsificare ieftină. Insomniile și depresiile sunt doar haine, asta în caz că cel ce le are le știe și a purta. Pur și simplu toate direcțiile duc în același punct.
Prea puțină pace sufletească într-o casă bântuită de stafiile trecutului... Sunt cu un picior în trecut, iar cu celălalt nici în prezent și nici în viitor, doar în nostalgia timpului ce a trecut. Cu toate că n-am aripi, cred că știu să zbor, căci mereu sunt cu capul în nori. Liniștea e doar un strigăt puternic. Aparențele de la suprafață sunt doar măștile ce acoperă ridurile și cicatricile rănilor din categoria zilelor apuse. Camuflarea sentimentelor e doar sângele ce-mi curge în vene. Mulți mă întreabă de ce citesc atât. De ce? Fiindcă sărmanii mei străbuni nu aveau habar de acest soi de activitate; ca să-i răzbun, aşadar, ca să câştig timpul pierdut. Căci, în trecutul nostru, găseşti tot ce vrei, în afară de cărţi.
Singura curiozitate ce am e însăși curiozitatea. O curiozitate maximă, dusă uneori la extreme. Fructul interzis tot un fruct rămâne, iar gustarea ei rămâne ceva omenesc. Chiar dacă nu-mi place specia, dar până una alta tot un nenorocit de om sunt și eu.
Tot ce e viu este înfrânt, nașterea nefiind decât începutul unei capitulări. Tot ce se naște trebuie să și moară. Dar înainte de moartea propriu zisă, înainte de toate, sufletul este cel care moare. Cum ai putea supraviețui o astfel de viață, scăpând cu mintea întreagă și cu psihicul stabil? Sufletul moare încetul cu încetul, zi de zi, minut cu minut. Până să-mi dau duhul, sufletul o să fie deja de mult descompus.
Inactivitatea mea, sau mai degrabă activitatea mea pasivă, ca să nu-i spun pasivitate, este aproape în totalitate lectură neîntreruptă. Nu-mi cere să cred că toată istoria omenirii are un sens şi că omul ca specie are un viitor. Omul va trece din dificultate în dificultate, exact așa cum a făcut și până acuma; şi aşa se vor petrece lucrurile, până va pieri din pricina asta.
De ce un singuratic simte mai mult? Fiindcă singurătatea-i suferinţă. Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul. Ești singurul dintre singurii. Când încerci să instalezi un soft ultramodern și sofisticat pe un calculator vechi pur și simplu dai totul peste cap. Are loc o incompatibilitate. Asta sunt și eu: o incompatibilitate. Sunt incompatibil să trăiesc viața care o trăiește majoritatea. Evit atașamentul. Într-o astfel de situație nu pot să cred în iubire, mai mult de atât, nu cred nici în dragoste. Cum ar putea ține la mine o ființă opusă? Cum e să iubești atât de mult ceva ce nu te iubește? Sursa nefericirii în dragoste e teama de a fi iubit. Iluziile rămân tot iluzii, iar lumea rămâne tot același loc de joacă neprimitor și neprietenos.
Gustul amar al plumbului rămâne la ordinea zilei. Viciile rămân evadările și ocolișurile temporare. Viciile sunt iluzii proprii, făcute cu bună știință, cu un scop inconștient; toate acestea pentru a evita oarecum realitatea. Îmi place mediul virtual din mintea mea, mult mai mult decât realitatea aceasta rece, cumplită și nefericită. Cu toate acestea totuși noaptea, sau miezul nopții, rămân la apogeu. Acolo, sub claritatea lunii, acolo se întâmplă minunile, acolo au loc paradele minții muribunde scăpate de sub control.
Tot ce spun e dezechilibru mental? Nu! E realitatea. E doar una dintre zilele obișnuite. Toată nebunia aceasta a devenit deja artă.

Arta de a iubi (1)

"Fata: Bă, tu chiar ai iubit şi luna şi păsările şi vântul, chiar şi zilele în care ai fost trist? Lumea asta e atât de rea uneori, cum poţi tu s-o iubeşti?
Băiatul: Aşa m-am născut. De fapt aşa ne-am născut cu toţii, numai că unii sunt prea laşi ca să iubească. Un eşec îi împinge la renunţare. Iar renunţarea înseamnă că trăiesc degeaba până la sfârşitul vieţii lor." - replici din piesa de teatru [o staţie...], scenariu de Ştefan Peca

Mai frustrant decât eşecul în dragoste este eşecul în răzbunare, spune poetul Ionuț Popa. Ce este dragostea? Ce este iubirea? Ce este eșecul? De ce se întâmplă toate ciudățeniile astea? Și cel mai important, de ce ni se întâmplă chiar nouă?
Erich Fromm, psiholog și filozof, în cartea Arta de a iubi scrie următoarele:" Iubirea nu este un sentiment de care să se poată bucura oricine, indiferent de gradul său de maturitate... tentativele omului de a iubi vor fi sortite eşecului, dacă nu va încerca, cât se poate de activ, să-şi dezvolte personalitatea deplină, astfel încât să ajungă la o orientare productivă; că satisfacţia în iubirea individuală nu poate fi atinsă fără capacitatea de a-ţi iubi aproapele, fără o autentică smerenie, fără curaj, credinţă şi disciplină. Într-o cultură în care calităţile acestea sunt foarte rare, dobândirea capacităţii de a iubi rămâne de asemenea, inevitabil, o realizare rară. Şi într-adevăr, putem să ne întrebăm fiecare câte persoane care iubeau cu adevărat am cunoscut". Tot același autor mai subliniază și faptul că iubirea este posibilă doar dacă două persoane comunică din centrul existenţei lor. A iubi înseamnă să te angajezi fără garanţie, să te dăruieşti în totalitate în speranţa că iubirea ta va produce iubire în persoana iubită. Iubirea este grija activă pentru viaţa şi creşterea a ceea ce iubim.
Înainte de toate trebuie să știm să conștientizăm corect. Corect și profund în același timp. Doar astfel putem deschide porțile potrivite spre ceva superior. Trebuie să știm să ne vedem atât pe noi înșine cât și pe cei din jurul nostru. Trebuie să știm să observăm și să înțelegem. Cel mai important lucru este faptul că trebuie să știm să ne înțelegem pe noi înșine. Dacă reușim atunci îi vom putea înțelege și pe cei din jur. Pentru început dacă știm să ne acceptăm pe noi înșine, să ne vedem propriile noastre defecte și calități simultan, doar atunci vom fi în stare să vedem partea bună sau mai puțin bună în ceilalți. Până atunci, fără să avem habar de aceste noțiuni, totul este doar vorbărie ieftină și praf în bătaia vântului.
Fiecare dintre noi avem defecte și vicii. Unele mai mult sau mai puțin dăunătoare. Fiecare dintre noi ducem în adâncurile noastre o luptă despre care puțini știu, sau poate că nimeni în cazul multora. Cel mai ușor este să arătăm cu degetul spre alții și să aruncăm cu tot felul de reproșuri și jigniri. Este ușor să ne batjocorim unii pe alții pentru stilul de viață sau pentru orice altceva mai mult sau mai puțin semnificativ. Dacă ne-am înțelege cu adevărat, și am încerca să ne acceptăm așa cum suntem, fără restricții și prejudecăți, n-ar mai fi nevoie de jigniri și de degete care arată. Respectul este abilitatea de a vedea o persoană aşa cum este, de a fi conştient de individualitatea sa unică. Respectul înseamnă grija ca cealaltă persoană să crească şi să se dezvolte aşa cum este. Că vorbim de respect, iubire sau de alt termen, mai bine am formula totul într-un singur cuvânt: compasiune.

