Ani de foc

O... cât de copleşitoare e durerea de-a rămâne singur, singur-cuc, fără să ai ce regreta măcar... pentru că tot ce-ai pierdut n-a însemnat nimic, nimic decât un zero stupid şi gol, decât un vis!" - Feodor Dostoievski

Focul nu produce pagube doar atunci când arde, ci urmările se pot simți și după aceea. Chiar dacă focul se stinge într-un final, de cele mai multe ori jarul rămâne, emanând în continuare căldură. Folosind focul ca și figură de stil, o putem compara cu o greutate mare ce trebuie cărată de-a lungul anilor. Am simțit căldura acestui foc nimicitor de la o vârstă destul de fragedă, fără să conștientizez pe atunci despre ce este vorba cu adevărat. În fața unui incendiu nimic nu scapă. Această forță nemiloasă a naturii pârjolește tot ceea ce îi cade în cale. Privind etapele vieții din trecut și până în prezent, mulți oameni au ghinionul de a avea parte de multe nenorociri sau diverse probleme și drame, care se întind pe durata a mai mulți ani. Putem compara această durată cu un foc ce arde întruna, distrugând în jur totul fără milă și fără vreo excepție.
Anii mei de tinerețe au fost niște ani foarte haotici. Încă de când eram pe băncile școlii, de pe la finalul școlii generale, viața mea a luat o întorsătură care mi-a schimbat destinul pentru totdeauna. Aproape două decenii la rând s-au dat multe bătălii, s-au scurs multe sticle și din păcate, mult mai multe lacrimi decât tot ceea ce conțineau toate acele sticle la un loc. Mi-am văzut familia cum se dezintegrează treptat, câte puțin pe măsură ce treceau anii, etapă cu etapă, devenind într-un final o ruină. Toate acestea s-au întâmplat fără ca eu să pot face ceva. Eram prea copil, prea imatur și mult prea supărat și speriat în același timp. Și atunci, exact ca și acum, tot ceea ce vroiam era doar liniște. Mi-aș fi vândut și sufletul pentru puțină liniște în schimb.
Am început să mă implic în diverse chestii, tentative de pasiuni de moment, doar ca să pot scăpa de tot ceea ce mă apăsa. Am avut și sprijinul familiei în aceste escaladări, bineînțeles atunci când era pace. Cu toate că mereu crezusem că artele marțiale sunt calea ce o voi urma, se pare că mă înșelasem. Nu zic că nu am învățat lucruri bune practicând această disciplină, doar că pe parcurs ceva s-a pierdut, iar ceea ce era cândva mai mult decât o pasiune a devenit o rutină monotonă și lipsită de vreun scop anume. Chiar dacă încă mă consider un shaolin, adevărul e că mai degrabă cu viața mă lupt, la propriu, decât cu pumnii în vreun sac de box pe undeva. Mă lupt să supraviețuiesc de pe o zi pe alta, târându-mă și suportând ororile existenței.
De-a lungul acestor ani de foc, am devenit un luptător al minții, iar practicile sportive au fost înlocuite cu chestiuni metafizice și filozofice. Fac aceasta în acele clipe în care e pace și focul nu arde tare, iar când se întâmplă contrariul, atunci sunt axat pe supraviețuire. Fug de flăcările infernale ale acestui iad predestinat ca să-mi salvez viața, suportând în același timp tot chinul epuizant al evadării și al unei neîncetate fugi fără de sfârșit. Ca să trăiești în foc, trebuie să înveți să suporți flăcările.
Mi-aș dori să am destulă ambiție încât să iau într-o bună zi o găleată sănătoasă cu apă și să mă opun focului, încercând să-l sting odată pentru totdeauna. Dar din păcate îmi lipsește această ambiție. Niciodată nu am fost suficient de ambițios. La fel cum îmi lipsește ambiția, așa îmi lipsește și curajul. Pielea mea s-a rigidizat de-a lungul anilor, obișnuidu-se cu pârjoleala zilnică. Spiritul a rămas axat pe supraviețuire, iar aceasta e tot ceea ce contează.
Privind ruinele familiei mele și amintirile unei vieți de odinioară, tot ceea ce pot constata e faptul că am devenit un fel de Don Quijuto, ultimul păstrător al unor amintiri de mult uitate de restul din familie. Sunt cel care poartă o bucățică de flacără, rămășiță dintr-un foc imens din trecut, lăsând-o în același timp să mă ardă, să mă devoreze, sau să mă autodevorez cu ajutorul focului. Mă lupt cu toată condiția, pe toate fronturile și din toate unghiurile, văzând o problemă majoră în tot ceea ce nu pot suporta; și cred că mai degrabă toată bătălia aceasta o duc cu mine însumi, nu cu alții. Dacă viața mea e un iad, probabil eu sunt Satan. Focul mă cuprinde, iar în timp ce mă uit în oglindă tot ceea ce pot vedea e doar imaginea unei priviri de foc. Umbra mea a devenit precum fumul lăsat de foc, în timp ce urmele pașilor mei sunt bucăți de jar. Așa se întâmplă când se aprinde focul, pe urmă vor apărea flăcările, iar acestea nu cunosc milă și ard tot ceea ce ating. Din această cauză vine și expresia din popor: "nu te juca cu focul, căci te vei arde".

