"Cel care a murit, dar nu este uitat, este nemuritor!" - Lao Zi
Duminică, 13 august 2023, între orele 18:30 - 19:00 bunica mea își dădea duhul în brațele mele în timp ce încercam din răsputeri să o salvez. Am încercat absolut toate manevrele de resuscitare pe care le știam, dar degeaba... Totul a fost în zadar. Două ambulanțe au ajuns la locul faptei, încercând în zadar să o resusciteze timp de mai bine de o oră bună. Această zi de duminică 13 august rămâne pentru mine cea mai neagră zi. De atunci s-a oprit timpul. Casa în care stau a devenit goală, lipsită de viață, precum o casă bântuită în care eu sunt fantoma. În acea zi nenorocită am pierdut mai mult decât o bunică. Am pierdut acea ființă care era pentru mine TOTUL, și pentru care am sacrificat absolut tot ce se putea, fără să regret nimic. Din păcate această durere voi fi nevoit să o port până la finalul vieții.
Gyorgy Anna - bunica mea - s-a născut pe data de 9 august 1929 în localitatea Ghioroc, județul Arad. A trăit o viață lungă, după cum a spus și preotul la mormântare. Viața ei nu a fost una ușoară absolut deloc. Tatăl bunicii mele (străbunicul meu) a murit prematur la vârsta de doar 38 de ani. Bunica mea avea 4 ani atunci. A fost începutul a nenumărate drame prin care a fost nevoită să treacă săraca de ea. După această pierdere, rămasă orfană pe jumătate, mama ei a fost nevoită să plece din casa în care locuiau, împreună cu încă 3 surori și un frate. Cu alte cuvinte, o mamă rămasă văduvă pentru tot restul vieții, împreună cu 5 copii mici plus încă un bebeluș de doar câteva luni care apoi a decedat fără să împlinească nici măcar un an. Nu o trebuit să treacă mult timp, căci a izbucnit al doilea război mondial, iar localitatea noastră natală, Ghioroc, a fost centrul unor bătălii serioase între trupele maghiare și cele rusești. Nici nu are rost să mai vorbesc despre toate atrocitățile comise de bestiile sovietice care au staționat aici o perioadă. Jafuri, violuri, și multe alte fără de legi erau la ordinea zilei în așa numita "operațiune de eliberare". Când aceste evenimente au avut loc, bunica mea avea 14 ani.
După ce a trecut războiul și treburile au început cât de cât să revină la normal, s-a cunoscut cu bunicul meu, cu care s-au căsătorit în 1949. În 1955 s-a născut și unicul lor copil, tatăl meu. A fost o perioadă foarte grea, cu sărăcie, foamete și comunism. Dar cu toate aceste greutăți au reușit să supraviețuiască, făcându-și casă din greu (casă în care locuiesc și astăzi), lucrând pe deal și pe câmpie, îndurând greutățile regimului comunist. Bunica mea a fost toată viața ei croitoreasă. A fost meseria ei, asta i-a plăcut și asta a și făcut. În căsnicia ei au fost atât perioade bune, cât și perioade mai puțin bune, ca și în orice căsnicie de fapt.
După cum am mai spus, viața bunicii mele a fost marcată de foarte multe drame. I-au murit surorile pe rând, fratele, apoi mama, după care și bunicul meu în 1993 pe când aveam eu 5 ani. Bunicul meu s-a sinucis, lucru care a marcat-o pe bunică mea foarte tare, lăsând-o în suferință pentru tot restul vieții. Bârfele și zvonurile din sat au afectat-o profund. Din păcate 10 ani mai târziu și unicul ei copil, tatăl meu, a luat pe căi greșite, devenind alcoolic. Au urmat niște ani foarte grei, cu multă rușine, multă umilință, multe certuri și multe neînțelegeri. Au fost anii care au chinuit-o și au afectat-o cel mai mult pe bunică mea. În această perioadă relația noastră a devenit foarte profundă, căci am fost singurul care i-a fost alături și care îi lua apărarea.
