Monday, December 30, 2019

Sensul existenței

"Există oameni care îţi aduc viaţa aproape de vis, doar că tu nu exişti în visele lor." - Oscar Wilde

Marea majoritate dintre semenii noștri sunt mult prea ocupați și pierduți în rutină ca să-și pună întrebări cum ar fi: "Care e rostul meu în această viață?", "Care e sensul vieții?", "De ce existăm?", "Cum ar fi dacă nu ar fi nimic?". Nu e o condamnare sau o formă de disprețuire. De când mă știu, de mic copil chiar, îmi puneam astfel de întrebări. Dacă le adresam altora eram dezamăgit de răspunsurile lor. Vedeam cum cei mai mulți acceptă orbește ceea ce le oferă alții. Nu eram niciodată adeptul ideii de "crede și nu cerceta"; din contra, preferam să cercetez, să-mi fac propriile investigații iar pe urmă să cred ce trebuie doar. Dar nu toată lumea procedează la fel...
Pentru cei mai mulți oameni totul e bine așa cum e. Pentru ei totul are un sens. Din rândul apropiaților mei mi se mai reproșează uneori că nu are rost să tot caut și să-mi bat capul, că e doar o pierdere de vreme. Tot ce se petrece în jur e voia unui Dumnezeu bine voitor pentru oameni. Am mai auzit și vorbe de genul: "cu cât știu mai puțin cu atât e mai bine". Pentru mine astfel de vorbe nu sunt o încurajare și nici o soluție. Trebuie să știu ce se petrece și de ce e așa și nu altfel. Sunt însetat după cunoaștere și cu asta îmi pierd cel mai mare timp: studiind și cercetând, punând totul la îndoială (mai ales ce spun religiile).
Care este sensul existenței noastre? Sunt 100% sigur că și alții și-au pus această întrebare, măcar odată în viață. Nu există nici un fel de sens oameni buni. Asta e realitatea. Viața nu are un scop sau vreun sens, are doar o direcție (înainte) și atât. Orice ar spune altcineva e doar umplutură. Religiile oferă răspunsuri foarte exotice și pe placul mulțimii la astfel de întrebări deoarece asta prinde la public. E nevoie ca oamenii să creadă în ceva pentru ca ordinea mondială să poată funcționa. Aceasta este singurul avantaj al religiilor, recunosc asta și eu ca ateu.
Oamenii trebuie să aibe mințile ocupate cu ceva. Și nu doar ca mintea să fie ocupată ci și să accepte ideea la care se gîndește. Probabil liderii mondiali știu asta cel mai bine. Societatea în care trăim noi astăzi este una foarte manipulată, iar cei care conduc lumea cunosc foarte bine adevărul din spatele cortinei. Din această cauză superputerile jonglează treburile în așa fel încât mulțimea să nu-și pună întrebări, să accepte totul așa cum e. Tineretul vrea doar să se distreze. Puțină lume mai citește o carte în aceste zile ciudate, dar în schimb ore întregi sunt pierdute în fiecare zi cu nasul în telefon. E realitatea tristă. Momeala oferită de sus prinde foarte bine aici jos în rândul populației.
După cum spuneam, nu există un sens pentru existență. Lumea e guvernată de legile fizicii și de reacții chimice, ființele supranaturale și zeii sunt istorie și rodul imaginației oamenilor. Scopul vieții este un scop/target ales cu bună știință. E ceva de care ne agățăm și cu care mai departe acceptăm să trăim. Aceasta de cele mai multe ori e o chemare spre viața religioasă, spre o carieră, întemeierea unei familii, un hobby, sau în cazul unora de ce nu un viciu. Indiferent care dintre aceste cărări am alege sau le-am ales, în mod conștient sau nu, influențați de părinți sau de alții, ideea e că toate sunt doar niște măști care să ascundă întunericul din noi, adevărata noastră față. Noi suntem niște forme de viață atât de fragile, sensibile și atât de firave încât atunci când dăm de realitate parcă întreaga lume se destramă sub ochii noștri. Toată stabilitatea noastră psihică e un mare lanț de reacții chimice din creier, doar că din păcate aceste reacții nu mai sunt ceea ce erau înainte, atât din cauza alimentației și al stilului de viață cât și al stresului din ce în ce mai mare. Din cauza asta sunt atât de mulți oameni cu instabilitate psihică în zilele noastre.
Lumea trebuie să aibe mintea ocupată cu ceva. Trebuie să credem orbește într-o iluzie și să trăim conform prescripțiilor iluziei respective. Așa funcționează mentalitatea de turmă colectivă, iar când cineva reușește să rupă tiparul și să iasă din mulțime atunci este catalogat defect sau chiar periculos. Mulți oameni cred că iluminarea spirituală este un fel de pace supremă ce odată ai atins nu mai ai absolut nici un fel de stres. Nu fraților, nu este așa! Orice formă de trezire sau de iluminare e un șoc nervos care-ți creează o agitație psihică de nedescris. Nu e deloc pace, e doar agitație permanentă, o stare ciudată asemănătoare cu depresia. Practic așa se descoperă adevărata noastră natură, așa vedem întunericul care zace în noi. Vrem să strălucim la soare ca să ascundem mizeria din noi, cândcolo toți suntem în aceeași oală, răi sau buni, bărbați sau femei, tineri sau bătrâni, copii sau adulți. Suntem toți o apă și un pământ cum se zice.
Nu există un sens universal pentru existența noastră. Suntem oarecum niște anomalii. Priviți de exemplu zborul unui avion. Câtă măiestrie, nu-i așa? Un gigant metalic survolând cerul. Doar că după zbor mai apare ceva neplăcut. Acesta este sunetul de fundal, adică gălăgia produsă de motoarele avionului. Exact așa suntem noi oamenii, precum gălăgia produsă de avion. Scurta noastră existentă, lipsită de vreun sens, e precum o mare agitație fără de nici un fel de rost. Ne stresăm atâta în stânga și în dreapta pentru nu știu ce cauze, să obținem una și alta, să devenim nu știu ce sau nu știu cine. Și până la urmă toate astea pentru ce? După ce murim îngropăm cu noi toate amintirile și realizările, bune sau rele, dar în schimb tot ce am adunat rămâne pentru alții. Unde e dreptatea? Unde e logica în toată povestea aceasta?
După cum am mai spus, nu există nici un fel de sens al existenței sau al vieții. Noi suntem cei care dăm sens vieții prin activitățile pe care alegem să le facem. Deciziile noastre sunt sensul. Acțiunile noastre sunt sensul. Faptele, gândurile și vorbele noastre sunt sensul. Așa că trebuie să avem foarte mare grijă atunci când ne alegem masca cu care să ne ascundem adevărata noastră identitate întunecată. Să alegem cu grijă ceea ce ni se potrivește.

Sunday, November 24, 2019

Shaolinul întunecat

"Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit așa de mult să plângă și n-au putut." - Lucian Blaga

Am început să scriu pe acest blog din iarna anului 2011. Inițial scopul era acela de a promova artele marțiale chinezești, în special Shaolin Kung Fu și Wing Chun, dar și metodele energetice precum Qigong sau Tai Chi. Până în 2015 doar despre acest subiect am scris. Am descris atât metodele tradiționale de antrenament și practică cât și propriile mele metode prin care am studiat individual. Vroiam cât mai mult să promovez stilul Shaolin, deoarece foarte puțin se practică la noi în țară, dar în același timp vroiam oarecum să mă promovez și pe mine ca practicant independent, fără îndrumarea vreunui mentor sau maestru. În 2015 însă pe blog a apărut o eroare și nu am mai putut scrie. Dar minunea s-a întâmplat în 2018 când am observat că eroarea respectivă a fost remediată și totul revenise la normal. După o pauză de 3 ani eram pregătit din nou să scriu, doar că de data aceasta totul era diferit.
Am început din 2018 să scriu despre propriile mele idei filozofice și felul în care văd lumea. Prea puțin accent mai pun pe domeniul artelor marțiale, în schimb descriu noțiuni mai complexe, stări ale minții și nu în ultimul rând îmi descriu chiar și depresiile. Totul încerc să fac într-o manieră cât mai artistică. Sunt de părere că cele mai mari opere artistice s-au născut din suferință. Nimeni nu a creat nimic din fericire sau de plictiseală. Toți marii artiști care au lăsat ceva măreț în urma lor, capodoperele universale, toate acestea au luat naștere în cele mai deprimante momente ale artistului, în cele mai mari momente de agonie. La fel încerc să fac și eu. Încerc să scriu despre cele mai întunecate stări ale minții în timp ce trăiesc din plin tot ceea ce descriu. Pentru unii e nebunie curată și pierdere de vreme, chiar și în rândul puținilor mei prieteni. Ce poate face mai mult decât atât un om anxios care vede lumea diferit față de restul și care nu se poate adapta standardelor societății moderne? Creația artistică este singura eliberare.
Chiar dacă nu prea mai scriu despre arte marțiale asta nu înseamnă că nu le mai practic. Numele blogului rămâne același, deoarece mă consider un luptător, un shaolin, cu depresii sau fără. Bineînțeles că vor mai fi pe viitor și articole despre metode de antrenament sau despre alte subiecte ale artelor marțiale, doar că în momentul de față mă concentrez asupra altor subiecte, mult mai profunde, mult mai tulburătoare și probabil mult mai plictisitoare pentru marea mulțime. Sunt perfect conștient că marea majoritate dintre cei care mai citesc una alta de pe aici nu sunt de acord cu mine și cu felul în care văd lucrurile. Sunt un liber cugetător și am dreptul să spun sau să descriu ceea ce gândesc. Sunt un fel de Joker al zilelor noastre care nu-și găsește locul în această lume sintetică și decăzută (apropo de asta, filmul a fost o capodoperă, o creație de geniu pot spune). Am devenit blogger deoarece e gratuit, nu costă nimic, iar în același timp e o metodă bună de a mă descărca, de a scrie despre tot ce mă apasă și despre tot ce gândesc. De asemenea e o metodă bună și eficientă prin care comunic cu oamenii, cu lumea.
După multe articole mă simt epuizat, psihic și emoțional, deoarece pun mult suflet în ceea ce scriu. Îmi este mult mai ușor să-mi exprim astfel sentimentele decât să vorbesc cu cineva față în față, chiar și cu o persoană cunoscută. Ce pot să spun... așa sunt suntem noi ăștia mai ciudați, timizi, retrași, anxioși și depresivi. Se pare că anii de antrenament au întărit fizicul în special, mintea rămânând aproape la fel de firavă și sensibilă precum în copilărie. Altfel spun, pe acest blog temele descrise oscilează undeva începând de la spiritul războinicului neînfricat și până la tipul întunecat și panicat de propriile trăiri anxioase.
Cam despre asta ar fi vorba. Dragul meu cititor rătăcitor dacă te-ai aventurat pe aici îți urez un călduros bun venit în lumea mea; în lumea gândurilor mele; în lumea minții mele; în lumea lui Joker; în lumea războinicului tăcut; în lumea lupului singuratic; pe tărâmul Shaolinului întunecat.