Nostalgie

"Oamenii sunt nostalgici după trecut, nemulţumiţi de prezent şi nesiguri de viitor. Noroc că nu sunt decât aceste trei variante." - Mihail Mataringa

De la o vârstă destul de fragedă eram nostalgic. De fiecare dată când aveam parte de vreun eveniment anume, cumva simțeam că acesta se va duce, va dispărea, nerămânând în urma lui decât amintirea acelei clipe. Când aveam acest sentiment mă cuprindea o stare de tristețe pe moment. Am observat și faptul că în timp ce eu eram sufletist, sentimental sau nostalgic, alții de vârsta mea nu dădeau doi bani pe astfel de lucruri. Era ciudat...
Adevărul e că totul e într-o continuă schimbare. Unde era ieri o pășune, azi e un supermarket. Locurile unde mă jucam când eram copil, s-au schimbat. Totul s-a schimbat de fapt. Nici măcar școala unde studiam nu mai arată ca și pe vremea când eram copil. Până la urmă, nici măcar casa mea nu mai arată în totalitate așa cum arăta pe vremea când eram copil. Problema cea mare e că între timp s-au schimbat și oamenii.
Această schimbare la oameni e de două feluri. Unii s-au schimbat în sensul că au dispărut din peisaj, au murit, în timp ce alții s-au schimbat în ceea ce privește mentalitatea, modul prin care interacționează cu alții, concepțiile, etc. După cum spuneam, totul e despre schimbare. Cei care în urmă cu câțiva ani buni erau niște sărăntoci, azi o duc bine, chiar foarte bine, în timp ce unii dintre cei care o duceau bine cândva, astăzi sunt vai de capul lor. Cunosc astfel de cazuri.
În ceea ce mă privește pe mine, după cum spuneam, mereu eram un nostalgic. De când mă știu, trăiam undeva suspendat între trecut și viitor, fără să savurez cu adevărat acel undeva. Mereu priveam trecutul cu nostalgie, cu durere și tristețe. Nu poți să nu te gândești la trecut, fără să verși o lacrimă. Nu ai cum să uiți clipele frumoase din copilărie, în care nu aveai griji și gânduri, nu trebuia să duci grija zilei de mâine și erai fericit. Cumva, viața de adult e ca o capcană. Copilăria se sfârșește și dintr-un basm te trezești dintr-odată lovit de o realitate dură și nemiloasă. Și mai ales când încep să-ți moară părinții, sau mai bine spus, să ți se reducă familia la număr, nu ai cum să nu te încremenești. Ceea mai mare fericire în viața de adult ar trebui să fie bucuria faptului că pe măsură ce trec anii, locurile de la masă nu rămân goale. În ceea ce privește viitorul, tot ceea ce îmi stârnește aceasta, e o stare de anxietate. Având în vedere vremurile în care trăim, excesul de stres, multele probleme ce nu se mai termină, e firesc să nu mai ai încredere și speranțe în viitor. Nimic nu e cert și sigur, totul e relativ, nesigur, cu semnul întrebării.