Despre compasiune s-a vorbit atât de mult în trecut. Începând de la Buddha și până la Sigmund Freud sau Alan Watts, atâția au încercat să explice această noțiune, sub diverse forme, prin diverse formulări, mai mult sau mai puțin poetice. Nu există o definiție concretă pentru compasiune. O să enumăr totuși câteva tentative de definiții. Arthur Schopenhauer spunea despre compasiune că este baza moralității. Victor Frederick Weisskopf spunea că existenţa umană se bazează pe doi piloni: compasiunea şi cunoaşterea; compasiunea fără cunoaştere este ineficientă iar cunoaşterea fără compasiune este inumană. Marele scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski spunea despre compasiune că este principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate. Dalai Lama spune despre compasiune, că aceasta împreună cu dragostea sunt baza păcii în lume, la toate nivelurile. Totuși, definiția sau citatul meu preferat rămâne cel dat de Buddha: abia atunci când omul are compasiune faţă de toate fiinţele vii, se poate numi nobil.
Cu toate acestea, totuși intră în discuție și un mare opozant al celor enumerate: eșecul. Odată cu eșecul apare și frustrarea, după aceea stările negative de culori din ce în ce mai închise, începând de la depresie și până la insomnie. Eșecul este în principal declanșat de frică, teama de necunoscut sau teama de consecințe. Te duci într-o luptă dar nu ești sigur dacă te mai reîntorci sau nu. Bineînțeles că la o astfel de atitudine scade încrederea în propriile forțe. Nu mai ești stăpân pe tine însuți, iar după o vreme cam toate îți scapă printre degete. Atunci apar cele mai negre gânduri. Compasiunea se înlocuiește cu furie, o furie care te orbește atât de tare încât capeți putere cât n-ai avut vreodată. Cu o astfel de putere și cu mintea întunecată ești capabil de orice, fără teamă de consecințe.

Eșecul este sinonim cu dezamăgirea. Se manifestă atât la bărbați cât și la femei. Depinde totul de personalitate și de caracter. Scriitorul austriac Stefan Zweig spunea că nu există durere mai nimicitoare pentru sufletul unei femei decât aceea de a se fi dăruit întreagă, trup și suflet unui bărbat nedemn de iubirea ei. Dar totuși cum se poate îmtâmpla una ca asta? De ce cad femeile într-o astfel de capcană? O explicație ar fi că acel bărbat nedemn de iubirea din citatul de mai sus, are cumva norocul ca să spun așa, să fie la locul potrivit și la momentul potrivit. E posibil ca femeia să treacă printr-o perioadă grea din cine știe ce motive (suferință sufletească, pierderea cuiva drag, divorț, etc.), iar la un moment dat să simtă nevoia de afecțiune și de "căldură sufletească". Dată peste cap cu tot felul de vorbe, femeia cade în capcana bărbatului profitor. Crede că ceea ce face e bine, iar alegerea e ceea potrivită. Pe moment totul e frumos, primește afecțiunea și atenția de care are nevoie, dar toate acestea se vor schimba pe viitor. Mai târziu sau mai devreme bărbatul își va dezvălui adevărata identitate, iar atunci femeia va suferi enorm văzând ce a făcut. Pentru câteva clipe în rai urmează o veșnicie în iad. Dar să nu credeți că doar femeile pot comite astfel de greșeli. Aceeași greșeală fatală comit și bărbații, atunci când cad pradă seducției. Atunci când principiile morale și jurământul sunt date la o parte și intră în scenă înșelatul. Pentru câteva clipe plăcute, bărbatul își dă la o parte soția, față de care era fidel, și față de care a făcut atâtea promisiuni. Ce mai contează toate principiile, oricum sunt doar vorbe, nu-i așa? Capul sus! Nu e sfârșitul lumii din fericire. Au trecut mulți oameni prin așa ceva, din păcate. Nu e sfârșit de lume după cum spuneam.

Pentru orice problemă este o rezolvare doamnelor și domnilor. Femeia care a trecut printr-o astfel de experiență de umilință nu trebuie să creadă că totul e pierdut. Din contra, nimic nu e pierdut. Probabil o să spuneți că timpul a fost pierdut, cu persoana nepotrivită. Asta e, nu avem ce face. Timpul oricum se duce, vrem nu vrem. Amintirile indiferent că sunt frumoase sau nu, tot amintiri râmăn. E domeniul trecutului, iar trecutul s-a dus și nu mai revine veac. Ideea de a trăi în trecut este o formă de plafonare psihică, care cu timpul duce la depresie.