Monday, November 11, 2019

Despre haosul din jur

"E înfiorător să ai chef s-o iei din loc, dar să nu ştii unde ai vrea să ajungi." - Sylvia Plath

Se spune că tot ce se întâmplă e cu un scop. De asemenea se mai spune că totul are o consecință, orice acțiune are o reacțiune, cauză și efect cum s-ar zice. Se spun multe, chiar foarte multe. Trăim în acele vremuri când avem aproape totul în fața noastră dar cu toate acestea suntem mai nefericiți decât oricând înainte de toate acestea. Ce e alarmant e faptul că pe plan psihic pe zi ce trece tot mai mult crește rata diagnosticului cu depresie și anxietate, iar pe plan fizic sunt din ce în ce mai mulți bolnavi de cancer. Trăim în acele vremuri când mai mulți oameni mor din cauza sinuciderilor decât pe vremea când mureau oamenii din cauza războaielor. O altă observație ciudată este faptul că mai mulți mor din cauza bolilor cauzate de obezitate și mâncare de calitate proastă decât pe vremea când domnea foametea. Mai are rost să enumăr?
Trăim în acele vremuri când avem acces la informație și cu toate acestea alegem în mod inconștient nepăsarea și ignoranța. Refuzăm să cercetăm, mai bine credem orbește tot ceea ce ne oferă alții pe tavă. În loc să acționăm noi, mai bine așteptăm salvarea din altă parte, de la străini, din ceruri, din galaxie, sau din altă parte.
Cel mai important ar fi să putem trăi cu adevărat momentul prezent. Totul în prezent se întâmplă, trecutul s-a dus de mult, iar viitorul încă nu a ajuns. Aici și acum, asta este totul. Putem privi fluxul mental ca pe un infinit șir de imagini, gânduri, senzații, etc. Unele dintre acestea sunt plăcute, altele mai puțin plăcute, unele crează bucurie, altele anxietate, ș.a.m.d. E un haos total ce se întâmplă la nivel mental, o adevărată nebunie. Acest haos are loc atât în exterior, în lumea în care trăim, cât și în interiorul nostru, în lumea noastră mentală. După cum spuneam, fluxul mental e un lung șir de gânduri, senzații și stări ce vin și pleacă, fără oprire. Dar ce este interesant este faptul că în acest șir de gânduri putem observa din când în când, chiar dacă pentru o mili-fracțiune de secundă, acel ceva minunat care oferă liniștea adevărată, acel moment în care putem înțelege cine și ce suntem, chiar dacă pentru jumătate de secundă sau mai puțin, după care uităm totul. E un adevărat miracol când experimentăm aceasta. Unii reușesc prin intermediul drogurilor, alții prin meditație, poate unii cu ajutorul rugăciunilor. Oricare ar fi metoda aleasă, ideea e că stările mentale pot fi influențate în mod conștient, iar conștiința poate urca la trepte superioare, sau din cauza nebuniei poate coborî la altele inferioare. E precum un cuțit cu două tăișuri. Ca exemplu de comparație aș putea spune că e ca și atunci când observați un imens banc de pești, înotând cu milioanele, iar la un moment dat observați în mulțime acel pește marcat cu un semn pe care l-ați ținut cândva în mână; îl vedeți pentru o secundă doar, poate chiar mai puțin, după care îi pierdeți urma. În acel timp scurt, dacă mă pot exprima așa, experimentați cele mai ciudate stări, dar în același timp și cele mai plăcute.
Viața ne învață multe, atât lucruri bune cât și rele. Mediul ne modelează într-una, la fel cum oamenii din jur ne influențează, atât pozitiv cât și negativ. Ceea ce rămâne de făcut sau de urmat e alegerea noastră, iar această alegere o facem atât în mod conștient cât și inconștient de cele mai multe ori. Important e să putem conștientiza din timp dacă calea pe care mergem e bună sau nu, să putem repara ce am stricat în trecut, stricăciune ce are efecte până în prezent ca un ecou. O veche zicală chinezească spune în felul următor: "calea este chiar sub picioarele tale".

Thursday, October 31, 2019

Poezie despre nebuni


Poezie despre nebuni


Singuri în camerele lor, așa stau nebunii
Privind fiecare în gol, văzând universul,
Piele și os, zdremțuroși, dar cu spirit mai mare decât colosul
Pentru restul nu suntem decât proștii, ciudații.
Ochii noștri sunt goi, la fel cum suntem noi pe dinăuntru
La orice întrebare importantă răspunsul nostru e neutru.
Suntem doar ceea ce am fost făcuți să fim, îngeri decăzuți
Pentru foarte mulți pe care i-am cunoscut, doar oameni dispăruți,
Pierduți, fără speranță, cerșetori de atenție...
Suntem poate nepricepuți, fără echilibru de balanță, sfâșietori din detenție...

Nu suntem nici negri și nici albi
Nu suntem nici mici și nici mari.
Noi am plâns pe vremea când toți s-au bucurat
La nimic valoros cu adevărat nu am aspirat,
Noi râdem atunci când alții plâng
Nu ne mai sperie nimic, nici om și nici vreun gând,
Când toți vorbesc pentru noi e noapte
Iar când noi vorbim nu se aud în jur nici șoapte.
Tot ce vroiam cândva a fost doar un pic de iubire
Nicidecum cadouri ca despăgubire...
Vorbesc cu multe prezențe absente, cu spiritele amintirilor dragilor mei străbuni
Sunt doar eu cu mine, doi nebuni izolați povestind despre nebuni.

Wednesday, September 25, 2019

Lupta cu demonii (2)

"În mine toate amintirile te-așteaptă. De-aceea mi-i privirea stranie și dreaptă." - Demostene Botez.

Lupta nu a încetat și niciodată nu se va opri. Ultima dată când demonii au atacat am descris șcenariul în felul următor: Lupta cu demonii (1). De atunci lupta a continuat neîncetat, cu mici pauze, dar fără să apară razele unui armistițiu pe orizont sau mirosul păcii definitive. Nu se va opri niciodată această bătălie, indiferent de circumstanțe sau de împrejurări.
Eu sunt o ființă unică în această lume, un colecționar de gânduri, totul ascuns în întunericul din mine, departe de ochii lumii; arăt doar ceea ce consider că trebuie văzut. Tu nu vezi ce văd eu și nu simți ce simt eu. Am ales calea războinicului singuratic din mai multe motive, toate bine întemeiate. Sunt incapabil să iubesc într-o lume plină de ură, sunt incompatibil cu stilul de viață modern, iar oamenii din jur, marea lor majoritate, sunt doar niște zgomote deranjante de cele mai multe ori. Întunericul din mine e atât de mare încât are puterea unei bestii. Din această cauză, de teamă, trebuie să o ascund. Lupta cu demonii continuă; lupta cu demonii mei...
Când o mână invizibilă apasă pe umeri prea mult timp, insistând, nu poți face altceva decât să înduri în tăcere. Toate acele urlete care îți vine să le scoți pe gură cât ai putea de tare le elimini printr-o tăcere perfectă. De ce se aude liniștea și tăcerea așa de tare? Exact din cauza asta. În astfel de clipe realizezi că nu suntem făcuți să conviețuim, ci să supraviețuim.
Singurătatea este un mod a fi, un fel de stil de viață. Singuri ne-am născut și tot singuri și vom muri. Nu a fost nimeni alături de noi și nici nu va fi, sau și dacă totuși este vreo prezență în apropiere tot nu poate percepe lucrurile așa cum o facem noi.
Gândurile noastre ne definesc, iar mediul din jur ne modelează. Nu există om bun sau om rău, există doar oameni care au devenit buni sau răi datorită mediului în care au trăit. Psihologic vorbind, copiii nu seamănă cu părinții, ci seamănă cu relația dintre aceștia.
În cazul meu particular am 3 tipuri de personalități care îmi definesc caracterul. Prima dintre aceste personalități este tipul cu planuri ascunse, care din umbră manipulează treburile în favoarea lui. Pentru el oamenii nu înseamnă nimic, sunt doar simple instrumente pentru ca el să-și atingă scopurile. Știe perfect ce butoane trebuie să apese în cazul fiecărui om. Acest caracter l-am denumit simbolic Joker, după cunoscutul personaj din benzile desenate DC Comics. A doua personalitate este una foarte calmă, plină de compasiune și de bunătate. Când acest tip de personalitate domină, atunci oamenii se simt bine în jurul meu, sunt liniștiți și le place să mă asculte. Acest caracter l-am numit Buddha, nu are rost să mai explic motivul, e evident. Ultimul caracter este cel care domină de cele mai multe ori. Este personajul deprimat, pesimist, fără un țel anume, fără mari planuri de viitor și fără prea multe plăceri. Acest personaj preferă singurătatea mai mult decât compania oricărui alt om, îi place izolarea, și într-un fel sau altul este oarecum fericit în nefericirea lui. Caracterul acesta l-am denumit simbolic Emil Cioran, deoarece gândirea lui seamănă foarte mult cu cel al marelui filozof. Cine nu înțelege profunzimea acestor rânduri va crede că sunt un schizofrenic bipolar nebun, dar nu e așa. Nu am probleme mentale și sper să nici nu am. Ideea e că marea majoritate dintre noi avem într-un fel sau altul mai multe tipuri de "personalități" care ne definesc stările de spirit. Cine nu înțelege asta nu poate să înțeleagă nici lupta cu demonii.
Ceea ce am observat eu în urma anilor, este faptul că oamenii se agață orbește de un scop iluzoriu. Fac toate acestea pentru a avea activitate, ocupație, prea puțini conștientizând de ce fac ceea ce fac. Totul este iluzoriu și trecător, nimic nu are o stare generală, o formă proprie. Lumea arată așa pentru că așa o percepem. Toate ambițiile noastre sunt o perdere de vreme dacă e să o luăm așa. Toată plăcerea savurată e temporară, de moment doar. Când realizezi că toată mizeria asta nu e altceva decât un teatru ieftin ce mai rămâne de făcut? Unde mai poți găsi bucurie? De cine te mai poți apropia și cine te mai poate înțelege? Singurul refugiu adevărat rămâne retragerea in tine însuți, dar în toată această retragere trebuie să te confrunți cu demonii, care nu vor să te lase în pace.
Lupta cu demonii este adevărata luptă pe care trebuie să o duc, atât eu cât și restul, doar că marea majoritate nu conștientizează aceasta. De cele mai multe ori mi scârbă să mă uit în oglindă, urăsc să-mi văd acolo adversarul cel mai de temut. De multe ori găsesc liniște plimbându-mă singur într-un cimitir pustiu; știu că acolo se termină visele, orgoliul, lupta, și omul în sine. E oarecum pacea eternă după care suntem însetați în subconștient.
După cum spuneam, lupta cu demonii continuă, iar aceștia devin din ce în ce mai agresivi. Toate stările negative, depresiile, anxietatea, etc., toate acestea sunt cele mai mari dificultăți cu care se luptă introvertiții, inteligenții, singuraticii, noncomformiștii, și nu în ultimul rând filozofii. Lupta aceasta nu se va opri niciodată...

Saturday, August 17, 2019

Decăderea lumii moderne

"Diferenţa dintre o maşină stricată şi un om stricat e că maşina stricată se opreşte singură." - Janko Bucar

