Mitul iubirii

"Există un adevăr dureros: acela de a te pierde într-o iubire mistuitoare, uitând cât de special eşti şi tu." - Ernest Hemingway

Se vorbește atât de mult și atât de frumos despre iubire, iar cu toate acestea nu oricine poate avea parte de ea. Prima iubire este iubirea părintească, iar dacă de aceasta nu avem parte când suntem copii, problema devine serioasă. O astfel de persoană va ajunge incapabilă să ofere iubire, ori va ajunge în celălalt capăt al extremei, va fi disperat să primească iubire cu orice preț. Simplificând vorba, ceea ce trăim și experimentăm ca și copii, ne va influența viața de adult.
Am avut o perioadă în viață când eram disperat după iubire. Datorită incapacității mele de a realiza o relație cu persoana de sex opus, am ajuns un hoinar pe drumul iubirii, un cerșetor de atenție, dar cu toate acestea însetat după iubire. Am momente când îmi doresc cu orice preț să am parte de un sărut, de o atingere fină, de diverse experiențe romantice și intime. Reușesc de fiecare dată să mă îndrăgostesc ca un adolescent tembel de fiecare femeie care se comportă un pic mai frumos cu mine. Pun la suflet, ofer totul fără să țin cont de nimic, îmi fac planuri ca un copil imatur. Și cu toate acestea, cu tot ce mă aleg după toate aceste sacrificii, jertfe și peripeții, e un mare zero.
Și la fel și acuma, ca pe vremuri, în trecut, după fiecare etapă de îndrăgostire mă trezesc la pământ, complet distrus pe dinăuntru. Trebuie să mă refac tot timpul, bucată cu bucată, să mă renasc din propria cenușă, exact ca pasărea Phoenix. În trecut, de fiecare dată când reușeam să îmi revin cât de cât, după un timp iarăși ajungeam să interacționez cu vreuna pe undeva, care să se comporte diferit cu mine. După aceea, ciclul se repeta, iarăși mă îndrăgosteam, în timp ce sentimentele dânsei nu erau deloc asemănătoare cu ale mele. Simțeam că mă înnebunește că nicicum nu am noroc cu nici una. Se acumulase în mine atâta ură și atâta frustrare de îmi venea să explodez. Asta până în momentul în care am început să-mi dedic eforturile spre construcția unui sistem de anti-atașament, ca să nu mai cad în capcana seducției, să nu mai mă îndrăgostesc și să devin imun la toată această vrajă feminină.
Adevărul trist e că vremurile s-au schimbat. S-au schimbat radical, mai ales în ultimii ani. Valorile și principiile care stăteau la baza construirii unei relații în urmă cu 100 de ani, astăzi sunt total nefolositoare. Pe vremuri, fetele se bucurau pentru un buchet de flori, apreciau sinceritatea și loialitatea băiatului. Astăzi în schimb, cu valul acesta de noi idei psihologice, tot ceea ce s-a realizat în mare parte e băgarea la înaintare a materialismului. Astăzi nu mai trebuie să mergi la ea cu buchetul de flori, ci cu portofelul plin. Nu spun că toate femeile au devenit materialiste, ci ceea mai mare parte dintre ele. Tot acest nou stil de viață, sistemul capitalist, ideile nocive din vest, mișcarea de emancipare a femeilor, consumatorismul, propaganda din mass-media, toate acestea au schimbat vechile valori, și le-au înlocuit cu modernisme. Bărbatul de ieri a ajuns un băiat sensibil, în timp ce fata de ieri a ajuns femeie emancipată și pe treaba ei. Înainte, pe vremuri, un cuplu începea cam totul de la zero, în timp ce azi bărbatul trebuie să aibe mașină, realizări, etc.
Cea mai mare naivitate de-a mea a fost faptul că am crezut mereu că dacă mă voi comporta frumos cu o femeie, rezultatele vor fi pe măsură. Nimic mai fals de atât. E cel mai stupid lucru să îi sari una-două în ajutor, să-i oferi nu știu ce, să-i faci pe plac. Nu vei obține nimic așa. Își va da seama cât ești de fraier și ori va profita de naivitatea ta, ori se va distanța. Și atunci ce e de făcut? Depinde ce se urmărește. Ăia care au avantajul de a fi mai bine făcuți de la Mama-Natură, ori să provină din familii cât de cât înstărite, ori să fie mai tupeiști, aceia au avantajul de a-și găsi mai repede o parteneră. În schimb, introvertiții, deprimații, singuraticii și cei pesimiști ca mine, mai încercăm și la anul.