Au fost aproape 15 ani de scandaluri zilnice, ani în care bunică mea de cele mai multe ori doar plângea datorită lucrurilor făcute de tatăl meu. Se necăjea și se consuma la maxim. A fost o perioadă în care iarăși s-au născut multe bârfe pe nedrept. Un lucru și mai rău de atât, era faptul că în această perioadă grea, neamurile și acele persoane cu care bunică mea era cândva în relații bune s-au distanțat treptat de ea. Pe mine acest lucru m-a șocat. Nu putea înțelege nicicum faptul că acei oameni care cândva ne erau aproape, acum țin distanța de noi de parcă am fi leproși. Și acest lucru din păcate a continuat și pe viitor, atunci când bunica mea a devenit bolnavă.
În toamna lui 2016, chiar de ziua morților, tatăl meu a murit brusc. Știam că nu o să aibe un final fericit datorită consumului de alcool în exces, doar că nu mă așteptam ca totul să se întâmple așa de brusc. La toate acele scene macabre am fost martori atât eu cât și bunica mea. Din toată această poveste, logic că ea a fost cea mai afectată. Nimic nu e mai dureros decât o mamă care-și îngroapă copilul. Vreo 2-3 ani după aceea au mai fost cum au fost, dar după aia am observat că ceva nu e în regulă. În același timp, între bunica mea și maică mea s-a născut o dușmănie mare, lucru pentru care evident toată lumea pe bunică mea o învinovățea. Toți acei oameni care arătau cu degetul pe vremea respectivă, care bârfeau, care o judecau, atât neamuri, cât și vecini sau vechi cunoștințe, sunt oameni care nu au înțeles niciodată durerea unei mame care și-a pierdut copilul. Nu mi frică să spun în mod public că neamurile au trădat-o pe bunică mea, judecând-o și condamnând-o pe nedrept.
Din păcate în anul 2020 bunica mea a fost diagnosticată cu demență senilă. Lucrul de care m-am temut cel mai tare s-a întâmplat. De fapt, ulterior aveau să se întâmple absolut toate acele lucruri de care mă temeam, de parcă soarta, sau cineva de sus, se amuză la maxim văzând suferința oamenilor. Au urmat 3 ani foarte grei. Ani pe care nu le doresc absolut nimănui. Au fost ani grei atât pentru ea, cât și pentru mine. Pot spune că 2020 a fost ultimul meu an frumos și liniștit. Am rămas fără loc de muncă, mergeam să mai muncesc cu ziua, făceam ce puteam, și cu toate acestea, bunică mea mă aștepta frumos acasă. Dar pe urmă totul s-a schimbat. Starea mentală a bunicii mele a început treptat să se înrăutățească, ajungând până acolo încât să nu mă mai recunoască de cele mai multe ori. Aceste lucruri pe mine m-au afectat profund. Nimic nu e mai dureros decât să-ți vezi persoana cea mai dragă cum se stinge puțin câte puțin pe zi ce trece, indiferent că ți părinte, bunic, copil, partenere de viață, etc. Nu trebuie pedeapsă mai mare de atât din partea universului.
Au fost 3 ani în care bunica mea a delirat, a făcut crize, a vrut să plece că nu știa unde e, că nu ne mai recunoștea nici pe mine și nici pe mama. Dar au fost și câteva momente frumoase. Indiferent ce lucram pe afară, prin grădină, prin curte, o duceam și pe ea afară să fie acolo prezentă. Iar prezența ei mereu îmi dădea o stare de bine. Mie nu-mi trebuia bucurie mai mare decât să o văd pe ea că e bine. În toată această perioadă cât a fost bolnavă, de unul singur am avut grijă de ea precum de un copil mic. O spălam, o hrăneam, o îmbrăcam zilnic cu haine curate, spălam după ea, unghiile îi tăiam, dinții îi spălam, părul i-o aranjam când era prea mare. Mulți îmi spuneau s-o duc undeva la azil, dar nici nu vroiam să aud de așa ceva. Cum am îngrijit-o eu, nimeni n-o făcea mai bine, fără să vreau să mă laud. Pentru mine ea a fost pe primul loc. Mi-am lăsat hobby-urile și absolut totul la o parte, doar ca să o văd pe ea că e bine.