Aș vrea să pot percepe lumea așa cum o făceam când eram copil. Aș vrea să am iarăși acele sentimente de bucurie... dar nu se poate. Dar cu toate acestea, dacă-mi răsfoiesc vechile mele reviste de benzi desenate din copilărie, reușesc cumva să-mi retrezesc acea senzație de bucurie de pe vremea când primeam acele reviste. Și cu toate acestea, în prezent indiferent ce aș primi sau ce mi-aș cumpăra, tot nu mă pot bucura așa ca în acele vremuri când primeam revistele respective. E ciudat și sinistru cum trece timpul și cum toate se schimbă.
Oricine am ajunge și orice am realiza, toate acestea nu contează, sunt irelevante, deoarece cândva vom ajunge doar niște poze într-un album. Setarea minții e doar un anestezic temporar, care ne face să uităm pentru o anumită perioadă de tot ceea ce ne supără. Dar toate acestea sunt precum un bumerang care se întoarce și ne lovește în tâmplă exact când nici nu ne-am aștepta, iar în cazul în care noi nu vom observa aceasta, o vor observa alții. Mi dor de trecut, de prezent mi scârbă, iar de viitor mi-e teamă. Aș vrea să mă pot întoarce în timp și să rămân acolo pentru totdeauna, în perioada acelor ani în care eram lipsit de griji, aveam o familie unită, sănătoasă și cel mai important, întreagă. Aș vrea să pot opri acolo timpul, ca mucegaiul să nu-mi cuprindă familia și să nu îmi văd pe unii dintre membrii ei cum dispar, să nu vină tot ceea ce o venit asupra tuturor, să rămână totul așa cum era cândva... Cândva când era bine...
Oamenii ignoranți și mediocri nu sunt deloc nostalgici. Aceștia fie sunt prea ocupați cu treburile lor, fie sunt spălați pe creier de tot felul de doctrine. Cei mai nostalgici sunt artiștii, singuraticii, cei cu un nivel ridicat de intelect, dar mai ales cei care suferă.
Prezentul e o mizerie care de cele mai multe ori se rezumă doar la suferință și la insatisfacție. În acest minunat prezent nu mă pot regăsi în nimic, nu-mi pot găsi un scop și nu mă pot bucura de mai nimica. Nu-mi pot găsi un gram de liniște, iar dacă altfel nu mai merge sunt nevoit să mă mint singur cu tot felul de tehnici mentale, psihologice, că totul va fi bine și chestii din astea, pe când sunt conștient că nimic nu va fi vreodată bine, sau mai bine spus cum era înainte. Tot ceea ce reprezintă un minim de bucurie e amintirea anilor frumoși care s-au dus, restul e doar umplutură care să completeze spațiul liber rămas. În zilele noastre totul se rezumă doar la bani. Dacă nu ai bani ești un nimeni, iar dacă ai bani, atunci îți dorești să ai și mai mulți. Locurile de muncă devin precum locurile de veci, iar acasă vii ca un vizitator teleghidat. În goana după tot felul de iluzii ajungem să ne pierdem pe drumul vieții. Și indiferent cine ce ar zice, tot mai bine era cândva înainte.