Deșertăciune

"Omul are iluzia că vorbește cu lumea întreagă la calculator. El e de fapt singur." - Octavian Paler

Sunt zile în care totul merge bine, ca și cum totul ar fi fost planificat perfect. Toate bune și frumoase. Dar surpriza cea mare apare la finalul zilei, atunci când în loc de un sentiment plăcut de mulțumire apare o senzație de tristețe adâncă, o insatisfacție ce nu se poate descrie prin cuvinte. Și nu oricine poate înțelege asta, decât cel ce a trecut prin astfel de trăiri. În loc de mulțumire nu opusul apare, nemulțumirea, ci o senzație de goliciune internă, o tristețe profundă. Te simți incomplet și pierdut, ca și cum nimic nu ar mai conta, iar toate cele întâmplate au fost în zadar. Nimic nu are valoare, nimic nu e de folos, nimic nu are importanță. Senzația pe care o ai e un fel de amestec ce cuprinde iritația, neliniștea, frustrarea, supărarea. E zădărnicie. E deșertăciune.
Am experimentat această trăire de prea multe ori. Sunt precum un înger cu aripile tăiate, căci toată ziua am impresia că zbor în stânga și în dreapta, în sus și în jos, după care, seara, realizez că de fapt am aripile tăiate și în tot acest timp zburam doar în mintea mea. Dans cu o dorință imposibilă, visând cu ochii deschiși la ceva ce nu poți avea, aceasta este deșertăciunea. Să crezi că dacă faci diverse activități, totul se va schimba, sau că totul va fi bine. Îmbrățișarea unei iluzii, o vânătoare de fantome în zadar. Să tânjești după dragostea unei femei care nu te vrea, să încerci să realizezi ceva măreț, să încerci să te arăți puternic când de fapt ești slab. În astfel de activități tot ceea ce se face e doar risipă și consum inutil. Eu nu consum din jur, ci mă consum pe mine. Mă autodevorez, încercând să par ceea ce nu sunt de fapt, zidind iluzia unui zid impenetrabil.
Trăind dezorientat în umbra deșertăciunii, tot ceea ce poți învăța e cum să îmbrățișezi întunericul. Dar această înbrățișare devine cu timpul o absorbție. Întunericul, sau mai bine spus, golul din interior, devine precum o gaură neagră, aspirând complet ființa. Astfel se naște o fuziune dintre om și întuneric, un fel de ființă întunecată, care parcă mereu are acel nor negru deasupra capului, atrăgând mai tot timpul ghinionul și necazul asupra lui.
Aș fi putut să fac atât de multe lucruri. Aș fi putut să ajung departe, să fiu cineva, să am pe cineva. Și cu toate acestea, de mine s-a ales praful. Vine un moment în viață când descoperim șocați că tot ceea ce mai avem în comun cu oamenii, e doar simplul fapt că suntem oameni. Nimic mai mult. Fără resentimente, cum s-ar zice. Dezgustul te otrăvește în așa hal încât nu mai ești curios de nimic. Durerea pe care o purtăm în noi ani de zile, ajunge să ne fie un fel de înger păzitor, rămânând alături de noi pentru tot restul vieții, doar că nu ne salvează de la probleme, ci ne adâncește mai mult în ele.
Deșertăciunea duce la izolare și epuizare. De obicei, această stare apare la bătrânețe, dar din păcate ea se poate manifesta și în cazul tinerilor filozofi sau artiști. E ca și cum ar simplifica timpul, ducând cumva un tânăr la stadiul unui bătrân. Și cu cât ajungi să înțelegi mai multe, cu atât îți dorești să nu fi înțeles nimic mai bine. Căci fericiți sunt toți neștiutorii, iar astfel nu pot ajunge pe calea deșertăciunii.

Tragedia omului

"Nu există o altă lume. Nu există nici măcar lumea asta. Ce există atunci? Surâsul interior pe care ni-l stârneşte inexistenţa evidentă a uneia şi a celeilalte." - Emil Cioran