Niciodată nu e prea târziu să vă refaceți viața doamnelor. Trebuie să luați doar hotărârea corectă și să puneți punctul pe i. Atâta tot. Simplu ca bună ziua. Sunt cât se poate de conștient de faptul că în realitate aceste vorbe sunt greu de aplicat. Cel mai probabil, marea majoritate nici nu o să reușească vreodată să le aplice, din păcate. E nevoie de foarte multă ambiție și de o hotărâre serioasă. Aceste lucruri sunt valabile și pentru bărbați. Să nu credeți că bărbații sunt insensibili. Din contra, un bărbat îi mult mai sentimental decât o femeie. Diferența e că femeia știe să-și ascundă puțin mai bine ceea ce simte, pe când bărbatul se trădează singur de cele mai multe ori. Un bărbat rănit sufletește tinde spre singurătate. Din cauza eșecurilor și a dezamăgirilor, bărbatul devine un lup singuratic și probabil mult mai sentimental decât era înainte. John Maxwell spune următoarele: "Eșecul ar trebui să ne fie profesor, nu gropar. Eșecul înseamnă întârziere, nu înfrângere. Este un ocol temporar, nu o fundătură". Ușor de spus, dar mai greu de aplicat, nu-i așa? Eșecul este pur și simplu ocazia de a începe din nou, de data aceasta cu mai multă inteligență, așa cum spunea Henry Ford. Din această cauză, în toate doctrinele orientale, în special în budism, se pune accentul pe ideea de iubire necondiționată. Necondiționată pentru că dacă există cel puțin o singură condiție o să fie și așteptări. Dacă nu ai așteptări atunci nu ai nici surprize, adică dezamăgiri. Nu lași lucrurile în voia întâmplării, poți interveni sub o oarecare formă, doar că ești în același timp ești conștient de mai multe feluri de finaluri. Într-un final la asta se rezumă arta de a iubi: neimplicare emoțională excesivă, iubire necondiționată și conștientizare. În principiu e vorba de echilibru, atât pe plan emoțional cât și pe plan sentimental.

Va urma o continuare pentru acest articol...

"Dragostea poate fi uneori magie, dar magia poate fi uneori...doar o iluzie". - Javan

Artele marțiale în vremuri moderne

"Scopul final al artelor marţiale este să nu fie nevoie să le utilizezi." - Miyamoto Musashi

În zilele noastre arte marțiale au ajuns să fie practicate în orice colț îndepărtat al lumii. Nu există sat sau localitate unde cineva să nu fi auzit măcar de un singur stil de arte marțiale. Mulțumită tehnologiei și circulației libere a informațiilor lumea a ajuns să cunoască de existența artelor marțiale. Nu numai atât! Artele marțiale au ajuns să fie practicate pe tot globul, de la mic la mare, de la copii mici până la vârstnici.
Problema e alta. Ceea mai mare problemă e că artele marțiale, indiferent de stil sau origine, sunt privite ca simple sporturi. Pardon, sporturi de contact, un fel de box mai avansat cu bune modalități pentru autoapărare. Niște abilități acrobatice aduc o îmbunătățire la vedere. Testele de spargeri normal că sunt doar forță brută obținută de-a lungul practicii. Povestea marilor maeștri de altă dată normal că sunt și astea doar niște legende ca să motiveze practicanții. Și cu astfel de exemplu tot a-și putea continua până la nesfârșite. Cunoscutul om de afaceri american Bo Bennett definește artele marțiale ca fiind o metodă bună pentru construirea caracterului, și nu doar o simplă luptă. Mai bine de atât nici nu putea omul să se exprime. Tot respectul pentru el.
După cum spuneam, artele marțiale sunt privite doar ca simple sporturi. Dar stați așa! Nici măcar sportul în ziua de astăzi nu mai este sport. Aproape 90% din așa zisa industrie a sportului se bazează în principiu pe marketing. Ca să îți cumperi echipamente, uniforme, suplimente, vitamine, și multe altele, te costă enorm. Să nu mai vorbesc despre substanțele interzise, steroizi, dopping, ș.a.m.d. Pe lângă toată superficialitatea asta, consumatorism și marketing, se practică și trișatul din greu. Toți vor rezultate bune în timp cât de scurt posibil dar fără să depună mare efort în schimb. După cum spuneam, nici sportul nu mai e ceea ce era cândva.

Artele marțiale în zilele noastre au decăzut, aproape în totalitate. Pe lângă faptul că sunt privite ca simple sporturi, rezultatele eforturilor depuse se rezumă doar la niște centuri colorate, medalii, diplome și grade. Se fac campionate, seminarii, tot felul de stagii de pregătire. Toate astea costă bani. Te costă să te înscri la așa ceva. Practic, oarecum îti cumperi gradul sau diploma sau despre ce o fi vorba. E ca și cum te înscri la o universitate mai puțin renumită, și indiferent că frecventezi sau nu cursurile, la final oricum îți primești diploma pentru că tu ai plătit. Să nu mai zic despre așa zișii instructori, sau maeștrii. Unii de la vârste fragede, sub 30 de ani, deja se autoproclamează mari maeștri. Termenul de maestru ar trebui acordat cuiva care stăpânește un stil la desăvârșire, cineva care și-a pus amprenta și și-a lăsat numele în urma lui. Până și renumitul Templu Shaolin a ajuns un loc popular pentru turiști, iar ca studenți sau discipoli bineînțeles că cei care își permit din punct de vedere financiar se pot înscrie. Toată arta și măiestria călugărilor Shaolin a ajuns astăzi să fie un circ acrobatic ieftin pentru bani. Să ne înțelegem, nu critic pe nimeni și nici nu acuz. Nu acuz o persoană anume, nu am cu nimeni nimic. Acuz doar mentalitățile stricate care degradează arta. Bineînțeles că există și maeștri și instructori de arte marțiale, care se dedică trup și suflet studiului. Aceste persoane merită tot respectul, atât ca persoane cât și ca și caractere. Sunt o adevărată sursă de ispirație pentru cei din jurul lor, atât pentru felul lor de a fi cât și pentru stilul lor de viață. Exemplul lor e demn de urmat.

O altă problemă reprezintă programul de antrenament. În zilele noastre, cursurile de arte marțiale sunt organizate să se desfășoare de 2-3 ori pe săptămână, în general. Normal că sunt și excepții, unde se fac mai multe antrenamente, poate chiar zi de zi. Aceste antrenamente durează cel mult două ore. În acest interval de timp se fac cam de toate. Se trec repede în revistă niște noțiuni de bază, cum ar fi pozițiile, anumite mișcări, poate câteva exerciții pentru stretching și forță, unpic de sparring, și foarte puțin probabil niște exerciții de respirație sau relaxare. Adevărul e că într-un astfel de ritm progres serios nu se poate face. Cele enumerate mai sus nu sunt altceva decât rețeta clasică recomandată de doctori și nutriționiști, un fel de 30 de minute de mișcare pe zi, varianta îmbunătățită. Un astfel de antrenament e ok pentru copii, sedentarii care n-au făcut mișcare în viața lor, obezii care vor să slăbească, fetele care vor să-și îmbunătățească aspectul și condiția fizică, dar în nici într-un caz pentru practicantul serios care vrea să obțină desăvârșirea. Dacă doriți cu adevărat rezultate bune trebuie să vă antrenați singuri, și mult mai mult decât în astfel de cluburi sau dojo-uri. Bineînțeles asta nu înseamnă că nu vă puteți înscrie la un curs de arte marțiale. Ce vreau să spun e că dacă vă bazați doar pe acele antrenamente la care participați la curs de mare progres nu prea cred că veți avea parte. Aceasta este una dintre motivele mele personale pentru care am refuzat să mă înscriu la vreun club. Am preferat să mă antrenez singur, zi de zi, seară de seară. Am renunțat la distracții, prieteni, ieșiri, și alte chestii de genul, totul doar de dragul artelor marțiale și din nevoia de a fi mai bun în domeniu. Asta așa ca o mică paranteză am punctat.