Trăim în epoca tehnologiei, într-o lume super-digitalizată, în lumea grăbită care pune din ce în ce mai mult accentul pe progres. Dar oare chiar progresul este scopul sau altceva? Sunt oamenii cu adevărat liberi în acest sistem numit democrație? Oare chiar capitalismul este cea mai bună modalitate prin care putem trăi? De unde până unde?
Lumea, așa cum o vedem astăzi, cu bune cu rele, este rezultatul multor secole de schimbări. Schimbările au fost cauzate atât de oameni cât și de mediu. Legendele și unele religii vorbesc despre o așa-zisă epocă de aur. Oare chiar a existat așa ceva? Oare chiar a existat cândva o civilizație foarte sofisticată în trecutul îndepărtat? E posibil conform descoperirilor arheologice, dar ceea ce vreau eu să subliniez este faptul că dacă o astfel de civilizație chiar a existat, ea a dispărut datorită faptului că mai mult ca sigur că și-a atins apogeul, după care s-a autodistrus, și cu asta basta. Istoria se repetă, așa cum spunea cineva. Se pare că pe aceeași cale am luat-o și noi, stăpânii pământului. La ora actuală suntem cea mai sofisticată și tehnologizată specie de pe suprafața planetei albastre. Oare e un lucru bun sau rău? E un lucru bun că ne dezvoltăm tehnologii din ce în ce mai noi, dar problema e că suntem proști și tot ceea ce descoperim aplicăm cu neglijență. Astfel am ajuns să cauzăm cele mai mari probleme: schimbările climatice și încălzirea globală. Nu prea pare să intereseze pe nimeni.
Asta este lumea modernă de astăzi: decăderea civilizației de ieri, sau dacă vreți să spunem altfel, o specie pe cale de dispariție din cauza pericolului autodistrugerii. Din păcate nu suntem cu nimic mai speciali decât restul animalelor cu care conviețuim. Înaintea noastră au fost alții, alte specii, care tot așa ca și noi după ce au atins apogeul au decăzut și au dispărut. Dacă vreți exemple cele mai bune ar fi civilizația mayașă, legendara Atlantida, sau o altă specie care a înflorit cândva: dinozaurii. Asta este adevărul, și adevărul trebuie să fie adevărat și nu frumos. Tot răul ce se întâmplă în jurul nostru am făcut noi cu propriile mâini. Cu toții contribuim puțin câte puțin la această distrugere, nu numai industriile și corporațiile fiind de vină. Începând de la aruncarea pe jos al ambalajului unei ciocolăți și până la gazele toxice emise în atmosferă de fabrici multinaționale, toate se adună în timp, așa puțin câte puțin, pe an ce trece. Deci, de la mic la mare, de la puțini la mulți, cu toții suntem criminalii planetei.
Oarecum sistemul este de vină pentru toate acestea. Tot răul începe din copilărie. De la o vârstă foarte fragedă, acest sistem nu face altceva decât să rupă copiii de la realitate, începând această spălare a creierului prin ceea ce se cheamă educație. Din prima zi de școală am fost rupți de realitate, și în loc să fim învățați cum să trăim în armonie cu mediul, cu celelalte forme de viață, tot ceea ce ni s-a implantat în mod inconștient în minte a fost acela de a fi într-o continuă luptă cu natura, de a domina mediul printr-o continuă competiție, de a supune celelalte specii și pe urmă să le exploatăm pentru propriile noastre nevoi, pentru carne, blană, etc.
Mai târziu, pe măsură ce am crescut, rupți de realitate, îndoctrinați de sistem, aproape cu toții (90%) urmăm același joc. Ni se cere să absolvim tot felul de școli, facultăți, etc., totul pentru niște diplome, iar pe urmă să avem locuri de muncă bine plătite. În lumea modernă neaparat trebuie să ai mașină că altfel ești un demodat. Trebuie neaparat să avem conturi bancare, să ținem minte x parole de conturi și tot felul de date. Pe lângă toate acestea, trebuie să fim dependenți de tehnologia telefoanelor mobile inteligente, sclavii rețelor de socializare precum Facebook și Instagram, rețele unde ne lăudăm cu ce facem și pe unde mai umblăm, iar pe lângă asta mai învățăm și cum să purtăm ură pe alții pentru succesul lor sau pentru altceva. Pe lângă toate aceste dependețe, bineînțeles că mai există și dependențele clasice: droguri, țigări, băuturi alcoolice, cafea, prostituate, jocuri video, etc., toate pentru așa-zisa stare de bine a speciei umane.
E adevărat că nimeni nu te obligă să urmezi această cale. Poți fi liber să te duci să stai pe vârful unui munte, precum un sihastru sau un ascet, dar fără tehnologie e puțin probabil să poți supraviețui. Ce vreau să spun din toate aceste exemple este faptul că odată cu aceste progrese direct proporțional crește și gradul de ignoranță al populației, matematic vorbind. Nimeni nu ne întreabă dacă oare chiar ne place ceea ce se întâmplă, dacă suntem fericiți sau dacă ne simțim cu adevărat bine.
Toată plăcerea pe care o simțim e o formă de plăcere sintetică, artificial introdusă, precum o hipnoză indusă inconștient în mințile noastre naive și adormite în ignoranță. Consumă, supune-te, ascultă liderii, toate acestea sunt mesajele ascunse din spatele lucrurilor. Religiile de milenii dezinformează, prostesc și manipulează masele credule. Credem orbește într-un Dumnezeu creator și iubitor, care practic nu face nimic pentru noi, o formă de viață pentru existența căruia nu există nici o dovadă empirică. Marea majoritatea popoarelor ascultă orbește de ce spun preoții, predicatorii, șamanii și restul marilor oratori verbali. Aproape toți se lasă duși cu vorba de aceste personaje. Și pe lângă toate acestea mai ascultă și citesc orbește cărți vechi de mii de ani, scrise de oameni care trăiau într-o perioadă în care analfabetismul și neștiința erau cele mai răspândite fenomene globale. Religia este metafizica poporului. Oamenii mediocrii care nu sunt suficient de dotați mental și intelectual ca să înțeleagă noțiuni mult mai sofisticate precum știința sau filozofia, pentru astfel de persoane, să spunem pe față marea majoritate a populației, pentru aceștia singura opțiune rămasă e religia. Poți să fi o persoană morală, bună, și fără religie.
În ziua de azi, am ajuns să ascultăm la radio muzică de calitate proastă, fără nici un mesaj, precum o formă de dresaj colectiv. Am ajuns să vizionăm tot felul de filme, seriale, telenovele, etc., industria de duzină cu scopul de a îndobitocii tineretul. Să nu se înțeleagă greșit, nu zic că nu există filme de calitate sau muzică bună, doar că marea majoritate fac parte din industria mainstream, sau pe românește: industria comercială. Asta este ideea distracției, de a distrage tineretul în general, sau mulțimea, căci majoritatea de asta au nevoie: să se distreze. Astfel sunt ridicați în slăvi liderii, partidele, și toți cei care organizează concerte, evenimente, artiștii de muzică de duzină, etc.
Aproape în toate domeniile despre care am vorbit până acuma e vorba despre control și despre bani. Cine deține banii deține și puterea. Și cine deține banii și puterea în ziua de azi? Băncile, corporațiile și guvernele, sau cercul puterii. Acest triunghi, aflat într-o simbioză perfectă s-a angajat în acest scop: să dețină controlul și să ne facă să cooperăm cât mai eficient posibil. Și să nu uităm de al patrulea mare membru mafiot cu care acest triunghi merge mână în mână: biserica (de orice natură ar fi aceasta). Banii sunt singura modalitate prin care putem coopera, indiferent de nație, religie, culoarea pielii, etc. Trăim în acele vremuri când avem nevoie cu toții de bani și pentru asta suntem dispuși să facem aproape orice. Nu ne pasă nici dacă sistemul capitalism mână în mână cu corporațiile multinaționale își exploatează muncitorii pe 3 schimburi până la epuizare, nu se pasă nici că toate acestea poluează mediul mai mult decât niciodată altcândva, nu ne pasă practic de nimic doar profit să iasă și gata.
Nici măcar latura sentimentalistă nu mai este ceea ce a fost cândva. Într-o lume materialistă dominată de puterea banilor ce valoare mai au sentimentele sincere și profunde? Sunt de acord cu egalitatea dintre bărbat și femeie, dar nu sunt de acord cu toate acele jocuri mentale, psihologice, de așa zisă dezvoltare personală, prin care tot accentul se pune pe manipularea comportamentală a sexului opus, manipulare prin care să se producă furtună în mintea acestuia, confuzie și derutare, în urma căruia automat se trezește în așa-zisa relație din vremuri moderne. Toate acele discursuri despre "cunoaște-te pe tine însuți" și "atinge-ți potențialul maxim", nu sunt altceva decât o altă formă prin care oamenii în mod incoștienți sunt îndrumați să urmeze o cale greșită, cu o altă formă de competiție. Nu sunt de acord nici cu mișcarea progresistă care vede un lucru bun prin faptul că populațiile migrează și invadează alte țări datorită legilor umaniste. Tot progresiștii sunt cei care văd un lucru bun în mișcarea LGBT. Vor ca aceste anormalități ale populației precum homosexualii și lesbienele să fie văzute cu același ochi precum restul. Să nu se înțeleagă greșit, nu promovez homofobia și ura. Sunt împotriva discriminărilor. Persoanele care se simt atrase de același sex sunt așa datorită unor probleme hormonale sau din cauza unor traume din copilărie. Nu sunt de acord cu căsnicia dintre aceste persoane și nici cu adopțiile de copii de către aceștia. E ok să simtă ceea ce simt, și să facă ceea ce fac, doar că toate aceste lucruri cu ușile închise și nu la vederea lumii, în public, iar restul să accepte așa ceva ca și cum ar fi ceva normal.
Dacă tot am vorbit puțin despre bărbați și femei nu e nicio mirare că de la un km se poate observa că aspectul fizic s-a schimbat dramatic, până și comportamentul. E adevărat că evoluția nu se oprește niciodată, și merge înainte, nu înapoi. Ceea ce vreau să spun este faptul că aspectul fizic feminin și masculin a devenit la fel de fals și sintetic precum întreaga societate și întreaga realitate pe care o trăim. Majoritatea femeilor nu mai au nimic natural în aspectul lor. Femininul majoritar din ziua de azi este reprezentat de silicoane, botox, unghii false, păr vopsit, operații estetice, etc. E adevărat că toate acestea creează o mai mare atracție și un aspect mai plăcut la prima vedere, dar să nu uităm faptul că toate acestea nu sunt altceva decât o mare falsitate. La fel stă treaba și la bărbați. Majoritatea dintre aceștia care arată mai bine nu pot spune că au ajuns să aibe acel fizic de invidiat datorită efortului propriu, pentru că așa ceva este aproape imposibil, ci din cauza steroizilor și a suplimentelor nutritive. În fiecare zi apare câte un nou produs în domeniu, atât în magazinele de specialitate cât și pe piața neagră. Să nu mai vorbesc despre modă și vestimentație. Ajunge să aruncăm o privire înapoi în trecut să vedem cum se îmbrăca lumea acum 20-30 de ani, atât bărbații cât și femeile, și apoi să ne uităm la generația noastră de care putem să fim mândrii, căci băieții arată ca niște măscărici iar fetele precum niște top-modele, unele chiar ca și niște actrițe porno în devenire. Școlile sunt parada modei, iar societatea este între nerușinare și patetic. Mulți bărbați arată ca niște femei deghizate, pe când multe femei sunt mai atletice și mai "masculine" decât masculii însuși. Trebuie doar să intrați într-o sală de fitness și vă convingeți singuri: o să vedeți mai multe tipe decât tipi. Nu e un lucru rău ca femeile să facă sport, din contra e foarte bine, mișcarea e bună atât pentru bărbați cât și pentru femei. Nu încurajez prea mult mișcarea feministă, dar în același timp nici nu sunt unul care consideră că bărbatul este superior, iar femeia inferioară, așa cum încă multe state înapoiate și îndoctrinate de stupidele religii consideră. Nu sunt de acord cu ideea de "sex doar după căsnicie", consider asta o idee foarte demodată, noțiune ce nu ar mai avea ce căuta în zilele noastre pentru că oricum puțină lume mai ține cont de ea, și sincer să fiu nu are nicio logică. În locul multor materii fără nicio valoare ar trebui ca în școli să fie predată educația sexuală, astfel încât tinerii să învețe cum să găsească un echilibru, fără să își reprime pornirile, dar nici să deie în desfrâu. Cu toate acestea să nu uităm un lucru: bărbatul să rămână bărbat iar femeia să fie femeie.
După cum spuneam, nu văd cu ochi buni progresismul și umanitarismul. Suntem cu toții oameni, adevărat, dar nu suntem egali. Există popoare superioare, iar altele care sunt inferioare. Nu putem compara poporul african de exemplu cu cel european. Nu sunt rasist sau nazist, nu mă înțelegeți greșit. Ceea ce este total greșit aici este faptul că toate legile tâmpite din ziua de astăzi au la bază doctrina umanitaristă și mult prea liberală. Drepturile omului? Probabil una dintre cele mai mari tâmpenii. Sincer, chiar trebuie drepturile omului pentru nemernicii care violează copii, omoară fără nicio milă? Acești indivizi merită să facă pușcărie o perioadă de vreme după care să fie încurajați să se reintegreze iarăși în societate? E total inutil. Astfel de specimene nu pot fi considerate oameni, pentru ei pedeapsa e doar o pierdere de timp. Adevărata pedeapsă ar fi moartea sau munca forțată în folosul societății. Asta ar fi adevărata dreptate, și nu anii de pușcărie, pe banii noștri bineînțeles. După cum spuneam, nu sunt nazist și nici extremist, dar acești indivizi sunt niște consumatori inutili, fără nici un fel de rol pentru societate.
În ziua de azi aproape niciunde nu se promovează spiritualitatea, și dacă totuși se face e pentru că de cele mai multe ori apare câte un șarlatan care se autointitulează mare iluminat sau guru și prostește credulii ca să câștige profit din aceasta. Cel mai bun exemplu în domeniu este cazul Bivolaru din România, sau Osho din India. Toți mari maeștri spirituali, iar în realitate niște șarlatani ipocriți. Recent a mai apărut un domeniu cu care bineînțeles că nu pot să fiu de acord: dezvoltarea personală. În acest domeniu, susținut de progresiști și umaniști, apar diverse personalități din diverse domenii, care încep să țină discursuri motivaționale despre cum au reușit ei în viață să-și clădească imperii și să se îmbogățească, iar mulțimea îi ascultă ca pe niște mântuitori. Unii mai scriu și cărți care ajung best-seller-uri internaționale. Și toate acestea pentru ce? Ca să convingă populația să devină și mai productivă, mult mai competentă și mult mai ambițioasă în această cursă inutilă spre marele succes iluzoriu. De ce nu încearcă nimeni să convingă oamenii să devină mult mai conștienți de propriile trăiri interioare de exemplu? De ce nu ne învață nimeni cum să dezvoltăm compasiunea și bunătatea față de toate formele de viață? De ce nu vorbește nimeni despre minimalism și despre simplitate? De ce nu ne explică nimeni că adevărata stare de bine vine din mulțumirea cu ceea ce avem, și nu din instinctul competitor pentru a acumula din ce în ce mai mult. Acestea ar fi adevăratele leacuri împotriva stărilor mentale negative precum depresia sau anxietatea. Tot cu astfel de practici alături de mișcare și cu o alimentație sănătoasă am putea să trăim o viață mult mai frumoasă și mult mai sănătoasă. După cum spuneam, nimeni nu are interes din așa ceva. Mai bine consumăm tot felul de alimente contaminate cu tot felul de chimicale, bineînțeles nocive pentru organism. Trăiască lanțurile de supermakerturi corporatiste și industria fast-food-ului!
Într-o astfel de lume sintetică și decăzută singura opțiune valabilă rămâne căutarea adevărului prin spiritualitate, prin trăiri interioare, cultivarea compasiunii și dezvoltarea bunătății prin meditație și conștientizare, și nu în ultimul rând prin trăirea unei vieți cât mai simple, fără complicații inutile și fără rost. Nu e nimic mistic sau ezoteric aici. E vorba de dezvoltarea spirituală individuală, și nu de vreo metodă nouă apărută pe piață despre cum să fim mai productivi și mai eficienți la locul de muncă sau în societate. Societatea cu liderii ei nu vrea ca populația să aibe astfel de cunoștințe. Dacă omul se simte fericit și împlinit nu mai simte nevoia să concureze și să producă și mai mult decât poate. Dar din păcate omul de astăzi nu știe ce e aia îndestulare și simplitate, ci cunoaște doar instictul lacom care nu se satură niciodată și vrea să acumuleze din ce în ce mai mult, astfel lucrează pe 3 sau mai multe schimburi, se aruncă orbește în datorii, în afaceri, sau în tot felul de alte aventuri periculoase. Nu-i pasă că își degradează sistemul imunitar trăind o astfel de viață, nu-i pasă că ajunge cu nervii la pământ înainte de vreme din cauza stresului în exces, practic nu-i pasă de nimic atâta timp cât are putere și iasă mulți bani. Astfel omul modern își poate cumpăra fericirea și starea supremă de bine. Cine-i ca el, nu-i așa?
Unde este omul care se simte "acasă" într-o astfel de lume pe cale să apună? De ce suntem doar niște pioni de sacrificiu pentru interesele altora? Niște coduri de bară doar, niște cifre într-un dosar și atât. De ce trebuie obligatoriu să ținem pasul cu aceste schimbări mult prea rapide, schimbări care în mare parte nu au nici un fel de rost, ele fiind doar manevre progresiste, umanitariste, fără nicio contribuție bună și sănătoasă pentru bunăstarea tuturor.