Omul - această creatură interesantă, se află undeva între o existență miraculoasă și una blestemată. Trăind iluzia liberului arbitru, omul e precum peștii din acvariu, aflându-se într-o captivitate infinită. Cine mai poate să creadă în egalitate, fraternitate și dreptate? Cine? Adormiții! Dacă am fi cu toții egali, nu ar exista oameni ca mine, care să pună totul sub semnul întrebării și să nu creadă nimica. Dacă ar exista fraternitate, atunci nu ar mai exista dușmănie, invidie, răutate și ură. Iar dacă ar exista dreptate, atunci ar fi totul corect.
Mi-am dedicat cea mai mare parte a vieții încercând să înțeleg felul în care funcționează lumea, natura umană și nu în ultimul rând, să găsesc un sens pentru tot ceea ce se întâmplă. Acest sens există, și nu există. Există pentru oamenii cu o naivitate crescută în ei, pentru cei mediocri, pentru cei în care ignoranța a fost implantată de la o vârstă fragedă. Adevărul e că nu există un sens. E doar haos. Un haos organizat.
Lumea funcționează conform unor principii foarte bine modelate de-a lungul vremurilor, și nicidecum pe baza unor legi divine sau spirituale. Cine crede asta probabil că în perioada copilăriei a fost injectat cu o doză toxică de creștinism. Nu pot să cred că universul e un loc prietenos, când văd că orice ia naștere datorită exploziilor unor stele. De aici și expresia cum că suntem praf de stele. De ce moartea sau anihilarea a ceva trebuie să fie nașterea unui alt lucru? Nu pot să cred că lumea e un loc bun, când văd atâtea atrocități, crime, violuri, nedreptate și haos. E naivitate pură să crezi că toate acestea au vreun sens, sau că fac parte din cine știe ce plan inteligent, divin, cosmic, spiritual, etc.
Fenomenul existențial nu e nicidecum un miracol. E mai de grabă o eroare în matrice. Existența e miraculoasă pentru animale și plante, nicidecum pentru oameni. Putem vedea cum animalele funcționează perfect, precum niște roboți programați să se hrănească, să se reproducă, să trăiască și apoi să moară, toate acestea în timp ce sunt ghidate de către instinctele primare. La fel și plantele, își trăiesc viețile în felul lor, făcând exact pentru ceea ce au fost programate de către Mama Natură. În lumea animală și cea vegetală nu există sentimente, ci doar instincte.
Noi, oamenii, suntem diferiți față de restul formelor de viață cu care conviețium. Noi suntem conștienți, punem la suflet, cugetăm, ne batem capul, ne consumăm pentru orice chestie. Fiecare formă de viață care posedă un sistem nervos are capacitatea de a percepe durerea. Începând de la viermele cel mai nesemnificativ și până la omul inteligent, sau cea mai colosală balenă, cu toții simt la fel durerea. Doar că dintre toate cele enumerate, omul este singura ființă care știe să-și exprime suferința într-un mod miraculos, prin cuvinte, gesturi, sau chiar prin creații artistice. Cu toții percepem durerea la fel, dar nu toți o exprimăm la fel.
Oamenii, atunci când aud despre durere sau suferință, au tendința de a-și băga capul în pământ precum struțul. Tot ceea ce nu ne convine catalogăm ca subiect tabu. Suferințele, sexul, orientările sexuale, și cam tot ceea ce nu putem înțelege, sau nu vrem să înțelegem, ajunge să poarte ștampila emblemei tabu. Fricile și temerile noastre au fost sădite în noi încă din vremuri de foarte mult apuse. Datorită acestui fapt, generații întregi ale speciei noastre nu au progresat, ci au bătut pasul pe loc, creându-se astfel un fel de colaps emoțional colectiv.
Nu poți să fii om într-o societate dezumanizată. Cumva sistemul și întreaga societate modernă te fac să-ți reprimi emoțiile, în loc să le exprimi. Capitalismul, consumatorismul modern, ideologiile religioase și cele politice, toate acestea nu fac altceva decât să înlăture omul de la căutarea adevărului. Locurile de muncă moderne sunt precum vechile plantații pentru sclavi, unde ai drepturi dar de care nu le prea pasă nimănui. Ești liber să faci ce vrei în sistemul capitalist, dar cu toate acestea nu poți.
Viața omului e o continuă rătăcire. Un drum către nimic. Ni se vând tot felul de iluzii, doar ca să fim mai buni, mai cooperanți, mai productivi, mai ascultători, mai supuși. Omul trebuie să se teamă de ceva, fie de zei fictivi, Dumnezei, ori de societate și de legile ei, de boli create în laboratoare, de războaie, de băncile care pândesc și acționează dacă nu dăm rata la timp, etc. Ca o societate să funcționeze e nevoie de niște reguli, care să aibe la bază restricții. Aceste restricții trebuie să aibe la bază frica. Frica de necunoscut, frica de consecințe, frica de pedepse, orice fel de frică. Fără această frică colectivă societatea nu poate funcționa.
Drepturile omului sunt niște povești de adormit copii. Aceste drepturi, care sunt doar niște vorbe de prost gust, se aplică doar unde este interes. De exemplu, criminali, violatori, pușcăriași au tot felul de drepturi prin închisori (în loc să fie eliminați, așa cum ar fi corect și drept), în timp ce copii nevinovați mor de foame prin țările sărace. Atunci unde e dreptatea?
Omul trăiește cu sentimentul că va fi aici mereu, că nu o să moară curând, că tot ceea ce face e cu un sens. Adevărul e că totul e trecător și nimic nu va dura veșnic. Timpul nostru e precum nisipul din clepsidră, se scurge așa încet, picătură cu picătură. Tot ceea ce rămâne din noi e o poză într-un album, o amintire păstrată de cineva până la un anumit moment, iar restul ia pământul. După cum spuneam și la început, poveștile cu zâne și finaluri fericite sunt pentru adormiți, neghiobi, îndoctrinați și cei cu gândire mediocră. Întreaga existență a omului, atât ca individ cât și la nivel de specie, de-a lungul istoriei, nu e altceva decât o tragedie.