Despre rude, neamuri și familie

"Un prieten face de multe ori cât o mie de rude." - Euripide

Se spune că nu ne putem alege neamurile și vecinii, acestea ne sunt date de către Dumnezeu, conform unei vorbe vechi din străbuni. De când a apărut omul pe această lume, aproape toată atenția lui din punct de vedere social s-a concentrat asupra familiei. La început familia era formată dintr-un grup de persoane care erau precum un sat mic. Astfel puteau supraviețui. După aceea, mai târziu, familia s-a divizat în familii mai mici, grupuri restrânse formate din cupluri de bărbați și femei, care au dat naștere unor urmași, care la rândul lor și-au creat propriile familii pe viitor. Și astfel s-a ajuns la societatea actuală.
Pe vremuri, atât între membrii familiei cât și între rude, erau legături puternice. Familia, cu toți membrii, cu rude cu tot, reprezenta totul. Aveai o problemă, de orice natură, te puteai baza pe membrii familiei, sau pe rude. Toate acestea, astăzi s-au schimbat. Între membrii de familie se pot întâmpla multe, iar ceea ce se întâmplă ridică sau coboară renumele familiei. Dacă ai norocul să ai o familie cât de cât bună, respectată și cu un mic statut social, te poți bucura de respectul multora. În schimb, dacă familia ta are renumele pătat, sau arborele genealogic cu niște oi negre, poți savura dezgustul celorlalți.
Ceea ce am observat eu, este faptul că atunci când îți merge bine și ai de toate, practic toată lumea e pe lângă tine, atât vecini cât și rude și neamuri. În schimb, dacă placa se schimbă și apare imprevizibilul, primii care se distanțează sunt rudele și neamurile, iar pe urmă și vecinii, iar uneori chiar și cei mai buni prieteni. Pot confirma din propria mea experiență că atunci când familia mea a fost pătată, datorită unor probleme, rudele și neamurile au dispărut din peisaj precum șobolanii care au părăsit vaporul care urmează să se scufunde. Și ceea ce este tragic sau dureros oarecum în toată această poveste, e faptul că aceste neamuri, pe care menționez că nu le-am jignit sub nici o formă în trecut, au reușit să uite tot binele pe care membrii familiei mele le-au făcut cândva în trecut, iar în prezent toată atenția lor se concentrează asupra distanțării datorită imprevizibilului apărut. Simplificând totul, ca să înțeleagă toată lumea ce vreau să spun: atunci când ai probleme, în special probleme de familie, rudele și neamurile se distanțează de tine cu viteza luminii. Pur și simplu nu le pasă de tine, îți sunt alături cât îți merge bine sau cât le faci pe plac.
În cazul multor rude putem observa un alt fenomen interesant. Locul în care stau e mai înapoiat din punct de vedere al dezvoltării, deoarece acolo încă nu s-a descoperit nici telefonul și nici oficiul poștal pentru expedierea scrisorilor. Doar astfel îmi pot explica cum de neamurile nu mai dau nici un semn de viață de atâția ani. Iar ca să nu pară că eu nu încerc să iau legătura cu aceste persoane, pot confirma faptul că mesajele mele de multe ori sunt ignorate, sau răspunsurile sunt doar așa aruncate ca pietrele în apă. Prin toate aceste scrieri nu încerc să-mi spăl rufele în public, ceea ce vreau e doar să demonstrez cum stă treaba de fapt la capitolul rudelor, atât din propria mea experiență, cât și din ceea ce am observat în jur. Și nici nu încerc cumva să le atrag atenția, sub nici o formă. Mulțumesc universului, dar sunt bine și fără ei. Dacă au dispărut, dispăruți să rămână pentru totdeauna!
Și să nu credeți că relația cu vecinii e diferită. Când îți merge bine și vecinii apar prin preajmă, iar când îți merge rău și aceștia dispar și se evaporă ca fumul. Dar cu toate acestea, mult mai repede îți sare în ajutor un vecin decât o rudă. Pot confirma aceasta din propria experiență. Mult mai multe poți discuta de exemplu cu un vecin decât cu o rudă absentă de ani de zile, chiar dacă de multe ori tu trebuie să cerșești sau să începi aceea discuție.
Concluzia pe care o putem trage din toate aceste relatări e aceea că trebuie să învățăm cumva să nu depindem de nimeni. Atunci când ne va fi greu nu ne putem baza pe nimeni, pentru că nimănui nu-i pasă cu adevărat, nici rudelor și nici vecinilor, poate și din cauză că și ei își au propriile probleme, dar nu e exclusă nici varianta că nu le pasă.

Atunci când cauți liniștea

"Cel mai mare păcat de-al tău este că te-ai distrus și te-ai trădat pe tine însuți pentru nimic." - Dostoievski