Practicantul ar trebui să-și facă un stil de viață din asta. Până la urmă asta reprezintă artele marțiale: un stil de viață, o modalitate de a trăi în armonie cu tot ceea ce ne înconjoară. Nu este o luptă cu viața, ci din contra, este fuziunea cu viața. Mișcările învățate nu trebuie să fie pentru distrugere, ci pentru o sănătate mai bună. Autoapărarea și lupta trebuie să fie opționale, aplicate doar la nevoie, și atunci cu mare atenție și responsabilitate. Experiența acumulată în urma antrenamentelor ar trebui să fie pentru dezvoltarea personală și sănătatea fiecăruia, nu pentru lupte, competiții și profit. Pe asta se bazează principiile artelor marțiale tradiționale. Te antrenezi și te călești ca să învingi un singur adversar adevărat: pe tine însuți, și nu pe alții. Antrenamentele sunt atât pentru întărirea fizicului cât și a psihicului. Un luptător adevărat caută să-și depășească limitele prin efort propriu, caută să fie o persoană mai bună, morală, pregătită să ajute la nevoie. Practicantul trebuie să-și întărească mintea, astfel încât să nu cadă în capcana emoțiilor și a stărilor sufletești înșelătoare. Trebuie să știe să conștientizeze. Pentru asta trebuie să mediteze, să studieze psihologia și o parte a filozofiei. După toate astea, trebuie să-și formeze propria filozofie de viață, propriul fel de a fi, în concordanță cu principiile din arte marțiale. Ca alimentație, practicantul nu trebuie să ajungă la extreme. Nu trebuie să fie nici cel mai feroce carnivor, dar nici veganul fundamentalist. Asta înseamnă că alimentația trebuie să fie echilibrată. Trebuie consumate multe fructe, legume, cereale, lactate și nu în ultimul rând și carne. Suplimentele nutritive, cele folosite de culturiști, ca idee, personal nu le recomand. În schimb recomand vitaminele, cum ar fi vitamina A, B, C, omega 3-6-9. magneziu, calciu, boabele de ginseng tonic, multivitaminele și mineralele. Pe lângă asta consumul apei este esențial. 2-3 litrii de apă pe zi, și cât mai puține sucuri, dulciuri, cafea, și dacă e posibil o cantitate cât mai redusă de alcool (de preferat ar fi exlcuderea în totalitate). Fumatul de asemenea ar fi bine să nu figureze pe listă. Doar în aceste condiții putem vorbi de un adevărat practicant de arte marțiale.

Un astfel de practicant tinde spre desăvârșire. Desevârșire atât pe plan fizic cât și pe plan spiritual. Fizic va fi de neînvins, iar pe plan mental stăpân pe sine, stăpân pe emoții și stări sufletești. Pe plan spiritual va merge pe drumul ce duce spre eliberare, spre iluminare. Nu-și va neglija niciodată antrenamentele, indiferent de condițiile meteo. Locul de muncă nu va fi o problemă, deoarece își va organiza timpul în așa fel încât să aibe suficient timp pentru antrenamentele zilnice. Nu-și va neglija nici familia, asta în caz că o să aibe vreodată una. Oamenii de genul acesta sunt dificili, și socializează greu. Le e greu să-și exprime sentimentele, și sunt mult prea încăpăținați ca să-și lase la o parte antrenamentele de dragul altor evenimente ce pentru ei nu semnifică mare lucru. Nu dau mare importanță pe idei precum relații sau întemeierea unei familii. În loc de toate astea preferă antrenamentele dure în singurătate, motiv pentru care de cele mai multe ori se simt motivați. Vorbesc aici și din propria mea experiență. Oamenii de genul acesta sunt rari. Nu prea sunt astfel de practicanți de arte marțiale în zilele noastre. Marea majoritate preferă o sală unde să se antreneze de 2-3-4 ori pe săptămână și gata, restul sunt doar povești. Nu le trebuie lor nici o iluminare și nici o desăvârșire de nici o culoare. Mulți vor să ajungă mari campioni, luptători în cușcă, instructori, cu alte cuvinte să-și facă o meserie din asta. Dar să nu uităm un lucru: artele marțiale au fost concepute pentru îmbunătățirea stilului de viață, nu pentru competiții, nu pentru lupte brutale pentru bani. Adevărata modalitate de practică a artelor marțiale este practicarea din inimă și dedicarea în totalitate pentru acestea, restul sunt doar povești și filozofii.

"Deşi eficienţa în luptă este funcţia principală în Shaolin Kung Fu, un beneficiu mai rapid şi mai folositor în societatea noastră supusă legii este obţinerea unei sănătăţi şi vitalităţi radiante." - Wong Kiew Kit

De ce nu sunt creștin

"Vrea Dumnezeu să împiedice răul dar nu poate? Atunci este neputincios.
Poate dar nu vrea?
Atunci e răuvoitor.
Vrea şi poate?
Atunci este diabolic." - Epicurus