Rețeta fericirii din perspectivă pesimistă

"Dacă îți e frică de singurătate, nu te căsători." - Anton Cehov

Tot ce am putut experimenta până în momentul de față au fost niște dorințe, care de cele mai multe ori nu erau dorințe adevărate, ci doar niște idei mai degrabă influențate de societate și de mediu. Tindem după anumite lucruri, dar acele lucruri de cele mai multe ori nu ne caracterizează, sau nu au nici o treabă cu noi. Am pierdut ani din viață încercând să fiu ca alții, să fiu ceva sau cineva care nu puteam fi cu adevărat niciodată. Fericirea nu e pentru toată lumea. Nu suntem egali, nu am fost și nici nu vom fi vreodată.
Fericirea e pentru oamenii mediocri, cei pentru care nu contează dacă Pământul se învârte în jurul Soarelui, sau invers. Astfel de oameni au cale liberă, cu verde în față, spre tot ceea ce înseamnă fericire: căsnicie, copii, bani, etc. Și tot ei sunt primii care cad la pământ când toate acestea dispar, căci ei nu știu că totul este temporar și trecător. Majoritatea oamenilor se feresc de pesimism, negativitate și de tot ceea ce e întunecat. Dar acei oameni care sunt catalogați pesimiști sau negativiști au oare dreptul la fericire? Cu ei cum rămâne?
Sunt un om pesimist, poate chiar foarte pesimist, și nu îmi este rușine să recunosc asta. De-a lungul anilor am încercat tot felul de lucruri ca să captez cumva atenția celorlalți, începând de la stilul de a mă îmbrăca și până la comportament și practicarea diverselor activități. Dar toate acestea erau în zadar, căci tot în umbră rămâneam. Strălucirea mea era mult mai temporară decât temporalitatea însuși. Un om pesimist nu poate fi ca și un om obișnuit. Se spune că noi, pesimiștii, vedem totul în negru, suntem negativiști, că în orice oportunitate vedem doar un potențial risc, că nu acționăm din teamă sau din neputință, sau pur și simplu din cauză că nu vedem rostul. Anumite lucruri nu le facem, pentru că nu își au rostul. Pesimismul de cele mai multe ori atrage și singurătatea, iar după aceasta putem trage concluzia că un om pesimist mai greu se va căsători, sau mai greu își va construi o carieră strălucită.
Prima și cea mai importantă regulă pentru un om pesimist, ar trebui să fie faptul că trebuie să învețe să se accepte pe el însuși, așa cum este el de fapt, pesimist, negativist, întunecat, dark, ș.a.m.d. Cum ai vrea să te accepte alții, dacă tu nu te poți accepta? Următoarea regulă, la fel de importantă ca și prima, este faptul că pesimistul trebuie să-și țină mintea permanent ocupată. Dacă ne putem concentra sau focusa pe ceva anume, atunci nu avem atâta timp la dispoziție să stăm și să ne gândim la treburi profunde, cum ar fi sensul vieții, probleme și frământări personale, sau alte gânduri metafizice sau existențiale. O minte ocupată va ține pesimistul ocupat. Sunt perfect conștient că orice fel de gând mi-aș alege pentru ocupația minții mele, ele toate sunt niște iluzii, neavând niciun fel de sens. Astfel se naște ideea de "iluzie conștientă", care nu este altceva decât acceptarea cu bună știință al unui ideal de tip marionetă, de care suntem conștienți că nu reprezintă nimic, dar cu toate acestea avem nevoie de ea pentru a ne capta mintea cât mai atentă și ocupată. E dezastruos când se ajunge la asta, dar e o metodă foarte bună care ajută la supraviețuire, căci în final cam toată existența se rezumă la o continuă luptă pentru supraviețuire.
