Iluzia realității

"O întrebare care mă lasă în ceață: sunt eu nebun sau sunt toți ceilalți?" - Albert Einstein

Te-ai întrebat vreodată de unde provii și încotro te îndrepți? Ți-ai pus vreodată în viață întrebarea la modul cel mai profund cine și ce ești în realitate? Evident că ai un nume, la fel ca toată lumea, ești de sex masculin sau feminin, aparți de o anumită naționalitate, religie, rasă, etc. Dar dincolo de toate aceste ambalaje de etichete, ți-ai pus vreodată întrebarea că cine și ce ești cu adevărat? Ai încercat vreodată să pătrunzi dincolo de bariere?
La modul cel mai concret, astfel de întrebări nu sunt pe gustul oricui. Profanii, fundamentaliștii religioși, atotștiutorii declarați, sceptici, omul de rând și nu în ultimul rând marea majoritate a populației, și anume, ignoranții, nu-și pun astfel de întrebări niciodată. Nu își pun pentru că din perspectiva lor totul are sens și logică. Pentru religioși totul e voia unui dumnezeu invizibil și atotputernic, pentru cei raționali totul e evoluție, pentru materialiști sunt întrebări care te distrag de la progres, iar pentru ignoranți sunt prostii fără sens, iar pentru mulțimea prea puțin coaptă la cap sunt doar niște chestii ce nu pot fi înțelese oricum.
Noi percepem realitatea așa cum ne este aceasta prezentată nouă de organele de simț. Cu alte cuvinte percepem o formă deformată a realității, deoarece organele de simț ne înșeală. Odată cu înaintarea în vârstă apar tot felul de defecțiuni și boli, imunitatea slăbește, nervii devin din ce în ce mai fragili. Altfel spus, percepția noastră se deformează în timp. Asta nu înseamnă că înainte, în tinerețe de exemplu, percepem totul așa cum este. În tinerețe suntem vulnerabili. De mici suntem infectați cu tot felul de concepții. Marea majoritate dintre noi de mici au fost îndobitociți prin manipularea religioasă și prin edicația impusă de sistem. Nu părinții noștri sunt de vină pentru asta, adevărul este că la rândul lor același "tratament" s-a aplicat și asupra lor. Nu vreau să intru în teoria conspirațiilor, dar pe undeva se pare că cineva din umbră, un grup restrând de oameni care dețin controlul asupra populațiilor, probabil de secole sau chiar de milenii joacă acest joc, din generație în generație, manipulându-ne spre o cale greșită. După cum spunea și Osho: nici un politician sau lider nu vrea ca poporul să fie înțelept. E bine pentru turmă acolo pe câmpia întunericului. Odată la intervale foarte mari de timp mai apare din când în când câte un trezit, iluminat, înțelept sau cum vreți să spuneți. O astfel de persoană odată la 1000 de ani poate dacă apare, dar cu toate acestea arătând totuși mulțimii o cale superioară și un mod de percepție total diferit. Astfel de persoane pot spune că erau de exemplu Isus Cristos, Buddha, Confucius și Lao Zi.

După cum spuneam, organele de simț ne înșeală. Dar atunci de unde putem ști ce este real și ce nu? Dacă ne luăm după "crede și nu cerceta" e clar că niciodată nu vom ajunge acolo unde aparținem. În realitate suntem energie liberă, energie ce curge în această imensitate numită Univers, energie care se contopește cu spațiul-timp, devenind unul cu totul, un întreg. Suntem cu toții unul și același. Totul e tot, după cum spunea și Alan Watts. Un mentor de-al meu mi-a spus odată o vorbă care nu am cum să o uit: "atunci când vei realiza că ești o nimica toată, atunci vei deveni totul". Adevărata noastră natură este cea a ființei trezite. Și prin trezire nu mă refer la vreo aspirație glorioasă, sau la nu știu ce mare realizare, sau la vreo revelație super-mistică. Nu! E simplu: trebuie să vedem lucrurile așa cum sunt ele, și nu cum am vrea noi sau cum am fost învățați de mici. Nimic nu se pierde, totul se reciclează și va fi ulterior refolosit. Odată cu moartea noastră devenim ceea ce am fost înainte de a ne naște, și anume: energie universală liberă, așa cum spuneam mai sus. Toate acestea nu sunt intenția unui zeu, sau ceva mare plan cosmic bine elaborat de ființe extraterestre evoluate. Nu suntem cu nimic mai speciali decât restul animalelor, doar că ne place să ne considerăm deasupra lor; aceasta ne dă oarecum un sentiment de superioritate, dar adevărata superioritate este acela a minții trezite, plină de compasiune. Momentul prezent este cel mai important, și cel mai real dintre toate cele întâmplate. Trecutul s-a dus de mult, iar viitorul încă nu există, deci rămâne să trăim prezentul, aceasta fiind cea mai bună opțiune. Trăirea clipei "aici și acum" este primul pas spre marea trezire.
Aș vrea să închei cu un citat de la Buddha: "abia atunci când omul are compasiune față de toate ființele vii, se poate numi nobil".