Saturday, August 10, 2019

Școala vieții

"Dacă viaţa e o greutate şi dacă prin muncă e mai uşor de suportat, nu poţi să-ţi alegi decât această cale." - Iraclie Chendi

Dacă aș fi capabil să zic rugăciuni aș face-o în așa fel încât dorințele mele să fie bunăstarea celorlați. Poți să câștigi în viață doar dacă înveți să pierzi, căci doar cei care au pierdut știu cum e un nou început. Am umblat pe drumul vieții, drum la marginea căruia mulți fac autostopul. Fiecare își duce crucea, așa cum ziceau teologii de altă dată. În timp ce mulți își trăiesc viețile eu nu trăiesc, ci supraviețuiesc.
Stările întunecate au devenit o parte din viața mea, stări care pe mulți ar fi deja trimis la pământ precum o lovitură sub centură. Am învățat să trăiesc cu aceste stări și trăiri, conștietizând de mult faptul că ele nu o să dispară niciodată. Am văzut multe nenorociri de-a lungul anilor. Nu mi rușine să recunosc că am fost sărac, și nici în ziua de azi nu mă pot numi bogat, doar un supraviețuitor. Familia mea nu a fost una de top, dar nici chiar pe ultimul loc. Copilăria mi-a fost una frumoasă... până la un anumit punct.
Sobru și sec, la fel ca aceste propoziții reci... așa a devenit și existența mea. Să nu se înțeleagă greșit, nu mă plâng de milă, e doar o modalitate de a-mi linge singur rănile, fără să cer mila și compasiunea cuiva. Erau vremuri, vremuri grele, momente în care nimic nu m-ar fi făcut să mă simt mai bine decât o atingere blândă sau compania cuiva; dar am înțeles că treburile nu stau așa cum doresc eu. Am devenit imun la toate aceste jocuri sentimentale ale minții și am reușit să anihilez dorințele și poftele după așa ceva, dându-mi seama că așa ceva nu e posibil, nefiind pentru oamenii ca mine astfel de lucruri. Am învățat să trăiesc cu depresia și să accept demonii ca o parte din viața mea. Singurătatea e doar un mod de a fi. Am fost educat să fiu cu bun simț, atât cu mic cât și cu mare, cu bărbat și cu femeie fără prejudecăți, să ofer locul unui bătrân sau unui bolnav. Mă dau cu blândețe și umil la o parte din calea unui biciclist fără să înjur în gând pentru asta, chiar dacă biciclistul este un copil. Am absolvit o groază de școli, dar ceea ce trebuie să recunosc este faptul că bunul simț nu în aceste instituții am dobândit, ci în școala vieții.
Era o vreme când credeam în multe chestii, începând de la religie și până la promisiunile oamenilor cam în tot ce credeam eu valoros. De unde eu provin acolo nu există iubire, acolo oamenii merg în locuri pentru a uita una sau alta; acolo nimeni nu zâmbește cu adevărat, doar cu zâmbete false. Cei pe care i-am iubit cândva sunt de mult departe, iar cei care au rămas sunt cu sufletul descompus sau cu mintea departe, fără să simtă vreo plăcere, căci viețile lor s-au evaporat în timp și spațiu. Ce văd eu este realitatea incoloră, o lume pregătită să apună în orice moment. Ceea ce simt eu se numește goliciune, dar în același timp sunt un fel de lumină care aduce căldură sufletească. Vorbele mele sunt cunoaștere pentru cei interesați, iar mintea mea e o carte deschisă pentru toată lumea, căci eu am scris-o de-a lungul anilor. Sunt un fel de făclie ce arde, dar pe lângă aceasta adevărata greutate e că trebuie să îndur arderea.
Am trecut prin multe chestii, atât singur cât și cu alții. M-au dezamăgit mulți oameni, printre care și membrii de familie, la rândul meu și eu i-am dezamăgit sub o formă sau alta. Nu o să condamn nicio situație și nu o să acuz pe nimeni cu nimic, nici apropiații, nici părinții, nici fetele care m-au refuzat de-a lungul timpului, pe nimeni cu alte cuvinte. Dar nu pot să uit că datorită lor sunt omul care sunt astăzi, cu bune cu rele. Părinții și bunicii au făcut din mine în trecut omul de astăzi, atât cu faptele cât și cu vorbele, atât cu lucruri bune cât și cu cele rele. Nu am călcat pe urmele lor, de fapt nu am călcat pe urmele nimănui. Sunt diferit de restul, indiferent că sunt judecat pentru asta sau admirat. De la un copil timid și fricos până la un shaolin a fost un drum lung, drum care încă nu s-a gătat.
Scriu pe acest blog pentru că nu am chef de altceva sau poate pentru că nu-s bun pentru altceva, posibil amândouă variante sunt valabile. Practic arte marțiale pentru că îmi țin corpul și mintea cât de cât într-un echilibru astfel, și pe lângă asta reușesc să mă eliberez de griji, frustrări, neajunsuri, stres, etc., cu toate că doar temporar. Sunt nonconformistul modern, un introvertit care simte mult mai mult decât cred alții dar arată puțin, lăsând gândurile să se materializeze sub această formă modernă de expunere, și anume: scrisul pe blog. Sunt cine sunt și voi rămâne la fel, căci nu mă schimb prea des în viață. De la sacrificii până la pasiune, de la palme luate și până la palme date, de la comparații stupide până la exemple bune, metaforic vorbind, calea de echilibru se află între cele enumerate. Fără prea multe dorințe, la fel de păcătos ca restul, cu bune și cu rele, sunt omul care sunt datorită faptului că am absolvit școala vieții.

Thursday, August 8, 2019

Detașare

"Nu poţi scăpa de anumite lucruri decât trăindu-le, nu poţi limpezi anumite obsesii decât privindu-le în faţă, şi nu poţi cunoaşte adevărata dragoste decât depăşind-o. Nu poţi stăpâni decât acele lucruri la care ai renunţat, de care te-ai eliberat, nu prin detaşare de ele însele, ci prin detaşare de dorinţa fructelor lor." - Mircea Eliade