Din păcate din primăvara anului 2023 lucrurile au început să se înrăutățească. În urma unei căzături, starea ei a început să se schimbe. A devenit tot mai necomunicativă, având dificultăți la înghițirea alimentelor, ne mai fiind capabilă să se deplaseze nici măcar cu ajutor. Această perioadă a durat 4 luni. Într-un final organismul i-a cedat...
Toată viața mea m-am temut de ziua în care o voi pierde. Și iată că s-a întâmplat. E groaznic. E o durere ce nu se poate descrie în cuvinte. De când ea nu mai e, totul s-a schimbat. Lumea a devenit atât de incoloră, nu mai mă interesează vechile mele hobby-uri, nu mai mă regăsesc în nimic, nu mai îmi găsesc locul niciunde. Supraviețuiesc de pe o zi pe alta, purtând durerea pierderii. Îmi lipsește enorm de mult și e tare greu fără ea...
Când ţi-ai pierdut cel mai drag suflet, porţi suferinţa cu tine până în ultima clipă a vieţii tale. Deşi uneori se mai poate estompa puţin şi înveţi să trăieşti cu ea, sunt momente în care te copleşeşte iar cu totul, te duce înapoi în timp şi simţi din nou durerea la intensitate maximă, la fel ca în prima zi. Nu te „vindeci” niciodată de doliu. Nu e o boală care necesită tratament şi, deşi e confundat deseori cu depresia şi „tratat” cu medicaţie, nimeni şi nimic nu-ţi poate vindeca sufletul. În opinia mea, doliul e mult mai groaznic decât depresia, iar singurul tău tovarăș e durerea. Oricât de tare te-ai îngropa în muncă, oricât de mult te-ai strădui să evadezi puţin din suferinţă, nu faci altceva decât să înăbuşi focul care te mistuie, dar el va arde mocnit undeva în adâncul sufletului tău şi, inevitabil, când flacăra lui se reaprinde, te trânteşte iar la pământ.
Trebuie să fii puternic(ă). Fals. Cred că nu există persoană îndoliată care să nu fi auzit aceste cuvinte de sute de ori. De obicei, ţi se spune aşa fiindcă nimeni nu vrea să împartă cu tine povara suferinţei şi aruncă pe umerii tăi toată greutatea doliului. „Tu trebuie să fii puternic(ă), fiindcă nimeni nu te poate ajuta.” Iar noi nu suntem deloc puternici, ci suntem în cea mai vulnerabilă etapă a vieţii noastre. Acea „putere” pe care o aşteaptă lumea de la noi, de fapt, înseamnă asta: inima ţi se împietreşte, nu mai poţi tolera platitudini şi vorbe goale, nu mai aştepţi nimic de la nimeni, te izolezi şi devii indiferent(ă) la toate celelalte fleacuri lumeşti.
Tot ce mai pot spune e faptul că singura mea speranță e să-mi mai revăd cândva bunica, într-un alt univers, într-o altă viață, sau nu știu unde. M-a întristat faptul că acele persoane cu care era foarte bine pe vremuri, s-au îndepărtat de ea, dar cu toate acestea, la înmormîntarea ei a venit foarte multă lume. Sincer să fiu, chiar nu mă așteptam la atâția oameni.
Draga mea bunică, pentru mine ai fost, ești, și vei rămâne veșnic TOTUL. Nimeni și nimic nu te va înlocui vreodată. Te voi iubi și de acum înainte, ca și până acuma, până la sfârșitul vieții mele. Odihnește-te în pace draga mea bunică, și să veghezi asupra mea întotdeauna de acolo de unde ești, așa cum o făceai atunci când erai în viață!
In memoriam
Gyorgy Anna (1929-2023)