Lupta cu demonii

"Să nu-ți fie frică de perfecțiune. Niciodată nu ai să o atingi." - Salvador Dali

Fiecare zi este o provocare. Fiecare seară este o moarte, iar fiecare dimineață o renaștere. Așa trec zilele, anii, și întreaga viață. Pentru unii toate astea sunt doar o formă de consolare, în timp ce pentru alții e precum o pedeapsă. Unii o duc bine, iar alții nu. Mulți au de toate, iar alții n-au nimic. Mulți sunt bogați pe plan material, dar săraci în suflet, pe când alții, neavând nimic material se simt totuși împliniți sufletește. Te întrebi de ce stau așa lucrurile? Și eu m-am întrebat destul, fără să găsesc însă un răspuns satisfăcător pentru toată lumea...
După cum spuneam, de cele mai multe ori, de fapt aproape întotdeauna, fiecare zi e o luptă, o provocare. Nu mă refer la o luptă corp la corp cu cineva. E lupta cu noi înșine, o luptă despre care de cele mai multe ori nu știe nimeni. În cazul în care cineva totuși află de aceste bătălii, mare lucru nu are ce să facă. În general oamenii te sfătuiesc să faci asta sau aia, iar cei încuiați la cap ajung să te critice, să te condamne, sau chiar să te atace. E probabil cea mai grea luptă ce trebuie să ducă omul: lupta cu el însuși.
Au fost câțiva care m-au întrebat că de ce scriu. Păi, de ce să nu o fac? Scriu, scriu, scriu și iar scriu. Scriu din răzbunare, scriu din ură, scriu din incapacitatea de a face altceva. Scriu pentru că astfel comunic cel mai eficient cu lumea. Scriu ca să mă eliberez. Scriu uneori și din plăcere. Folosesc cerneală din sângele meu contaminat cu propriile-mi frustrări. Hârtia e propriul meu trup. Pixul sau stiloul sunt propriile mele cuvinte, iar ideile sunt propriile mele gânduri și cugetări.
O astfel de nebunie doar un nebun poate înțelege. Pe când alții caută cu disperare deconectările lumești numite distracții, eu sunt cel care caută necontenit liniștea și pacea interioară. Vreau să ajung la ceea ce orientalii numesc iluminare, dar în schimb dau doar de stări întunecate. E ca și cum aș străbate iadul zilnic, desculț și neajutorat.
Când o grădină nu este săpată și îngrijită corespunzător apar tot felul de buruieni și alte ierburi. La fel se întâmplă și în cazul nostru, luptători înarmați cu diverse cunoștințe. În lipsa iubirii se naște ura. Uneori, întreaga zi, cu tot cu bolta cerească, e precum o imensă greutate ce trebuie cărată obligatoriu. Oamenii, mediul, concepțiile, întreaga societate iluzorie și tot ce ne înconjoară nu sunt altceva decât un mare teatru ieftin. În spatele cortinei se află adevărata libertate, doar că drumul până acolo e lung și periculos.
Cineva spunea că doar atunci vom înceta să mai căutăm monștrii sub pat când vom înțelege că aceștia sunt de fapt în noi înșine. Probabil că e așa, sau poate că nu. În cazul meu, eu sunt monstrul, într-o zonă radioactivă, contaminată de propriile mele gânduri, care mă forțează să fac monstruozități. Ca să supraviețuiești printre bestii, trebuie ca la rândul tău să devi o bestie, altfel te vor devora de viu. Demonii sunt atât în jurul meu cât și în mine, în mintea mea. Toată lupta de multe ori e doar o forțare inutilă și fără nici un scop sau sens. Totul doar pentru o cauză, acela de a supraviețui sub orice formă. Prin supraviețuire nu mă refer la supraviețuirea biologică, cum ar fi perpetuarea speciei, sau din punct de vedere psihologic sau metafizic, ceea ce implică căutarea fericirii și a stării de bine. Nu! Sunt conștient de ceva vreme că pentru cei ca mine asemenea fantezii nu există. Prin supraviețuire mă refer la trecerea timpului ca o durată de 24 de ore. Totul ca să nu apară plictiseala. Și cu toate acestea mai trebuie îndurată acea stare oribilă, letargică, deprimantă, acea stare care are gustul descompunerii. În toată această confruntare, cu demonii mei, câteodată, la distanțe de ani-lumină, mai apare din când în când și câte un înger. Foarte rar, după cum spuneam, atât de rar încât pot spune că merită din plin așteptarea, căci nimic nu se compară cu o discuție purtată cu cineva care te poate înțelege, și mai mult de atât te poate și aprecia, iar pe lângă toate cele petrecute mai poate vedea și lumina din tine, sau binele cum ar zice unii.