Nu mă încântă și nu mă motivează absolut deloc ideile religioase. Nu cred în Dumnezeu și nu urmez calei niciunei religii. De obicei, oamenii pesimiști sunt nereligioși. Unii au diverse înclinații spirituale, în timp ce alții nu au deloc. Religia este un bun factor care motivează oamenii și le dă un sens pentru viețile lor, oricât ar fi acestea de ruinate sau de grele. Pentru un creștin, orice fel de greutate din viață, nu este altceva decât o încercare peste care trebuie să treacă, sau o "voie al Domnului". Pentru mine, astfel de afirmații sunt vorbe goale, neavând farmecul sau puterea de a mă încânta. Pentru mințile mediocre funcționează idei mediocre.
Ceea ce este foarte important de amintit, este faptul că un pesimist foarte greu va reuși să-și construiască o relație, sau o căsnicie. Astfel de operațiuni, sau încercări, sunt adevărate misiuni imposibile. Cumva, sexul opus reușește să perceapă negativitatea interlocutorului, fără să aibe habar că are de-a face cu un pesimist. Norul negru de deasupra capului, oricât ar fi de invizibil, mereu va ieși la lumină. Cel mai bine pentru un pesimist e să încerce pe cât posibil să evite interacțiunile mult prea "fierbinți" cu sexul opus, deoarece în caz contrar riscă să cadă în vraja atașamentului, sau a seducției. Un pesimist mult mai repede se atașează de sexul opus decât un om obișnuit. Despre tot ceea ce vorbesc, pot confirma din proprie experiență. Căzut în vraja, sau capcana seducției, pesimistul se va atașa rapid, devenind în timp disperat, însetat după iubire. Dar din păcate, de cele mai multe ori, sentimentele interlocutorului nu sunt identice, iar aceasta conduce la acumularea unei cantități mari de frustrare. Frustrarea în timp va deveni suferință, iar suferința în timp va deveni din ce în ce mai chinuitoare. Deci, în concluzie, o persoană pesimistă, bărbat sau femeie, trebuie să evite interacțiunile mai palpitante cu sexul opus, pentru binele propriu și pentru a nu cădea în adâncurile suferinței.
Căsniciile se termină de cele mai multe ori dezastruos. Indiferent că vorbim de divorț, accidente, probleme de sănătate sau alte nenorociri, ideea e că nu există "până la adânci bătrâneți". Tot ceea ce e frumos dintr-o relație, sau dintr-o căsnicie, în timp va deveni doar o amintire. Am văzut nenumărați oameni rămași singuri, căzând în depresie, devorați de vii de suferința pierderii celui drag, decăzând în patima alcoolului, sau devenind sinucigași în cel mai rău caz. Nu există un "rămas bun" plăcut, doar cât se poate de dureros și chinuitor. Mi-am promis că nu vreau să ajung așa. Nu vreau să mă atașez de nimeni, nu vreau să sufăr din cauză că voi pierde pe cineva drag cândva în viitor, pentru că știu foarte bine cum este să iubești pe cineva din tot sufletul, să-ți sacrifici viața pentru acel cineva fără să-ți pese de urmări. Știu foarte bine cum funcționează aceste lucruri.
Pentru un pesimist, cel mai bine funcționează practicarea unor activități care îi trezesc curiozitatea, și care nu în ultimul rând îi țin mintea ocupată. Fie că vorbim de practicarea unui sport, activități gospodărești sau diverse activități în aer liber, scris, citit, chiar nu contează deloc, atâta timp cât stârnește curiozitate și creează un minim de plăcere și bucurie. Cu alte cuvinte, cu cât mai singur și fără obligații, responsabilități și stres, cu atât mai bine. Astfel funcționează treburile, iar prin aceste metode, pesimiștii reușesc un pic mai ușor să facă față presiunilor din partea vieții, suportând mai ușor groaza existențială. Aceasta este rețeta fericirii din perspectivă pesimistă.