Acest articol este în totalitate despre mine. Este povestea mea. Probabil multă lume o să mă condamne pentru o așa îndrăzneală fără scrupule. Sincer, nu-mi pasă. Trăim într-un stat democratic și e dreptul nostru să ne exprimăm punctele de vedere. Nu arunc cu acuzații la adresa nimănui, pur și simplu doar spun ceea ce gândesc și descriu felul în care văd lumea. Amin!
Mereu am avut de-a face cu oameni super-religioși care mereu mă contraziceau și încercau zadarnic să-mi arate că greșesc și că nu gândesc bine. Eu la rândul meu încercam să arăt că de fapt ei greșesc. Muncă inutilă și timp pierdut degeaba. Am renunțat la așa ceva pentru că nu-i mai văd rostul. Nu trebuie să conving pe nimeni cu nimic.
Sunt genul de om care o copilărie întreagă a frecventat biserica, duminică de duminică, an după an. Nu numai că am frecventat, m-am și implicat activ în tot felul de activități. Când se făcea o renovare sau curățenie generală, și alte chestii de genul, mereu eram prezent și ajutam, fie de bună voie fie împins de ai mei. Nu lipseau nici donațiile, începând de la flori pentru altar și până la bani. Sincer, nu-mi pare rău și nu regret timpul pierdut pentru astfel de activități. Poate dacă nu aveam parte de așa ceva astăzi nu eram omul care sunt.
De mic copil eram tare curios. De multe ori în loc să merg la joacă cu alți copii preferam să stau singur și să mă gândesc la chestii precum "oare cât de mare e universul", "oare mai sunt și alții sau numai noi", "oare ce o fi cu noi după ce murim". Eram un fel de aiurit-timid-singuratic-curios. Mereu eram numit special. Sincer, nu mă consider special, doar diferit.
Toate bune și frumoase până pe la vârsta adolescenței. Aveam în jur de 13-14 ani când începeau să apară primele îndoieli serioase. După cum spuneam până atunci eram un mare bisericos. Și iată că minunea a luat sfârșit. Viața mea a luat o întorsătură cumplită. Problemele de familie au început să apară ca rechinii fioroși. Veneau cu intensitate tot mai mare. Din cauza acestor probleme am avut de îndurat vreo 15 ani de groază cumplită. Am văzut pe alții pentru care astfel de lucruri erau cât se poate de normale, și nu erau afectați deloc. Pentru mine însă a fost greu. Nu vreau să menționez aici despre ce era vorba, atâta spun doar că erau probleme de familie, ca în orice altă casă. În clipele acelea, credința a fost mai puternică în mine ca niciodată de altfel. Mă rugam cu disperare, nu vroiam altceva decât ca lucrurile să revină la normal. Mi-am pus întrebarea că de ce tocmai mie mi se întâmplă așa ceva. De ce tocmai mie și familiei mele, cândcolo noi eram creștini, frecventam și ajutam mereu biserica. Mă consideram un bun catolic, iar la orele de religie preotul paroh mă dădea întotdeauna ca exemplu. Eram mândru pentru asta dar tot nu eram cu nasul pe sus. După toate astea de ce totuși o astfel de pedeapsă divină? Nu am putut înțelege nicicum.

Într-un final am înțeles. Am înțeles că nu facem excepție. Nu contează că ești un bun creștin sau nu, când necazul vine atunci te lovește din plin. A fost prima mea revelație. Am ajuns să înțeleg că așa zisul Dumnezeu nu este așa de bun precum se spune. De ce îi pedepsește pe cei buni și pe cei răi îi lasă să scape? Nicicum nu puteam înțelege asta. Unde e dreptatea? Mi-am dat seama că Dumnezeul acesta ori nu deține controlul, ori nu are atâta putere cum se spune, sau pur și simplu nici nu există. Pe lângă faptul că am început să studiez artele marțiale, care m-au întărit atât fizic cât și psihic, simultan m-am îndreptat și către filozofie. Am descoperit că au fost și alții ca mine în trecut, plini cu curiozități și de îndoieli. Am început să citesc operele lor să văd concret despre ce era vorba. Printre multele lucrări ce am studiat se remarcă lucrările lui Friedrich Nietzsche, Arthur Schopenhauer, Bertrand Russell, Karl Marx, Emil Cioran, și mulți alții. Am studiat și lucrări științifice, precum cărțile lui Stephen Hawking, Albert Einstein, Yuval Noah Harari, Charles Darwin, Richard Dawkins, Carl Sagan și mulți alții. Astfel am înțeles cum funcționează de fapt lumea. Totul se bazează pe legile fizicii, restul e chimie, iar restul care mai rămâne doar iluzie. În același timp am fost atras și de filozofiile orientale. Cu acestea am luat contact prin intermediul artelor marțiale. Am studiat intens filozofia budistă și ceea taoistă. Oarecum am înțeles că sunt singurele religii adevărate care pun accentul pe om, pe toleranță și pe ideea de iubire necondiționată. Restul religiilor doar promovează ura, homofobia și discriminarea. De ce trebuie sacrificate mieii doar de dragul tradiției, în numele unei religii, an după an înainte de sărbătorile pascale? De ce trebuie tăiate hectare de brazi pentru sărbătorile de iarnă, și pe urmă aruncate în tomberoane? De ce trebuie plătite taxe de cult, iar bisericile nu sunt impozitate? De ce un preot neaparat trebuie să aibe parohie, mașină, bani, și toate condițiile pentru o viață bună, iar alții să muncească de dimineață până seara și tot să nu aibe parte nici pe jumătate din ce are preotul? De ce există astfel de diferențe? Problema e atât felul nostru incompetent de organizare cât inexistența unei divinități. În fond, totul se reduce doar la profit și manipulare. Mințile naive reprezintă majoritatea, iar deștepții șmecheri, cei din umbră, sunt cei care organizează tot jocul pentru binele lor.
Ideea de divinitate nu e altceva decât un concept ce a evoluat în timp, în paralel cu specia noastră. Oamenii primitivi au venerat animalele sălbatice. După ce i-au putut omorâ, au început să venereze fenomenele naturii, trăznetul, tornadele, valurile. Credeau că aceste fenomene sunt manifestări ale zeilor. Mai târziu, unora le-a venit ideea de un singur zeu. Astfel a luat naștere Dumnezeul nostru actual. Au apărut sfinții, îngerii, arhanghelii, demonii și alte ființe din tărâmul imaginației umane. Au apărut cărțile sfinte, una mai colorată ca alta. Normal că aceste cărți s-au inspirat una de la alta, că doar în acele vremuri nu exista legea dreptului de autor. Cărțile acelea în timp au fost deformate prin traduceri și interpretări. E ca și cum o furnică ar fi transformată într-un elefant. Explică asta creștinilor și vei fi răstignit sau exorcizat!
Singura parte bună în toată combinația asta e că suntem ținuți sub control forțat, ne temem de ceva și nu ne măcelărim între noi precum în epoca de piatră. E un fel de rău necesar, precum capitalismul. În țările musulmane, și nu numai, încă se practică din greu măcelurile din păcate. Religia nu face altceva decât să infecteze totul precum un virus, distrugând tot ceea ce e de valoare. Dacă nu erau mentalitățile religioase, noi în ziua de azi eram mult mai evoluați și poate deja am fi colonizat spațiul cosmic. Uitați-vă la progresul țărilor care nu au o religie oficială, țări precum Olanda, Suedia, Norvegia sau Finlanda. Observați nivelul lor de trai,mentalitățile liberale, felul lor de a fi și pe urmă uitați-vă la noi, super-ortodocși, neoprotestanți, etc. Din motive religioase încă se fac discriminări homofobe. Suntem în secolul XXI, nu ar trebui nimeni să judece pe nimeni pentru felul în care trăiește. Toți avem dreptul la libertate și fericire, fiecare trebuie să facă ceea ce îi place atâta timp cât nu face rău la cei din jur. Porunca a 11-a așa ar trebui să sune: "vedeți-vă de treburile voastre."
Știința spune una, religia alta. Între cele două n-o fi niciodată armonie din păcate. Personal, sunt ateu, nu cred în nici o religie, în nici o zeitate. Nu am nevoie de așa ceva. Tot ceea ce am obținut am făcut din propriile puteri, fără să mă rog, fără să implor. Nu mă las spălat pe creier de nici un predicator, de nici un preot și de nici o persoană fundamentalistă. Nu am nevoie de religie ca să fiu o persoană bună și cu principii morale. Nu am nevoie de Dumnezeu. Nu-i sunt dator cu nimica, indiferent că m-a creat sau nu, nu am cerut asta așa că nu trebuie să fiu recunoscător pentru nimic. Progresul înseamnă schimbare, schimbarea mentalităților, acceptarea inacceptabilului. Înseamnă tolerență, fără discriminări. Atâta timp cât nu putem înțelege asta toate religiile ce avem sunt inutile. Unde este Dumnezeul vostru mult prea iubitor când oameni nevinovați sunt uciși, copii mici violați cu cruzime, izbucnesc războaie, și tot atât de multe orori se întâmplă? Oare privește cu plăcere? Dacă așa arată planul lui, mulțumesc frumos dar refuz să fac parte din așa ceva. Degeaba mergi la biserică dacă ție nu-ți pasă de aproapele tău, îți place să bârfești pe alții, te deranjează ce fac alții, ești egoist, lacom și invidios. Dacă încerci să fi religios doar din cauză că te temi de pedepse atunci avem o problemă serioasă de morală. Ar mai fi multe de spus, foarte multe, dar în linii mari cam astea sunt motivele pentru care nu am nevoie de religie și de zei în viața mea. De asta nu sunt creștin. Dar sunt o persoană morală, cu principii bine bătute în cuie, și încerc să evoluez pe plan spiritual.