Sinuciderea nu este capătul drumului ales cu voie bună. Nu! Un sinucigaș este de multe ori un supraviețuitor, acela care îndură mizeria existenței în fiecare zi, privind incolor mediul din jur și simțind gustul amar al putrefracției în loc de un gust plăcut. Ce ciudat, nu-i așa? După cum spuneam, unii o duc bine iar alții nu. Dintre toate ceea ce detest mai mult sunt următoarele denumiri, adesea reproșate și mie. "Zonă de confort", "friendzone", "victimizare" sunt câteva dintre oribilele expresii moderne care mă pot scoate din sărite. Cine vorbește de zone de confort probabil nu știe cum e să nu ai confort. Cine vorbește de victimizări nu știe cum e să fi o victimă. Cine vorbește cu nasul pe sus despre friendzone (zonă de prietenie) probabil stătea destul de bine din punct de vedere material și era suficient de bazat astfel încât să nu fie refuzat de fata de care îi plăcea. Cam așa stă treaba cu demonii mei dragi. Fiecare își duce crucea, după cum spuneau înțelepții teologi de altă dată. Dar când ai de cărat o astfel de cruce e normal ca întreaga normalitate să se denormalizeze, devenind totul atât de anormal, încât la final să spui că de fapt asta e normalitatea normală. În linii mari cam asta e bătălia frustrantă cu demonii ce trebuie să o ducă mulți, printre care și eu, că până una alta știți cum e vorba aceea (așa ca de un mic amuzament de final): "unde-i de bine nu e de mine, unde-i de rău hopa și eu".

De ce am ales să practic kung fu și nu altceva

"Dacă nu mi-aș fi creat lumea mea, acum poate aș fi mort în lumea altora." - Anais Nin

Au trecut aproximativ 15 ani de când am început să practic kung fu. Aveam vreo 14-15 ani când am început toată această aventură. Mereu mi-a plăcut sportul și mișcarea în sine, doar că pe vremea când eram copil eram mult prea fricos și anxios ca să mă duc într-un club și să mă înscriu la cursuri de arte marțiale. Cu trecerea anilor pasiunea mea pentru această disciplină a crescut din ce în ce mai mult, până în ziua în care m-am decis să încep de unul singur, pe forțe proprii și nesilit de nimeni.
Așa am început eu să-mi improvizez o mini sală acasă, pentru început în aer liber, după care am găsit o încăpere care în momentul acela nu servea pentru nimic și am decis să o pun la punct ca după aceea să devină prima mea sală de antrenament. În încăperea respectivă nu era suficient spațiu, vara era cald, iar iarna înghețai de frig. Cu toate acestea, cu bune cu rele, eram bucuros că mă pot antrena undeva. Nu aveam posibilități pe atunci să-mi cumpăr aparatură de calitate. Aveam încă din copilărie de la tatăl meu o pereche de gantere de 5kg, poate și asta într-un fel m-a motivat să încep să mă antrenez. Aveam bidoane de 5 litri umplute cu nisip pe post de greutăți, bară de tracțiuni din scânduri, și un sac de box făcut din saci obișnuiți umpluți cu rumeguș și nisip; toate acestea făcute de mine.
Așa a început călătoria mea. Am rătăcit de la un stil la altul aproximativ un an. Am studiat diverse cărți. Internet nu aveam pe vremea respectivă, doar la școală, însă și aici trebuia să am grijă cum fac rost de informații. Mă feream să fiu văzut de colegii mei că stau pe net încercând să adun informații despre arte marțiale. Mereu eram un copil slab cu o constituție fizică firavă, tăcut și retras și destul de mult timp batjocorit de restul. Nu vroiam ca restul să creadă că prin asta caut o formă de răzbunare sau altceva. Tot ce vroiam era să mă perfecționez.