Înstrăinare, neadaptare, frică și speranță

"Dacă toți munții ar fi cărți, toate lacurile cerneală, toți arborii condeie, și încă n-ar ajunge pentru a descrie toată durerea lumii." - Jakob Böhme

Tot ceea ce nu cunoaștem ne este străin, atât locuri sau activități, cât și persoane. Dar ce se întâmplă atunci când suntem niște străini față de noi înșine? Acest fenomen se poate descrie printr-un singur cuvânt: înstrăinare. De cele mai multe ori nici nu ne dăm seama de acest lucru.
În cazul meu, am simțit pentru prima dată înstrăinarea când aveam 7 ani și am început școala. Încă îmi aduc și acum aminte cum plângeam când părinții mei și bunica m-au lăsat pe băncile școlii. Era prima zi de școală, iar pentru mine a fost o catastrofă totală. Bunica mea de fiecare dată plângând își aducea aminte de fața mea tristă și cu ochii plini de lacrimi din acea zi. Era toamna anului 1995, iar eu eram lovit pentru prima dată de realitatea din exteriorul mediului meu. Eram străin într-o lume străină, într-un mediu străin, cu oameni străini. Am urât acel loc și nu reușeam nicicum să mă adaptez. Pe când aș fi reușit cumva totuși să mă adaptez gătasem clasele, iar clasa a 5-a trebuia să o încep la o altă școală.
Și iată-mă pe mine la 11 ani în 1999, luând iarăși de la capăt ceea ce experimentasem cu 4 ani înainte. Iarăși acea frică animalică, dezgustul față de acel loc în care trebuia să-mi petrec zilele. În toți acești 4 ani de școală generală tot ceea ce îmi ținea mintea ocupată erau gândurile mele la cele de acasă, la părinții mei, la bunica mea, la pisici, la câine, la pescuit, la desenele mele animate favorite de pe canalele nemțești și nu în ultimul rând meciurile de fotbal de pe stradă cu ceilalți copii din vecini.
Nu mi-a plăcut școala niciodată. Nu mi-a plăcut să fiu între ceilalți copii, la fel cum nici în ziua de azi nu-mi place să fiu între mulți oameni. Mă adaptam foarte greu. De fiecare dată când mă simțeam suficient de adaptat, școala se gătase. La fel am pățit și când am terminat clasele 1-4, și la fel s-a întâmplat și când am gătat școala generală (clasele 5-8). Îmi era ciudat să văd lejeritatea și lipsa de stres la ceilalți copii, în timp ce eu eram cuprins mai mereu de panică, stări de teamă, cu alte cuvinte ceea ce azi am descoperit că se cheamă anxietate.
Dacă prima mea înstrăinare a avut loc la 7 ani, adevărata și cea mai dură dintre toate am trăit-o la 14 ani, atunci când am început liceul. Pentru prima dată trebuia să fac naveta într-un oraș vecin, iarăși într-un mediu străin cu o grămadă de oameni străini, fără să cunosc pe nimeni din noua mea clasă. Eram de-a dreptul panicat și înspăimântat. Niciodată în viața mea de până atunci nu am experimentat o stare de groază atât de teribilă ca și în prima zi de liceu. Pur și simplu îmi era frică de tot ceea ce urma să mă aștepte în acei 4 ani. Parcă simțeam cumva că vor fi 4 ani de groază. Și din păcate așa a și fost, cu mici excepții. Au fost 4 ani în care stările mele de anxietate s-au accentuat puternic, problemele de familie și viciul tatălui meu față de alcool mi-au devastat familia, am trăit pentru prima dată clipe puternice de stres intens, și multe alte astfel de chestii. Erau și câteva lucruri bune de care am avut parte. În linii mari, am cam experimentat de toate, bune și rele.
Anii de liceu au trecut cumva, am supraviețuit, dar mă simțeam de parcă unui război aș fi supraviețuit. Acasă veșnic probleme și scandaluri, la școală numai nebunii în special din cauza unor șmecheri care mă terorizau și îmi făceau zilele negre. Dar toate acestea au trecut, am supraviețuit, iar asta e tot ceea ce contează.
După toată agitația din liceu, patima alcoolului la tatăl meu și toate problemele care s-au ivit din cauza aceasta, singura mea scăpare adevărată era în brațele bunicii mele, căci ea era singura care mă înțelegea cu adevărat. Doar cuvintele și faptele ei, mângâierile și iubirea dăruită au făcut să uit de toată această înstrăinare cumplită. Am pornit pe acest drum întortocheat al vieții, iar pe parcurs m-am pierdut, m-am înstrăinat de tot, de lume, de oameni, de mediu, de mine însumi. Încă mai caut uneori acel ceva ce m-ar putea readuce pe drumul cel bun, dar în zadar. Mă simt străin de tot ceea ce mă înconjoară. Mă simt străin în această societate superficială, printre oameni, în toată această lume.
Am reușit cumva să mă adaptez la toată această neadaptare ce s-a dezvoltat în mine de-a lungul anilor, frica de necunoscut sau de ceva nou fiind mereu prezentă în același timp. Și în timp ce plânsul meu era adesea confundat cu văicăreala, acesta nu era altceva decât o exprimare a ființei, o expunere al celor mai profunde și ascunse sentimente. Cândva credeam că dacă o să încerc cumva să ies în evidență voi fi apreciat cu adevărat și răsplătit pe măsură. Și bineînțeles că mă înșelasem, căci nu se întâmplase astfel. Ceea ce am învățat din toate acestea, e faptul că trebuie să învățăm să renunțăm la anumite lucruri, chiar și la anumite persoane. Doar astfel se poate trece peste obstacole. Mai concret, cu cât ai mai puțin, cu atât ai mai puțin de pierdut. Am dezvoltat o întreagă rețetă din punct de vedere pesimist pentru o viață fericită de pe latura negativă a vieții.

Mărturii, trăiri și experiențe (2)

"Nu există martor mai sigur decât îşi este fiecare singur." - Michel de Montaigne