"Nu poţi convinge un credincios de nimic; credinţele lor nu se bazează pe dovezi, ele se bazează pe nevoia adânc înrădăcinată de a crede." - Carl Sagan

Multidimensional

”În acest moment pot să jur că noi suntem infinitul.” - Citat din filmul The perks of being a wallflower

Înainte să te naști erai Infinitul. După ce te-ai născut ai devenit Totul. Nu ai cerut asta de la nimeni, și iată că totuși asta ți s-a dat. Erai praf de stele din nebulozitate, materie anorganică, care evoluând și îmbrățisând spiritul absolut, a prins contur, devenind materie organică, devenind ceea ce ești tu. Adevărul Suprem stă ascuns în tine, e în starea ceea mai latentă, trebuie doar să ști să o scoți la lumină. E acolo undeva în biblioteca minții tale, o carte ce cuprinde totul, plin de praf pe un sertar. Trebuie doar să o găsești. Caută și vei găsi.
Lumea nu este infinită, dar totuși e eternă. O să murim cândva, dar totuși suntem nemuritori. Aripile noastre au fost tăiate, dar totuși putem zbura. Limita este cerul, dar noi suntem dincolo de cer deja. Haosul rămâne tot haos, iar lumea rămâne totuși terenul nostru de joacă. Nu încerca să înțelegi cu mintea, căci n-ai să poți. Deschide-ți inima pentru schimbare și lasă cuvintele să-ți pătrundă adând în sufletul minții.

Când te-ai născut ți s-a dat un nume. Ai fost catalogat sexului cu tare, rasa cu tare. Mai târziu, n-ai cerut, dar totuși ai primit o religie. După aceea un buletin, carduri, acte și altele. Ai primit o identitate falsă. Tu nu ești numele tău. Nu ești bărbat și nu ești femeie. Nu ești român, nu ești maghiar, nu ești german, nu ești... Codul de bară de pe cardul de la bancă nu ești tu, la fel cum CNP-ul, acele numere fără sens nu te reprezintă. Toate aceste etichete sunt doar fictive. Sunt iluzii. Acel "crede și nu cerceta" ți-a măturat adevărata identitate și mai mult. Dar adevărata ta natură este puternică. Chiar dacă acum hibernează, într-o zi o să erupă ca vulcanul, inundând cu lava cunoașterii la suprafață totul, cu înțelepciune și cunoaștere. Probabil crezi că ești doar praf de stele. Ești mai mult de atât. Ești mult mai mult de atât. Doar că încă nu ști. Tu ești totul, și mereu ai fost. Dar nu te întrista, într-o zi vei afla totul. Totul va străluci clar precum soarele.

Ai fost expulzat din rai din cauza curiozității. Raiul e pe pământ, iar cei ce te-au alungat au fost oamenii. Ei vor ca cei ca tine să ardă în flăcările iadului. Iadul e tot pe pământ. Rai și iad, bărbat și femeie, negru și alb, yin și yang, urât și frumos. Iată dualitatea universală. Cele două noțiuni inseparabile. Ele trebuie să fie în armonie, să fuzioneze armonios dând nașterele Întregului inseparabil. Nu trebuie să fie conflicte între cele două sub nici o formă, doar armonie și echilibru.
Nimic din ceea ce vezi nu e ceea ce pare. Vezi totul așa pentru că asta îți dictează organele de simț. Ele doar te înșeală. Poți penetra vederea, poți trece dincolo de auzul obișnuit. Poți simți mai mult decât ai putut până acuma printr-o simplă atingere. Tu ești Totul, iar Totul e în tine.