În poza de mai sus aveam 17 ani, iar în spatele meu se poate vedea sala mea improvizată. Încercând diverse stiluri la un moment dat am dat de kung fu, stilul Shaolin. Aici a fost momentul culminant din viața mea, căci pot spune că în acest stil am găsit tot ceea ce căutam. Din punct de vedere tehnic, Shaolin kung fu este un stil de arte marțiale care pune accentul pe dezvoltarea a tot ceea ce ține de ființă, începând de la un întreg arsenal de tehnici, metode pentru întărire corpului, flexibilitate, arme, și nu în ultimul rând metode spirituale și energetice. Cu alte cuvinte, acest stil nu este pentru oricine, nu este kick-box și nu este karate. Se spune că în trecut din 100 de discipoli maxim 5 dacă rezistau antrenamentelor dure, iar din aceștia maxim 2 dacă deveneau maeștri la rândul lor.
Au trecut anii, iar eu pot spune că am învățat foarte multe de unul singur, nefiind sub îndrumarea nimănui. Între timp mi-am improvizat o sală de calitate, am reușit să fac rost de echipament profesionist, am cumpărat multe cărți în domeniu și continui să practic. Nu pot spune că sunt un practicant desăvârșit, sunt conștient că nu sunt nici pe departe la nivelul călugărilor din templul Shaolin, nici fizic și nici spiritual, dar cu toate acestea continui să merg înainte. Shaolin kung fu este singurul lucru în care îmi găsesc liniștea, în toți anii ăștia a fost singura metodă prin care îmi puteam ține oarecum sub control depresiile și restul pornirilor mele negative. Nu am acasă o colecție de diplome, centuri colorate, medalii sau altceva, dar în schimb am experiența a 15 ani de antrenamente făcute pe căldură, frig, vânt, ploaie, noapte, zi.

La începutul acestui an am mai scris un articol despre mine ca practicant de kung fu. Dacă doriți puteți să recitiți articolul respectiv apăsând aici. Este un articol puțin mai colorat și mai detaliat decât acesta, deci pentru cine vrea să mă cunoască mai bine eu zic că merită. Poate o să reușesc să motivez și eu la rândul meu vreun cititor să se apuce de arte marțiale. Mai jos am introdus un link de youtube unde ăuteți viziona o mică demonstrație realizată de mine.

Așteptând

Așteptând

În umbra nucului bătrân, stau și cuget așteptând
Tremurând de nerăbdare, dar cu chipul blând.
Mă gândesc la tot ce a fost, la tot ce s-a dus
Aștept de mult o minune și mă uit în sus.

În umbra vieții mele, stau și-mi privesc soarta
Unde am fost atâta timp de s-a închis cu totul poarta?
Aș vrea să pot întoarce timpul și să fac totul mai bine
Aștept această șansă dar ea nu mai vine.

În umbra gândurilor mele, stau și privesc
Încercând să observ ce semnele prevestesc.
Privesc vasul scufundat cum încearcă să învie
Aștept de o eternitate, pentru mine, pentru tine.

În umbra viselor mele, aștept de mult un înger
Trebuia să vină de departe, prin frig și ger,
Cândva mi-a promis că o să vină, că după rău va fi bine
Aștept de atâta timp degeaba, dar îngerul nu mai vine.