De-a lungul vieții se întâmplă nenumărate evenimente, unele bune, altele mai puțin bune. Unele ne marchează, altele nu ne mișcă mai deloc. Unii cred că totul se întâmplă cu un scop, ca și cum totul ar fi cumva predestinat. La țară se mai obișnuiește a se spune când cuiva i se întâmplă vreo nenorocire că asta i-a fost soarta, sau că "așa i-a fost scris să fie". Ideea e că nu există nicio predestinare, niciun fel de scop final. Lucrurile se întâmplă aleator, random cum zic americanii, iar deciziile sunt aproape în totalitate ale noastre. Evenimentele ne marchează, unele dintre ele ne schimbă, la fel și oamenii cu care interacționăm. În aceste situații singurele variabile sau opțiuni care rămân valabile sunt conștientizarea și pe urmă detașarea.
Orice lucru bun sau rău care ni se întâmplă, cu sau fără voia noastră, rămâne o experiență de viață. Suntem ființe sociale, asta însemnând că avem nevoie de interacțiuni, atât umane cât și cu mediul, dar cu toate acestea trebuie să dăm mereu dovadă de demnitate în orice am face. Ce vreau să spun este că în spatele tuturor dorințelor, senzațiilor, evenimentelor, etc., ultimul cuvânt mereu detașarea trebuie să o spună. De-a lungul vieții vom interacționa cu diverse persoane. Femei sau bărbați, tineri sau bătrâni, frumoși sau urâți, diverse naționalități, diverse religii, etc. Trebuie să subliniez faptul că fiecare astfel de interacțiune va fi una dintre următoarele două variante: unii vor fi ca o formă de binecuvântare în timp ce alții doar niște lecții de viață. Unii vor fi niște modele de urmat și bune surse de inspirație în timp ce alții demne de cel mai mare dispreț. Nu e nimic ieșit din comun, căci la fel vom fi și noi la rândul nostru pentru alții. Nici noi nu suntem perfecți, la fel cum ceilalți nu sunt, astfel probabil că nici noi nu ne vom ridica la standardele așteptărilor celor din jur. Probabil de unii oameni vom fi foarte încântați, probabil și ei de noi, în timp ce de alții o să fim dezgustați la maxim și nu o să știm cum să-i eliminăm din viețile noastre, asta probabil și în cazul nostru în interacțiunea cu alții când suntem priviți ca niște amenințări.
Tot ceea ce vreau să spun din toate aceste exemple și comparații este faptul că cel mai important este să știm să ne detașăm, să nu punem suflet acolo unde nu trebuie, să nu ne dăm singuri filme în cap. Doar astfel putem evita suferința, făcută atât de alții cât și de noi înșine. Adevărata stare de bine (dacă vreți puteți spune fericire, poate sună mai bine) doar în noi înșine o putem găsi, în interiorul nostru, și niciodată în exterior, în alții, sau în diverse lucruri. Adevărata stare de bine este rezultatul detașării. De exemplu dacă ești o persoană căsătorită, sau într-o relație, în mod evident că pentru tine cel mai important lucru va fi căsnicia, sau relația. Nu vei mai gândi la singular (fericirea mea), ci totul devine un plural, un fel de cerc vicios (fericirea noastră), iluzie în care pentru binele celuilalt de multe ori îți vei abandona propriile principii și te vei călca pe tine însuți în picioare. Să nu se înțeleagă greșit, nu vreau să spun că relațiile și căsnicia sunt nocive, era doar un exemplu pentru a înțelege mai bine ideea. După cum spuneam detașarea rămâne cheia pentru rezolvarea misterului. Trăiește clipa și simte-te bine, fă ce-ți place dar fără ca prin asta să produci suferință celorlalți oameni, animale și mediu. Poți face toate acestea dar fără să te atașezi, căci astfel te cobori la o treaptă inferioară și te vei expune suferinței, și credeți-mă chiar nu se merită. Un adevărat luptător sau practicant de arte marțiale, pe lângă antrenamentele grele de-a lungul anilor, doar prin detașare poate ajunge la desăvârșirea; la fel cum un căutător al adevărului (om spiritual), pe lângă ani de meditație și ascetism, tot prin detașarea de lume și de oameni poate ajunge la iluminarea spirituală.
O persoană cu principii religioase se teme de iad și se vrea neaparat în rai, dar o persoană spirituală nu visează la așa ceva, căci el a fost deja în iad și știe cum e. Pentru el iadul e lumea aceasta cu toate otrăvurile și toxicitățile ei, în timp ce raiul e starea interioară de bine, sau pacea internă. Nu există un loc special undeva departe, în exterior. Nu există un moment important ce urmează să se întâmple. Există doar aici și acum. Și ca să se ajungă la aceasta de-a lungul vieții trebuie practicată detașarea sau calea renunțării.

Sunday, July 28, 2019

Iluzia realității

"O întrebare care mă lasă în ceață: sunt eu nebun sau sunt toți ceilalți?" - Albert Einstein

Te-ai întrebat vreodată de unde provii și încotro te îndrepți? Ți-ai pus vreodată în viață întrebarea la modul cel mai profund cine și ce ești în realitate? Evident că ai un nume, la fel ca toată lumea, ești de sex masculin sau feminin, aparți de o anumită naționalitate, religie, rasă, etc. Dar dincolo de toate aceste ambalaje de etichete, ți-ai pus vreodată întrebarea că cine și ce ești cu adevărat? Ai încercat vreodată să pătrunzi dincolo de bariere?
La modul cel mai concret, astfel de întrebări nu sunt pe gustul oricui. Profanii, fundamentaliștii religioși, atotștiutorii declarați, sceptici, omul de rând și nu în ultimul rând marea majoritate a populației, și anume, ignoranții, nu-și pun astfel de întrebări niciodată. Nu își pun pentru că din perspectiva lor totul are sens și logică. Pentru religioși totul e voia unui dumnezeu invizibil și atotputernic, pentru cei raționali totul e evoluție, pentru materialiști sunt întrebări care te distrag de la progres, iar pentru ignoranți sunt prostii fără sens, iar pentru mulțimea prea puțin coaptă la cap sunt doar niște chestii ce nu pot fi înțelese oricum.
Noi percepem realitatea așa cum ne este aceasta prezentată nouă de organele de simț. Cu alte cuvinte percepem o formă deformată a realității, deoarece organele de simț ne înșeală. Odată cu înaintarea în vârstă apar tot felul de defecțiuni și boli, imunitatea slăbește, nervii devin din ce în ce mai fragili. Altfel spus, percepția noastră se deformează în timp. Asta nu înseamnă că înainte, în tinerețe de exemplu, percepem totul așa cum este. În tinerețe suntem vulnerabili. De mici suntem infectați cu tot felul de concepții. Marea majoritate dintre noi de mici au fost îndobitociți prin manipularea religioasă și prin edicația impusă de sistem. Nu părinții noștri sunt de vină pentru asta, adevărul este că la rândul lor același "tratament" s-a aplicat și asupra lor. Nu vreau să intru în teoria conspirațiilor, dar pe undeva se pare că cineva din umbră, un grup restrând de oameni care dețin controlul asupra populațiilor, probabil de secole sau chiar de milenii joacă acest joc, din generație în generație, manipulându-ne spre o cale greșită. După cum spunea și Osho: nici un politician sau lider nu vrea ca poporul să fie înțelept. E bine pentru turmă acolo pe câmpia întunericului. Odată la intervale foarte mari de timp mai apare din când în când câte un trezit, iluminat, înțelept sau cum vreți să spuneți. O astfel de persoană odată la 1000 de ani poate dacă apare, dar cu toate acestea arătând totuși mulțimii o cale superioară și un mod de percepție total diferit. Astfel de persoane pot spune că erau de exemplu Isus Cristos, Buddha, Confucius și Lao Zi.
După cum spuneam, organele de simț ne înșeală. Dar atunci de unde putem ști ce este real și ce nu? Dacă ne luăm după "crede și nu cerceta" e clar că niciodată nu vom ajunge acolo unde aparținem. În realitate suntem energie liberă, energie ce curge în această imensitate numită Univers, energie care se contopește cu spațiul-timp, devenind unul cu totul, un întreg. Suntem cu toții unul și același. Totul e tot, după cum spunea și Alan Watts. Un mentor de-al meu mi-a spus odată o vorbă care nu am cum să o uit: "atunci când vei realiza că ești o nimica toată, atunci vei deveni totul". Adevărata noastră natură este cea a ființei trezite. Și prin trezire nu mă refer la vreo aspirație glorioasă, sau la nu știu ce mare realizare, sau la vreo revelație super-mistică. Nu! E simplu: trebuie să vedem lucrurile așa cum sunt ele, și nu cum am vrea noi sau cum am fost învățați de mici. Nimic nu se pierde, totul se reciclează și va fi ulterior refolosit. Odată cu moartea noastră devenim ceea ce am fost înainte de a ne naște, și anume: energie universală liberă, așa cum spuneam mai sus. Toate acestea nu sunt intenția unui zeu, sau ceva mare plan cosmic bine elaborat de ființe extraterestre evoluate. Nu suntem cu nimic mai speciali decât restul animalelor, doar că ne place să ne considerăm deasupra lor; aceasta ne dă oarecum un sentiment de superioritate, dar adevărata superioritate este acela a minții trezite, plină de compasiune. Momentul prezent este cel mai important, și cel mai real dintre toate cele întâmplate. Trecutul s-a dus de mult, iar viitorul încă nu există, deci rămâne să trăim prezentul, aceasta fiind cea mai bună opțiune. Trăirea clipei "aici și acum" este primul pas spre marea trezire.
Aș vrea să închei cu un citat de la Buddha: "abia atunci când omul are compasiune față de toate ființele vii, se poate numi nobil".

Sunday, July 21, 2019

Lupta cu demonii

"Să nu-ți fie frică de perfecțiune. Niciodată nu ai să o atingi." - Salvador Dali

Fiecare zi este o provocare. Fiecare seară este o moarte, iar fiecare dimineață o renaștere. Așa trec zilele, anii, și întreaga viață. Pentru unii toate astea sunt doar o formă de consolare, în timp ce pentru alții e precum o pedeapsă. Unii o duc bine, iar alții nu. Mulți au de toate, iar alții n-au nimic. Mulți sunt bogați pe plan material, dar săraci în suflet, pe când alții, neavând nimic material se simt totuși împliniți sufletește. Te întrebi de ce stau așa lucrurile? Și eu m-am întrebat destul, fără să găsesc însă un răspuns satisfăcător pentru toată lumea...
După cum spuneam, de cele mai multe ori, de fapt aproape întotdeauna, fiecare zi e o luptă, o provocare. Nu mă refer la o luptă corp la corp cu cineva. E lupta cu noi înșine, o luptă despre care de cele mai multe ori nu știe nimeni. În cazul în care cineva totuși află de aceste bătălii, mare lucru nu are ce să facă. În general oamenii te sfătuiesc să faci asta sau aia, iar cei încuiați la cap ajung să te critice, să te condamne, sau chiar să te atace. E probabil cea mai grea luptă ce trebuie să ducă omul: lupta cu el însuși.
Au fost câțiva care m-au întrebat că de ce scriu. Păi, de ce să nu o fac? Scriu, scriu, scriu și iar scriu. Scriu din răzbunare, scriu din ură, scriu din incapacitatea de a face altceva. Scriu pentru că astfel comunic cel mai eficient cu lumea. Scriu ca să mă eliberez. Scriu uneori și din plăcere. Folosesc cerneală din sângele meu contaminat cu propriile-mi frustrări. Hârtia e propriul meu trup. Pixul sau stiloul sunt propriile mele cuvinte, iar ideile sunt propriile mele gânduri și cugetări.
O astfel de nebunie doar un nebun poate înțelege. Pe când alții caută cu disperare deconectările lumești numite distracții, eu sunt cel care caută necontenit liniștea și pacea interioară. Vreau să ajung la ceea ce orientalii numesc iluminare, dar în schimb dau doar de stări întunecate. E ca și cum aș străbate iadul zilnic, desculț și neajutorat.
Când o grădină nu este săpată și îngrijită corespunzător apar tot felul de buruieni și alte ierburi. La fel se întâmplă și în cazul nostru, luptători înarmați cu diverse cunoștințe. În lipsa iubirii se naște ura. Uneori, întreaga zi, cu tot cu bolta cerească, e precum o imensă greutate ce trebuie cărată obligatoriu. Oamenii, mediul, concepțiile, întreaga societate iluzorie și tot ce ne înconjoară nu sunt altceva decât un mare teatru ieftin. În spatele cortinei se află adevărata libertate, doar că drumul până acolo e lung și periculos.
Cineva spunea că doar atunci vom înceta să mai căutăm monștrii sub pat când vom înțelege că aceștia sunt de fapt în noi înșine. Probabil că e așa, sau poate că nu. În cazul meu, eu sunt monstrul, într-o zonă radioactivă, contaminată de propriile mele gânduri, care mă forțează să fac monstruozități. Ca să supraviețuiești printre bestii, trebuie ca la rândul tău să devi o bestie, altfel te vor devora de viu. Demonii sunt atât în jurul meu cât și în mine, în mintea mea. Toată lupta de multe ori e doar o forțare inutilă și fără nici un scop sau sens. Totul doar pentru o cauză, acela de a supraviețui sub orice formă. Prin supraviețuire nu mă refer la supraviețuirea biologică, cum ar fi perpetuarea speciei, sau din punct de vedere psihologic sau metafizic, ceea ce implică căutarea fericirii și a stării de bine. Nu! Sunt conștient de ceva vreme că pentru cei ca mine asemenea fantezii nu există. Prin supraviețuire mă refer la trecerea timpului ca o durată de 24 de ore. Totul ca să nu apară plictiseala. Și cu toate acestea mai trebuie îndurată acea stare oribilă, letargică, deprimantă, acea stare care are gustul descompunerii. În toată această confruntare, cu demonii mei, câteodată, la distanțe de ani-lumină, mai apare din când în când și câte un înger. Foarte rar, după cum spuneam, atât de rar încât pot spune că merită din plin așteptarea, căci nimic nu se compară cu o discuție purtată cu cineva care te poate înțelege, și mai mult de atât te poate și aprecia, iar pe lângă toate cele petrecute mai poate vedea și lumina din tine, sau binele cum ar zice unii.
Sinuciderea nu este capătul drumului ales cu voie bună. Nu! Un sinucigaș este de multe ori un supraviețuitor, acela care îndură mizeria existenței în fiecare zi, privind incolor mediul din jur și simțind gustul amar al putrefracției în loc de un gust plăcut. Ce ciudat, nu-i așa? După cum spuneam, unii o duc bine iar alții nu. Dintre toate ceea ce detest mai mult sunt următoarele denumiri, adesea reproșate și mie. "Zonă de confort", "friendzone", "victimizare" sunt câteva dintre oribilele expresii moderne care mă pot scoate din sărite. Cine vorbește de zone de confort probabil nu știe cum e să nu ai confort. Cine vorbește de victimizări nu știe cum e să fi o victimă. Cine vorbește cu nasul pe sus despre friendzone (zonă de prietenie) probabil stătea destul de bine din punct de vedere material și era suficient de bazat astfel încât să nu fie refuzat de fata de care îi plăcea. Cam așa stă treaba cu demonii mei dragi. Fiecare își duce crucea, după cum spuneau înțelepții teologi de altă dată. Dar când ai de cărat o astfel de cruce e normal ca întreaga normalitate să se denormalizeze, devenind totul atât de anormal, încât la final să spui că de fapt asta e normalitatea normală. În linii mari cam asta e bătălia frustrantă cu demonii ce trebuie să o ducă mulți, printre care și eu, că până una alta știți cum e vorba aceea (așa ca de un mic amuzament de final): "unde-i de bine nu e de mine, unde-i de rău hopa și eu".