Fereastra camerei mele este punctul de frontieră dintre mine și restul lumii. De acolo stau și privesc razele luminii, sau întunericul nopții. Fereastra nu e doar o deschizătură spre exterior, ci e și un simbol al unui vis străvechi, o speranță parcă din alte timpuri. Tot ceea ce pot vedea afară, e ceea ce nu pot avea înăuntru. Nu știu dacă ar trebui să valorific mai bine ceea ce am, sau să aspir la ceea ce aș vrea să am. Nu știu dacă agitația din jurul meu e spre folosul meu, sau e drumul spre căderea mea. Nu știu nimic, înafară de faptul că de la prea multă gălăgie nu-mi doresc altceva decât liniște.
Felul în care lumea a fost concepută îmi dă dovadă de imperfecțiune. Modul de operare, sau felul prin care treburile se manifestă stârnește în mine un puternic sentiment de asimetrie. E ca și cum direcția nu ar fi una dreaptă, ci un zig-zag aiurit. Niciodată nu poți avea ceea ce vrei cu adevărat. Poate acest fenomen se întâmplă și din cauza faptului că nu reușim să valorificăm cu adevărat ceea ce avem, ci continuăm să ne dorim tot felul de imposibilități sau chestii care nu ne sunt de folos cu adevărat. Nu știu cine a fost marele croitor al acestei lumi, dar pe undeva a cusut tare strâmb.
Eu sunt un fel de cerșetor în fața eternității. Cerșesc constant. Cerșesc întruna, căci vreau să adun suficiente donații ca să pot cumva opri scurgerea timpului, să-l plătesc sau să-l mituiesc pe cel responsabil de această sarcină macabră și nemiloasă să-și abandoneze postul. Tot ce vreau e doar să exist, iar prin existență înțeleg trăirea în liniște, savurând liniștea, a fi liniște.
Cine sunt? Un bulgăr de pământ, cu mintea unui zeu, alimentat de electricitatea conștiinței. Sau cel puțin așa aș vrea. În realitate sunt un om chinuit, cu multe regrete și răni cicatrizate. Focul arde în mine de foarte multă vreme, iar indiferent că se va stinge cândva sau nu, jarul tot va rămâne. Parcă aș fi trăit 1000 de ani. Parcă sunt pe această lume de o veșnicie, rătăcind în zadar dintr-un secol în altul, trecând prin toate atrocitățile istoriei omenirii și acumulând toată agitația și nebunia ei. Și după atâtea experiențe solicitante ce-ți mai poți dori altceva înafară de liniște?
Bătrânețea nu e doar un număr, sau o vârstă. Bătrânețea e și despre obosirea sufletului, epuizarea ei în timp, consumând după aceasta și trupul. Carnea urmează cărarea sufletului, iar toate durerile, frustrările și suferințele acumulate în minte la un moment dat se răzbună asupra trupului, devorând organe, mușcând din carne fără milă, creând boli și maladii cu scopul de a ucide ființa. E un joc al suferinței, unde miza este supraviețuirea, iar premiul cel mare e fie pacea sufletului, fie un glonț în cap.
Vreau liniște în viața mea. Asta mi-am dorit de când mă știu. Niciodată nu am avut vise mari, nu am fost interesat de carieră și succes, nu m-au motivat banii și nu mi-am dorit faimă sau averi. Tot ce am vrut mereu era doar liniștea. La ce-ți folosesc toate bogățiile și renumele când nu ai o clipă de liniște? Întotdeauna i-am privit cu o oarecare curiozitate pe cei care erau plini de ambiții, plini de voință spre a reuși ceva, spre a urca pe trepte sociale superioare. Niciodată nu mi-am dorit acestea. Le-am considerat eforturi inutile și lipsite de sens. Oarecum desconsider tot ceea ce e lumesc. Fără să fiu creștin, dar cumva se adeverește vorba creștinilor, cum că bogații și avarii sunt săraci în suflet.
Timpul se dezintegrează, iar uneori trece foarte greu. Secunde cad în minute, minutele în ore, după care se formează o buclă infinită de timp. Acea buclă de timp e o adevărată veșnicie atunci când suferi și când toate par să meargă prost. Cel mai însetat după liniște sunt atunci când străbat deșertul suferinței. Când ești într-un astfel de loc, având asupra ta o astfel de stare a suferinței, liniștea devine o adevărată oază. Să găsești liniștea atunci când totul se dărâmă în jurul tău și pe zi ce trece toate merg din ce în ce mai rău, e echivalent cu a găsi ceva colosal, de dimensiunea spirituală a unei comori legendare precum Sfântul Graal. Dar și când ajungi să cauți acel ceva ce nu poți găsi sau nu poți avea, precum liniștea, întreg procesul se aseamănă cu a căuta după comori de negăsit precum Sfântul Graal.