Introvertit

"Uneori este mai bine să fii singur. Nimeni nu te poate răni." - Hercules

Fiecare noapte se scurge într-o dimineață, dând naștere la o nouă zi. Astfel trece timpul zi de zi, an după an. În această manieră au trecut o groază de ani dacă stau bine să mă gândesc și privesc în urmă. Nici nu știu dacă totul a devenit o rutină monotonă sau adaptare forțată. Aș vrea să subliniez faptul că nu regret în mare parte nimic din ce am făcut. Nu-mi pare rău de deciziile luate, chiar dacă acestea nu întotdeauna au fost cele bune, și chiar dacă ele nu au avut efecte pe termen lung ci doar consecințe temporare, de moment.
Ceea ce fac eu puțină lume poate să înțeleagă. Cu un număr foarte redus de persoane pot spune că mă înțeleg bine, asta însemnând că persoanele respective nu mă consideră un ciudat nebun care-și pierde vremea scriindu-și propriile gânduri și sentimente pe blog. Adevărul e că cel mai mult timp îmi petrec cu mine însumi. Conversez cu mine foarte mult. Probabil sunt cel mai bun prieten de-al meu, căci doar cu mine mă pot înțelege în totalitate.
Sunt precum flacăra unei lumânări ce nu vrea să se stingă printre atâtea becuri electrice. Felul meu de a fi ca om este precum o specie pe cale de dispariție. Nu-mi pot găsi locul în lumea modernă, în distracțiile stupide ale tineretului de azi, în muzica de duzină difuzată la radio și haine de ultimă oră doar pentru că așa se poartă. Societatea aceasta nu este altceva pentru mine decât o imensă groapă de gunoi, falsitate totală, o superficialitate ce nu se poate exprima prin cuvinte. De cele mai multe ori mi scârbă de acest mediu al oamenilor numit societate. E locul în care cei ca mine nu-și pot găsi rostul. În jungla urbană, printre monștrii de beton, introvertiții nu-și pot găsi liniștea și pacea.
În ultimii ani am fost preocupat de două întrebări: cine sunt și ce sunt. Cine sunt? Sunt o combinație de apă și pământ. Sunt noroi, sunt eu, sunt om. Ce sunt? Sunt un spirit prizonier captiv într-un înveliș carnal mult prea fragil și sensibil. Sunt răul absolut necesar pentru etapa acestei existențe. Sunt creație și distrugere simultan. Sunt energie liberă și vie.
Dacă îmi pot permite una ca asta, și este cineva care să merite sacrificiul și efortul din plin, atunci sunt iubire pură, idioată și demodată în ochii progresiștilor moderni. Sunt un romantic sentimental, un scriitor melancolic, rătăcit în iubire. Sunt capabil să ofer totul pentru nimic, regretând pe urmă faptele și cărând mai departe amintirile. Pot să fiu și opusul iubirii dacă situația asta o cere. Pot să fiu ura aia nebună, ce simți că te arde precum razele soarelui pe timp de vară. Pot să elimin din mine atâta ură precum o explozie nucleară ce rade totul în jur. În lipsa iubirii, ura poate fi cel mai sincer și profund sentiment de-al meu; ura față de lumea stricată, față de incapacitatea mea nocivă și toxică, cât și față de propria persoană. Toate exemplele simplificate le-aș putea numi simplu: ura față de dușmanul din oglindă care mă privește.
Uneori am impresia că sunt o celebritate, o persoană foarte importantă, atât pentru cineva anume cât și pentru un scop suprem. Îmi place să cred câteodată că poate undeva există cineva care în secret ține la mine și mă iubește, și că în ochii acestei persoane sunt întregul univers. Dar pe urmă revin cu picioarele pe pământ și privesc în față realitatea: sunt doar un lup singuratic sub cerul înstelat cu Lună plină, care încă visează din când în când la vechea lui haită de mult dispărută în neant.