Sunday, July 14, 2019

De ce am ales să practic kung fu și nu altceva

"Dacă nu mi-aș fi creat lumea mea, acum poate aș fi mort în lumea altora." - Anais Nin

Au trecut aproximativ 15 ani de când am început să practic kung fu. Aveam vreo 14-15 ani când am început toată această aventură. Mereu mi-a plăcut sportul și mișcarea în sine, doar că pe vremea când eram copil eram mult prea fricos și anxios ca să mă duc într-un club și să mă înscriu la cursuri de arte marțiale. Cu trecerea anilor pasiunea mea pentru această disciplină a crescut din ce în ce mai mult, până în ziua în care m-am decis să încep de unul singur, pe forțe proprii și nesilit de nimeni.
Așa am început eu să-mi improvizez o mini sală acasă, pentru început în aer liber, după care am găsit o încăpere care în momentul acela nu servea pentru nimic și am decis să o pun la punct ca după aceea să devină prima mea sală de antrenament. În încăperea respectivă nu era suficient spațiu, vara era cald, iar iarna înghețai de frig. Cu toate acestea, cu bune cu rele, eram bucuros că mă pot antrena undeva. Nu aveam posibilități pe atunci să-mi cumpăr aparatură de calitate. Aveam încă din copilărie de la tatăl meu o pereche de gantere de 5kg, poate și asta într-un fel m-a motivat să încep să mă antrenez. Aveam bidoane de 5 litri umplute cu nisip pe post de greutăți, bară de tracțiuni din scânduri, și un sac de box făcut din saci obișnuiți umpluți cu rumeguș și nisip; toate acestea făcute de mine.
Așa a început călătoria mea. Am rătăcit de la un stil la altul aproximativ un an. Am studiat diverse cărți. Internet nu aveam pe vremea respectivă, doar la școală, însă și aici trebuia să am grijă cum fac rost de informații. Mă feream să fiu văzut de colegii mei că stau pe net încercând să adun informații despre arte marțiale. Mereu eram un copil slab cu o constituție fizică firavă, tăcut și retras și destul de mult timp batjocorit de restul. Nu vroiam ca restul să creadă că prin asta caut o formă de răzbunare sau altceva. Tot ce vroiam era să mă perfecționez.


În poza de mai sus aveam 17 ani, iar în spatele meu se poate vedea sala mea improvizată. Încercând diverse stiluri la un moment dat am dat de kung fu, stilul Shaolin. Aici a fost momentul culminant din viața mea, căci pot spune că în acest stil am găsit tot ceea ce căutam. Din punct de vedere tehnic, Shaolin kung fu este un stil de arte marțiale care pune accentul pe dezvoltarea a tot ceea ce ține de ființă, începând de la un întreg arsenal de tehnici, metode pentru întărire corpului, flexibilitate, arme, și nu în ultimul rând metode spirituale și energetice. Cu alte cuvinte, acest stil nu este pentru oricine, nu este kick-box și nu este karate. Se spune că în trecut din 100 de discipoli maxim 5 dacă rezistau antrenamentelor dure, iar din aceștia maxim 2 dacă deveneau maeștri la rândul lor.
Au trecut anii, iar eu pot spune că am învățat foarte multe de unul singur, nefiind sub îndrumarea nimănui. Între timp mi-am improvizat o sală de calitate, am reușit să fac rost de echipament profesionist, am cumpărat multe cărți în domeniu și continui să practic. Nu pot spune că sunt un practicant desăvârșit, sunt conștient că nu sunt nici pe departe la nivelul călugărilor din templul Shaolin, nici fizic și nici spiritual, dar cu toate acestea continui să merg înainte. Shaolin kung fu este singurul lucru în care îmi găsesc liniștea, în toți anii ăștia a fost singura metodă prin care îmi puteam ține oarecum sub control depresiile și restul pornirilor mele negative. Nu am acasă o colecție de diplome, centuri colorate, medalii sau altceva, dar în schimb am experiența a 15 ani de antrenamente făcute pe căldură, frig, vânt, ploaie, noapte, zi.


La începutul acestui an am mai scris un articol despre mine ca practicant de kung fu. Dacă doriți puteți să recitiți articolul respectiv apăsând aici. Este un articol puțin mai colorat și mai detaliat decât acesta, deci pentru cine vrea să mă cunoască mai bine eu zic că merită. Poate o să reușesc să motivez și eu la rândul meu vreun cititor să se apuce de arte marțiale. Mai jos am introdus un link de youtube unde ăuteți viziona o mică demonstrație realizată de mine.

Wednesday, July 3, 2019

Așteptând


Așteptând

În umbra nucului bătrân, stau și cuget așteptând
Tremurând de nerăbdare, dar cu chipul blând.
Mă gândesc la tot ce a fost, la tot ce s-a dus
Aștept de mult o minune și mă uit în sus.

În umbra vieții mele, stau și-mi privesc soarta
Unde am fost atâta timp de s-a închis cu totul poarta?
Aș vrea să pot întoarce timpul și să fac totul mai bine
Aștept această șansă dar ea nu mai vine.

În umbra gândurilor mele, stau și privesc
Încercând să observ ce semnele prevestesc.
Privesc vasul scufundat cum încearcă să învie
Aștept de o eternitate, pentru mine, pentru tine.

În umbra viselor mele, aștept de mult un înger
Trebuia să vină de departe, prin frig și ger,
Cândva mi-a promis că o să vină, că după rău va fi bine
Aștept de atâta timp degeaba, dar îngerul nu mai vine.

Sunday, June 30, 2019

Introvertit

"Uneori este mai bine să fii singur. Nimeni nu te poate răni." - Hercules

Fiecare noapte se scurge într-o dimineață, dând naștere la o nouă zi. Astfel trece timpul zi de zi, an după an. În această manieră au trecut o groază de ani dacă stau bine să mă gândesc și privesc în urmă. Nici nu știu dacă totul a devenit o rutină monotonă sau adaptare forțată. Aș vrea să subliniez faptul că nu regret în mare parte nimic din ce am făcut. Nu-mi pare rău de deciziile luate, chiar dacă acestea nu întotdeauna au fost cele bune, și chiar dacă ele nu au avut efecte pe termen lung ci doar consecințe temporare, de moment.
Ceea ce fac eu puțină lume poate să înțeleagă. Cu un număr foarte redus de persoane pot spune că mă înțeleg bine, asta însemnând că persoanele respective nu mă consideră un ciudat nebun care-și pierde vremea scriindu-și propriile gânduri și sentimente pe blog. Adevărul e că cel mai mult timp îmi petrec cu mine însumi. Conversez cu mine foarte mult. Probabil sunt cel mai bun prieten de-al meu, căci doar cu mine mă pot înțelege în totalitate.
Sunt precum flacăra unei lumânări ce nu vrea să se stingă printre atâtea becuri electrice. Felul meu de a fi ca om este precum o specie pe cale de dispariție. Nu-mi pot găsi locul în lumea modernă, în distracțiile stupide ale tineretului de azi, în muzica de duzină difuzată la radio și haine de ultimă oră doar pentru că așa se poartă. Societatea aceasta nu este altceva pentru mine decât o imensă groapă de gunoi, falsitate totală, o superficialitate ce nu se poate exprima prin cuvinte. De cele mai multe ori mi scârbă de acest mediu al oamenilor numit societate. E locul în care cei ca mine nu-și pot găsi rostul. În jungla urbană, printre monștrii de beton, introvertiții nu-și pot găsi liniștea și pacea.
În ultimii ani am fost preocupat de două întrebări: cine sunt și ce sunt. Cine sunt? Sunt o combinație de apă și pământ. Sunt noroi, sunt eu, sunt om. Ce sunt? Sunt un spirit prizonier captiv într-un înveliș carnal mult prea fragil și sensibil. Sunt răul absolut necesar pentru etapa acestei existențe. Sunt creație și distrugere simultan. Sunt energie liberă și vie.
Dacă îmi pot permite una ca asta, și este cineva care să merite sacrificiul și efortul din plin, atunci sunt iubire pură, idioată și demodată în ochii progresiștilor moderni. Sunt un romantic sentimental, un scriitor melancolic, rătăcit în iubire. Sunt capabil să ofer totul pentru nimic, regretând pe urmă faptele și cărând mai departe amintirile. Pot să fiu și opusul iubirii dacă situația asta o cere. Pot să fiu ura aia nebună, ce simți că te arde precum razele soarelui pe timp de vară. Pot să elimin din mine atâta ură precum o explozie nucleară ce rade totul în jur. În lipsa iubirii, ura poate fi cel mai sincer și profund sentiment de-al meu; ura față de lumea stricată, față de incapacitatea mea nocivă și toxică, cât și față de propria persoană. Toate exemplele simplificate le-aș putea numi simplu: ura față de dușmanul din oglindă care mă privește.
Uneori am impresia că sunt o celebritate, o persoană foarte importantă, atât pentru cineva anume cât și pentru un scop suprem. Îmi place să cred câteodată că poate undeva există cineva care în secret ține la mine și mă iubește, și că în ochii acestei persoane sunt întregul univers. Dar pe urmă revin cu picioarele pe pământ și privesc în față realitatea: sunt doar un lup singuratic sub cerul înstelat cu Lună plină, care încă visează din când în când la vechea lui haită de mult dispărută în neant.
Sunt un fel de nisip ce curge într-un vas asemănător cu o clepsidră, încercând în zadar să schimbe direcția și sensul curgerii. Am avut cândva vise, dar o mare parte din acestea s-au evaporat în timp precum apa lăsată multă vreme la soare. E ca și cum multă vreme ar fi ars focul pretutindeni, iar după ce în principiu acesta s-a cam stins, aproape peste tot a rămas doar jarul. E trecutul ceea ce mă bântuie, fumul și mirosul focului de altă dată, iar uneori mă lovește precum un bumerang aruncat de mult. De cele mai multe ori, datorită superficialității oamenilor, și de asemenea datorită nevoii și a instinctului de supraviețuire în societatea modernă, trebuie să recurg la jocuri murdare. Trebuie să mă folosesc de măști pentru a-mi putea ascunde adevărata identitate. Nu-mi pot arăta vulnerabilitatea în fața oamenilor, căci atunci o mare parte din ei o să profite cu nesimțire ca să lovească acolo unde doare mai rău. Asta se numește arta camuflajului și astfel se manifestă puternicul instinct de supraviețuire.
Nu cred în iluzia fericirii, singurul fenomen real este suferința. Fericirea e doar temporară, dar instinctul de supraviețuire este mult mai puternic și durează cât viața însăși. Asta căutăm cu toții: supraviețuirea. Fericirea e doar visul majorității mediocre, iar în realitate toți oamenii deștepți sau înțelepți știu că aceasta nu există. Am încetat de mult să mai caut fericirea, prefer liniștea și evadarea din cotidian.
Majoritatea apropiaților mei nu înțeleg de ce trebuie să-mi pierd timpul cu scrisul pe blog, în loc să-mi fac un rost în viață, sau să-mi întemeiez o familie ca toți alții cu care am copilărit. Adevărul e că nu sunt făcut pentru așa ceva. Nu sunt un familist, nu caut o carieră faimoasă și nu vreau să strălucesc în ochii lumii. Nu vreau să fac anumite lucruri doar pentru așa trebuie, că așa dictează societatea sau pentru că asta e tradiția sau că așa e la modă. Nu! Sunt un introvertit nonconformist și prefer anonimatul din umbră. Mi greu să comunic cu oamenii, să-mi arăt sentimentele, sau să-mi exprim ideile. Mi greu să fiu între oameni, mai ales dacă cu aceștia nu am nimic în comun și nici nu îi cunosc. Așa a fost întotdeauna și așa va fi mereu. Cea mai eficientă modalitate de a comunica cu lumea este această metodă. Pot să-mi scriu toate ideile, gândurile, cugetările, poeziile sau orice altceva în mediul online, mediu în care mă mișc cu mai multă fluiditate decât în cel real. Astfel pot spune că și eu comunic cu lumea.
Chiar dacă după părerea majorității eu sunt un ciudat retras, izolat, mult prea sentimental, ratat, sau mai știu eu cum, nu contează; eu mă simt bine făcând ceea ce fac. Punct! Mai presus de orice, în starea mea și în condițiile mele, mă consider un artist. Ceea ce mulți nu pot înțelege eu pot accepta și înțelege. Sunt un fel de fericit în totala mea nefericire și în haosul din jurul meu, ridicând toată suferința și disperarea la nivel de artă, eu fiind artistul, geniul nebun, personajul principal al întregii povești din mintea mea.