Despre propriile mele mărturii și trăiri am mai scris într-un articol mai vechi, care se poate reciti de aici. Lucrurile se schimbă în permanență în jurul nostru, iar cei care nu țin pasul cu schimbarea rămân în urmă. Eu sunt unul dintre cei care se adaptează greu schimbărilor, sau de cele mai multe ori aproape deloc. Ceea ce reușesc în schimb să fac foarte bine este fenomenul de a observa. Sunt precum un lunetist, mereu cu ochii pe tot ce se întâmplă, observând și conștientizând totul până la cel mai mic detaliu. Asta fac observatorii, asta fac eu.
Am avut ocazia să trăiesc un fenomen ciudat de câteva ori. Se întâmplase câteodată să trebuiască să ies cu cineva undeva, fie pentru recreere, fie pentru altceva. Iar după ceva timp constatam uluit că a fost ultima oară când m-am văzut cu persoana respectivă. Cu alte cuvinte, o banală ieșire, întâlnire sau activitate, avea să se transforme într-o amintire în care mă văd pentru ultima dată cu X sau cu Y. Acel "ultima dată" semnifică momentul în care l-am văzut în viață pe X sau pe Y, ca să se înțeleagă ce vreau să spun. Și sunt convins că de astfel de experiențe au avut parte încă mulți alții, doar că nu i-au dat atâta importanță. Mereu va fi acel "ultima dată", o clipă sau eveniment nesemnificativ, dar pe care o vom aminti mereu cu o aură de melancolie și sentimentalism.
De multe ori facem diverse lucruri pe care mai târziu ajungem să le regretăm. Indiferent despre ce anume ar fi vorba, pe moment pare ceva bun, o soluție nemaipomenită. Dar pe măsură ce trec anii ajungem să ne dăm seama cât de tâmpiți eram de fapt când făceam chestia respectivă. Din această cauză, regretul este una dintre cele mai puternice sentimente. Mi-am pierdut ani din viață regretând toate prostiile pe care le-am comis cândva, sau pentru lucrurile pe care nu le-am făcut atunci când ar fi trebuit. Regretul e precum o stafie, căci mă va bântui mereu.
Există anumite experiențe care te lovesc atât de puternic încât te dereglează complet. Oricât ai fi de tare, ele te doboară și te schimbă radical. Pur și simplu nu le poți face față și nu ai cum să treci peste ele cu mintea intactă. Tot ceea ce nu te omoară te schimbă, iar de cele mai multe ori această schimbare despre care vorbesc e una negativă. Nu am văzut încă nici măcar un singur om să zâmbească, sau să fie fericit, după ce și-a pierdut de exemplu toată familia. Adevărul e că totul depinde de psihicul și mentalitatea fiecăruia, dar cu toate acestea să nu uităm că fiecare dintre noi ne avem propriile limite și nimeni nu este indistructibil. De-a lungul anilor, tot ceea ce nu m-a doborât a reușit să mă schimbe, să mă facă să înțeleg lucrurile și să devin ceea ce sunt astăzi.
Se spune că timpul vindecă rănile sufletului. Sunt total împotriva acestei idei. Timpul nu vindecă nimic, ci din contra, timpul ucide totul fără milă. După ce ai trecut printr-o experiență traumatizantă, nu devii mai puternic, sau mai experimentat, sau mai nu știu cum, ci devii mult mai rece, mult mai închis și mult mai contemplativ. Asta face timpul cu fiecare ființă umană. Mi-a fost greu să accept anumite circumstanțe din viața mea. M-am zbătut, căzând în depresie de nenumărate ori. După toți acei ani în care nu am făcut aproape mai nimica înafară de faptul că am stat pe gânduri, tot ceea ce pot spune e că am devenit un gânditor. Gândurile ne definesc acțiunile, se contopesc cu instinctele noastre, iar după aceea devenim exact ceea ce gândim.
Tot ceea ce am trăit și am experimentat pe propria piele, în toată această viață, pot spune că m-a marcat, mi-a definit cumva felul de a fi și nu în ultimul rând m-a împins spre căutarea unui oarecare sens în toată această nebunie a vieții. Unele experiențe au fost bune, au fost constructive, în timp ce altele nu le doresc nici măcar celor mai răi oameni din lume. Și ca să rămâi totuși cât de cât cu mintea întreagă, tot ceea ce poți face e să te refugiezi în ceva, de preferat în artă. Dar poți face și altceva. Fiecare dintre noi ar fi bine să avem o pasiune, o chemare spre ceva. Nu de alta, dar din păcate aceasta este singura metodă prin care putem face față presiunilor externe și dramelor vieții. Dacă există ceva cu ce să-ți ții mintea ocupată nu vei mai avea atâta timp la dispoziție să-ți bați capul asupra problemelor sau asupra lucrurilor care te macină. Cei slabi de îngeri se refugiază în religie și găsesc acolo tot ceea ce consideră ei că ar fi sensul vieții, în timp ce alții, mai avansați, își găsesc refugiul în creativitate, artă, pasiuni, sau sport.