Sunt un fel de nisip ce curge într-un vas asemănător cu o clepsidră, încercând în zadar să schimbe direcția și sensul curgerii. Am avut cândva vise, dar o mare parte din acestea s-au evaporat în timp precum apa lăsată multă vreme la soare. E ca și cum multă vreme ar fi ars focul pretutindeni, iar după ce în principiu acesta s-a cam stins, aproape peste tot a rămas doar jarul. E trecutul ceea ce mă bântuie, fumul și mirosul focului de altă dată, iar uneori mă lovește precum un bumerang aruncat de mult. De cele mai multe ori, datorită superficialității oamenilor, și de asemenea datorită nevoii și a instinctului de supraviețuire în societatea modernă, trebuie să recurg la jocuri murdare. Trebuie să mă folosesc de măști pentru a-mi putea ascunde adevărata identitate. Nu-mi pot arăta vulnerabilitatea în fața oamenilor, căci atunci o mare parte din ei o să profite cu nesimțire ca să lovească acolo unde doare mai rău. Asta se numește arta camuflajului și astfel se manifestă puternicul instinct de supraviețuire.
Nu cred în iluzia fericirii, singurul fenomen real este suferința. Fericirea e doar temporară, dar instinctul de supraviețuire este mult mai puternic și durează cât viața însăși. Asta căutăm cu toții: supraviețuirea. Fericirea e doar visul majorității mediocre, iar în realitate toți oamenii deștepți sau înțelepți știu că aceasta nu există. Am încetat de mult să mai caut fericirea, prefer liniștea și evadarea din cotidian.
Majoritatea apropiaților mei nu înțeleg de ce trebuie să-mi pierd timpul cu scrisul pe blog, în loc să-mi fac un rost în viață, sau să-mi întemeiez o familie ca toți alții cu care am copilărit. Adevărul e că nu sunt făcut pentru așa ceva. Nu sunt un familist, nu caut o carieră faimoasă și nu vreau să strălucesc în ochii lumii. Nu vreau să fac anumite lucruri doar pentru așa trebuie, că așa dictează societatea sau pentru că asta e tradiția sau că așa e la modă. Nu! Sunt un introvertit nonconformist și prefer anonimatul din umbră. Mi greu să comunic cu oamenii, să-mi arăt sentimentele, sau să-mi exprim ideile. Mi greu să fiu între oameni, mai ales dacă cu aceștia nu am nimic în comun și nici nu îi cunosc. Așa a fost întotdeauna și așa va fi mereu. Cea mai eficientă modalitate de a comunica cu lumea este această metodă. Pot să-mi scriu toate ideile, gândurile, cugetările, poeziile sau orice altceva în mediul online, mediu în care mă mișc cu mai multă fluiditate decât în cel real. Astfel pot spune că și eu comunic cu lumea.
Chiar dacă după părerea majorității eu sunt un ciudat retras, izolat, mult prea sentimental, ratat, sau mai știu eu cum, nu contează; eu mă simt bine făcând ceea ce fac. Punct! Mai presus de orice, în starea mea și în condițiile mele, mă consider un artist. Ceea ce mulți nu pot înțelege eu pot accepta și înțelege. Sunt un fel de fericit în totala mea nefericire și în haosul din jurul meu, ridicând toată suferința și disperarea la nivel de artă, eu fiind artistul, geniul nebun, personajul principal al întregii povești din mintea mea.

Calea războinicului

"Un războinic nu trişează niciodată, dar ştie să-şi distragă adversarul." - Paulo Coelho

Adevărații războinici de altă dată au dispărut de mult, dar Calea războinicului încă este vie, cu toate că puțini o mai respectă. Calea unui războinic este drumul pe care acesta pornește, spre misiunea lui personală. Indiferent că vorbim de o luptă, de carieră, sau de orice altceva, toate pot fi comparate cu un fel de război care necesită organizare, tactică și nu în ultimul rând multă disciplină. De-a lungul vieții, orice războinic ajunge să trăiască momente neplăcute, momente în care trebuie să-și strivească fără milă și ezitare rivalii, altfel nereușind nimic. De asemenea vor exista și momente înălțătoare, căci ele reprezintă roadele muncii.
Războinicul modern, dacă ne uităm în afaceri, la capitolul corporatist, nu este altceva decât un maimuțoi nesimțit și fără scrupule, care cu nerăbdare vrea să-și atingă propriile scopuri, indiferent câte vieți de angajați trebuie să distrugă în schimb. Am văzut astfel de oameni. Cunosc astfel de oameni. Din păcate lucrez pentru astfel de oameni, atât eu cât și mulți alții, mai proști sau mai deștepți decât mine. Nu pot să zic altceva decât faptul că mi scârbă de acești așa ziși "lideri". Lupta lor e una nedreaptă, lipsită de onoare. Sunt precum niște disperați nehaliți, care au impresia că o să trăiască 1000 de ani, habar n-având că poate în ziua ce vine e rândul lor să-și achite datoriile în fața sorții. Birocrați, capitaliști, corporatiști, lideri, politicieni, jegoși ordinari, indiferent de denumire, cu toții sunt la fel, ființe lipsite de onoare și de respect. Acești oameni nu pot fi numiți războinici, căci calea lor e total deviată de la adevărata cale a războinicului. Lupta lor e una lipsită de onoare și de virtute, trișarea fiind ceva la ordinea zilei, la fel și nerespectarea unor reguli ce țin de bunul simț.