Thursday, June 27, 2019

Calea războinicului

"Un războinic nu trişează niciodată, dar ştie să-şi distragă adversarul." - Paulo Coelho

Adevărații războinici de altă dată au dispărut de mult, dar Calea războinicului încă este vie, cu toate că puțini o mai respectă. Calea unui războinic este drumul pe care acesta pornește, spre misiunea lui personală. Indiferent că vorbim de o luptă, de carieră, sau de orice altceva, toate pot fi comparate cu un fel de război care necesită organizare, tactică și nu în ultimul rând multă disciplină. De-a lungul vieții, orice războinic ajunge să trăiască momente neplăcute, momente în care trebuie să-și strivească fără milă și ezitare rivalii, altfel nereușind nimic. De asemenea vor exista și momente înălțătoare, căci ele reprezintă roadele muncii.
Războinicul modern, dacă ne uităm în afaceri, la capitolul corporatist, nu este altceva decât un maimuțoi nesimțit și fără scrupule, care cu nerăbdare vrea să-și atingă propriile scopuri, indiferent câte vieți de angajați trebuie să distrugă în schimb. Am văzut astfel de oameni. Cunosc astfel de oameni. Din păcate lucrez pentru astfel de oameni, atât eu cât și mulți alții, mai proști sau mai deștepți decât mine. Nu pot să zic altceva decât faptul că mi scârbă de acești așa ziși "lideri". Lupta lor e una nedreaptă, lipsită de onoare. Sunt precum niște disperați nehaliți, care au impresia că o să trăiască 1000 de ani, habar n-având că poate în ziua ce vine e rândul lor să-și achite datoriile în fața sorții. Birocrați, capitaliști, corporatiști, lideri, politicieni, jegoși ordinari, indiferent de denumire, cu toții sunt la fel, ființe lipsite de onoare și de respect. Acești oameni nu pot fi numiți războinici, căci calea lor e total deviată de la adevărata cale a războinicului. Lupta lor e una lipsită de onoare și de virtute, trișarea fiind ceva la ordinea zilei, la fel și nerespectarea unor reguli ce țin de bunul simț.
Nu doar în domeniul afacerilor, dar și în sport cam la fel stau treburile. Aproape tot ce ține de sport a devenit o industrie, iar așa zișii sportivi, o mare parte dintre ei, nu sunt altceva decât niște pastilați, consumatori de steroizi și de alte substanțe. O grămadă de medalii obținute pe fugă, datorită dopajului și a trișării, nu reprezintă adevărata victorie în nici într-un caz. Din păcate și în lumea artelor marțiale a cam dispărut spiritul războinicului de altă dată. O grămadă de practicanți se laudă cu tot felul de centuri negre și de alte culori, medalii, diplome și alte minuni. Aproape toți cred că toată victoria stă în ceea ce au câștigat la un concurs. Adevăratul spirit al războinicului stă în pumnii încleștați al practicantului pregătit să izbească în adversarul care merită acest lucru.
Un adevărat războinic este acela care nu se teme, acționează cu înțelepciune și căștigă bătălia datorită abilităților sale, și nu datorită norocului. Nu are importanță în ce domeniu, fie ea sport, loc de muncă, viață privată sau altceva. Se spunea cândva că cel mai puternic samurai era acela care nu-și folosea niciodată sabia. Ce vrea să spună asta? Adevăratul războinic știe să evite confruntarea, dar dacă e nevoie și nu este altă soluție, acesta nu se teme să-și spulbere adversarul, fără resentimente. Un om cu o astfel de virtute se poate numi războinic.
Adevăratul războinic este curajos și își înfruntă fricile, nu le evită. Războinicul nu se ia la întrecere cu nimeni, nu are rivali și nu concurează. Singura ființă care trebuie să depășească cu orice preț este propria lui persoană, adică să se autodepășească. Rivalul lui este cel din oglindă, și nu cel de lângă el. Adevăratul războinic cunoaște compasiunea și bunătatea, nelăsând loc urii sau răutății în inima lui. El știe să aprecieze ceea ce are și nu își dorește lucruri inutile. Este un bun cunoscător al artelor, are o bună cultură generală și de asemenea are diverse talente sau abilități. Are o bună condiție fizică și nu își neglijează antrenamentele. Un adevărat războinic nu se neglijează; el ține la aspectul și ținuta lui, nu se îmbracă oricum și nu mănâncă orice. Adevăratul războinic nu se teme nici măcar de zei, nu este superstițios și nu joacă după regulile altora.
Adevăratul războinic este el însuși în orice împrejurare, nu se ascunde în spatele cuvintelor. Orice acțiunea, vorba, intenția sau faptă de a lui este cu un scop bine prestabilit, nimic nefiind la voia întâmplării. Un adevărat războinic trăiește din plin calea războinicilor.

Friday, June 21, 2019

Mi dor de mine


Mi dor de mine


Mi dor de mine, cel care eram înainte
Unde am ajuns, oh Doamne Sfinte,
Mi dor de ceea ce eram cândva
De omul dispărut de mult, de acel cineva.

Mi dor de mine, ca de proprii mei părinți
De acele zile când stăteam cuminți
Eu cu mine, cel de altădată
Nu cu cel de azi, creatură ciudată.

Mi dor de mine, ca de o nouă dimineață
Să simt miros plăcut, ca la început de primăvară,
Mi dor de zile frumoase, de mult dispărute
Nu de clipe dureroase, de nimeni necerute.

Mi dor de mine, cel de mult îngropat
Cel uitat și cel incapabil de resuscitat,
Lup singuratic și bătrân sub lună plină
Om sălbatic și trist ajuns la naftalină.

Mi dor de mine, cel care eram înainte
Copil blând și plin de cuvinte,
Mi dor de ceea ce nu simt acum, liniște
Tu ești de vină pentru tot ce e acum, neliniște.

Mi dor de mine, cel care eram fără tine
Uneori mi dor de noi doi
Dar altfel nu scriam pe foi,
Nu mi dor de tine, mi dor de mine.

Sunday, June 16, 2019

Despre importanța momentului prezent

"Simplitatea înseamnă să trăim în prezent şi să simţim prezentul trăind în noi." - Bruce Davis

Ce este viața? De ce are viața o durată? Oricât am încerca să complicăm treburile cu tot felul de întrebări metafizice sau filozofice nu o să reușim să găsim un răspuns atâta timp cât nu reușim să privim dincolo de întrebări. Orizonturile noastre sunt înguste. Știința spune una, religiile spun alta, filozofia spune cu totul altceva, și iată așa ajungem să ne învârtim în cercul vicios al existenței. Suntem precum cățelul cuprins de iluzia propriei ființe care încearcă să-și fugărească și să-și muște propria coadă, crezând că este un dușman, habar n-având că este de fapt o parte din el. La fel face și omul: se fugărește pe el însuși. Se autotorturează, în mod inconștient. Nu știm de ce o facem dar de fiecare dată alegem suferința sau calea care duce spre aceasta, arătând apoi cu degetul spre alții și căutând tot felul de scuze ieftine. Noi suntem problema, modul în care abordăm totul.
Încercând să reprezentăm viața ca pe o ilustrație matematică, putem spune că viața începe în punctul A și se termină în punctul B. Între A și B se formează o linie. Acea linie este durata întregii vieți. Se spune că viața merge înainte, și într-adevăr că așa este. S-a descoperit științific, datorită fizicienilor, că totul, dar absolut totul în acest univers se află într-o continuă mișcare, începând de la cele mai mici particule subatomice și până la imensitatea roiurilor de galaxii. Nu se știe care este concret cauza, unii spun că ar fi din cauza marii explozii Big Bang, alții că din cauza radiației de fond, iar alții spun că pur și simplu asta este. În fine, indiferent care e cauza, noi suntem capabili să conștientizăm toate aceste lucruri. Prin conștientizare mă refer la privitul de dincolo de întrebări, despre care am vorbit mai sus la începutul articolului. Aceasta este adevărata noastră natură: să fim cu adevărat conștienți. A fi conștient în totalitate înseamnă a trăi clipa prezentă.
Totul se întâmplă în prezent, aici și acum. Nu contează ce a fost acum nu știu câți ani, acele evenimente oricum s-au evaporat de mult în timp, fapta e consumată cum ar zice omul de rând. Nu contează ce urmează să se întâmple, viitorul încă nu a ajuns, deci nu există practic. Tot cea ce contează cu adevărat este prezentul. Aici se întâmplă totul, acum e momentul magic. A trăi în momentul prezent cu adevărat, din toată ființa, înseamnă conștientizarea cea mai pură și profundă. Nu e nimic mistic sau ezoteric aici în ceea ce spun. Totul ține de atitudinea noastră mentală.
Nu contează ce a fost înainte de punctul A și nici ce va fi după punctul B, adică nu are importanță unde eram înainte de a ne naște și nici unde vom fi după moarte. Singuri putem descoperi, prin conștientizare bineînțeles, trăind clipa prezentă, că nu suntem altceva decât fiecare dintre noi o mică picătură de apă din imensitatea marelui ocean universal. Abandonându-ne ființa, ego-ul personal, vom fi capabili să ne descoperim adevărata natură. E ca și cum am elibera un fluture din captivitatea palmelor noastre, iar pe urmă am admira frumusețea zborului spre libertate al acestuia. Cazul în care refuzăm eliberarea fluturelui înseamnă că ego-ul nostru e stăpânul, iar instictele, teama și viciile își au ultimul cuvânt de spus. În cazul acesta suntem incapabili să ne bucurăm de prezent. Mereu vom căuta alte obiective, refugii noi și tot felul de planuri ireale pentru viitor. Nu vom face pace nici cu demonii trecutului și mereu ne vom teme de viitorul ce urmează să vină asupra noastră precum o avalanșă.
Trecutul și viitorul sunt doar în mintea noastră. Ele sunt doar niște iluzii, propriile noastre proiecții mentale de care nu suntem conștienți, afectându-ne din diverse laturi, atât fizic cât și psihic. Depresiile sunt cauzate de evenimente întâmplate în trecut, iar anxietatea și atacurile de panică reprezintă o formă de teamă de anumite evenimente care urmează să se întâmple în viitor. De multe ori acele evenimente din viitor nu o să aibe loc niciodată, la fel cum celelalte evenimente din trecut deja de mult s-au consumat în timp. Dacă vreți să vă liniștiți cu adevărat priviți trecutul ca pe o cană de apă care din cauza trecerii timpului s-a evaporat de mult și astfel a dispărut definitiv, transformându-se în stare gazoasă. Trecutul este precum apa care cândva a existat, iar odată cu trecerea timpului aceasta s-a evaporat și s-a transformat în vapori de apă (stare gazoasă), adică a devenit o amintire, trăind doar în mintea noastră. La fel puteți privi și viitorul, ca pe o formă de gaze care urmează să se transforme în picături de apă, doar că nu toată cantitatea de gaz va deveni lichid, o parte din ea va rămâne în continuare în compoziția norilor și al atmosferei. Care e morala din toate aceste comparații? Ceea ce s-a întâmplat în trecut s-a derulat deja de mult, iar viitorul încă nu a ajuns, și probabil că nici nu o să ajungă în totalitate așa cum ne-o imaginăm noi. Tot ce contează cu adevărat este prezentul, acel moment unic și magic numit "aici și acum", căci doar ea reprezintă cu adevărat realitatea.
E adevărat că orice prezent devine un trecut, și tocmai din această cauză trebuie să învățăm să fim cu adevărat conștienți. Doar astfel vom fi capabili să trăim cu adevărat și din plin această realitate, savurând clipa și bucurându-ne de ea, fără să ne gândim că odată ne vom aminti de ea sau nu, și fără să ne temem de ziua de mâine și ce ne va aduce aceasta.