Nopți lungi

"Nopţile albe sunt cele mai negre." - Marius Robu

După o zi grea, parcă noaptea e și mai grea. După ce străbat atâtea cărări erodate și mă zbat toată ziua în noroi, nu pot să aștept altceva decât o seară liniștită. Dar se întâmplă exact opusul. Noaptea își cheamă demonii și începe adevărata bătălie. Toate amintirile, vocile nerostite, gândurile nespuse, fricile, senzațiile, toate parcă prind viață și se întorc împotriva mea. E o adevărată confruntare. Întunericul nopții se adâncește atât de mult încât parcă devine o explozie de stea, creând o lumină atât de violentă încât cuprinde totul și pulverizează tot ceea ce este în jur.
Am trăit pe propria piele drama religioasă a necredinciosului. Lipsa de sens și farmec de "aici", inexistența lui "dincolo", m-au făcut să fiu suspendat între două lumi, negăsindu-mi locul în niciuna. Captiv între aceste două lumi, inadaptant și nepotrivit pentru "aici", iar "dincolo" neavând acces. Sunt strivit între două realități precum o insectă rătăcită.
De tot ceea ce fug ziua, într-un final, mă ajunge din urmă noaptea. Tot ce vreau să las în urmă, nu vrea să mă lase pe mine în urmă. Întunericul e precum un nor invizibil care mă însoțește oriunde m-aș duce. Nopțile lungi și reci sunt adevăratele terenuri ale unor bătălii crude, purtate contra mine însumi. În toată această călătorie, prietena mea e Luna de pe cer, care e martoră la aceste nopți albe. De tot ceea ce încercăm să fugim, sau să scăpăm, va rămâne în urmă pentru un timp, dar după aceea, cândva ne va ajunge și își va lua tributul mult așteptat. Totul e doar o chestiune de timp.
Bineînțeles că există și oameni normali și sănătoși, care nu pot înțelege cum e să ai tot felul de traume nerezolvate din trecut, gânduri care mereu să te chinuie și stări puternice de agitație care să-ți tulbure liniștea întruna. Aceștia pun etichete de "nebuni" pe cei pe care nu-i pot înțelege. Agitația și toate consecințele ei sunt niște lucruri de neimaginat pentru un om liniștit. Cel care doarme liniștit noapte de noapte, fără să fie tulburat de gânduri și sufocat de tot felul de stări, pur și simplu nu poate să înțeleagă cum e să nu dormi, cum e să te prindă aproape tot timpul zorii dimineții. În astfel de situații tot ceea ce e despre somn e cu totul dat peste cap. Normalitatea se deformează atât de mult încât devine total străină, iar după aceea orice pas mic spre ceea ce ar trebui să fie normalitate devine o anormalitate.
Noaptea devine cea mai albă clipă a zilei atunci când întunericul pare să cuprindă totul. După zile grele urmează nopți și mai grele, iar somnul e doar un lux la care putem doar spera în astfel de clipe. Ai da orice pentru câteva ore de somn, ca să poți uita doar pentru câteva clipe de tot ceea ce te doare și te macină. Dar nu se poate, căci blestemul existenței trebuie îndurat până la ultima suflare. Și noaptea pare că totul doare mult mai tare decât ziua, atât trupul cât și sufletul. Noaptea, lacrimile sunt mult mai multe, rănile mult mai adânci, iar demonii care să le adâncească sunt de nenumărat. Tot ceea ce se întâmplă în astfel de nopți se poate descrie cel mai malefic într-un singur cuvânt: "autodevorare". Gândurile, stările, durerile, toate devin precum niște pești piranha și încep să atace din toate direcțiile, fără milă și fără ezitare. Te consumi pe tine însuți. Te autodevorezi. Sau mai bine spus, te autodistrugi. Devii autorul propriei tale distrugeri, din perspectiva celorlați care vorbesc despre victimizare și ieșire din astfel de stări. Cei care n-au băut niciodată vorbesc ușor despre cum trebuie lăsată băutura. Așa e și cu nopțile albe. Cei care dorm bine, fără să aibe vreun gând, sunt experți la capitolul de dat sfaturi celor care nu pot să doarmă. Ce ușor e să-ți pui capul pe pernă, să-ți închizi ochii și să adormi. Dar unii când își închid ochii, o întreagă lume nouă prinde viață în ei.