Nu doar în domeniul afacerilor, dar și în sport cam la fel stau treburile. Aproape tot ce ține de sport a devenit o industrie, iar așa zișii sportivi, o mare parte dintre ei, nu sunt altceva decât niște pastilați, consumatori de steroizi și de alte substanțe. O grămadă de medalii obținute pe fugă, datorită dopajului și a trișării, nu reprezintă adevărata victorie în nici într-un caz. Din păcate și în lumea artelor marțiale a cam dispărut spiritul războinicului de altă dată. O grămadă de practicanți se laudă cu tot felul de centuri negre și de alte culori, medalii, diplome și alte minuni. Aproape toți cred că toată victoria stă în ceea ce au câștigat la un concurs. Adevăratul spirit al războinicului stă în pumnii încleștați al practicantului pregătit să izbească în adversarul care merită acest lucru.
Un adevărat războinic este acela care nu se teme, acționează cu înțelepciune și căștigă bătălia datorită abilităților sale, și nu datorită norocului. Nu are importanță în ce domeniu, fie ea sport, loc de muncă, viață privată sau altceva. Se spunea cândva că cel mai puternic samurai era acela care nu-și folosea niciodată sabia. Ce vrea să spună asta? Adevăratul războinic știe să evite confruntarea, dar dacă e nevoie și nu este altă soluție, acesta nu se teme să-și spulbere adversarul, fără resentimente. Un om cu o astfel de virtute se poate numi războinic.
Adevăratul războinic este curajos și își înfruntă fricile, nu le evită. Războinicul nu se ia la întrecere cu nimeni, nu are rivali și nu concurează. Singura ființă care trebuie să depășească cu orice preț este propria lui persoană, adică să se autodepășească. Rivalul lui este cel din oglindă, și nu cel de lângă el. Adevăratul războinic cunoaște compasiunea și bunătatea, nelăsând loc urii sau răutății în inima lui. El știe să aprecieze ceea ce are și nu își dorește lucruri inutile. Este un bun cunoscător al artelor, are o bună cultură generală și de asemenea are diverse talente sau abilități. Are o bună condiție fizică și nu își neglijează antrenamentele. Un adevărat războinic nu se neglijează; el ține la aspectul și ținuta lui, nu se îmbracă oricum și nu mănâncă orice. Adevăratul războinic nu se teme nici măcar de zei, nu este superstițios și nu joacă după regulile altora.
Adevăratul războinic este el însuși în orice împrejurare, nu se ascunde în spatele cuvintelor. Orice acțiunea, vorba, intenția sau faptă de a lui este cu un scop bine prestabilit, nimic nefiind la voia întâmplării. Un adevărat războinic trăiește din plin calea războinicilor.

Mi dor de mine

Mi dor de mine


Mi dor de mine, cel care eram înainte
Unde am ajuns, oh Doamne Sfinte,
Mi dor de ceea ce eram cândva
De omul dispărut de mult, de acel cineva.

Mi dor de mine, ca de proprii mei părinți
De acele zile când stăteam cuminți
Eu cu mine, cel de altădată
Nu cu cel de azi, creatură ciudată.

Mi dor de mine, ca de o nouă dimineață
Să simt miros plăcut, ca la început de primăvară,
Mi dor de zile frumoase, de mult dispărute
Nu de clipe dureroase, de nimeni necerute.

Mi dor de mine, cel de mult îngropat
Cel uitat și cel incapabil de resuscitat,
Lup singuratic și bătrân sub lună plină
Om sălbatic și trist ajuns la naftalină.

Mi dor de mine, cel care eram înainte
Copil blând și plin de cuvinte,
Mi dor de ceea ce nu simt acum, liniște
Tu ești de vină pentru tot ce e acum, neliniște.

Mi dor de mine, cel care eram fără tine
Uneori mi dor de noi doi
Dar altfel nu scriam pe foi,
Nu mi dor de tine, mi dor de mine.