M-am îmbrăcat în haine de iubire doar ca să pot înțelege cum e să iubești. Tu nu mi-ai arătat cum e, iar eu prea prins în a mea lume nu eram capabil să evadez. Nu eram capabil să descopăr singur. Nu vreau să mă atașez de tine, la fel cum nici tu nu vrei să te atașezi de mine. Lupta e grea, iar miza e prea mare. Totul sau nimic. Totul este tot, iar nimicul nu prea poate fi perceput. Această așa zisă relație e doar un început. Un început care duce la un alt început și care se va sfârși cu un alt început. Soarele răsare, apune, după care iarăși răsare. Roata vieții se învârte într-una.
Privește în urma mea și o să-ți vezi trecutul. Privește-mă în ochi și o să-ți vezi viitorul. Atinge-mă pe obraz și o să-ți simți prezentul. Transpune-te pentru moment în pielea mea și o să vezi totul. O să simți totul. Nimic nu va mai fi la fel. Sunt multidimensional. Sunt peste tot, și mereu am fost. La fel și tu, doar că nu-ți amintești. Fuziunea noastră a creeat lumea. Oamenii sunt chipul și asemănarea noastră. Sunt copiii noștri. Sunt creația noastră.
Acum, după tot ceea ce ai aflat, te poți trezi. Poți să revi la realitate. Uită de mine, uită de tine, uită de tot. Totul a fost doar un vis, iar tu ai visat totul. Totul a fost doar în mintea ta, în mintea mea. Nu ne place realitatea și de asta am căutat o formă de evadare, și tu, și eu, și cred că toată lumea. Nu ne place realitatea, dar totuși ea rămâne reală și restul sunt doar iluzii.

"Realitatea e ruina unui basm." - Lucian Blaga

Singur printre străini

"Singurătatea e soarta spiritelor superioare." - Arthur Schopenhauer

Ce fel de existență e aceea în care totul se rezumă doar la o oarecare formă de tristețe? Când nimeni nu te înțelege cu adevărat către cine te îndrepți totuși? Când ai avea atâtea de spus dar nu e nimeni în preajmă? Cine sau ce anume îți ridică moralul când greutățile mult prea grele îți apasă umerii? Cu ce te ajută să fi superior? Dar totuși cum e să fi superior? Cum e să...
Privesc oamenii din jurul meu și habar n-am dacă îi văd cu adevărat. Într-un trafic nesfârșit, văd doar niște cadavre aflate în semi-putrefracție, cu suflete în plină devorare. Sunt precum vitele transportate spre abator. Nu se pot opune sorții, deși într-o oarecare măsură își cam cunosc soarta. Lumea oamenilor a devenit un fel de tărâm pentru hoarde de zombie.
Printre aceste creaturi mă situez și eu. Și tu, și el, și ea, și cam toată lumea. Diferența e că eu sunt conștient și recunosc asta, pe când tu nu. Tu încă m-ai crezi că trăiești într-o lume perfectă în care totul are un sens. Încă te m-ai rogi la divinități pentru una și alta, seară de seară, zi de zi. Eu nu văd aceea perfecțiune. Nu mă m-ai rog de mult, și știu că și tu faci doar din ignoranță, lașitate și naivitate, și nu din dragoste și devotament așa cum crezi tu. Am încetat să îmi fac speranțe false.
Tinerețea e o continuă frustrare. Bătrânețea e doar un chin. Între a fi un inadaptant sau un ratat e doar un pas. Încotro ne îndreptăm totuși? Purgatoriul minții mele îmi spală păcatele trupului prin purificarea gândurilor. Sunt bolnav, dar în același timp sunt și propriul meu doctor.

Trăim singuri, murim singuri. Restul e doar iluzie. Sunt captiv în acest trup firav, mult prea sensibil și mult prea slab. Sunt blocat în stări sufletești pe care nu le pot controla. Sunt dezorientat precum un turist rătăcit. Comit mereu aceleași greșeli: ofer totul pe tavă, începând de la dragoste și până la afecțiune, iar în schimb primesc mereu același refuz politicos. Sunt obișnuit cu asta. Atât de mult m-am obișnuit încât și obișnuința a devenit o monotonie letargică.
Durerea a devenit starea generală. Miezul nopții e punctul culminant în care totul prinde culoare. Atunci mă simt la ceea mai mare intensitate. Gândurile atunci se intensifică cel mai mult, atât de puternic încât încep să țin discursuri pentru mulțimea adunată. Dar pe urmă mă opresc și constat cu stupoare că în tot acest timp mulțimea nici măcar nu era de față. Vorbeam doar cu mine însumi. Sunt obișnuit cu asta. Asta fac de când exist.

Ochii în care puteai vedea cândva focul dorinței, astăzi, ascund doar cenușa voinței de altă dată. M-am retras pe o insulă pustie de pe care nu mă m-ai pot întoarce, deoarece barca cu care am ajuns aici s-a scufundat. Mereu am vrut ce nu pot să am. Prințesa din povești e doar un personaj fictiv. E precum Moș Crăciun, vine doar la copii care au fost cuminți. Singurătatea e modul prin care își duc existența cei ca mine. Sunt precum un vampir. Sunt damnat, condamnat și expulzat. Ziua sunt dat la o parte și trebuie să stau în umbră, iar noaptea sunt activ căci dau socoteală gândurilor mele. Sunt doar nisipul din clepsidră care ar vrea să curgă în sens invers și nu are cum, și asta provoacă ceea mai grea suferință. Lumea are mai mult de 1000 de fețe, iar eu mă am doar pe mine. Încă m-ai caut acel ceva ce mă poate resuscita, acel ceva ce poate colora incolorul din mine. Dezamăgit mă retrag în mine, mă scufund în meditații profunde, încercând să mă regăsesc cumva. Sunt eu sufletul meu explorat cel mai mult. Sunt spiritul cu care am singura relație. Pierdut în spațiu și timp, dezorientat în galaxie precum o cometă. Sunt otravă pentru suflet și de asta nu pot avea pereche, căci a-și otrăvi tot ce e mai frumos pe lume probabil.
Patimile și pasiunile sunt antidoturi eficiente. Datorită lor exist. Asta sunt. Asta ești și tu. Suntem la fel. Suntem doar doi străini ce se cunosc prea bine. Suntem pierduți într-o rutină fără de nici un rost, pierduți în gânduri sofisticate și periculoase și stări de spirit schimbătoare. Eu recunosc ce sunt. Tu? Ai curajul? Sunt doar un individ oarecare, un nimeni de nicăieri, fără scop și fără destinație. Pierdut și conștient în același timp. Printre atâtea fețe cunoscute și necunoscute, sunt doar un călător, un supraviețuitor. Sunt singur printre străini.