Despre război

"Războiul este unealta finală a politicii." - Buckminster Fuller

Oare ce produce distrugere mai mare pentru rasa umană? Un cataclism natural sau un război? Probabil suntem capabili să ne autodistrugem cu aceeași intensitate cu care ne-ar putea distruge natura. Un lucru este clar, oamenii sunt singura formă de viață de pe această planetă care iubesc violența. Și restul animalelor cu care conviețuim poartă războaie, în special primatele (cimpanzeii cel mai mult), pentru teritoriu, hrană, sau pentru împerechere. În cazul oamenilor, treaba stă cu totul altfel. Noi știm să lungim războiul, să politizăm și să mințim cât încape.
Ce se întâmplă la ora actuală în lume (martie 2022) e dovada clară a faptului că suntem interesați doar de profit, fără să fim preocupați de sentimente sau de altceva. Nu contează câte vieți nevinovate trebuie să se stingă, câte clădiri trebuie distruse, case arse, ș.a.m.d. Toate acestea nu contează atâta timp cât o mână de oameni își ating scopurile. Își bagă ei ceva în viețile voastre, chiar nu-s curioși de așa ceva. Cum spunea și George Orwell, războiul e război, iar singurul om bun e omul mort. Războiul este treaba barbarilor, după cum o afirmat și Napoleon. Războiul din Ucraina ar putea fi începutul celui de-al treilea război mondial, sau ar putea fi doar un război local. Nimeni nu știe cu exactitate.
Vorbind despre ce se întâmplă la ora actuală în Ucraina, nu are rost să mă bag în prezentarea tuturor ideilor sau speculațiilor care circulă pe internet sau în presă. Un lucru este clar, ceva nu miroase a bine. Și vă și spun ce anume. Când toată această nebunie de pandemie cu care am fost înspăimântați timp de 2 ani era pe gătate (sau cel puțin pentru moment), dintr-odată izbucnește aceste război între Rusia și Ucraina. Sincer nu credeam că se va întâmpla așa ceva în ziua de astăzi, și mai ales în Europa. Chiar nu aș fi crezut, sincer. Dar iată că m-am înșelat și războiul chiar a început. Nu are rost să vorbesc despre detaliile acestor evenimente pentru că toată lumea e la curent cu ceea ce se petrece. Mass-media nu ne lasă să dormim liniștiți, căci aceasta este misiunea ei, să ne hipnotizeze și să ne manipuleze constant cu tot felul de știri de groază. Și astfel ajungem să intrăm în acel cerc vicios unde suntem permanent bombardați cu tot felul de informații eronate și exagerate.
Să nu se înțeleagă greșit, nu vreau să afirm că nu există război, sau că Rusia face bine ceea ce face. Războiul are loc, mor oameni nevinovați din păcate, se distrug clădiri, oamenii fug pe unde apucă. Personal, tind să cred că tot ceea ce se întâmplă în prezent nu e altceva decât o luptă dintre SUA și Rusia, un fel de continuare a războiului rece. Sau poate că nu e o luptă, ci mai degrabă o înțelegere între cele două superputeri, iar Ucraina e prinsă cumva la mijloc. În orice caz, nu e bine ceea ce se întâmplă, iar toate acestea vor avea consecințe foarte urâte asupra întregii planete. Cea mai afectată dintre toate va fi economia. Dar probabil că asta se și urmărește. Au creat o falsă pandemie în urmă cu 2 ani, creând panică și isterie în masă; acuma fac acest război, după care va fi sărăcie, foamete și tot felul de alte crize. Probabil așa vor reuși să implementeze toate acele legi pe care în mod normal nu le-ar fi putut. Și când vorbesc despre "ei" e clar că nu mă refer la politicienii pe care-i vedem zi de zi la tv. Sunt oameni ce dețin puteri mari, iar din toate aceste nebunii au foarte mult de câștigat. Nu știu dacă sunt masoni, servicii secrete, societăți secrete, miliardari anonimi, habar n-am cine sunt. Dar un lucru e clar, sunt oameni din umbră care au interese din tot ceea ce se întâmplă.
Ce mă înspăimântă și mă sperie pe mine cel mai mult la ora actuală, nu amenințarea rusă e, ci mai degrabă incapacitatea guvernului român. Văd cum guvernul acesta incompetent ajunge să cheltuiască bani grei din cauza refugiaților, ignorând în același timp propriul popor. Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimica cu nimeni, și nu mă deranjează faptul că acești oameni sunt ajutați. Ar fi o crimă să nu îi ajutăm. Dar e cumva ironic, sau aiurea, faptul că și la noi există atât de mulți oameni necajiți, bătrâni bolnavi, copii bolnavi sau orfani, și de care nu le pasă aproape nimănui. La ei nu se gândește niciun politician și niciun partid sau guvern. O altă chestiune ce mă neliniștește la actualul guvern, e faptul că prea încearcă ei cumva, prin orice mijloace, să implenteze o lege nouă, sau o nouă manevră de-al lor, prin care să poată cumva mobiliza populația în cazul unui război. Mi se pare total haotic și lipsit de sens așa ceva. Din moment ce omul de rând este plătitor de taxe și impozite la stat, atunci de ce trebuie să mai și meargă să lupte pentru stat? Nu datoria statului e să își apere cetățenii? Și cică această nebunie se va chema "stare de criză", care în același timp e și un proiect neconstituțional, exact cum erau și majoritatea măsurilor luate în timpul pandemiei. 2 ani la rând am fost nevoiți să trăim într-o dictatură sanitară, obligați și forțați să purtăm măști, să ne injectăm, etc., iar acum se încearcă instaurarea unei dictaturi miliare? Păi ce democrație e asta oameni buni? Dacă eu nu vreau să mă înrolez, atunci cu ce drept mă obligă pe mine statul? Cine sau ce este statul? Și nu în ultimul rând ceea ce se petrece în Ucraina nu e treaba noastră. Nu e războiul nostru, deci orice tentativă de mobilizare nu e altceva decât un abuz asupra libertății, la fel ca și abuzurile din pandemie. Sunt curios dacă toți acei progresiști și deștepți care s-au lăsat înțepați ca să poată circula liberi s-ar înrola să lupte pentru patrie. Dacă vecinii se ceartă nu e treaba ta să mergi la ei în curte și să-i desparți, e problema lor și o rezolvă ei într-un fel sau altul.