Camera nebuniei

"Un nebun nu se mai teme de nebunie." - Octavian Paler

Viața a fost concepută ca să fie trăită ritmic, perioadă cu perioadă, eveniment după eveniment și cu toate la timpul lor. Dar ce se întâmplă când acest tipar se rupe? Ce se întâmplă când întreaga normalitate se deformează? Ce se întâmplă atunci când linia dreaptă a vieții tale se transformă treptat într-o mâzgălitură oribilă și de nedescifrat? Ce devine omul într-o astfel de situație? Un rebut, un stricat, o ființă ruginită, asta devine omul când viața lui se transformă într-o sfârtecare morbidă. Între genialitate și nebunie e doar un pas, la fel ca și între sacrificiul de sine și autodistrugere.
Vrei să faci cuiva un bine? De cele mai multe ori asta e în defavoarea ta. Sacrificându-se pentru o cauză, omul devine martirul idolatrizat de mulți și neînțeles de încă atât de mulți. Am ajuns în punctul în care mă apropiu de acea stare mentală pe care am reușit să o denumesc "iluminare întunecată", iar asta din cauză că am reușit să ajung să conștientizez toate stările și trăirile mele. Și sunt din ce în ce mai multe.
Nu sunt victima vreunei agresiuni din familie sau din copilărie, ci mai degrabă victima propriilor mele gene, care m-au defavorizat din start oarecum, făcându-mă ceea ce sunt. Și nu știu dacă pot vorbi despre vreo defavorizare, sau mai degrabă despre predestinare. Programare divină sau joc genetic, ideea e că sunt omul cu stiloul pe post de sabie.
Camera în care stau este templul meu, altarul morbidității și în același timp un loc al bucuriei de altădată. E locul în care realul se împletește cu fantasticul. Mi-am blestemat atât de mult existența, încât toate acele gânduri invizibile au ajuns să-mi coloreze pereții. Și cu toate acestea, aroma bucuriei și a fericirii din alte vremuri încă se simte în aer. Camera mea poartă parfumul unor vremuri fericite de mult apuse și uitate, dar care încă reușesc să renască în clipa în care ajung să percep acest miros.
Întreaga mea viață a fost o luptă, dar nu cu restul ci cu mine mai degrabă. Am trăit mereu în frică, în tovărășia anxietății. De ce mă tem? Nu știu, sau poate că știu. Poate că mă tem de tot. Poate că mă tem de incertitudinea și nesiguranța viitorului. Poate că mă tem că îmi va fi teamă. Mintea e precum un labirint, unde dacă te rătăcești rămâi rătăcit pentru totdeauna.
Camera în care stau, și în care simt cum o iau razna de multe ori, este în același timp și locul în care mă luminez, cuprins de întunericul nopții ce mă mângâie cu drag. Acest loc uitat de divinitate este locul în care s-au scurs nenumărate rugăciuni, dar și blesteme grele. Această cameră a fost martora multor evenimente nefericite și a mult prea puține lucruri bune. În schimb, ce s-a născut aici cu adevărat, este conexiunea mea strânsă cu acea ființă dragă care mereu mi-a fost alături de când am venit pe lume, legătură ce nimeni și nimic nu o va putea rupe, doar moartea. Sau poate că nici măcar moartea nu va reuși să o facă. Aceasta a fost una dintre puținele lucruri bune ce s-au întâmplat aici, restul e doar umplutură.
Acea ființă dragă este totul pentru mine. Bucuria ei este bucuria mea, durerea ei este durerea mea. Amintirea ei e precum o aură invizibilă întipărită în acest loc construit cândva de către ea. Camera mea a văzut multe, a simțit multe și încă o face. Tot ce a fost bun pe această lume aici mi s-a întâmplat, la fel cum și tot ceea ce a fost mai rău. Oricât de bine era în altă parte, sau oricât încercam să caut altundeva un refugiu, epicentrul meu era și va fi mereu aici, în camera mea, un loc al nebuniei, al imaginației, al melancoliei, dar și al fericirii.

Sărbătoare sub o altă formă

"Stările cu adevărat maladive ne leagă de realităţile metafizice, pe care un om normal şi sănătos nu le poate înţelege niciodată." - Emil Cioran