Totul e tot

"Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi." - Mircea Eliade

Pentru cei mai mulți dintre noi viața e doar o continuă fugă. O alergare inconștientă după ceva considerat atât de valoros încât marea majoritate își sacrifică sănătatea, fericirea și cam tot pentru acel ceva.
Suntem ceea ce gândim. Vorbele și acțiunile noastre sunt rezultatul gândirii, iar gândurile iau naștere la nivelul minții. Mintea e o interfață între noi înșine și conștiință. Noi, oamenii, ca forme de viață suntem un ansamblu de materie, mai exact materie organică. Funcționăm conform unor legi și reguli bine organizate. Aceste legi sunt legile fizicii, după care restul e chimie. Sistemul osos, cel muscular, sângele, țesuturile și organele formează ceea ce se cheamă organism. Organismul e un fel de componentă hardware biologică. Partea software e mintea. Mintea e un program bine pus la punct. Ca mintea să poată funcționa bine, organismul trebuie să funcționeze bine, cu alte cuvinte ființa trebuie să fie sănătoasă din toate punctele de vedere. Conștiința este energia care alimentează întregul proces. Cum se spune, pentru un trup sănătos o minte sănătoasă.

Trupul și mintea trebuie să fie în armonie. Aceea armonie poartă numele de spirit. Majoritatea când aud acest cuvânt se gândesc la ceva invizibil, precum o fantomă, care trăiește în interiorul nostru, și părăsește corpul atunci când murim. Bine ar fi dacă ar fi așa. Alții au schimbat denumirea cu suflet. E total greșit. Spiritul este armonia dintre trup și minte, iar sufletul e doar o iluzie a minții condiționate, care mereu caută o deviere, o evadare, și când reușește aceasta atunci induce ființa în eroare. Asta este felul prin care iau naștere iluziile. Iluziile sunt create de minte. Noi suntem autorii dezastrului, și tot noi suntem pe urmă și victimele. Putem opri oare acest proces?
Tot ce putem face e să conștientizăm. Trebuie să știm să facem diferența dintre ce este real și ce este fals. Mintea condiționată este ceea care mereu procesează iluzii, capcane în care pe urmă tot noi o să cădem. Mintea necondiționată, sau conștientă, este ceea care e mereu conștientă, observă tot ce se întâmplă. Ea nu se atașează, dar totuși simte tot. Ea nu gândește cu intelectul, dar totuși înțelege perfect totul. Mintea este totul. Acolo e punctul de pornire.

Dacă reușim să devenim conștienți de ceea ce se întâmplă cu adevărat atunci e un început bun. E drumul pe care dacă pășim trebuie să ajungem până la capăt ca să putem spune că am străbătut-o în întregime. Religiile greșesc, căci deformează în totalitate divinul. Divinul nu este o ființă, nu este o formă de viață omniprezentă. Nici un fel de carte sfântă nu are dreptate, nici Biblia, nici Coranul, nici Tora evreiască, pur și simplu nici una. Oamenii acelor vremuri au avut niște aspirații, dar pe care nu le înțelegeau, iar pe urmă toate acele cunoștințe au fost deformate prin interpretări și traduceri, și iată rezultatul e că ne dăm în cap unii la alții pe motive ideologice. Nici știința nu are dreptate. Toate teoriile nu ne-au dus nicăieri. Batem pasul pe loc. Avem tehnologie, dar nu avem fericire. Într-o lume supraîncălzită de tehnologii, nu suntem altceva decât niște ființe reci precum gheața. Știința nu poate explica ce este conștiința. Religiile pur și simplu nu pot accepta că divinitatea este conștiința despre care vorbesc. Universul e precum o formă de viață imensă, iar noi suntem ca niște celule în interiorul lui. Totul e conectat. Totul e tot.
Indiferent că îi spunem conștiință, Dumnezeu, divinitate, univers, Dao (cale în chineză), energie, nu denumirea contează ci la ceea ce se referă. Nu este o formă de viață, repet. Nu este materie, dar în același timp nu este invizibilitate. Pur și simplu doar este. Totul e conștientizare. Cu toții suntem conectați. Suntem una și aceeași ființă, doar că nu suntem conștienți de asta, și nici nu vrem să acceptăm așa ceva. Suntem mult prea egocentriști. Ținem prea mult la persoana noastră. Când unul moare, altul se naște, și tot așa. Suntem aceeași apă dintr-un ocean imens, doar că suntem în pahare diferite cu forme diferite. Toată existența noastră e precum vârtejurile ce se formează pe suprafața apelor curgătoare. Vârtejurile sunt temporare, durează câteva secunde sau câteva minute. Vârtejurile sunt produse de apa care curge, apa în totalitatea ei este o imensă întregime. Dispariția vârtejului este moartea. Toți de asta ne temem. Nu există om care nu și-a pus măcar odată în viață întrebarea că oare ce o fi după moarte. După moarte o fi exact ceea ce o fost înainte de naștere. Starea primordială, în forma ei condensată se va manifesta. Ca să o putem duce la o treaptă superioară trebuie să mergem mai departe.

Să avem capacitatea să ne dăm seama de toate aceste adevăruri și să le conștientizăm cu toată ființa noastră se cheamă iluminare. Cel care atinge iluminarea se cheamă iluminat sau trezit. Iluminarea este pace. Ea nu oferă nici fericire, nici nefericire. Ea oferă echilibru, starea noastră primordială, originală, așa cum trebuie ea să fie. Ca să ajungem aici mai repede putem practica meditația. Nu vă gândiți la nu știu ce poziții cu picioarele încrucișate și concentrare excesivă cu mintea. Meditatia e conștientizare. E receptivitate. E acceptare. Înseamnă observarea respirației, ascultarea conștientă a sunetelor din jur, observarea stărilor sufletești și a senzațiilor corporale, observarea imaginilor mentale. Conștientizarea e doar observare și atât, fără concluzii și prejudecăți.
Fericirea și nefericirea sunt două extreme. Sunt precum plus și minus infinit. Echilibrul dintre cele două extreme este zero. Acolo e punctul suprem unde trebuie să ne situăm. Acolo este eliberarea care ne oferă pace și liniște, căci de asta avem nevoie. Cu toate aceste cunoștințe obținute putem să ne trăim viețile în continuare. Diferența o fi doar că vom vedea totul diferit. O să putem vedea adevărata natură a lucrurilor și a fenomenelor. Asta este iluminarea. Asta este tot. Totul e tot.