Friday, June 7, 2019

My story (povestea mea)

"Să nu știe nimeni ce răni te dor." - Octavian Goga

My story în traducere "povestea mea", este un articol cu idei metaforice, întâmplări reale, și probabil prea puțin cunoscute. Aceste relatări sunt din viața mea personală. Povestea mea este deci un articol mult prea personal, o oarecare formă de spovedanie ca să mă exprim așa. Scopul nu este acela de a mă lăuda, sau de a mă victimiza, sau de a ajunge în centrul atenției, sau de a cerși mila sau afecțiunea celorlalți. Nu vreau să trezesc sentimente în nimeni, căci nimeni nu îmi este dator cu absolut nimic, la fel cum nici eu nu am nici o obligație față de nimeni. Scopul real al acestui articol este de a mă elibera de anumite blocaje psihologice, energetice, o oarecare formă de ușurare ca să spunem așa. Mai trebuie să menționez faptul că în fața unui număr foarte redus de oameni sunt deschis, cu fața mea reală, ca personalitate. Această categorie de persoane conform viziunii mele intră în categoria "persoanelor foarte speciale"; pentru aceste persoane mi-aș da și viața, dacă situația așa ar cere.
M-am născut în perioada în care comunismul era pe cale să apună, iar după aceea am copilărit într-o perioadă aflată între două epoci, între comunism și capitalism. Frumusețea anilor 90 din punctul meu de vedere este de nedescris; numai cei care au trăit sau au copilărit în acele vremuri pot simți asta. Erau acele vremuri când încă tehnologia nu infectase lumea, oamenii socializau deschis și sincer, copiii se jucau pe afară, fără teama de boli sau infecții. Toți zâmbeau mai mult decât în prezent, toți erau parcă mai fericiți și mai uniți, atât în cercurile de prieteni cât și în familii. Și ceea ce este mai important de menționat este faptul că lumea încă nu știa ce este dependența de telefoane mobile.
În această perioadă, eu eram genul de copil care trăia în lumea lui, urmărind desenele cu eroii din universul Marvel și DC Comics, colecționând abțibilduri turbo, reviste cu benzi desenate, pietre interesante, timbre, cărți, și multe alte astfel de mărunțișuri. De asemenea eram foarte curios de mic. Mereu îmi puneam întrebări despre univers, încercam să aflu oare cât e lumea de mare, dacă există extratereștri, monștri, sau orice altceva înfară de noi. Chiar îmi găseam liniștea și fericirea în astfel de lucruri, cu mintea mea de copil din acele vremuri apuse.
Anii de liceu au fost probabil anii cei mai neplăcuți din viața mea, căci a trebuit să experimentez forțat multe lucruri neplăcute. Începând de la discriminare din cauza naționalității, anturaj, vicii, probleme de adaptare într-o lume total nouă în care nu-mi puteam găsi locul și probleme de familie, pot să spun că le-am văzut și trăit cam pe toate. Am fost nevoit să dau pumni, chiar să încasez pumni. Mi-am văzut apropiații dispărând definitiv, membrii de familie decăzând iar pe urmă dispărând și ei în neant, prietenii stricate, ură și dispreț, dorință inutilă de răzbunare și răutate oarbă, foarte multă prostie, toate acestea neavând nici un rost din punctul meu de vedere. Am văzut și am simțit pe propria piele "mitul iubirii", adică acea mare minciună cu care de mici am fost spălați pe creiere atât de părinți căt și de societate, acele povești tâmpite despre dragoste și iubire veșnică, manipulare stupidă prin care tu ca bărbat din instict îți dorești din tot sufletul alături de tine fata sau femeia de care te-ai îndrăgostit orbește, investind timp prețios și resurse înspre această direcția, iar la final rămânând doar cu niște amintiri dureroase. Sunt cât se poate de conștient de faptul că alții au văzut și au trăit mult mai multe, dar faza e că nu suntem la fel, nici fizic și nici psihic, deci nu toată lumea digeră la fel experiențele trăite. Pentru unii astfel de treburi sunt și vor rămâne o continuă frustrare care-i va bântui de-a lungul vieții, în timp ce pentru alții sunt doar niște episoade trecătoare fără vreo mare semnificație. Într-un fel sau altul e bine că am avut parte de toate aceste experiențe, probabil fără ele nu eram azi omul care sunt.
Întotdeauna eram genul de copil retras, fricos, tăcut și foarte timid. Aceste caracteristici mereu m-au dezavantajat de-a lungul vieții, începând de la grădiniță și până la locul de muncă. Socializarea niciodată nu a fost punctul meu forte, când trebuia să vorbesc cu cineva cu care nu aveam tangențe până atunci mereu mă simțeam incapabil să port conversația respectivă. Chiar și așa de multe ori mă simt cam ciudat când trebuie să port o conversație, și de multe ori trebuie să forțez ca să iasă bine.
În prezent sunt un gânditor introvertit, pasionat de filozofie și știință, mult mai curios și la fel de singuratic ca pe vremuri, poate chiar mai mult decât atunci. Singurul lucru care m-a ajutat cel mai mult este faptul că m-am apucat de studierea artelor marțiale de la vârsta de 14 ani. Cea mai mare sursă de inspirație spre această direcție au fost filmele de acțiune din anii 90, filmele cu Jackie Chan și Van Damme, și nu în ultimul rând desenele japoneze Dragon Ball, care trebuie să subliniez că erau și sunt desenele mele preferate. Rătăcind de la un stil la altul, după vreo 2 ani mi-am găsit menirea în stilul Shaolin Kung Fu. Dacă nu erau artele marțiale pentru mine, probabil ajungeam și eu la fel de decăzut ca mulți dintre membrii fostei mele familii, sau poate chiar mai jos de atât, poate eram chiar îngropat deja în ziua de azi. Fără să dramatizez situația, prin kung fu am reușit să ating parțial pacea interioară după care sunt atât de însetat. Am reușit de asemenea să îmi îmbunătățesc condiția fizică, depășind cu mult și bine pe majoritatea dintre cei cu care am crescut. Nu spun toate acestea ca laudă ci pur și simplu doar ca o observație. Oricum mai am foarte mult de lucrat pe viitor, atât pentru îmbunătățiri cât și pentru progres.
Pot spune că am reușit oarecum să fac o împletitură între studiul artelor marțiale și curiozitatea mea filozofică și științifică, cu tendințe mari spre liberă cugetare. În principiu cam această combinație de ramuri îmi definește personalitatea și felul meu de a fi. Trebuie să subliniez faptul că nu sunt o persoană religioasă. Deși am fost crescut în spirit catolic, am abandonat această credință încă din tinerețe, poate chiar înainte de anii de liceu. Nu am crezut niciodată cu adevărat într-un Dumnezeu iubitor și atotputernic, văzând atâta răutate și imperfecțiune în jur. Refuz să îmbrățișez vreo formă de credință religioasă, după cum spuneam și în articole mai vechi, singurele religii cu care sunt de acord, și care sunt mai mult niște filozofii sau moduri de abordare și privire a vieții, sunt budismul și taoismul chinezesc. Din punctul meu de vedere, aceste două se apropie cât mai mult de ceea ce s-a descoperit și dovedit prin intermediul științei, restul fiind doar niște aberații și superstiții fără prea multă importanță. Nu pot să nu mă simt revoltat când văd atâtea războaie din motive religioase, dispute inutile între membrii diverselor comunități religioase, atâta discriminare din cauza unor doctrine. Dacă asta e marele plan al divinității atunci refuz politicos să fac parte din așa ceva. Ar trebui să învățăm să ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem, indiferent de religie, etnie, orientare sexuală, culoarea pielii, etc. Pentru mine, ideea de divinitate e mai mult o formă de energie universală și omniprezentă în întregul univers și spațiu-timp, și nu o persoană magică. Asta ar fi adevărata religie: dragostea față de aproapele nostru, și nu ritualurile inutile, stricarea banilor pe construcții de mega lăcașuri de cult, costumarea inutilă pe așa zisele zile de odihnă ale Domnului, și exemplele ar putea continua. Ar trebui să ne ajutăm unii pe alții între noi, fără dorința de răsplată, și nu ar trebui să facem acte rele din motive morale și nu din cauza fricii de pedepse divine sau că așa scrie în nu știu ce carte străveche. Nu vreau să mai spun nimic despre treburile acestea, oricum am avut multe de înghițit din partea habotnicilor fundamentaliști din cauza ideilor mele liberale.
Un singur lucru mai trebuie să recunosc. Chiar dacă sunt un liber cugetător, aș putea spune ateu, dar nu prea îmi place cum sună, trebuie să recunosc că uneori mai am obiceiul să mă rog totuși înainte de culcare. Nu știu de ce o fac, sincer. Cred că mă ajută să mă liniștesc și să adorm mai bine; sau poate pentru că eram obișnuit în copilărie cu această practică, și uneori o fac automat, fiind întipărită în memoria mea.
Sunt o persoană închisă. De cele mai multe ori mintea mea e cuprinsă de gânduri melancolice, nostalgice, chiar și pesimiste sau negativiste. Dar cu toate acestea, am și momente de scurtă euforie, momente în care mă văd super înaintat, trecând peste orice barieră sau obstacol. Sunt un om matur, trecut de 30, dar în interiorul meu zi de zi simt cum trăiește copilul care eram cândva. Melancolia și singurătatea sunt elemente active din viața mea, îmi definesc caracterul și datorită acestor proprietăți sunt omul care sunt în prezent, cu bune cu rele. Nu caut lucrurile lumești cum ar fi carieră, bani, femei și succes; caut pacea interioară și liniștea, acestea sunt cele mai importante în opinia mea. Chiar dacă de multe ori sunt blocat în trecut, și prea puțin reușesc să savurez prezentul, totuși prefer să merg înainte, fără prea multe planuri pentru un viitor improbabil, nesigur și necunoscut; mereu înainte sau pe loc, dar niciodată înapoi.