De secole, poate chiar de milenii, omenirea s-a obișnuit să celebreze diverse evenimente ale anului. Crăciunul, Paștele, Anul Nou, Rusaliile, diverse date calendaristice cu tematică religioasă, zile de comemorare, zile onomastice, zile de naștere, ș.a.m.d., sunt doar câteva dintre sărbătorile oamenilor. Suntem în decembrie, iar în această perioadă a anului lumea e agitată la maxim, pentru că vine Crăciunul, revelionul, anul nou, mâncare și băutură multă, zile libere, etc. E multă fericire în spatele acestor sărbători, sau mai bine zis multă ipocrizie. Crăciunul de exemplu, înainte de apariția creștinismului, era o sărbătoare păgână de iarnă. Atât și nimic mai mult. Creștinii au preluat doar o tradiție străveche, făcându-i o îmbunătățire din perspectiva lor. Anul nou ce este până la urmă? Fiecare planetă face o rotație completă în jurul unei stele, durata acestei rotații variază în funcție de distanța dintre planetă și stea. Astfel acționează forța gravitațională, ceea ce influențează viteza rotației. Acest lucru este valabil și în cazul planetei noastre, Terra sau Pământul, care la fel ca și restul planetelor face o rotație completă în jurul stelei care este epicentrul sistemului nostru solar. În cazul nostru această stea este Soarele. Rotația pământului este de 365 de zile calendaristice. Atunci ce sărbătorim totuși?
Stau și mă gândesc la toți acești oameni care în astfel de momente se simt bine, se distrează, mănâncă și beau pe rupte, fac sex până rămân fără strop de energie, după care ori dorm ca epuizații, fie sfârșesc pe la spitale din cauza toxiinfecției alimentare, sau pe la dezalcoolizare. Eu nu pot să fiu fericit în astfel de momente. Pentru mine nu înseamnă nimic aceste sărbători. Deja de ani de zile nu le mai simt farmecul, iar pe an ce trece mă simt tot mai scârbit de ele. Oamenii parcă sunt hipnotizați, nu doar acuma, ci în tot restul anului. Întregul sistem și întreaga existență în sine nu se poate compara cu altceva decât cu o imensă hologramă sintetică și iluzorie, iar oamenii fiind captivi în aceasta. Pe de o parte aceste sărbători au și un oarecare avantaj. Ele reușesc cumva să țină mintea omului obișnuit și mediocru într-o stare de semi-hipnoză, oferind acestuia bucurie și senzație de libertate. Dar să nu uităm că toate acestea sunt iluzorii.
Din ce scriu nu vreau să pară că sunt un fel de Grinch care a declarat război nu doar Crăciunului, ci întregului arsenal de sărbători. Nu, nu sunt astfel. Ceea ce lumea nu știe și nici nu poate înțelege, e faptul că tot ceea ce reprezintă bucurie sau sărbătoare, pentru un om inteligent sau nefericit nu e altceva decât o doză de depresie în plus. Urăsc aceste zile. Le urăsc din tot sufletul meu, tot ceea ce vreau e să se sfârșească. Copil fiind, nu m-am gândit niciodată că voi ajunge astfel. Dar iată că situațiile se schimbă, la fel și oamenii. Evenimentele, cursul vieții, dramele care ne lovesc, experiențele, toate se adună și cu timpul ne transformă în ceea ce trebuie să devenim de fapt. Fiecare om are o latură pozitivă și una negativă. Sunt zile în care latura pozitivă domină și alte zile în care cea negativă. Ține totul de personalitatea fiecăruia.
Sunt conștient de faptul că noaptea la ora 12 nimic nu se va schimba. Nu mă voi trezi mâine într-o lume mai bună, la fel cum nici împrejurimile în care mă aflu nu se vor schimba. Lumea va fi la fel mâine, la fel de rea cum era și ieri, doar că astăzi cumva se uită de aceasta. Nu am cum, nu pot și nici nu o să pot vreodată să mă bucur de aceste sărbători. Mă bucuram în copilărie, când eram copil și nu aveam nici un fel de gând, nu aveam griji, familia mea era întreagă, sănătoasă și trăiam în armonie. Toate acestea au dispărut de mult. De sărbători obișnuiesc să merg la biserică, așa ateu și liber cugetător cum sunt. Nu pentru slujbă, nu pentru ritual și nu pentru popă. Nu dau doi bani pe toate acestea. Fac doar dintr-un singur motiv. Reușesc cumva să dezgrop amintiri de mult uitate, mai bine zis stări și percepții din copilărie. Reușesc cumva să-mi aduc aminte de acel farmec al inocenței și bucuriei din copilărie, stări și senzații pe care le simțeam când eram mic și mergeam toată familia la biserică. E unicul loc din lume unde reușesc acest miracol. Tatăl meu obișnuia să spună o vorbă: "când careva din familie iasă din horă, totul se schimbă și nimic nu va mai fi ca și înainte". Pe vremea aceea, cu mintea mea de copil nu înțelegeam aceste vorbe. Dar acum, ca și adult, le înțeleg și le simt din plin. Ceea ce vroiam să descriu aici, nu e despre urâțenia acestor sărbători. Adevărat e și faptul că nu se mai simte nimic ca și pe vremuri. Acum aproape totul se reduce la marketing, consumatorism și profit. Și bineînțeles, cu toate aceste schimbări climatice, faptul că de Crăciun de exemplu nu este zăpadă, ci plouă, sau că e vreme aproape ca și primăvara, e clar că nu se mai simte acel farmec de altădată. Aceste sărbători nu sunt rele, sunt bune, sunt frumoase, doar că nu toată lumea se poate bucura de ele.